Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Colaboratori
Arhiva
Caută în site
Despre noi
Contact

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei, şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, Cuvântul Lui Dumenzeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. (Luca 3:1-4)

 

În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: "Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape." Matei 31-2.

 

De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: "Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape." Matei 4:17.

El zicea: "S-a împlint vremea, şi împărăţia Lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." Marcu 1:15

 

Nu era nimic atrăgător să vezi rabinul îmbracăt cu o haină de păr de cămilă şi încins cu un br`u de curea...care mânca miere şi lăcuste sălbatice! Nimic atrăgător, şi totuşi mulţimile veneau la el pentru că el le spunea ceea ce ei nu auziseră de mult. Cineva avea curajul să spună lucrurilor pe faţă! Cineva reprezenta ceea ce ei nu puteau spune de frica consecinţelor, sau de teama că nu vor spune bine, dar acest tânăr de vre-o treizeci de ani, le spunea tare bine. 

 

El nu se dădea la o parte din faţa soldaţilor, lor le spunea să fie mulţumiţi cu ceea ce primesc pentru slujba lor, fără să mai stoarcă prin apăsare de la bieţii oamenii. Lui Irod a avut îndrăzneala să-i spună că nu e normal să trăiască imoral, în concubinaj cu nevasta fratelui său Filip. Fariseilor le-a spus că nu merge să primeşti botezul pocăinţei fără pocăinţă! Botezul trebuie însoţit de fapte vrednice de pocăinţă!

 

Aşa predica Ioan când a anunţat că împărţia era aproape.

 

Dar în timp ce el predica, a venit Domnul Isus la el să fie botezat. Desigur se cunoşteau. Erau doar şase luni diferenţă între ei. Amândoi s-au născut miraculos, ce-i drept, Domnul Isus mult mai miraculos decât Ioan, dar nici la Ioan minunea nu a fost prea mică! Ioan a refuzat iniţial să-L boteze pe Domnul Isus, dar când El i-a spus că toată neprihănirea Lui Dumenzeu trebuie împlinită, atunci Ioan L-a botezat. 

 

Ce-a urmat e din lumea Lui Dumnezeu! Cerul s-a deschis, Duhul Sfânt a venit ca un porumbel şi s-a aşezat pe Domnul Isus, iar Tatăl a spus că "Acesta este Fiul Meu Preaiubit, de El să ascultaţi!"

 

Imediat după aceea Domnul Isus a fost ispitit de diavolul pentru patruzeci de zile, şi apoi a început să predice că împărăţia este aproape!

 

Deci, atât Ioan Botezătorul cât şi Domnul Isus au spus oamenilor să se pocăiască căci împărăţia este aproape. Atât Luca cât şi Matei şi Marcu ne prezintă o realitate despre care a vorbit atât Ioan Botezătorul cât şi mai clar, Domnul Isus. Luca ne prezintă locul şi timpul în care a apărut Ioan, omul trimis de Dumnezeu să pregătească calea Domnului Isus. El a venit în modul cel mai clar, cu cel mai limpede mesaj al pocăinţei de păcate. El nu era salvatorul de păcate, ci doar vocea care îndrepta pe oameni spre "Mielul Lui Dumenzeu care ridică păcatul lumii," Ioan 1:29. Deşi din cartea Geneza şi până în Apocalipsa ni se prezintă împărăţia Lui Dumnezeu în diferite aspecte, după venirea Domnului Isus în lume, împărăţia s-a apropiat foarte tare

 

Dar deşi atât Ioan cât şi Domnul Isus au predicat despre împărăţie, au spus că este aproape, împărăţia nu a fost instaurată pe pământ, dar a fost predicată de apostoli, dorită de milioane de credincioşi care s-au rugat şi se mai roagă, vie împărăţia Ta!

 

Este împărăţia un vis sau este o realitate? Este ceva despre care se poate vorbi ca relizabil, sau doar o himeră după care aleargă minţile mai slabe sau firile mai bolnave dintre fii oamenilor?

 

În cele ce urmează ne vom uita în Cuvântul Lui Dumnezeu şi vom face o călătorie împreună să vedem, este sau nu reală această împărăţie!? Iar dacă este reală ce trebuie să facem noi.

 

**********************************************************

 

Planul grandios a Lui Dumnezeu din veşniciile trecute era să aducă mulţi fii la slavă sau cum spunea nu de mult un predicator, să ducă slava la mulţi copiii. 

 

Prin venirea Domnului Isus în lume, slava Lui Dumenzeu a coborât printre oameni, iar oferta a devenit clară, pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor, sau împărăţia Lui Dumnezeu este aproape.

 

E un mare risc să împărţim "evanghelia" în evanghelia împărăţiei viitoare, evanghelie predicată de Domnul Isus, şi evanghelia iertării păcatelor predicată de Pavel.

 

Nu există două evanghelii, ci doar una singură, o evanghelie care ne oferă şansa pocăinţei, a schimbării modului nostru de gândire, pentru că împărăţia este la dispoziţia noastră.

 

Când au apărut computerele personale, mulţi au auzit să se pocăiască, căci sunt computere la dispoziţia lor, să-şi schimbe modul de gândire, dar mulţi nu au făcut-o! Mulţi încă preferă maşina de scris, sau chiar scrisul cu mâna.

 

La fel a fost şi cu apariţia curentului electric. Chemarea a fost să ne pocăim de lampa cu petrol, să renunţăm la zilele scurte şi serile de beznă, curentul e le dispoziţia noastră. Mulţi oameni de la sate nu au acceptat să li se aducă acel fir de curent în casă!

 

Discuţii despre împărăţie! 

 

Fapte 1:1-4

După înviere, timp de patruzeci de zile, Domnul Isus nu a vorbit decât despre împărăţie, acelaşi subiect cu care a început predicarea pe acest pământ!

 

În timpul acestor întâlniri cu ucenicii noi nu ştim exact câte au fost şi nu ni se redau discuţiile din aceste întâlniri deoarece scopul întâlnirilor este important nu întâlnirea în sine.

 

Tot ceea ce Luca înţelege, sau mai bine zis, ce i s-a dat voie să înţeleagă în procesul de inspiraţie, a fost că au discutat lucruri privitoare la împărăţie! Ce au discutat nu ni se spune, dar putem crede că s-a revizuit ceea ce Domnul le-a spus lor în timpul vieţii Lui pe pământ, lucruri pe care atunci nu le-au înţeles, dar acum ele vor deveni clare.

 

E demn de observat că Domnul Isus a început lucrarea pe acest pământ şi a încheiat-o discutând acelaşi subiect: Împărăţia Lui Dumnezeu!

În Noul Testament găsim aceste denumiri ale împărăţiei:

 

1. Împărăţia Lui Dumnezeu Ioan 3:3

2. Împărăţia cerurilor Matei 3:2

3. Împărăţia Dragostei Fiului Său Coloseni 1:13

4. Împărăţia Tatălui Matei 13:23

5. Împărăţia Fiului Omului Luca 1:13

6. Împărăţia Veşnică 2 Petru 1:11 
 

Dacă în Faptele Apostolilor ni se spune doar că a vorbit despre împărăţie, în Matei, împărăţia ocupă un loc central:

 

Matei 4:17; 10:7 împărăţia este aproape

Matei 4:23; 9:35; 24:14 Domnul Isus predică Evanghelia împărăţiei

Matei 5:3 împărăţia este a celor săraci în duh

Matei 5:20 Doar cu o neprihănire superioară fariseilor şi a cărturarilor se va intra în împărăţia cerurrilor

Matei 6:10 Vie împărăţia Ta

Matei 6:13...a Ta este împărăţia...în veci

Matei 6:33 Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu

Matei 7:21 Doar cu vorbe nu vei intra în împărăţie

Matei 8:11-12 Fii ai împărăţie aruncaţi afară, iar mulţi de la marginile pământului intră în împărăţie!

Matei 11:12 Împărăţia se ia cu năvală/cu forţa, dându-şi tot interesul

Matei 12:28 Împărăţia Lui Dumenzeu a venit peste voi

Matei 13:24 Împărăţia seamănă sămânţă bună; v. 31 grăunte de muştar; v. 33 aluat; v. 44 comoara ascunsă; v. 45 mărgăritare de preţ; v. 47 plasa de pescuit; v. 52 sunt lucruri ce trebuie învăţate despre împărăţie

Matei 16:28 Fiul Omului în împărăţia Sa

Matei 18:1 Ucenicii vor să afle ierarhia în împărăţie

Matei 18:3-4 Smerenia te înalţă în împărăţie

Matei 19:12 Fameni pentru împărăţie

Matei 19:14 Copilaşii au împărăţia

Matei 19:23-24 Ce greu întră bogaţii în împărăţie

Matei 20:1 Împărăţia seamănă cu proprietarul viei

Matei 20:21 Fiii lui Zebedei vor să fie la dreapta şi la stânga Domnului Isus în împărăţie

Matei 21:31 Vameşii şi destrăbălatele au acces la împărăţie

Matei 21:43 Luarea împărăţie de la evrei şi dată bisericii

Matei 22:2 Împărăţia seamănă cu nunta fiului de ]mp[rat

Matei 23:13 Fariseii închideau împărăţia pentru alţii

Matei 25:1 Asemănare cu cele zece fecioare

Matei 25:14 Un om plecat într-o ţară îndepărtată 

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 7

IMUTABILITATEA LUI DUMNEZEU.

 

Prin imutabilitatea lui Dumnezeu se înțelege că El este incapabil de schimbare, fie ca durată a vieții, sau în natură, caracter, voință sau fericire. În nici unul din aceste puncte, sau în vreo altă privință nu există posibilitatea schimbării.

 

1. Aceasta este implicată în perfecțiunea Sa absolută. Perfecțiunea nu permite nici o creștere, ca și când i-ar lipsi ceva, nici o , ca și când ar putea pierde ceva. Schimbarea trebuie să fie în mai bine sau în mai rău, dar Dumnezeu nu poate deveni mai bun sau mai rău.

 

2. Se ridică astfel din pura simplicitate a naturii Sale. Ceea ce nu este și nu poate fi compus nu poate fi schimbat.

 

3. Scripturile ne învață expres acest lucru. Unele pasaje sunt menționate pentru a sprijini aceasta.

 

(a) Îl declară neschimbat ca durată și viață: Gen. 21:33; Deut. 32:39, 40; Ps. 9:7; 55:19; 90:2; 102:12; Hab. 1:12; Rom. 16:26; 1 Tim. 1:17; 6:16.

 

(b) Afirmă imutabilitatea naturii Lui: Ps. 104:31; Mal. 3:6; Rom. 1:23; Iacov 1:17.

 

(c) Afirmă că voința nu se schimbă: Iov 23:13; Ps. 33:11; Prov. 19:21.

 

(d) Caracterul Lui este imutabil, ca de exemplu dreptatea Lui: Gen. 18:25; Iov 8:3; Rom. 2:2; îndurarea Sa: Ex. 34:7; Deut. 4:31; Ps. 107:1; Plângeri 3:22, 23; Mal. 3:6; adevărul său: Num. 23:19; 1 Sam. 15:29; Mic. 7:20; Rom. 3:3; 11:2, 29; 2 Tim. 2:13; Tit 1:2; sfințenia Sa: Iov 34:10; Hab. 1:13; Iacov 1:13; cunoașterea Sa: Isa. 40:13, 14, 27, 28.

 

Imutabilitatea arătată în Scripturi și sugerată în simplicitatea și perfecțiunea absolută a lui Dumnezeu nu este înțeleasă astfel încât să nege o bază reală în El pentru afirmațiile Scripturii despre sentimente în exercitarea dragostei, milei, suferinței, îndurării, mâniei, dreptății răzbunătoare. Putem nega o bază reală pentru atributele dragostei, dreptății și adevărului care stau la baza acestor emoții. Să nu uităm niciodată că nu cunoaștem decât puțin, dacă cunoaștem ceva, despre modul de operare a minții divine. Suntem siguri că trebuie să gândim și să vorbim despre aceasta eronat când gândurile sau cuvintele noastre implică emoții succesive în Dumnezeu sau care au început sau sfârșit. Și totuși singurul mod în care poate avea loc schimbarea în El ar implica și începutul și sfârșitul și succesiunea. Deci știm că orice posibilitate de schimbare în Dumnezeu care apare se datorează doar imperfecțiunii noastre despre cunoaștere și incapacității de a forma concepte adevărate.

 

Este adevărat că neschimbarea lui Dumnezeu nu este incompatibilă cu activitățile externe și relațiile care există în conexiune cu Creația, Providența și Răscumpărarea. Dar aceasta nu s-a admis așa de repede, ar fi bine să se ia în considerare mai îndeaproape obiecțiile care au fost făcute.

 

I. S-a obiectat că o schimbare trebuie să fi avut loc în Dumnezeu în crearea universului. S-a pretins că El a format un scop nou și trebuie să fi trecut de la o stare de odihnă la una de activitate.

 

 (a) Dar această obiecție se bazează pe o uitare a faptului, că în El nu este succesiune și nici o schimbare a timpului de la un moment la altul. Crearea universului nu este un act mai puțin extern decât este timpul în care există. Apare în timp și cu timp. Dar la Dumnezeu nu este timp și relații în timp, exclusivă a timpului în sine. Nu era înainte de creație. Nu va fi când nu va mai fi timp în creație. Poate nu înțelegem cum este aceasta, dar știm că așa este.

 

Pe această bază, scopul lui Dumnezeu de a crea nu era unul nou, format la un moment dat și nu în altul. Din contră, acel scop, și toată voința lui este eternă. Orice ar fi determinat acel scop, nu exclude acest fapt.

 

 (b) Nu era nimic extern care să Îl influențeze. El se mișca prin voința proprie. Dacă acea voință era voluntară sau se ridica în urma unei necesități a naturii Lui, nu luăm în considerare acum. Fie că era una sau alta, în ambele cazuri, El era etern, căci dacă natura Lui este eternă, atunci orice necesitate a naturii Lui este una eternă și orice scop fie din necesitate sau voluntar, este voință eternă. Aceasta cu privire la obiecția bazată pe un presupus scop nou.

 

Nu are nici o bază nici tranziția de la odihnă la muncă. Presupune muncă și efort la Dumnezeu. Dar explicarea creației în Scriptură și dictatele rațiunii interzic aceasta. Dumnezeu nu a muncit. El nu muncește și nu o va face. Puterea Sa infinită cuprinde voința Sa infinită, la orice dorință simplă a Sa. Nici la creație nici la susținerea universului nu a fost în Dumnezeu acel gând ocupat, atent și efortul prelungit și obositor prin care omul menține guvernarea sau susține viețile celor ce depind de el.

 

Această vedere a creației lui Dumnezeu este în concordanță cu rațiunea. Ea singură merită un Dumnezeu atot-înțelept, atotputernic, independent și existent în Sine.

 

Este stabilit de Scriptură. Evrei 11:3. "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”

 

Întreaga povestire a creației din Geneza, cap 1:1, până la 2:3, cuprinde acest adevăr. În toate cazurile este vorba doar despre ”Dumnezeu a zis”.

 

Psalm 33:9. "Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

 

Când se spune că S-a odihnit în a șaptea zi, nu este implicat nimic altceva decât faptul că S-a oprit din a crea; deoarece susținerea universului necesită constant același exercițiu al puterii și al voinței ca și creația.

 

II. S-a mai obiectat că Scripturile reprezintă schimbarea din Dumnezeu, când vorbesc despre El ca părându-i rău de ce a făcut.

 

Gen. 6:6. " I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui.”

 

1 Sam. 15:35. "Domnul... Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel.”

 

Ps. 106:45. "Şi-a adus aminte de legământul Său, şi a avut milă de ei, după bunătatea Lui cea mare:”

 

Amos 7:3. "Atunci Domnul S-a căit de lucrul acesta: „Nu se va întâmpla una ca aceasta, a zis Domnul.”

 

Iona 3:10. "Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se Hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.”

 

Ca replică la această obiecție, se poate spune că acestea sunt expresii antropopatice, intenționate doar pentru a imprima asupra oamenilor mânia Lui în legătură cu păcatul și aprobarea caldă a pocăinței celor ce au păcătuit. Schimbarea de comportament în oameni, nu în Dumnezeu, a schimbat relația dintre ei și Dumnezeu. Păcatul le-a adus mânia Lui. Pocăința a adus îndurarea Lui. Dacă nu i-ar fi tratat diferit, atunci El ar fi fost schimbător. Neschimbarea Sa face necesară tratarea diferită a celor inocenți și a celor vinovați, a celor ce se împietresc și a celor ce se întorc la El, cu inimi pocăite. Cu privire la primul pasaj, este doar un protest împotriva păcatului în care a căzut rasa umană. Scripturile arată că Dumnezeu a avut un scop cu privire la astfel de păcate, care de la început a contemplat căderea omului și gradele diferite ale răutății care au însoțit în timpuri diferite acea cădere. Aceste afirmații diferă mult de cele care declară dragostea, mila, mânia, deoarece nu este în Dumnezeu o emoție corespondentă cu declarația exterioară.

 

III. S-a mai obiectat că Dumnezeu trebuie să fie schimbător, altfel nu ar putea răspunde la rugăciuni. Se spune că dacă scopul Lui este veșnic și nu își schimbă voința, atunci nu are rost rugăciunea.

 

Este fără îndoială adevărat că Dumnezeu promite să răspundă rugăciunii. Este adevărat că rugăciunile au primit răspuns, și cursul evenimentelor omenești a fost diferit decât dacă nu era nici o rugăciune și nici un răspuns.

 

Dar greșeala se ridică din presupunerea că s-a schimbat scopul lui Dumnezeu sau acțiunea a ceea ce El a contemplat dintotdeauna.

 

Dificultatea nu este una care afectează doar rugăciunea; ci și munca sau orice act prin care, prin om, se introduce o forță nouă în univers.

 

Apare din faptul că omul, fiind un agent voluntar, poate acționa în conformitate cu alegerea în orice moment din viața lui. Această alegere pune acțiunea lui în afara mișcărilor mecanice ale universului. Se admite că Dumnezeu are un control absolut asupra acestora și scopul Lui cu privire la ele nu s-a schimbat. . Dar se gândește că dacă omul poate alege ceva, sau poate face sau nu face orice îi place, atunci pentru ca viitorul să fie dependent și rezultant al acestui act de voință, Dumnezeu trebuie să Își schimbe scopul pentru a corespunde cu acel act de voință.

 

La aceasta se poate replica, chiar fără explicație, că știm că nu se poate acest lucru, deoarece ar îndepărta independența lui Dumnezeu. Ar face voința Lui dependentă de cea a omului. Dacă ar fi adevărat că omul nu poate fi un agent liber, fără o astfel de acțiune mecanică din partea lui, ca să îl lase pe Dumnezeu liber, știm că libertatea nu îi aparține. Dar suntem deplin conștienți de libertatea noastră, încât această conștiență devine pentru noi cea mai mare revelație din partea lui Dumnezeu cu existență reală. Dacă se oferă rugăciune, singurul dubiu în legătură cu aceasta, ca putere și forță, al cărei efect nu se schimbă, este dacă Dumnezeu răspunde. Și în Cuvântul Său ne-a spus așa de clar să nu ne îndoim.

 

Atunci sub ce aspect vedem rugăciunea? Evident simplu, este o cauză secundară care ca și altele la fel, este necesară pentru a produce rezultatul, căreia Dumnezeu i-a dat mijloacele necesare pentru intrare eficientă în lucrarea universului, a cărei existență a fost la fel de deplin cunoscută și planificată ca orice altă cauză secundară, și a cărei prezență nu îl surprinde pe Dumnezeu în nici un caz, nici nu îi dă un nou scop sau acțiune. Deci în loc să își schimbe scopul în urma rugăciunii, Dumnezeu de fapt, își îndeplinește scopul. Dar chiar dacă nu putem explica cum o voință sau acțiune a noastră poate fi în același timp fixă și sigură la Dumnezeu, ca și cum ar fi un decret despre o acțiune mecanică a universului, sau scopul Lui personal și în același timp să fie perfect voluntară la om, ca omul să poată vrea sau nu vrea, să facă sau să nu facă, așa cum alege, suntem foarte siguri că așa este, din conșiența noastră despre noi înșine și siguranța noastră despre ce este în natura lui Dumnezeu.

 

IV. S-a mai obiectat că există schimbare la Dumnezeu, în actul întrupării celei de a doua Persoane din Trinitate.

 

Tratăm această obiecție aici, deoarece acesta este locul cel mai potrivit pentru a o face, deși explicația poate nu va fi deplin înțeleasă, până nu discutăm despre Trinitate și relația dintre persoanele dumnezeirii.

 

Se bazează pe o înțelegere greșită a doctrinei scripturale despre întrupare.

 

1. Nu a fost natura divină care s-a întrupat, ci doar una din persoanele ce subzistă în ea.

 

2. Nu a avut loc nici o schimbare în natura divină. Naturile umană și divină ale Fiului lui Dumnezeu au fost așa de legate în această Persoană și una de alta, încât în timp ce era deplin Dumnezeu și deplin om, având toate caracteristicile fiecăreia, cele două naturi au rămas total distincte, fiecare cu trăsăturile ei și proprietățile ei. Natura divină nu a fost afectată în nici o măsură. Fiul lui Dumnezeu deci, era la fel de divin ca înainte de întrupare.

 

3. Naturile erau așa de distincte, încât prin devenirea Sa ca om, Fiul nu doar că a luat un trup omenesc, ci și un suflet omenesc. Acestea au fost unite cu personalitatea cu care El subzistă în natura divină, dar nu cu natura divină însăși. Lui Hristos nu îi lipsea nimic care să Îl facă la fel de separat de Dumnezeu în natura Lui umană ca orice alt om, cu excepția unei personalități umane separate. El Și-a unit natura umană subzistând în ea cu aceeași personalitate cu care subzistă în natura divină.

 

4. Fiul nu are natura divină separată de Tatăl și Duhul, încât să spunem natura Lui divină în sensul exclusiv cu care vorbim despre natura umană a lui Petru și Pavel. Natura umană este distribuită între oameni individuali, așa încât fiecare o are pe a lui și nu o împarte cu altul. Dar natura divină este comună celor trei Persoane.

 

Aceste afirmații arată de ce Dumnezeu nu S-a schimbat la întrupare.

 

(1.) Ar fi fost schimbare dacă natura umană ar fi fost așa de unită cu cea divină încât să îi adauge calități, proprietăți și condiții care nu aparțin lui Dumnezeu. Acestea pot fi posedate de o persoană divină în natura umană pe care și-a asumat-o, căci astfel nu este nici o schimbare în natura Sa ca Dumnezeu, dar nu pot fi transferate naturii divine fără a o face finită și infinită, Materială și spirituală, failibilă și infailibilă, mortală și imortală. Aceste stări contradictorii pot exista într-o singură persoană, dar nu pot exista într-o natură compusă.

 

 (2.) Ar fi fost schimbare dacă natura divină ar fi devenit sufletul naturii umane. Aceasta ar fi făcut acea natură subiectul pasiunilor umane și al apetitului, al slăbiciunilor umane și al imperfecțiunii, deschis durerii, suferinței și ispitei, limitărilor în bunătate, cunoaștere, putere și înțelepciune.

 

Cunoașterea deci a adevăratei doctrine a întrupării arată conclusiv că în ea nu a avut loc schimbare în Dumnezeu.

 

V. S-a presupus că Dumnezeu nu poate să nu se schimbe, deoarece El a suferit în timpul întrupării lui Hristos.

 

Argumentul este că declarațiile despre suferințele lui Hristos sunt făcute nu doar despre natura umană, ci despre ambele naturi combinat, și astfel suntem învățați că nu era doar omul ci și Dumnezeu care a suferit. Această poziție este asumată de cineva care susține că Hristos a avut o natură total umană și total divină, nu doar un trup omenesc, ci și un suflet rațional. Este și poziția celor care susțin că nu avea un suflet omenesc, ci că natura Lui divină a luat locul unui suflet rațional.

 

Replica la acest argument este că afirmațiile biblice nu ne învață că natura divină a avut de suferit. Nu se spune nicăieri. Ne învață că Persoana a doua din Trinitate, care a devenit om, a suferit. Dar acea suferință se referă clar doar la natura Sa umană. Ne învață că în relațiile din naturile Lui cu Persoana Lui, El a păstrat neschimbate proprietățile și calitățile care le aparțineau separat și aceasta era adevărat mai ales cu privire la natura divină. Erau într-adevăr unele comunicații de la natura divină către cea umană, dar nici una de la cea umană către cea divină. Dar în vreme ce erau distincte, erau unite într-o singură personalitate, și printr-o astfel de uniune, ceea ce se poate spune despre oricare din naturi că este adevărat, sau că s-a făcut, sau suferit, la fel se poate spune despre Persoana în care erau unite. De aceea Hristos, Fiul lui Dumnezeu a suferit. A făcut-o în natura Lui umană, nu în cea divină. Declarațiile scripturale că Hristos a suferit nu sunt o dovadă că Dumnezeu a suferit, sau că Dumnezeu se schimbă în acest aspect.

 

Dar sunt cei care nu primesc afirmațiile de mai sus ca pe o expunere a învățăturilor Scripturii cu privire la acest punct. Ei susțin, ca necesară, o interpretare care susține suferința naturii divine. Cei care susțin că natura divină este în locul sufletului uman sunt forțați să mențină o astfel de interpretare. Ca replică la aceste două afirmații spunem că lipsa de schimbare a naturii divine este prezentată ca fiind concludentă împotriva oricărei astfel de interpretări. Împotriva poziției lor sunt numeroasele afirmații ale scripturii ce susțin că Dumnezeu nu se schimbă și că este imutabil în natura Sa și în diferitele Lui perfecțiuni. Mai sunt argumente ale rațiunii, prin care se poate face aceeași greșeală. Aceste afirmații și rațiuni sunt atât de incontestabile încât cei care au obiecții admit repede că nu este nici o putere sau ființă care poate să îl schimbe pe Dumnezeu împotriva voinței Lui și ideea de suferință forțată este revoltătoare. Posibilitatea de schimbare și suferință în Dumnezeu ei o concep ca rezultând din voința Lui și alegerea Lui.

 

Acest fapt ridică întrebarea posibilității suferinței voluntare din partea lui Dumnezeu.

 

Dacă este posibil acest lucru, atunci se ridică în două moduri: fie natura lui Dumnezeu este esențial astfel încât să admită suferința, fie voința lui Dumnezeu este capabilă să schimbe natura Lui pentru o vreme, ca să poată suferi. În primul caz se presupune că esența lui Dumnezeu rămâne neschimbată, dar este capabilă de existență în stări diferite la dictarea voinței Lui. În celălalt caz, esența însăși este schimbată de voință și făcută capabilă pentru aceasta, ceea ce altfel nu ar fi putut..

 

În primul caz, Dumnezeu poate suferi, datorită condițiilor contingente ale vieții Lui răspunzătoare pentru acțiunea voinței Lui, așa cum putem să ne facem să suferim pe noi înșine.

 

În ultimul caz, natura lui Dumnezeu ar fi atât de dependentă de voința Lui încât ar pute-o schimba când vrea.

 

Această ultimă vedere se bazează pe concepția eronată a relației dintre voința lui Dumnezeu și natura Sa. Această relație nu este una cauzală. Această voință nu creează natura și nici nu îi conferă puterile ei și nici nu exercită o influență controlatoare asupra ei. Natura influențează voința. Fiindcă El este sfânt, drept și bun, El dorește sfințire, dreptate și bunătate și are voința pentru acestea toate în Sine, deoarece numai El este infinit de sfânt, drept și bun. Voința Lui deci, departe de cauzală, este doar aprobatoare și esența Lui nu poate în nici un grad să fie afectată de ea. Dacă nu era astfel, natura lui Dumnezeu trebuie să fie efectul voinței lui Dumnezeu ca și cauză, și trebuie să fie dependent de acea voință. Baza întregii excelențe, neprihăniri și sfințeniei nu este ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce voiește El la un moment dat și Îl face diferit, în funcție de ceea ce voiește. O astfel de voință ar fi capricioasă; căci în facerea voinței să fie superioară naturii, se ia rațiunea alegerii în Dumnezeu a binelui sau nu, a unei direcții sau a alteia și El este lăsat fără motiv la plăcerea accidentală și capricioasă a voinței. Mai mult, dacă Dumnezeu este capabil de acest fel de schimbare în orice aspect, este la fel și în altele, ca puterea voinței să fie eficientă în modificarea naturii divine, este necesară implicarea puterii de eficacitate și asupra altora.

 

Fiindcă voința nu poate deci schimba esența lui Dumnezeu, dar este ea însăși controlată de acea esență, nu este posibil ca ea să confere puterea de a suferi, pe care altfel Dumnezeu nu ar avea-o. Dacă această putere de a suferi nu ar fi inerentă în natura divină, ea nu ar exista.

 

Dar dacă este inerentă naturii divine, trebuie să fie o calitate necesar și constant aparținând naturii lui Dumnezeu și trebuie deci, să fie distrusă de binecuvântarea așa de deplin și eminent atribuită lui Dumnezeu în Scriptură, sau trebuie să existe acolo după condițiile contingente ale vieții noastre din cauza cărora putem trece de la o stare de fericire la una de suferință, și înapoi la fericire din nou; și trecerea de la una din aceste stări la alta este rezultatul exercițiului voinței divine.

 

Dar la Dumnezeu nu există astfel de condiții contingente.

 

1. Natura existenței Lui necesare interzice aceasta.

 

2. Limbajul Scripturii ”Eu, Domnul, nu Mă schimb” (Mal. 3:6), și ”la care nu este nici umbră de schimbare”, Iacov 1:17, este expres contrar la o astfel de supoziție.

 

3. Contrastul din Biblie, dintre Dumnezeu și oameni cu privire la schimbare, se bazează distinct pe acea contingență din om, care nu are similaritate în Dumnezeu.

 

4. Adevărul și credincioșia lui Dumnezeu sunt mărite de Scripturi, prin exercitarea lor acolo unde omul se schimbă, dar unde Dumnezeu nu Se schimbă, deoarece El este fix și constant. Pasajul ”Eu nu mă schimb” este prezentat în contextul în care voința lui Dumnezeu poate fi prezumată a induce schimbare și afirmarea naturii Lui se face pentru a arăta că voința nu Îl va afecta.

 

5. În plus, astfel de condiții contingente sau stări sunt incompatibile cu natura veșnică, care nu are succesiune și exclude schimbarea; ca și cu simplicitatea Lui care neagă separarea dintre esență și atribute și deci, nu lasă loc de schimbare; în vreme ce sunt absolut excluse de perfecțiunea lui Dumnezeu, care nu poate fi afirmată întotdeauna dacă starea sau condițiile ființei Lui pot fi schimbate, doar dacă în toate aceste stări ar putea fi la fel de perfect în toate aspectele, ceea ce cu siguranță nu se poate afirma despre cele două stări de fericire și suferință.

 

horizontal rule

Izbăvirea care se apropie

de Marian Ghita

 

1. Ridicaţi-vă privirile

 

Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie." (Luca 21:28)

 

Creştinul este, prin definiţie, omul care ştie că izbăvirea lui vine de sus, de la Dumnezeu (Ps. 121:1-2), nu de pe pământ, nici de la oameni şi nici din partea îngerilor (Gal. 1:6-12; Fap. 4:12). El este omul care umblă prin credinţă şi nu prin vedere (2 Cor. 5:7). El are nădejdea izbăvirii ancorată doar în Dumnezeu (Evr. 6:13-20; 1 Pet. 1:3-9). Iată de ce, creştinul poate face faţă presiunilor lumii în care trăieşte. Pentru el lucrurile care se petrec în lume nu sunt prilej de prăbuşire sufletească, deşi îl pot afecta şi pe el foarte tare. Chiar dacă întregul cosmos se clatină, astfel încât oamenii vor ajunge într-o mare strâmtorare sau vor fi bulversaţi de tot ce se întâmplă şi mulţi îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ (Lc. 21:25-26), el nu-şi va pierde niciodată credinţa în Dumnezeu şi nici nădejdea mântuirii (Evr. 10:35-39). Astfel, el îşi poate proteja sănătatea mintală şi poate rămâne echilibrat în adâncul sufletului tău, chiar dacă totul se prăbuşeşte în jurul lui.

 

Dar, ce anume îi dă creştinului această nădejde a mântuirii? El are credinţa pusă în Cristos, Domnul. Pentru creştin, doar Domnul Isus Cristos este Mântuitorul (Fap. 4:12). Această credinţă în Cristos îi dă pacea care îl echilibrează în vremurile dificile (Ioan 14:27; 16:33; Filip. 4:7). Sunt două elemente ale credinţei sale în Cristos care îi susţin nădejdea mântuirii lui: (1) Cuvintele Domnului Isus Cristos care sunt pentru el adevărate şi veşnice (Lc. 21:33); (2) Revenirea Domnului Isus Cristos care este pentru el sigură şi care îi va aduce deplina izbăvire, pentru că se va realiza în deplina glorie a lui Dumnezeu (Lc. 21:27-28). Să le analizăm pe rând.

 

1) Întregul discurs al Domnului Isus de pe muntele Măslinilor şi înaintea ucenicilor Lui (vezi Mat. 24-25; Mc. 13; Lc. 21:5-36) are la bază afirmaţia Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Lc. 21:33). Merită studiat acest discurs. Dacă vrem să rezistăm presiunilor acestei lumi şi dacă vrem să fim o reală binecuvântare pentru toţi cei debusolaţi şi îngroziţi de ceea ce se întâmplă în ea, atunci avem nevoie să-L asimilăm în întreaga noastră fiinţă, aşa cum profetul a fost învăţat să o facă (Apoc. 10:8-11; Ier. 15:16; Ezech. 2:8-3:4). Observă elementele esenţiale ale discursului de pe muntele Măslinilor, elemente care îi conferă greutate şi valoare. Ucenicii care Îl urmau pe Domnul Isus, mergeau după un Mântuitor respins de conducerea poporului iudeu. Deşi a intrat triumfal în Ierusalim, Domnul Isus a ieşit din cetate într-un mod la care ucenicii nu s-au aşteptat – ca un învins, ca unul care a eşuat lamentabil în demersul Său mesianic. De aceea, ei erau într-o stare de-a dreptul jalnică. Era Isus Cristos cu adevărat un învins? Aparent, da, în realitate însă, nu! (a) Doar Isus spusese dinainte ce urma să I se întâmple (vezi, afirmaţiile Sale din evanghelii – Mat. 16:21; 17:22-23; 20:17-19). Când nimeni nu anticipa aşa ceva (vezi Mat. 16:22; 21:1-9), afirmaţiile Domnului despre respingerea Lui se dovedesc a fi în totul adevărate. Noi, ca şi urmaşi ai lui Cristos, trebuie să luăm în calcul acest aspect al lepădării Sale. Statutul de atunci a lui Isus este de fapt statutul pe care urmaşii Lui îl au acum în lume. El ne-a spus-o foarte clar şi fără echivoc (Ioan 15:18-16:4). Ceea ce s-a întâmplat lui Isus din Nazaret şi ceea ce ni se întâmplă nouă este demonstraţia faptului că El are întotdeauna dreptate în cuvintele Sale. Ele sunt cu adevărat credibile, nu anticipările noastre omeneşti. (b) Priveşte, de asemenea şi la felul în care Domnul Isus dărâmă aşteptările nerealiste ale ucenicilor Săi. În timp ce Domnul Isus, cu siguranţă abătut, urca pe muntele Măslinilor, ucenicii parcă doresc să-I însenineze faţa Domnului îndreptându-I atenţia spre frumuseţea şi gloria templului din Ierusalim (Mat. 24:1-2; Mc. 13:1-2; Lc. 21:5-6). Templul era acolo în toată splendoarea lui şi constituia pentru orice iudeu garanţia binecuvântării lui Dumnezeu chiar şi în vremuri de restrişte. Dar Isus le oferă ucenicilor Lui un duş extrem de rece prin ceea ce le răspunde. Templul va fi complet distrus. La acest lucru ucenicii nu s-au aşteptat. Şi totuşi Domnul a avut dreptate. Mai mult, cuvintele Sale arătau că respingerea Lui de către poporul iudeu însemna de fapt ieşirea gloriei lui Dumnezeu din incinta locului sfânt, ca odinioară (vezi Mat. 23:37-39; Ezech. 8-11). Fără Cristos în templu (fără slava Domnului în el – Ioan 1:14), acesta devenea o carapace goală, moartă, fără nici o valoare. Tocmai aceste cuvinte ale lui Cristos arată cine era El de fapt şi ce consecinţe dezastruoase aveau să vină asupra poporului iudeu care L-a respins. Templul, Ierusalimul şi tot ce era şi se desfăşura în ele, erau de fapt nimic fără Cristos. (c) Şi mai mult, respingerea lui Cristos Domnul, deşi neaşteptată de oameni, era în planul lui Dumnezeu de mântuire pentru noi, oamenii. „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi” a spus El (Lc. 24:46). De ce? Pentru că doar aşa se putea propovădui „tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Lc. 24:47). Mântuirea noastră ar fi fost imposibilă fără respingerea, suferinţele şi moartea Domnului Isus Cristos. Toate acestea ne arată cât de valoroase sunt cuvintele lui Cristos pentru noi în vremuri grele. Cât de mult ar trebui să ne hrănim sufletul nostru cu ele şi cât de mult ar trebui să ne bazăm noi pe cuvintele Sale (vezi Mat. 7:24-29). Ele sunt duh şi viaţă pentru noi (Ioan 6:63, 68-69).

 

2) Domnul Isus a spus foarte clar: „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. …(astfel) izbăvirea voastră se apropie” (Lc. 21:27-28). Analizând cuvintele Domnului, observăm următoarele: (a) Isus le dă de înţeles ucenicilor, în mod foarte clar, că nimic din evenimentele viitorului nu ar putea da vreo nădejde de mântuire oamenilor ci doar revenirea Sa. În contextul în care puterile cerurilor vor fi clătinate tot ceea ce este în cosmosul acesta reprezintă o falsă nădejde de mântuire. Salvarea va veni doar prin Cristos, Domnul (Fap. 4:12). (b) Domnul Isus a vrut să le mai spună ucenicilor Săi că mântuirea va veni cu siguranţă, atunci când El va reveni. De altfel, toate necazurile şi durerile care vor veni asupra pământului sunt necesare. Sunt ca durerile naşterii pentru femeia care va naşte un copil (Ioan 16:20-22). Durerile din istoria lumii sunt dureri cu o destinaţie specială – ele anunţă naşterea împărăţiei cerurilor, a împărăţiei veşnice şi binecuvântate a lui Cristos (vezi Evr. 12:25-28). Finalitatea lor este una singură – împărăţia viitoare. Fără ele procesul naşterii, a naşterii împărăţiei glorioase şi veşnice a lui Dumnezeu, este imposibil. Ele au deci un rost. Apostolul Pavel spune foarte clar că „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap. 14:22). Calea spre gloria lui Dumnezeu, spre învierea în glorie, este numai crucea Domnului Isus Cristos, numai suferinţele Sale (Rom. 8:17-27). (c) Venirea în glorie a Domnului Isus Cristos înseamnă mântuirea celor care Îl aşteaptă (Lc. 21:28). Când vorbim despre mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos, noi trebuie să avem în vedere două aspecte ale ei. Noi avem deja iertarea păcatelor şi învierea noastră spirituală (Fap. 13:38; 10:43; Lc. 24:47). Avem astfel garanţia deplină a mântuirii noastre datorită locuirii Duhului Sfânt în noi, cei credincioşi (Efes. 1:13-14; 4:30). Dar nu avem încă mântuirea în noi în sens de realizare deplină a ei (adică şi învierea în trup – 1 Cor. 15:22-28). Noi avem doar nădejdea învierii noastre viitoare, deci nădejdea mântuirii noastre plenare (Rom. 8:17-27; 1 Pet. 1:3-9). Noi încă suferim pe acest pământ (2 Cor. 4:16-5:10). Când însă va reveni Cristos în toată gloria Sa, mântuirea noastră va fi adusă de El şi atunci ea va fi plenară (Evr. 9:28; Filip. 3:10-21).

 

Iată de ce, noi suntem chemaţi să privim în sus şi să ne ridicăm capetele, în asemenea vremuri dificile (Lc. 21:27-28). Cristos, Înaintemergătorul nostru, este deja la dreapta lui Dumnezeu în glorie (Evr. 2:9-18). De aceea, noi trebuie să privim la El cu credinţa că noi suntem deja cu El la dreapta lui Dumnezeu (Efes. 2:5-6); că biruinţa tuturor vrăjmaşilor noştri este garantată şi va fi deplină (1 Cor. 15:24-28), deşi suntem încă pe pământ şi slabi în noi înşine; şi că El va reveni în toată gloria lui Dumnezeu la vremea potrivită, pentru a ne aduce mântuirea noastră deplină şi veşnică (Evr. 9:28; 10:12-18; 6:13-20). Iată de ce, noi vom privi cu atenţie, prin Duhul Sfânt la discursul Domnului Isus Cristos de pe muntele Măslinilor.  AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate