Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL III

 

BISERICA UNIVERSALĂ

 

SECȚIUNEA III. - Unitatea

 

Unitatea bisericii universale este spirituală.

Corpurile materiale sunt formate prin alăturarea particulelor ce sunt atrase una de cealaltă. La fel şi fiinţele vii sunt aduse împreună în corpuri sau societăţi, prin diferite atracţii ce există între ele. Albinele, păsările şi diferite specii de animale, îşi expun înclinaţia socială; şi se aplică omului ca parte a constituţiei sale naturale. Împreună cu această tendinţă înăscută de a căuta societatea, interesele şi necesităţile oamenilor sunt aduse împreună prin diferite feluri de asocieri. În aceste cazuri, principiile asocierii sunt naturale; iar o nouă natură sau o nouă inimă nu este neapărat necesară. Dar biserica este o societate în care această calificare este indispensabilă. Membrii ei sunt legaţi unii de alţii printr-o atracţie ce nu este simţită de oamenii lumii: "Dacă voi sunteţi ai lumii, atunci lumea va iubi ce-i al ei; dar deoarece nu sunteţi ai lumii, dar v-am ales eu din lume, prin urmare lumea vă urăşte."(50)

Principiul distinct ce separă Creştinii de lume, şi îi aduce împreună, este creat în ei de către influenţa regenerată a Duhului Sfânt. "Rodul Spiritului este dragostea." "Multiubiţi, să ne iubim unii pe alţii, deoarece dragostea este Dumnezeu."(51) "Oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu."(52) "Ştim că am trecut din moarte în viaţă, deoarece ne iubim aproapele."(53) Aceeaşi influenţă spirituală ce aduce dragostea lui Dumnezeu în inimă, crează dragostea faţă de toţi cei ce poartă imaginea lui Dumnezeu: "Cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi iubeşte şi aproapele."(54) Dragostea frăţească a fost, în special, impusă adepţilor lui Hristos, de către Stăpânul lor divin: "O nouă poruncă vă voi da, să vă iubiţi unii pe ceilalţi."(55) Toţi cei ce simt că dragostea lui Hristos îi constrânge, sunt atraşi de influenţa ei de a-i iubi pe cei pe care el îi iubeşte şi pentru care s-a sacrificat. Dragostea frăţească nu este doar impusă, dar şi curge spontan din inima nouă: "Când folosiţi dragostea frăţească, nu trebuie să vă îndrum eu; deoarece voi sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii."(56)

Dragostea, care este uneori numită caritate în versiunea noastră a Bibliei, este declarată ca fiind "legătura perfecţiunii".(57) Uneşte toţi oamenii lui Dumnezeu şi îi face ca unul. Este principiul esenţial al simpatiei, astfel fiind frumos descrisă în 1 Cor.xii., după cum subzistă între diferiţi membrii ai corpului lui Hristos. Aceasta leagă strâns pietrele vii ale templului spiritual, care crescând împreună, ajută corpul să atingă dragostea. Acesta a fost principiul uniunii din prima biserică din Ierusalim, despre care este însemnat: "Toţi cei care au crezut, au fost dintr-o singură inimă şi un singur suflet."(58) Persecuţia i-a îndepărtat pe membrii acestei biserici unii de alţii, însă nu a putut întrerupe legătura ce i-a unit şi i-a făcut ca unul. Dragostea aproapelui nu a fost niciodată limitată la o biserică locală. După ce Pavel a spus bisericii Thessalonienilor: "Legat de dragostea frăţească, nu trebuie să vă spun eu", el adaugă: "şi întradevăr o faceţi faţă de toţi cei de-un neam cu voi ce se află în Macedonia."(59) Dragostea lor a fost extinsă peste frontierele bisericii, în toate regiunile din împrejur. Oriunde un copil de-al lui Dumnezeu, un discipol de-al lui Isus, era găsit, această dragoste îl primea ca pe unul din frăţia spirituală. "Toţi cei ce îl iubesc pe cel ce s-a născut, îl vor iubi şi pe acela ce se naşte din el."(60)

Legătura perfecţiunii ce uneşte pe oamenii lui Dumnezeu pe pământ, îi face unii şi aceiaşi cu biserica din Rai, fiind făcuţi perfecţi prin dragoste. Această bunăvoinţă nu este distrusă de moarte, aceasta neputând reţine puterea unei legături atât de strânse. Speranţa şi credinţa ar putea înceta, iar armonia speranţei şi cea a credinţei să aparţină mai mult bisericii de pe pământ; însă dragostea nu va eşua niciodată, iar armonia dragostei îi uneşte şi îi va uni mereu pe toţi cei salvaţi, la fel cum îi uneşte pe ei cu Hristos.

Atracţia dragostei ce îi atrage pe toţi oamenii lui Dumnezeu spre Rai, îi face să se unească unii cu alţii, în drumul lor acolo, după cum au oportunitatea, prin slava şi ascultarea lui Dumnezeu. Chiar şi fără o poruncă divină care să le impună să nu uite să se unească, bunăvoinţa dinăuntrul lor îi va face să formeze astfel de societăţi. Se zice despre primii Creştini, din memorabila zi a Pentecostului, astfel: "Au fost cu toţii într-un singur loc printr-un singur acord."(61) Iar când numărul lor a fost mărit considerabil prin puterea cuvântului, se spune astfel: "Toţi cei ce au crezut erau împreună."(62) Cuvântul "împreună" este o traducere a aceleiaşi fraze greceşti ce este interpretată în primul verset: "într-un singur loc." Noii convertiţi aveau aceeaşi inimă şi acelaşi suflet ca primii o sută douăzeci; şi au format cu aceştia o societate obişnuită să se întâlnească pentru slava lui Dumnezeu. Armonia acestei adunări a fost deranjată de persecuţie; însă tendinţa de adunare nu a fost distrusă. Adepţii au fost împrăştiaţi din Ierusalim; imediat după, avem dovezi despre bisericile din Iudeea, Galileea şi Samaria. Acelaşi principiu al armoniei a parvenit tot corpul; iar prin asta, din cauza necesităţii, bisericile locale s-au înmulţit.

Dragostea frăţească ce-i caracterizează şi îi uneşte pe adepţii lui Hristos, nu-i are drept obiectiv pe toţi cei ce practică adevărata religie. Hristos nu a impus acest lucru; însă el a lăsat instrucţiuni discipolilor săi să fie atenţi la lupii deghizaţi în oi. Aceşti intruşi periculoşi din cadrul bisericii, apar ca adevăraţi practicanţi ai adevăratei religii; altfel, nu s-ar fi spus că sunt deghizaţi ca oi. Pavel, la ultima sa întrevedere cu bătrânii bisericii Ephesienilor, a dat un avertisment asemănător: "Cunosc acest lucru, cum că după plecarea mea vor fi lupi ticăloşi printre voi, ce nu vor cruţa; Deasemenea dintre voi se vor ridica unii oameni şi vor spune lucruri ticăloase, pentru a-i atrage pe adepţi la ei."(63) În alte cazuri vorbeşte despre fraţi falşi, aduşi pe neaşteptate. Dacă aceşti fraţi falşi nu ar fi practicat adevărata religie, nu ar fi putut găsi intrarea, chiar şi pentru puţin timp. Asemenea agenţi ai răului nu sunt adevăratele unelte ale dragostei frăţeşti. Până şi multiubiţii discipoli, a căror inimă era plină de dragoste, şi care au cerut respectarea dragostei frăţeşti cu o extremă ardoare, au poruncit să încerce spiritele (64); făcând în aşa fel ca aceşti practicanţi răi să nu aibă legătură cu ei şi nici să meargă cu Dumnezeu.(65)

Din nou, toţi cei ce practică adevărata religie nu dau dovadă de dragostea frăţească a adevăraţilor Creştini. Lupii deghizaţi ca oi erau duşmanii turmei. Printre alţii ce nu au avut legătură cu planurile lor mortale, era încă adevărat, încă de pe timpul apostolilor, că nedreptatea abunda, iar dragostea multora s-a stins.(66) Mai târziu, paginile cunoscute drept istoria bisericii, arată dovezi legate de nepotrivirea dintre chinuitoarele şi frumoasele manifestări ale dragostei frăţeşti găsite în Sfânta Scriptură. Cei ce, potrivit profesiei lor, trebuia să-şi dea vieţile pentru aproapele lor, i-au persecutat în schimb pe aceştia, cu mule ocazii; practicând adevărata religie, ei au vărsat sângele sfinţilor.

Din toate ce s-au spus, reiese clar că biserica, corpul lui Hristos, nu constă doar din cei ce practică adevărata religie. Pentru a forma o comunitate acolo, profesia trebuie să înceapă cu dragostea provenită din inimă; în acest caz se va manifesta extern prin ascultarea poruncilor sale. Doar atât timp cât există această dovadă a adevăraţilor discipoli, suntem obligaţi sau chiar şi autorizaţi să dăm dovadă de dragoste frăţească.
 

 


 

În cine să ne încredem

 

de Marian Ghita

 

Ierem. 17:5-8 / Ioan 14:1-6 / Ioan 15:1-11

""Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine”. Isus i-a zis (lui Toma): „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”” (Ioan 14:1,6)

În materialul anterior (cel din luna ianuarie - „Creșteți în asemănare cu Cristos - în credință, în nădejde și în dragoste”) am înțeles că noi suntem destinați de Dumnezeu să creștem în plan spiritual (vezi de ex. Efes. 4:11-15). Vom privi mai cu atenție la acest deziderat și vom căuta să înțelegem mai întâi ce înseamnă să creștem în credință și ce presupune acest lucru. Vom vedea în câteva mesaje ce spune Biblia despre creșterea în credință.

Poți crește în mod sănătos și bine în credință atunci când baza credinței tale este cea adevărată. Tu trebuie să ai certitudinea absolută că ai o asemenea bază. Tu ai nevoie să-ți verifici temelia credinței tale și nu ai voie să te înșeli în această privință (2 Cor. 13:5). Tu trebuie să-ți consolidezi baza credinței tale prin cunoașterea deplină a obiectului ei. Doar Sfânta Scriptură ne oferă temelia de nezdruncinat a credinței și a mântuirii noastre (Ioan 20:31; Lc. 1:1-4). Așadar, să ne întoarcem la cuvântul Scripturii sfinte (Isa. 8:20). Și Scriptura ne îndreaptă privirile spre Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos, la Cel care este singura Cale spre Dumnezeu, singurul Adevăr și singura Viață (Ioan 14:6).

1. Exclusivismul credinței adevărate
Cuvântul de ordine al societății contemporane este toleranța. Toleranța a ajuns să fie asociată și cu credințele religioase. Deci, suntem îndemnați să acceptăm toate credințele religioase ca fiind toate adevărate. Ori, acest lucru sfidează chiar bunul simț. Poți spune oare, atunci când măsori dimensiunile de lungime ale obiectelor, de ex., că ar trebui să folosești toate etaloanele de măsurare? Poate folosi cineva metrul pentru măsurarea lungimii camerei și, pe lângă el, și un alt metru? Și totuși, oamenii așa gândesc atunci când vorbesc despre obiectul credinței lor. Un asemenea mod de abordare duce automat la totală confuzie, haos și distrugere. Ai nevoie să ai un singur etalon veritabil în abordarea credinței. Iuda ne îndeamnă să luptăm „pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). „Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți” (Efes. 4:5-6). Noi de aici trebuie să pornim.

Nu există un alt obiect al credinței adevărate decât Dumnezeu și Cel trimis de El, Domnul Isus Cristos. Isus este „adevărata viță” (Ioan 15:1-5). Nimeni nu ajunge la Dumnezeu Tatăl decât pe Calea care este Cristos. Tatăl este „Vierul” și noi, care credem în Cristos, suntem „mlădițele” care trebuie să rămânem în Viță (doar mlădițele sunt de aceeași esență cu vița de vie). De asemenea, Domnul Isus se prezintă ca fiind „Calea (către Dumnezeu), Adevărul (lui Dumnezeu) și Viața (din Dumnezeu)” (Ioan 14:6).

Atunci când vorbim despre exclusivismul legat de credința adevărată, noi avem afirmația din cuvântul lui Dumnezeu: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind fericirea; locuiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat și fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care își întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme și nu încetează să aducă rod” (Ierem. 17:5-6). Este descurajată astfel orice altă credință în oricine altcineva sau în orice altceva. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vrem binecuvântare reală, noi trebuie să ne întemeiem religia noastră pe aceste cuvinte ale lui Dumnezeu; nu există alternativă la ele.

Consecințele credinței (sau necredinței) noastre în Dumnezeul și Domnul nostru, sunt pe măsura acestui exclusivism. Prin credința în Cristos avem o cale deschisă spre Dumnezeu; avem adevărul revelat al lui Dumnezeu; avem viața din Dumnezeu; avem asigurată o rodire îmbelșugată pentru gloria lui Dumnezeu; avem răspuns la rugăciunile noastre; avem asigurată pe deplin dragostea Lui pentru noi; avem pacea inimii și nădejdea că dincolo de moarte avem o casă în ceruri și că Domnul va reveni să ne ia cu El în gloria Sa veșnică (Ioan 14:1-3). Când nu credem în El nimic din ceea ce s-a arătat nu vom obține; mai mult, suntem aruncați afară și destinați focului veșnic (Ioan 15:5-7).

2. Atotsuficiența și plinătatea credinței adevărate
În Col. 2:9-10 ni se arată că „în El (în Cristos) locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri”. Faptul că Isus este adevărata viță, din care mlădițele își extrag seva de viață, faptul că Dumnezeu este Vierul (care se preocupă pe deplin de via Sa – vezi Isaia 5:1-4), faptul că Isus este adevărata cale spre Dumnezeu (cât și adevărul plenar al lui Dumnezeu, de asemenea și viața din belșug din Dumnezeu – vezi și Ioan 10:10) arată că El, Domnul și Dumnezeul nostru, este sursa tuturor binecuvântărilor noastre veșnice. Noi nu avem nevoie să ne punem încrederea și în altcineva sau și în altceva – avem totul în Dumnezeul și în Mântuitorul nostru.

Privind în 2 Pet. 1, noi descoperim câteva adevăruri referitoare la atotsuficiența și plinătatea credinței adevărate.

- În v. 1 apostolul Petru se adresează sfinților din biserica Domnului cu apelativul „către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Credința pe care Petru o invocă este una singură și care are un preț inestimabil. Nu este vorba deci de mai multe credințe mântuitoare. Aceasta este căpătată prin „dreptatea” lui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru. Deci ea este un dar al harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Nu este deci o credință produsă de om. Pe de altă parte, atunci când se vorbește despre unicitatea acestei credințe este evident din textul amintit că ceea ce ni se comunică este faptul că ea este o credință atotsuficientă și plenară. Lucrul acesta devine și mai evident din v. 3-4.

- Versetele 3-4 ne spun că Dumnezeu, prin puterea Sa, „ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui”. Ni se mai spune că, prin Cristos, Dumnezeu ne-a dat făgăduințele Sale, care sunt așa de mari și scumpe, că prin ele noi putem să ne facem „părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”. Avem deci tot ceea ce ne trebuie, prin credința în Cristos, ca să putem trăi o viață după voia lui Dumnezeu în toată plinătatea ei.

- Prin această credință noi putem să ne dezvoltăm caracterul creștin cu toate trăsăturile de caracter care ne dau chipul Domnului Isus Cristos în noi (v. 5-7).

- Prin credință ne putem asigura accesul deplin în Împărăția veșnică a Domnului Isus Cristos (v. 8-11).

Așadar, prin credință noi avem tot ceea ce ne trebuie de la început până la sfârșit în trăirea vieții creștine (vezi și Col. 1:26-2:3,8-15).

Trebuie de asemenea să înțelegem că credința biblică nu este doar o acceptare intelectuală a adevărurilor despre Dumnezeu și despre Domnul Isus Cristos. Credința adevărată este definită prin: a fi în Cristos; a rămâne permanent în El; a extrage toate resursele de viață spirituală din Cristos (vița) pentru a aduce roadă pentru Dumnezeu. Noi trebuie să ne corectăm concepția noastră despre credință, să ne cercetăm dacă suntem cu adevărat în credință, ca nu cumva să ne trezim că suntem lepădați de Dumnezeu (2 Cor. 13:5).

3. Finalitatea credinței adevărate
Domnul Isus le spune ucenicilor Lui să nu li se tulbure inima. Ei trebuie să aibă credință în Dumnezeu și în El Însuși. Promisiunea Sa este că El le va pregăti un loc în ceruri și că se va întoarce, ca acolo unde va fi El să fie și ucenicii Lui (Ioan 14:1-3). Este ușor să asculți asemenea cuvinte și, eventual, să agreezi cu Domnul care le-a rostit în condiții liniștite și normale de viață. Dar Domnul spune aceste cuvinte atunci când aștepta ca evenimentele legate de patimile și de moartea Sa să se întîmple doar după câteva ore. Și ucenicii erau extrem de tulburați pentru că știau bine ce urma să se întâmple. În asemenea momente este foarte dificil să crezi promisiuni de acest gen. Dar, Domnul Isus le-a promis pacea Lui și, în ciuda patimilor Sale, El I-a asigurat că totul este sub controlul lui Dumnezeu și că toate evenimentele legate de patima Sa trebuiau să se întâmple după planul lui Dumnezeu (vezi cuvintele Domnului din Ioan 13-17). Ucenicii au fost chemați la credință în Dumnezeu și în Mântuitorul chiar și în momente ca acestea.

Aceasta ne arată că credința adevărată nu se schimbă în funcție de împrejurări. De aceea credința primită prin harul lui Dumnezeu este una de un preț inestimabil (2 Pet. 1:1; 1 Pet. 1:5-9). Cele două texte din epistolele apostolului Petru ne dezvăluie ceva despre această credință, pe care credincioșii o au în Domnul Isus Cristos și care se dovedește a fi adevărata credință mântuitoare. Noi, ca oameni, avem tendința să privim la noi înșine și să considerăm credința pe care trebuie să o punem în Cristos ca fiind în ea însăși o abilitate omenească a credincioșilor care trebuie să o demonstrăm față de Domnul și Mântuitorul nostru. De aceea, în cei credincioși apare deseori teama că nu vor reuși să creadă așa cum ar trebui. Scriptura însă ne învață să nu privim la noi înșine atunci când trebuie să manifestăm credință. Noi trebuie să înțelegem că credința adevărată este legată de obiectul credinței, de măreția Domnului și Mântuitorului nostru. În acest fel înțelegem că credința mântuitoare este de fapt darul harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Ea este mare în funcție de măreția Domnului și Dumnezeului nostru, nu de cât de abili suntem noi ca oameni în a crede. Astfel că credința adevărată este „cu mult mai scumpă decât aurul care piere” (1 Pet. 1:7) și ea este acea forță vie care vine de la Dumnezeu și care ne ține în picioare în toate circumstanțele vieții (1 Pet. 1:5-6), nu pentru că noi suntem extraordinari în noi înșine ci pentru că Dumnezeul și Mântuitorul nostru este minunat și demn de încredere. Așa trebuie să privim noi credința adevărată (vezi și Romani 8:28-39). Credința adevărată are o singură finalitate pentru cei credincioși - mântuirea și gloria veșnică (1 Pet. 1:9).

Concluzie
Cum putem crește în credința adevărată? Cunoscându-L pe Cel care este obiectul credinței noastre - pe Domnul Isus Cristos și pe Dumnezeu care L-a trimis pe El. Avem cuvântul Scripturii care ne face să creștem în credință (Ioan 20:31; Rom. 10:17). Când privim în cuvântul Scripturii prin Duhul Sfânt atunci noi putem vedea cât de minunat este Dumnezeul nostru (vezi de ex. Exod 14:30-31) și ne putem întări credința (Col. 1:9-14).          


 

Viorel ArdeleanPăcat, har şi jertfă în Vechiul şi Noul Testament (partea 2)


de Ardelean Viorel


3. HARUL

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creştinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, graţie divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică şi Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca şi denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed" şi se află în Estera 2:9, 17 („...a căpătat trecere şi iubire înaintea lui") şi în 2 Sam. 2:5 („...aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul"). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed" din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?".

În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos. Alegerea unui om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.
„Heşed" este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed") îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed"), Doamne!" (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos") este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă" (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!" (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor" (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el" (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine". În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului" şi a „milei". "La plinirea vremii", Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis" în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi înnobilate. În limba greacă, „Charis" este un derivat de la verbul „Chairo", a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)...” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis", - „gratia".

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11 Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12 şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14 El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.


Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12) Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte” 3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

Note de subsol:

[14] Dicţionarul Explicativ al limbii Române 1957
[15] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com
[16] Dicţionar Biblic pag 519
[17] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com
[18] Dicţionar Biblic pag 518
[19] Ardelean Viorel
[20] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
[21] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
[22] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
[23] Dicţionar Biblic pag 200


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate