Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viata Crestina
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 42

Stările finale ale celor drepţi şi ale celor răi.

 

În ultimul capitol, nu s-a spus nimic specific despre răsplătirile zilei judecăţii. Totuşi, acordarea publică a acestora este punctul culminant de interes în acea ocazie. Judecata, fără expresia rezultatelor sale, în răsplătiri şi pedeapsă, ar fi goală şi în zadar. De aceea, Scripturile nu ne lasă ignoranţi faţă de sentinţele care vor fi pronunţate asupra celor drepţi, şi asupra celor răi, şi care va fi starea finală a fiecăruia. Din necesitate, acestea trebuie, în anumite privinţe, să se asemene cu cele din starea intermediară; iar condiţia celor drepţi şi a celor răi după judecată va fi o lărgire şi o culminare. De aceea, nu este ciudat că Scripturile învaţă mai deplin, şi mai emfatic cu privire la aceste subiecte.

 

I. Starea finală a celor drepţi.

 

La acest punct există puţină dispută cu privire la sensul afirmaţiilor din Scriptură. Deoarece ele sunt numeroase, ele vor fi cel mai bine prezentate sub mai multe clase de descriere.

 

1. Sentinţa din ziua judecăţii poate fi afirmată.

 

Domnul nostru a declarat „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Matei 25:34. Aceasta este numită „viaţa veşnică” în versetul 46. Deoarece aceasta este, probabil, o descriere a naturii binecuvântărilor a fi dobândite, mai degrabă decât o declaraţie a limbajului literal care va fi folosit atunci, pot fi adăugate aici alte afirmaţii care au aceeaşi natură. Una care este dată în pilda talanţilor, în care Domnul lui i-a spus celui cu cinci talanţi, „Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Matei 25:21, (conform Matei 24:27). Se vorbeşte despre cei drepţi ca fiind „grâul,” şi se spune că la vremea recoltei, gospodarul va spune culegătorilor, „adunaţi grâul în hambarul meu,” Matei 13:30. În explicaţia acestei pilde, Domnul nostru spune despre cei reprezentaţi prin grâu, „atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor,” v. 43. Corespunzătoare cu acest limbaj este declaraţia lui Petru, că, „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei.” 1 Petru 5:4. De asemenea, se mai poate adăuga promisiunile făcute în Apocalipsa despre „cel vare va birui, îi voi da să mănânce di pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu,” (Apocalipsa 2:7); „El nu va fi vătămat de a doua moarte,” (2:11); „Lui îi voi da mana ascunsă,” şi „un tron alb, şi pe piatră un nume nou scris,” (2:17) şi i se va da autoritate asupra naţiunilor, (2:27,) pentru „a le conduce cu un toiag de fier,” (2:27); „va fi îmbrăcat în haine albe,” (3:5), şi „va umbla împreună cu mine (Cristos) în alb,” (3:4), el va fi făcut „un stâlp în templul Dumnezeului meu, noul Ierusalim, şi noul nume al lui Cristos, scris pe el,” (3:12); el va sta cu Cristos pe tronul său, 3:21; „va moşteni aceste lucruri,” cu promisiunea, „Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul meu.” 21:7. Aceste declaraţii, oricât de figurative, sunt descriptive cu privire la condiţia sfinţilor în slavă, şi pot, de aceea, să fie potrivite pentru a fi adăugate la sentinţa dată de Domnul lor.

 

3. Starea viitoare a celor drepţi, după cum a fost afirmată, cu referire la condiţia lor din trecut pe pământ, ca „mântuire,” (Marcu 16:16; 1 Tesaloniceni 5:9; 2 Timotei 2:10); „izbăvire de orice lucrare rea,” (2 Timotei 4:18); „izbăvire,” (Romani 8:23; Efeseni 4:30); „libertate,” (Ioan 8:36; Romani 8:21); „odihnă,” (Evrei 4:10; Apocalipsa 14:13); eliberare de suferinţele pământeşti, cum ar fi foamea, setea, lacrimile, etc., (Apocalipsa 7:16, 17); „fără noapte,” (Apocalipsa 21:25; 22:5); „fără necurăţie,” Apocalipsa 21:27.

 

3. De asemenea, este descris, în contrast cu posesiunile prezente, ca binecuvântare, (Matei 25:34); cunoştinţa perfectă, (1 Corinteni 13:12); sfinţenia, (1 Tesaloniceni 3:13; Apocalipsa 21:27); slava, (Romani 8:18; 2 Corinteni 4:17; 2 Timotei 2:10; 1 Petru 5:4); viaţa, (Marcu 8:35; 9:43, 45, 47; Ioan 5:29; Romani 8:13); cununa vieţii, (Iacov 1:12); viaţa veşnică, Matei 19:29; 25:46; Ioan 6:27, 47, 54; Romani 2:7.

 

4. Sunt făcute declaraţii care îl leagă pe credincios cu Cristos, şi anume: că el este cu Cristos, (1 Tesaloniceni 4:17); în prezenţa slavei lui, (Iuda 24); având slava lui, (Ioan 17:24); conformat cu trupul lui Cristos în slava lui, (Filipeni 3:21); Cristos îi arată bogăţiile slavei lui, (Efeseni 2:7); Cristos glorificat în ei, (2 Tesaloniceni 1:10); intrând în bucuria Domnului lor, (Matei 25:21, 23); domnind împreună cu Cristos, 2 Timotei 2:12, etc.

 

5. Sunt făcute declaraţii despre activitatea lor în viaţa cerească. Odihna din cer nu este o stare de inactivitate. Acest lucru este indicat chiar în pasajul care vorbeşte despre odihnă ca fiind o binecuvântare specială: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile (trudă, necaz, suferinţă, durere, oboseală) lor, căci faptele lor (fapte, lucrări, în special cele de necesitate sau datorie,) [vezi Lexicon al lui Liddell-Scott,] îi urmează!” Apocalipsa 14:13. Aici suntem învăţaţi că, în timp ce ei se odihnesc de truda apăsătoare şi dureroasă, ei continuă să fie angajaţi în mod activ. Poate că nu ştim care sunt toate slujbele acestea. Ele for fi astfel după cum vor fi potrivite cu poziţia şi natura lor intelectuală şi morală. Afirmaţiile din cartea Apocalipsa ne oferă o privire cu privire la ceea ce ar putea fi acestea. Slujitorii lui Dumnezeu sunt descrişi acolo ca slujindu-l pe Dumnezeu, Apocalipsa 7:15; 22:3; ca oferind laude în cântare, Apocalipsa 14:2, 3; 15:3, 4; 19:5, 6; ca angajaţi în rugăciuni de adorare, Apocalipsa 6:9-13; 7:11, 12; de mulţumire, Apocalipsa 11:17; şi în acte de umilinţă, Apocalipsa 4:10.

 

6. Binecuvântarea din starea viitoare a celor drepţi, este de asemenea arătată în legătură cu locul locuinţei lor.

 

Acesta este de obicei numit cer. Se recunoaşte uşor că acest cuvânt „cer” este folosit doar pentru locuinţa lui Dumnezeu, şi a lui Cristos, şi a îngerilor, şi locuinţa viitoare a sfinţilor. Dar în numeroase locuri acesta are doar această semnificaţie specială. Următoarea selecţie de pasaje va fi suficientă. Matei 5:12, 45; 6:20; Luca 6:23; 15:7; 22:43; Ioan 3:13; 6:38; Romani 1:18; 1 Corinteni 15:47; 2 Corinteni 5:1; Efeseni 1:10; 3:15; Filipeni 3:20; 1 Tesaloniceni 1:10; 4:16; 2 Tesaloniceni 1:7; Evrei 9:24; 1 Petru 1:4; 3:22.

 

Învăţătura clară din aceste pasaje, şi din altele care ar putea fi menţionate, este că cerul este un loc, şi nu doar o condiţie de fericire.

 

Acelaşi fapt este argumentat pe drept din faptul că este locuinţa lui Cristos. Trupul lui uman trebuie să ocupe un loc specific în spaţiu. A fost răspuns la acest argument că „de vreme ce divinitatea şi umanitatea sunt indisolubil unite în persoana unică a lui Cristos, este dificil să considerăm că trupul lui Cristos este limitat la un loc, fără a anulăm persoana lui de divinitatea sa.” Dar această obiecţie este făcută uitând faptul că Cristos, în relaţia lui divină, nu este limitat de natura lui umană, cu mult mai puţin de trupul său uman. Aceasta a fost arătat de el, în timp ce era pe pământ, când, în conversaţia cu Nicodim, el a vorbit despre sine ca fiind în cer, (Ioan 3:13), deşi trupul lui era evident pe pământ. Era omniprezenţa lui ca Dumnezeu interferată cu locaţia lui atunci în spaţiu ca om? În aceeaşi manieră, Cristos l-a văzut pe Natanael stând sub smochin, când el nu era prezent în trup. Ioan 1:48.

 

Ideea omniprezenţei trupului lui Cristos a fost abandonată, cu toate acestea, în timp ce încă este negat faptul că sufletul lui uman este limitat la spaţiu. Astfel se spune că „de vreme ce divinitatea şi umanitatea sunt solubil unite în persoana unică a lui Cristos, nu putem considera sufletul uman al lui Cristos ca fiind limitat la loc fără a anulăm persoana lui de la divinitatea ei.”

 

Dar acest lucru este în mod egal eronat. Atribuitele divine nu sunt conferite asupra sufletului lui Cristos datorită unirii acestuia cu o persoană divină. Dar omniprezenţa, sau ubicuitatea este un atribut divin. Este mult mai dificil pentru noi să înţelegem cum unitatea persoanei lui Cristos nu a transmis sufletului uman toată cunoştinţa aparţinând lui Cristos ca Dumnezeu. Totuşi ni se spune distinct (Matei 24:36; Marcu 13:32), că a existat o astfel de limitare de cunoştinţă cu privire la vremea celei de-a doua veniri a lui Cristos, care putea fi adevărată cu privire la Cristos doar în natura lui umană, şi nu a lui natură ca Dumnezeu. Umanitatea perfectă a lui Cristos, care este a lui la fel de adevărat precum este divinitatea lui perfectă, face necesară o astfel de locaţie în spaţiu după cum este potrivit pentru un suflet uman. Orice superioritate s-ar adăuga fie la trupul uman fie la sufletul lui Cristos, aceasta nu poate pune nici una din ele dincolo de excelenţa existenţei create, sau să confere ceva fie naturii fie atributelor lui Dumnezeu.

 

Totuşi, nu se poate face o obiecţie similară faţă de un argument cu acelaşi efect, extras din trupurile sfinţilor. Cerul nu poate fi considerat doar ca o stare în care ei au comuniune cu Dumnezeu, ci trebuie să fie acceptat ca locul locuinţei lor în trupuri glorificate, în care ei locuiesc unul cu altul, şi se bucură în starea de fericire şi slavă care este de asemenea a lor.

 

Nu avem nici un mijloc de a descoperi locaţia cerului. Faptul că acest pământ, în condiţia lui reînnoită, poate fi viitorul cer este favorizat de Romani 8:19-23; 2 Petru 3:5-13, şi Apocalipsa 21:1-3. Dar aceste pasaje sunt în întregime pentru a oferi fără îndoială, o siguranţă, sau o probabilitate foarte puternic, la acest punct.

 

Se vorbeşte despre cer în anumiţi termeni descriptivi. El este numit „o ţară mai bună, care este cerească.” Evrei 11:16. Acesta este locul în care noi vom avea „o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc,” (2 Corinteni 5:1, 2); şi „un locaş” printre „multele palate” în „casa Tatălui;” Ioan 14:2. Acesta este numit „împărăţia,” Matei 13:43; 25:34. Este posibil ca cerul este ceea ce se spune prin „Ierusalimul care este sus,” (Galateni 4:26), şi „noul Ierusalim care coboară din cer,” (Apocalipsa 3:12), şi „sfânta cetate Ierusalim,” (Apocalipsa 21:10); cât şi prin Paradis, Luca 23:43; 2 Corinteni 12:4; Apocalipsa 2:7, (conform Apocalipsa 21:10-27).

 

7. Starea binecuvântată a celor drepţi este făcută supremă prin faptul că aceasta va dura veşnic. Aceasta nu se va sfârşi nici; aceasta nu va fi niciodată diminuată. Dacă va fi vre-o schimbare, aceasta va fi din creşterea ei; datorită unei mai bune cunoştinţei şi percepţii intelectuale despre Dumnezeu, şi despre lucrurile divine; datorită creşterii comuniunii îndrăgite cu Dumnezeu în Cristos; datorită unei capacităţi crescute de a privi slava lui Cristos; şi datorită unei slăviri mai mari a naturii spirituale în închinarea şi în slujirea Domnului. Nu există nici un motiv de ce nu ar putea fi o astfel de creştere în fiinţe a căror naturi nu pot atinge niciodată infinitatea excelenţei şi plinătatea completă care aparţine numai lui Dumnezeu.

 

Veşnicia fericirii sfinţilor este afirmată în mai multe feluri.

 

(1.) Ea este numită „viaţa veşnică,” şi „viaţa fără sfârşit” în versiunea King James, care sunt traduceri a aceloraşi cuvinte greceşti. Ele sunt traduse prin „veşnica viaţă,” sau „viaţa veşnică” în Matei 25:26; Marcu 10:30; Ioan 3:15; 10:28; 12:25; 17:2; Fapte 13:48; Romani 2:7; 5:21; 6:23; 1 Timotei 6:12, 19; Tit 1:2; 3:7; 1 Ioan 1:2; 2:25; 5:11-13; Iuda 21. Ele sunt traduse prin „viaţa fără sfârşit,” sau „eterna viaţă” în Matei 19:29; Luca 18:30; Ioan 3:16, 36; 4:14; 5:24; 6:27, 40, 47; Romani 6:22; Galateni 6:8; 1 Timotei 1:16. În greacă acestea ar fi trebuit traduse prin acelaşi cuvânt; şi cuvântul cel mai bun ar fi fost etern, pentru că doar o eternitate relativă, sau ceea ce este numit eternitate a parte post, aparţine lucrurilor create. Dumnezeu singur are eternitatea adevărată. [Vezi paginile 68-70.]

 

(2.) Ea este declarată a fi „pentru totdeauna,” Ioan 6:51, 58; şi „în vecii vecilor,” Apocalipsa 22:5.

 

(3.) Expresii similare sunt de asemenea folosite, precum „corturile veşnice,” Luca 16:9; „greutate veşnică de slavă,” (2 Corinteni 4:17); „slava în biserică şi în Cristos Isus din neam în neam pentru vecii vecilor,” (Efeseni 3:21); „mângâiere eternă,” (2 Tesaloniceni 2:16); „Mântuirea care este în Cristos Isus cu slavă eternă,” (2 Timotei 2:10); „mântuire veşnică,” (Evrei 5:9); „izbăvire veşnică,” (Evrei 9:12); „moştenire veşnică,” (Evrei 9:15); „slava veşnică,” (1 Petru 5:10); „împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos,” 2 Petru 1:11.

 

(4.) În Ioan 4:14; 8:51, 52, şi 10:28, este declarat despre credincioşi că „ei nu vor înseta niciodată;” „nu vor gusta moartea niciodată;” „şi nu vor pieri niciodată;” prin care este învăţată aceeaşi condiţie veşnică exprimată în cele trei clase precedente. În aceste pasaje se face referire la viaţa spirituală a sufletului.

 

Declaraţiile numeroase despre fericirea şi viaţa veşnică, astfel clasificate mai sus, fac sigur ceea ce s-ar putea deduce din afirmaţiile Scripturale despre nemurirea naturală conferită asupra spiritului, care interzice anihilarea lui; şi din siguranţă, împotriva spiritualului; moartea sufletului, decurgând din lucrarea milostivă realizată de Cristos, pentru, şi în credincios, prin care el este pentru totdeauna eliberat de condamnarea, şi prezenţa păcatului, şi este îmbrăcat în dreptatea constantă a lui Dumnezeu. Aceeaşi binecuvântare este fără îndoială dobândită prin relaţia avută faţă de Cristos de către sfinţi, care constituie biserica întâilor născuţi, care este mireasa lui, Efeseni 5:23-33, şi de asemenea acel trup, al căruia el este capul, care este declarat a fi „plinătatea celui care umple totul în toţi.” Efeseni 1:23. Legătura vitală între Cristos şi poporul lui nu are elemente de dizolvare, şi, de aceea, cauza existenţei lor trebuie să fie veşnică, anunţată de el când a spus, „pentru că Eu trăiesc, ei vor trăi de asemenea.” Ioan 14:19.

 

II. Starea finală a celor răi.

 

Ziua judecăţii nu este mai puţin remarcabilă de a fi marcată prin decretul de pedepsire împotriva celor răi, decât prin binecuvântările acordate asupra celor drepţi. Acestea, de asemenea, sunt arătate în Biblie, şi în cuvinte de temut de avertizare; şi ar trebui să fie eficiente în a-i conduce pe oameni spre Cristos pentru mântuire, în timp ce ziua testului continuă.

 

1. Avem aici sentinţa care se va rosti împotriva celor care sunt încă în păcat. Aceasta are loc în acelaşi capitol cu cea a celor drepţi. Cristos ne spune că „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! … Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică.” Matei 25:41, 46. O sentinţă similară are loc în Luca 13:27, „Şi El va răspunde: „Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.”

 

Elementele diferite, incluse în această propoziţie, sunt de asemenea învăţate despre cei răi în altă parte în Scripturi; unele din aceste exemple pot fi adăugate aici.

 

(1.) Pedeapsa. „Cel care nu crede va fi condamnat,” Marcu 16:16; „învierea pentru judecată,” Ioan 5:29; „să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,” 2 Tesaloniceni 1:8, 9; „înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii,” 2 Petru 2:9.

 

(2.) Durerea: (a) exprimată prin foc. (Matei 13:42, 50; 18:8, 9; Marcu 9:43-48; 2 Tesaloniceni 1:8; 2 Petru 3:7); (b.) foc şi pucioasă, (Apocalipsa 14:10; 19:20; 20:10; 21:8); (c.) flacără, (Luca 16:24); (d.) „focul de nestins,” (Marcu 9:44, 48; conform Luca 3:17); (e.) „necaz,” Matei 24:21, 29; Romani 2:8, 9.

 

(3.) Privarea: despărţiţi din mijlocul celor drepţi. Matei 13:49; „întunericul de afară,” Matei 25:30; „aruncaţi afară,” Luca 13:28; „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu,” 1 Corinteni 6:9; „fără odihnă,” Apocalipsa 14:11; „negura întunericului păstrată pentru ei pentru vecie,” Iuda 13.

 

(4.) Pedeapsa şi suferinţa sunt recunoscute de cei pedepsiţi şi acea recunoaştere este arătată prin „întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Matei 8:12; 13:50; 25:30; Luca 13:28. Omul Bogat este reprezentat ca o recunoscând chinurile lui. Luca 16:24.

 

2. Natura acestei pedepse.

 

(1.) Este nejustificat să considerăm garantat că aceasta nu va fi în parte fizică. Cei răi vor merge de la scaunul de judecată cu trupuri care le aparţin în starea lor de înviere. Nu ştim care va fi natura acestor trupuri, şi, de aceea, nu avem nici un drept să afirmăm că ei nu vor fi capabili de durere fizică. Faptul că limbajul Scripturii, despre foc şi pucioasă, este figurativ, este adevărat. Dar oamenii nu sunt autorizaţi, pe acest temei, să nege acea durere fizică, şi, de un caracter de tortură şi agonie, va forma o parte din agonia şi vaiurile din lumea de apoi ale păcătosului. Pe departe ca oamenii să extragă mângâiere din vre-o convingere că de ceea ce vor avea ei parte nu va fi literal foc, ei ar trebui să fie mai umpluţi de groază şi teama de condiţia de temut, pe care Scripturile încearcă să o descrie aici prin termeni care exprimă chinul cel mai aspru pe care oamenii îl pot îndura în trup; afirmaţiile făcute în mod evident ne spun de natura pedepsei dar condiţia noastră prezentă ne interzic să înţelegem. În domeniul vieţii animale aici pe pământ, ştim că, cu cât este mai mare un organism, cu atât mai mult acesta este mai atent să trăiască prin suferinţă cât şi prin bucurie. Aceasta ne învaţă să ne aşteptăm ca bucuriile trupeşti ale sfinţilor să fie pe departe întrecute de orice a fost vre-odată experimentat pe pământ. Dacă trupurile de înviere ale celor răi sunt, în orice grad, mai presus de cele din această lume, singurul rezultat va fi de a le face capabile de chinuri cu totul neconcepute de oameni în starea lor prezentă.

 

(2.) Agonia spirituală, a fi de îndurat atunci, este dincolo de posibilitatea expresiei prezente. Putem spune că aceasta va consta în mod necesar din anumite rele; dar cine poate spune cât de mari vor fi atunci acele rele, decât sunt realizate a fi. Unele pot fi sugerate: ca; conştiinţa unei naturi necurate şi păcătoase; când nu există nici o cale de a o curăţa sau de a scăpa de ea: convingerea despre natură şi caracterul rău al păcatului; când obiceiurile păcătoase au o astfel de dominare şi control încât păcatul trebuie încă să fie comis de bună voie, totuşi cu oroarea a ceea ce este făcut; - indicaţii a cărora sunt văzute în oameni în această viaţă, care, prin desfrâu, sau beţie, sunt conduşi spre rău chiar împotriva voinţei lor - : remuşcare pentru indulgenţele din trecut, pentru oportunităţile neglijate, pentru respingerile lui Cristos; - în special deoarece ei vor vedea cât de aproape au fost de împărăţia şi harul lui Dumnezeu - : cunoştinţa alungării veşnice din prezenţa lui Cristos, şi lipsirea de favoarea şi iubirea lui Dumnezeu: - acestea, şi alte rele asemenea lor, cu reproşurile reciproce ale celor osândiţi, pentru influenţele unuia asupra altuia prin care un astfel de rău a venit, vor face Iadul comparat cu toată tortura pe care au cunoscut-o oamenii vre-odată în această viaţă să fie privită înapoi ca şi când aceasta ar fi fost cerul în sine.

 

3. Locul acestei pedepse.

 

Există trei cuvinte folosite în Scriptură care sunt traduse prin „Iad” în versiunea King James, şi anume: Hades, Tartarus şi Gheenă. Hades este simplu transferat în versiunea Canterbury Revision. Acesta este folosit pentru locul general al spiritelor plecate, deopotrivă ale celor drepţi şi ale celor răi. În nici un loc nu este pedeapsă, sau chin, asociat cu acesta, cu excepţia lui Luca 16:23, în pilda cu Omul Bogat şi Lazăr. Aceasta este de explicat, în acord cu folosirea cuvântului în toate celelalte pasajele, prin faptul că, deoarece Hades conţine pe cei răi, cât şi pe cei drepţi, şi deoarece cei răi sunt într-o stare de păcat şi suferinţă, astfel omul bogat din Hades a fost torturat, în timp ce Lazăr care era în aceeaşi locuinţă, se bucura de starea binecuvântată exprimată prin faptul că el era în sânul lui Avraam.

 

Cuvântul Tartarus apare doar ca un participiu [tau]a[rho][tau]a[rho][omega][sigma]a[varsigma] (tartarosas) al verbului [tau]a[rho]a[upsilon][rho][omicron][omega] (tartaroo), care înseamnă a arunca jos în Tartarus. Locul în care se găseşte este 2 Petru 2:4, care este tradus „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată.” Revizuitorii arată pe margine cuvântul Iad este exprimat în greacă prin Tartarus. Acest pasaj se referă evident la condiţia acestor îngeri înainte de ziua judecăţii.

 

Locurile în care apare Gheenă sunt Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43, 45, 47; Luca 12:5, şi Iacov 3:6. Toate se referă la tortură şi pedeapsa din lumea de apoi. Aceasta este în mod distinct asociată cu pedeapsa din ziua judecăţii, în Matei 18:9, prin versetul anterior unde „focul veşnic” este folosit ca un termen echivalent pentru Gheenă; în Matei 23:33, unde Cristos îi întreabă pe Scribi şi Farisei, „Cum veţi scăpa de judecata din Iad (Gheenă)”; în Marcu 9:43, unde limbajul este „să mergi în Iad (Gheenă), în focul care nu se stinge,” şi în Luca 12:5, în care Cristos spune, „Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Iad (Gheenă); da, vă spun, de El să vă temeţi.”

 

Nu în mod nepriceput a fost remarcat că Gheena este folosit de Cristos însuşi în toate cele doisprezece pasaje în care apare în Noul Testament, cu excepţia lui Iacov 3:6.

 

4. Durata acestei pedepse.

 

Învăţătura Noului Testament despre acest subiect este că ea va dura în tot viitorul infinit. Aceasta este exprimat în felurite moduri.

 

(1.) Prin termenul [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu] a[iota][omicron][omega][nu]a (eis ton aiona), „veşnic.”

 

Acesta apare de treizeci de ori în Noul Testament. Un învăţat şi un serios oponent al doctrinei pedepsei Veşnice, (Oxenham în „What is Truth as to Everlasting Punishment?” (Ce este adevărat despre Pedeapsa Veşnică?) p. 101), a fost în stare să indice un singur loc în Noul Testament unde el gândeşte că sensul „veşnic” nu poate fi aplicabil la această formă de cuvinte. Este limbajul lui Pavel în 1 Corinteni 8:13, tradus „nu voi mânca niciodată carne.” Pentru oricare altă folosire, Oxenham este obligat să se refere la Septuaginta, unde el pretinde că acesta este folosit despre „durata, în toată era dispensaţiei Mozaice,” „a lumii,” „a familiei,” şi „despre condiţia politică a sclaviei.” Dar această aplicaţie concordă chiar cu acea derivare, făcută de cei mai buni lexicografi, care face a[iota][omega][nu] (aion), echivalent cu latinul aevum, care cuvânt, totuşi este baza ideii de veşnicie care este singurul înţeles al lui [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu] a[iota][omega][nu]a (eis ton aiona), în târzia greacă elenistă a Noului Testament.

 

Acest termen este aplicat la pedepsirea celor răi, în Iuda 13.

 

2. Alte expresii similare faţă de prima sunt folosite unde formele plurale ale lui a[iota][omega] [nu] (aion) apar, precum [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu][varsigma] a[iota] [omega][nu]a[varsigma] [tau][omega][nu] a[iota][omega][nu][omega][nu] (eis tous aionas ton aionon), „în vecii vecilor” în Apocalipsa 19:3, şi 20:10, şi [epsilon][iota][varsigma] a[iota] [omega][nu]a[varsigma] a[iota][omega][nu][omicron][nu], (eis aionas aionon). Apocalipsa 14:11. Formele plurale doar intensifică, şi cu siguranţă nu micşorează durata.

 

3. Cuvântul a[iota][omega][nu][iota][omicron][varsigma], (aionios). Acest cuvânt apare cam de şaptezeci de ori în Noul Testament, şi mereu în sensul de durată eternă sau veşnică. Tocmai precum cuvântul „veşnic” se referă la veşnicia adevărată care este doar în Dumnezeu, tot astfel acest cuvânt este aplicat lui Dumnezeu în Romani 16:26; şi la Duhul Sfânt sau la natura divină a lui Cristos, în Evrei 9:14. În aceeaşi manieră, deoarece noi împărţim necorespunzător veşnicia în a parte post, şi veşnicia a parte ante, din prezent, sau o anumită perioadă fixată de timp; cum ar fi din vremea apariţiei lui Cristos pe pământ; astfel acest cuvânt este folosit pentru fiecare din aceste două feluri de veşnicie. Acesta nu are o altă aplicaţie în Noul Testament decât la una sau la alta din aceste trei forme de veşnicie. Ca aplicat la viaţa nesfârşită a celor drepţi sau răi, acesta semnifică veşnicia viitoare, sau veşnicia a parte post.

 

Cei care se opun doctrinei pedepsei veşnice presupun că există multe ere, sau perioade ale existenţei omului, şi ei încearcă să explice limbajul folosit corespunzător. Dar în timp ce frazele pe care se bazează această opinie, ar putea ca o chestiune de limbaj să însemne aceasta, nu există nici o dovadă din Scriptură de existenţa vre-uneia dintre aceste perioade. Singura distincţie făcută clar este între dispensaţia înainte de vremea lui Cristos, şi cea de la ziua lui; Scripturile evident consideră acesta ca punct central, pentru care toate lucrurile realizate în trecut, şi din care continuă toate lucrurile în viitor.

 

Nu este de ignorat faptul că aceste cuvinte, care exprimă veşnicia pedepsei celor răi, sunt acelea prin care este făcută de cunoscut viaţa veşnică a celor drepţi de asemenea. După cum aceasta este nesfârşită în fericirea ei, tot aşa este aceasta în pedeapsă şi suferinţă. Aceste cuvinte exprimă atât de puternic cât poate exprima limba greacă, durata veşnică a destinului atribuit fiecăruia la ziua judecăţii.

 

Acest lucru este chestionat de Oxenham, care spune, p. 114, „Există mai multe feluri în care Dumnezeul Atotputernic ar fi putut exprima această nesfârşire a pedepsei viitoare, dacă el ar fi dorit să ne spună că aceasta va fi nesfârşită; modalităţi, în care înţelesul acestora ar fi fost fără greşeală; modalităţi, prin care, în Sfânta Scriptură, el a exprimat veşnicia lucrurilor care vor fi fără sfârşit: de exemplu, despre stăpânirea lui Dumnezeu declarată de profetul Daniel că „Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată,” Daniel 7:14. Despre viaţa nesfârşită a celor binecuvântaţi, Domnul nostru a declarat, Luca 20:36, că ei nu vor putea muri vre-odată. Prin îngerul Gabriel, Luca 1:33, Dumnezeu a anunţat că Împărăţia lui Isus Cristos va fi fără sfârşit. Care este limbajul folosit despre Împărăţia Întunericului, sau despre pedeapsa viitoare, sau despre cei răi? Unde este spus despre cei pierduţi că ei nu mai pot trăi vre-odată? Unde se scrie de pedeapsa viitoare, că aceasta nu va avea sfârşit?”

 

La aceasta se poate răspunde,

 

(a.) Că, nu pot fi date exemple similare despre pedeapsa viitoare, şi cei răi, totuşi în măsura în care oricare din aceste expresii sunt folosite despre cei drepţi, ele sunt explicaţii despre felul de veşnicie atribuit fericirii lor; şi, deoarece aceasta este descrisă prin aceleaşi cuvinte ca acelea despre nenorocirea celor răi în toate celelalte cazurile, aceste exemple ne învaţă înţelesul acestor cuvinte obişnuite, când sunt aplicate celor răi, prin explicarea lor astfel atunci când sunt aplicate la cei drepţi.

 

(b.) Că aceeaşi ingeniozitate, şi subterfugii, care încearcă să lipsească aceste expresii de înţelesul lor adevărat, ar putea fi aplicată în aceeaşi manieră la astfel de termeni ca aceştia.

 

Dacă ar putea fi prezentat un pasaj similar cu cel din Daniel, ar fi trebuit imediat să ne arate că împărăţia a fost dată Fiului Omului, şi că, chiar despre această împărăţie care „nu va trece,” ni se spune că „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” 1 Corinteni 15:24.

 

(c.) Dar există exemple similare care pot fi aduse în acest sens. În Luca 20:36, „ei nu mai pot muri,” imposibilitatea de a muri este exprimată prin [omicron][upsilon]d[epsilon] d[upsilon] [nu]a[tau]a[iota] (oude dunantai.) Corespunzător cu acesta este limbajul folosit de Domnul nostru către Farisei în Ioan 8:21, „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni,” [omicron][upsilon] d[upsilon][nu]a[sigma][theta] [epsilon] [epsilon][lambda][theta][epsilon][iota][nu] (ou dunasthe elthein).

 

Paralel cu expresia din Luca 1:33, „nu va avea sfârşit,” [omicron][upsilon][kappa] [epsilon] [sigma][tau]a[iota] [tau][epsilon][lambda][omicron][varsigma] (ouk estai telos), este „genealogii nesfârşite,” [gamma][epsilon][nu][epsilon]a[lambda][omicron][gamma][iota]a [iota][varsigma] a[pi][epsilon][rho]a[nu][tau][omicron][iota][varsigma] (genealogiais aperantois), în 1 Timotei 1:4; căci, deşi cuvinte diferite sunt folosite pentru a exprima nesfârşirea în greacă, ele sunt esenţial de o forţă egală. Oxenham este el însuşi autoritate pentru înţelesul puternic al lui a[pi][rho]a[nu][tau][omicron][iota][varsigma] (aperantois), pentru că el se referă la a[pi][epsilon][iota][rho][omicron][nu] (apeiron), a şi [pi][epsilon] [rho]a[zeta], din care a[pi][epsilon][rho]a[nu][tau][omicron][varsigma] (aperantos) este tot aşa format, ca însemnând „fără o limită,” şi spune despre acesta şi altele „prin acestea şi mai multe alte cuvinte şi expresii de un înţeles de negreşit, Dumnezeul Atotputernic ar fi putut exprima nesfârşitul pedepsei viitoare dacă ar fi dorit să facă astfel,” p. 115. Totuşi, dacă el ar fi folosit acest cuvânt, sau altele de aceeaşi formă, cât de repede am fi fost referiţi cu privire la genealogiile nesfârşite ca fiind exegetic despre ele.

 

Având în considerare ultimele două întrebări ale D-lui Oxenham, pasajul din 1 Corinteni 6:9, poate fi sugerat ca unul care le împlineşte pe deplin. „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?” (vezi de asemenea versetul 10). Aceeaşi expresie apare în Galateni 5:21. Nesinceritatea cu care sunt formulate astfel de întrebări este văzută din faptul că, atunci când acestea şi pasaje similare sunt prezentate, aceşti oponenţi recurg la presupunerea că cei nedrepţi nu vor fi mereu nedrepţi, şi că doar atât timp cât sunt nedrepţi ei nu vor moşteni; dar ei pot moşteni după ce nedreptatea lor a fost înlăturată. Ei vor încerca să susţină posibilitatea acestui lucru în faţa unui astfel de pasaj precum Apocalipsa 22:11, „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!”

 

(4.) Aici se poate adăuga, în mod potrivit, alte trei expresii referitoare la natura nesfârşită a pedepsei celor răi.

 

(a.) 'A[iota]d[iota][omicron][varsigma] (aidios), care apare în „Dumnezeirea veşnică” din Romani 1:20, şi în lanţurile veşnice despre îngerii care nu şi-au păstrat starea lor iniţială în Iuda 6. Deoarece aceia răi sunt condamnaţi la „focul veşnic care este pregătit pentru diavolul şi îngerii lui” (Matei 25:41), acest pasaj are referinţă probabilă la durata pedepsei demonilor şi a oamenilor răi deopotrivă.

 

(b.) 'A[sigma][beta][epsilon][sigma][tau][omicron][varsigma] (Asbestos), focul care nu se stinge. Oxenham pretinde că tot ceea ce este implicat în acest cuvânt este că focul „este nestins,” şi că limbajul nu interzice un timp când acesta poate fi stins. Acest cuvânt apare în trei locuri necontroversate din Scriptură, Matei 3:12; Marcu 9:43, şi Luca 3:17, şi în altele trei, Marcu 9:44, 45, 46, pe care Westcott şi Hort le omit din textul lor, şi care sunt de asemenea omise în versiunea Canterbury Revision. Marcu 9:48 are o formă diferită despre acelaşi cuvânt. Oxenham obiectează faţă de traducerea „de nestins,” şi insistă asupra sensului, „este nestins;” dar durata pedepsei şi proprietatea traducerii „de nestins” este arătată de cuvintele, „unde viermele lor nu moare,” folosit în legătură cu expresia din versetul 48.

 

(c.) [Omicron][upsilon] [tau][epsilon][lambda][epsilon][upsilon][tau]a[iota] (Ou teleutai), „nu are sfârşit” „nu încetează,” este declarat despre vierme în Marcu 9:48. [Tau][epsilon][lambda] [epsilon][upsilon][tau]a[iota] (Teleutai) corespunde exact în înţeles, cât şi în rădăcină, cu [tau] [epsilon][lambda][omicron][varsigma] (telos) în [omicron][upsilon][kappa] [epsilon][sigma] [tau]a[iota] [tau][epsilon][lambda][omicron][varsigma] (ouk estai telos), în Luca 1:33, pe care Oxenham l-a considerat atât de puternic expresiv despre nesfârşit încât să provoace găsirea unui astfel de termen aplicat la pedeapsa viitoare a celor răi.

 

5. Obiecţii şi teorii opuse.

 

Obiecţiile la această doctrină a pedepsei veşnice, şi teoriile opuse, pot fi afirmate pe scurt şi se poate da răspunsul la ele.

 

Mai întâi, obiecţiile.

 

(1.) Este obiectat, că pedeapsa este în disproporţie cu păcatul. Dar,

 

(a.) Numai Dumnezeu poate şti care este răsplata reală a păcatului, şi dacă el ne-a învăţat clar că acesta merită pedeapsă veşnică, putem fi siguri că aplicarea unei astfel de pedepse trebuie să fie dreaptă, şi în acord cu ceea ce acesta merită. Întrebarea este simplă, ce spune Dumnezeu? Şi cu privire la acest punct el ne-a învăţat clar.

 

(b.) Obiecţia este bazată pe ideea că tot păcatul care va fi pedepsit este cel comis în această viaţă. Este adevărat că oamenii vor fi judecaţi doar pentru faptele comise în trup. Dar acestea nu vor constitui toate păcatele în viaţa viitoare. Scripturile învaţă că vor fi acte şi obiceiuri păcătoase după moarte. Apocalipsa 22:11. Continuarea veşnică în păcat va merita pedeapsă veşnic continuă. Dacă păcatul este vrednic de vre-o pedeapsă, şi dacă, la orice moment păcatul este comis, pedeapsa poate fi veşnică, fără a presupune că oricare sau mai multe păcate vor cauza aplicare veşnică.

(c.) Marcu 3:29 ne spune despre „un păcat veşnic.” [Vezi textul grecesc al lui Westcott şi Hort.]

 

(d.) Obiecţia presupune că pedeapsa celor condamnaţi este ceva aplicată activ de către Dumnezeu, şi nu rezultatul naturii oamenilor. Aceasta va consta fără îndoială, în mare parte, în naturile lor păcătoase şi corupte, care încă vor lucra păcatul, şi astfel vor continua să se separeu de favoarea şi iubirea mulţumită a lui Dumnezeu. Singura excepţie probabilă va fi „remuşcarea,” născută din memoria păcatelor trecute şi a oportunităţilor neglijate; şi aceste nu sunt aplicări active de către Dumnezeu, ci rezultate ale păcatului anterior.

 

(2.) Se spune că Dumnezeu este prea milostiv pentru a aplica pedeapsa veşnică. Dar,

 

(a.) Dumnezeu, în declararea că el o va aplica, declară astfel că el nu este prea milostiv să facă aceasta.

 

(b.) Dumnezeu ne învaţă că, în timp ce el nu îşi găseşte plăcerea într-o astfel de pedeapsă, aceasta este cerută de justiţie, care este abundă ca un atribut al naturii lui, la fel ca mila.

 

(c.) Dumnezeu a dat semnale care arată în guvernarea lui providenţială că el poate şi va pedepsi aspru. Ca un Guvernator moral, pedeapsa lui trebuie să fie proporţională cu delictul. Dispoziţia lui milostivă nu se poate amesteca, cu acţiunea lui dreaptă. Chiar în mântuirea celor mântuiţi prin Cristos, este necesar ca el să fie drept în justificarea credinciosului în Isus.

 

(3.) Este pretins că au fost făcute prevederi în Cristos pentru mântuirea sigură a tuturor oamenilor.

 

Dacă aceasta este aşa, nu există nici o dificultate în justiţia lui Dumnezeu în acordarea mântuirii către toţi. Dar faptul că nu este aşa este evident,

 

(a.) Prin faptul că mântuirea este oferită doar pe baza condiţiei de pocăinţă şi credinţă. De aceea, nimeni nu poate avea parte de mântuire cu excepţia celor care împlinesc această condiţie.

 

(b.) Regenerarea este declarată a fi esenţială pentru intrarea în împărăţia lui Cristos. De aceea, cei care nu sunt astfel născuţi din nou, nu pot avea parte de mântuirea lui.

 

(c.) Nu doar că sfinţenia este declarată a fi esenţială pentru admiterea în cer, dar este prezis, expres, că anumite clase de oameni păcătoşi vor avea partea lor în lacul care arde cu foc şi pucioasă; şi la vârful listei sunt daţi cei care sunt „temători şi necredincioşi.” Apocalipsa 21:8.

 

(d.) În timp ce valoarea lucrării lui Cristos este într-adevăr suficientă pentru toţi, suntem învăţaţi că beneficiile sale nu sunt acordate tuturor. Există păcate specifice menţionate, care îi vor exclude, pe cei ce le comit, de la orice speranţă de mântuire. Matei 12:31; Luca 12:10; Evrei 6:4-6, (conform versetului 9); 10:26, 27, (conform versetelor 28-31). Dar afirmaţiile făcute despre pedeapsa sigură a celor care comit aceste păcate specifice nu sunt mai puternice decât declaraţiile despre condamnarea sigură a tuturor necredincioşilor nepocăiţi în final.

 

(4.) Întrucât este afirmat în 1 Timotei 2:3, 4, că „Dumnezeu Mântuitorul nostru … doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi să vină la cunoştinţa adevărului,” chiar este pretins că este scopul lui Dumnezeu să îi mântuiască pe toţi.

 

Faptul că cuvântul [theta][epsilon][lambda][epsilon][iota] (thelei), tradus „doreşte,” implică adesea că scopul sau hotărârea din partea lui Dumnezeu este uşor admis, cât şi faptul că, dacă aceasta se înţelege aici, toţi oamenii vor fi mântuiţi potrivit acelui scop. Dar un astfel de scop nu poate fi dedus doar din acest pasaj, decât dacă acesta este în acord cu ceea ce este învăţat în altă parte; cu mult mai puţin când aceasta este în opoziţie directă cu sensul general al Bibliei, cât şi faţă de afirmaţiile distincte contrare. Motivul pentru aceasta, este că acest cuvânt nu înseamnă totdeauna „voinţă,” în sensul de scop, dar este uneori folosit doar ca o simplă „dorinţă.” Există multe cazuri în Scriptură în care se spune că Dumnezeu doreşte ceea ce el nu are ca scop să realizeze, dar ceea ce de fapt eşuează din a avea loc.

 

Există numeroase exemple în care acest cuvânt are doar înţelesul de „dorinţă”: astfel după cum este folosit în general doar cu privire la oameni, Matei 7:12; 12:38; 15:28; despre Cristos, Matei 23:37; Marcu 14:36; Luca 13:34; Ioan 17:24; şi despre Dumnezeu, 1 Corinteni 15:38; Evrei 10:5, 8.

 

[theta][epsilon][lambda][eta]ua (thelema), substantivul corespunzător, este folosit ca simplu expresiv cu privire la această „dorinţă” a lui Dumnezeu în Marcu 3:35; Romani 2:18; Efeseni 6:6; şi în alte locuri.

 

(5.) Mai departe este obiectat faptul că Dumnezeu trebuie să îi ierte pe cei care sunt cu adevărat pocăiţi, şi că aceia răi, în deplina cunoştinţă a lui Dumnezeu şi păcatul îngăduit de lumea viitoare, trebuie cu siguranţă să se pocăiască.

 

(a.) Această obiecţie apare dintr-o concepţie greşită despre natura pocăinţei acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar tristeţe pentru păcat, în special pentru efectele sale, cu privire la care, probabil iadul va fi plin; este o reformare a caracterului, o întoarcere de la păcat şi o căutare a sfinţeniei. Tristeţea o însoţeşte, dar nu o poate constitui. Aceasta nu este trezită de efectele dureroase ale păcatului, ci de convingerea naturii sale rele. Cum se poate naşte o astfel de tristeţe în cei care au învăţat să iubească păcatul? Sau de unde o astfel de reformare în cei care sunt confirmaţi în obiceiurile păcatului? Remuşcarea pentru trecut, scârba faţă de condiţia lor, chiar dorinţe de a birui puterea care îi înlănţuie, poate exista din abundenţă, dar, după cum se întâmplă în această viaţă, în care pasiunea şi apetitul iau stăpânire peste oameni, plăcerea va fi luată în păcat, şi se vor complace în pofte rele, chiar când acestea sunt urâte cu toată amărăciunea unui suflet disperat.

 

Pe de altă parte, care este învăţătura din Scriptură despre bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-l accepta pe pocăit după ce ziua oportunităţii a trecut? Ce ne învaţă cazul lui Esau, Evrei 12:16, 17? Ce se doreşte a fi învăţat prin limbajul Înţelepciunii, Proverbe 1:24-28? L-a acceptat Cristos, l-a iertat Dumnezeu pe nenorocitul, îndureratul, plin de remuşcări Iuda? Dar pocăinţa lui i-a permis să plonjeze în următorul păcat de sinucidere? Chiar aici pe pământ, unde ziua încercării de obicei se sfârşeşte doar la moarte, o astfel de respingere a unei astfel de tristeţi pentru păcat este posibilă. Cine va îndrăzni să spună că aceasta este posibil în lumea de apoi? „Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Luca 23:31.

 

(b.) „Pedeapsa pare să aibă o foarte mică tendinţă, dacă este vre-una, de a lucra reformarea în infractori. Aceasta adesea îi împiedică de la delict, dar rareori aceasta îl aduce pe cineva la o pocăinţă autentică.”

 

(c.) „În timpul stării de mijloc, dacă oricând după această viaţă, o întoarcere la Dumnezeu ar putea să fie aşteptată; totuşi limbajul Scripturii nu ne permite să ne aşteptăm la aceasta atunci.” Manualui lui Hovey de Teologie Sistematică, p. 386.

 

(d.) Experienţa acestei vieţi arată că, pentru orice încălcare, chiar a legii fizice, pedeapsa ataşată la ea trebuie să fie îndurată, şi că, nici tristeţea pentru ceea ce s-a făcut, nici hotărârea de a evite în viitor o astfel de acţiune, nu va elibera de răul care urmează. De ce ar trebui să fie presupus că, după judecată, legea va fi mai puţin necruţătoare decât acum, sau că pocăinţa şi reformarea vor avea atunci, în ele însele, mai multă valoare decât au ele acum? Chiar în această viaţă, pocăinţa şi credinţa nu au nici valoare nici putere în ele însele, dar sunt eficiente doar ca şi condiţii în baza cărora este oferită mântuirea lui Cristos. Dar Biblia avertizează cu grijă că această ofertă, pe baza acestor condiţii, este făcută doar în această viaţă. A presupune că ea este posibilă în viaţa viitoare cere nu doar posibilitatea pocăinţei şi a credinţei atunci, ci de asemenea, că mântuirea prin Cristos va fi atunci realizabilă. Aceasta se poate doar în baza presupunerii că oamenii vor avea o verificare viitoare, şi aceleaşi sau alte mijloace de har decât cele de aici oferite.

 

(6.) De aceea, în obiecţia următoare, se presupune că o altă verificare va fi atunci savurată. Cea mai puternică formă în care această obiecţie este solicitată, este că, întrucât în ciuda ameninţărilor pozitive ale lui Dumnezeu către primii noştri părinţi că ei vor muri, el a avut ca scop să ofere răscumpărare cel puţin pentru o parte din omenire; de aceea, în ciuda afirmaţiilor pozitive cu privire la viitoarea condamnare şi pedepsire a celor răi, încă mai poate fi milă depozitată, şi eliberare finală din prezenţa şi pata păcatului, cât şi a pedepsirii lui.

 

Răspunsurile permise la aceasta sunt evidente.

 

(a.) Cazul citat permite o avertizare către cei care învaţă contrar cu ceea ce învaţă Dumnezeu. Primii noştri părinţi au fost chiar atunci, înainte de păcatul lor, asiguraţi că sentinţa ameninţată nu va fi executată. Dar aceasta a venit de la Satan, care este declarat de Cristos a fi un „mincinos şi tatăl minciunii.” Ioan 8:44. Cei care, sub vre-o altă autoritate decât Dumnezeu, pun sub semnul întrebării orice afirmaţie pe care el o face, ar trebui să simtă că ei o fac punându-şi în primejdie sufletele lor proprii şi ale celor care îi învaţă. Matei 15:8, 9, 13, 14; 23:13, 15, 16; Luca 6:39. Cei care neagă o doctrină despre care ei ştiu că este învăţată în Cuvântul lui Dumnezeu, sau încearcă prin orice subterfugiu sau simplă supoziţie să îi influenţeze pe alţii să o respingă, acţionează exact din partea lui Satan în negocierea căderii.

 

(b.) Pedeapsa pe care Dumnezeu a ameninţat-o a fost de fapt aplicată asupra întregii omeniri. Chiar dacă moarte trupului a fost doar până acum evitată de doi din rasa umană. Dar moartea spirituală, moartea sufletului, evident moartea specială a blestemului, pentru că doar acesta a fost pricinuit în ziua păcătuirii, a devenit, în natura coruptă şi păcătoasă, starea aşa-numit „naturală” a omenirii. Evident, obiecţia presupune că moartea veşnică a fost de asemenea ameninţată împotriva lui Adam. Dar acest lucru nu este adevărat. Aceasta devine parte din pedeapsă doar pentru că ea este consecinţă depravării şi corupţiei morale, care trebuie să continue să merite pedeapsă, şi de asemenea să lucreze păcatul care merită pedeapsă chiar mai departe, decât doar dacă anumite mijloace de eliberare vor apărea din această corupţie. De aceea, moartea veşnică, nu a fost o pedeapsă ameninţată împotriva lui Adam, ci este doar o pedeapsă, care rezultă din ceea ce a fost ameninţat, şi de care, de aceea, se poate scăpa prin eliberarea în Cristos.

 

Dar moartea veşnică este ameninţată împotriva nepocăiţilor din final ai testării prezente. De aceea, cazul lui Adam, ne învaţă că aceasta va fi cu siguranţă dată lor. După cum Dumnezeu nu a reţinut potopul de corupţie şi mizerie, pe care natura coruptă l-a adus asupra omenirii, - eliberarea oricăruia de aceasta care a cerut darul şi suferinţele propriului său Fiu, - putem fi asiguraţi că, în aceeaşi manieră, el va permite neînduplecat pedeapsa veşnică să vină asupra tuturor împotriva cărora el a ameninţat-o.

 

(c.) Când toată suspiciunea că Dumnezeu ar putea intenţiona ceva diferit decât ceea ce spune în ameninţările lui de a împiedica păcatul, a fost înlăturată prin înţelegerea faptului că el a împlinit faţă de cel din urmă ameninţarea lui împotriva lui Adam; suntem pregătiţi să acordăm greutatea cuvenită la ceea ce el învaţă despre posibilitate testării viitoare.

 

La întrebarea unuia, „Doamne, sunt puţini care sunt mântuiţi?” Cristos a răspuns, „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, pentru că vă spun că mulţi vor căuta să între şi nu vor putea.” Luca 13:24. [Vezi contextul, care arată referire la intrarea în împărăţie în lumea viitoare]. Îndemnul lui Isaia 55:6, „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi” implică un timp când el nu poate fi găsit. Acest îndemn are referire la legământul nou şi veşnic al îndurărilor sigure faţă de David. [Vezi versetul 3]. Cât de clar se aplică aici întrebarea îndemn din Evrei 2:1-3; când vedem, nu doar cât de neclintit a fost cuvântul vorbit de îngeri, dar cât de literal a fost împlinit ceea ce a fost cuvântul rostit de Dumnezeu. Putem toţi întreba, „Cum vom scăpa dacă neglijăm o mântuire atât de mare?” Legătura profundă între acest pasaj şi îndemnul împotriva împietririi inimii în vremea actuală în Evrei 3:7-11, sunt vrednice de o notă specială, precum este avertismentul din versetul 12, şi îndemnurile şi avertizările continuate, atât de departe şi dincolo de capitolul 4:7, care declară despre perioada actuală de testare, „El hotărăşte din nou o zi: „astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Declaraţia, „Iată, acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii,” 2 Corinteni 6:2, împreună cu contextul, învaţă în aceeaşi manieră, că prezentul este singura perioadă de testare.

 

(d.) Se poate întreba dacă foarte multe persoane care mor nepocăite nu ajung sub una dintre formele de păcat care sunt specific declarate neiertabile, şi anume: păcate voite, (Evrei 10:26); căderea, (Evrei 6:4-6); şi hula împotriva Duhului Sfânt, Matei 12:32. Cu siguranţă, ei toţi ajung sub declaraţia lui Cristos de pedeapsă veşnică.

 

(e.) Nu ar trebui uitate nici astfel de pasaje precum aici în Luca 16:26, care învaţă că, chiar în Hades, există o prăpastie de netrecut între cei drepţi şi cei răi; precum Ioan 8:21, în care Cristos a spus Fariseilor că ei nu ar putea veni la el în lumea viitoare; şi Apocalipsa 22:10, 11, care învaţă continuarea comportamentului şi a condiţiei de nedreptate şi păcătoşenie a nepocăiţilor în final. Limbajul lui Cristos despre Iuda, (Matei 26:24), nu este citat împotriva tuturor, pentru se vorbeşte doar despre un om, deşi nimeni nu poate spune despre câţi alţii acesta ar putea fi adevărat. Dar există fără îndoială mulţi predispuşi la nenorocirea similară denunţată de Cristos; că „este mai de folos pentru el ca să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în adâncul mării.” Matei 6:6; Marcu 9:42; Luca 17:2.

 

În al doilea rând, teoriile opuse.

 

Există diferite forme în care obiecţiile faţă de pedeapsa veşnică a celor răi, iau forma teoriilor dogmatice.

 

(1.) Teoria anihilării. Aceasta nu neagă faptul că pedeapsa va fi veşnică; dar numai că va fi o durere conştientă veşnică. Totuşi, ea presupune că moarte păcătosului este o anihilare absolută a fiinţei, şi că doar în acest sens ea este o pedeapsă veşnică. Teoria admite că sufletul poate suferi în lumea de apoi, pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, potrivit cu meritele acestuia, dar că va fi un timp când existenţa va înceta în mod absolut. Obiectul celor care susţin această teorie, nu este opoziţia faţă de pedeapsa veşnică, pe motivul că Dumnezeu nu poate pedepsi pe drept atât de aspru, sau că este prea milostiv să facă astfel, dar pentru a scăpa de ideea că păcatul şi nenorocirea va exista mereu sub conducerea lui Dumnezeu.

 

Această teorie susţine suport Scriptural din folosirea unor astfel de cuvinte care vorbesc despre condiţia celor răi în lumea de apoi. Una dintre acestea, a[pi][omega][lambda][epsilon][iota]a (apoleia), este tradusă uneori „pierzare,” şi uneori „distrugere,” în amândouă versiunile King James şi Canterbury Revision. Aceasta apare, cu referire la pedeapsa viitoare a celor răi, printre alte locuri, în Ioan 17:12; Romani 9:22; Filipeni 3:19; Evrei 10:39; 2 Petru 3:7.

 

Dar acest cuvânt este foarte departe de a avea ideea de anihilare. Acesta este simplu un echivalent al cuvintelor distrugere, pierdere, ruină, nenorocire. În Matei 26:8; şi Marcu 14:4, el este folosit despre ungerea turnată pe capul lui Cristos, şi tradus „risipă.” În toate celelalte pasajele el se referă evident la condiţia viitoare a celor răi. Dar acestea două arată că acesta nu înseamnă anihilare, după cum într-adevăr el nu înseamnă în altă parte, fie în greaca clasică fie în cea elenistă. Verbul a[pi][omicron][lambda][lambda][upsilon]u[iota] (apollumi) înseamnă nu mai mult decât a distruge total, şi este în principal folosit de Homer pentru moartea aplicată în bătălie. [Vezi Lexiconul lui Liddell-Scott].

 

Un alt cuvânt este [omicron][lambda][epsilon][theta][rho][omicron][varsigma] (olethros). Acesta apare în legătură cu pedepsirea celor răi, în trei sau patru locuri în Noul Testament, şi anume, în 1 Tesaloniceni 5:3; 2 Tesaloniceni 1:9; şi 1 Timotei 6:9. În nici unul dintre acestea el nu înseamnă mai mult decât distrugere, prin care este tradus cuvântul, nu doar în aceste locuri, ci de asemenea în 1 Corinteni 5:5. Acest loc din urmă este cel în care Pavel îi îndrumă pe Corinteni să îl „dea” pe omul incestuos „pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus.” Cu siguranţă, nimeni nu îşi închipuie că se înţelege anihilarea cărnii aici.

 

Acest cuvânt nu înseamnă o distrugere mai mare decât este implicată în moarte.

 

O altă expresie este „moartea a doua:” „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” Apocalipsa 20:14.

 

Iazul de foc, aruncarea în acesta este numită aici a fi „moartea a doua,” este arătat clar ca fiind locul în care „fiara şi profetul mincinos” se află, şi în care „ei vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor,” versetul 10. Cu siguranţă nu este nici o anihilare aici, pentru că anihilarea este discordantă faţă de chinul continuat veşnic.

 

Se poate afirma în general, despre toate locurile care vorbesc despre distrugere şi moartea sufletului, că se face referire la pierderea spirituală a acestuia a milei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, şi nu la nimicirea existenţei sale. Această nimicire ar fi contrară cu nemurirea naturală conferită asupra spiritului. Nu este adevărat, în măsura în care cunoaştem noi, că măcar materia va fi anihilată. Ceea ce este numit distrugerea ei este simplu o schimbare de formă care o face nepotrivită pentru folosul pentru care ea a fost formată. Astfel, vorbim despre distrugerea totală a unei case, sau maşinării, sau a unui animal, nu ca fiind anihilarea materiei din care este compus; ci distrugerea formei în care acea materie apărea, şi care era esenţială pentru folosirea ei. În aceeaşi manieră, moartea sufletului înseamnă faptul că acesta devine nepotrivit pentru folosul pentru care a fost făcut; şi anume, pentru fericire, pentru sfinţenie, pentru slujirea lui Dumnezeu, pentru iubirea mulţumită a lui Dumnezeu şi pentru reflectarea imaginii sale. O astfel de privare de toate facultăţile sale pentru care natura morală a omului a fost făcută, se poate numi corespunzător moartea lui, chiar distrugerea lui totală.

 

(2.) Restauraţionismul.

 

Acesta se bazează pe trei temelii diferite, fiecare dintre ele poate fi susţinută în mod separat, sau oricare două, sau toate împreună. Două dintre acestea au fost considerate suficient în răspunsurile deja date către obiecţiile împotriva doctrinei Scripturale.

 

Una dintre acestea este că transformarea vieţii va avea loc la unii în viaţa de apoi, cel puţi, a celor condamnaţi, prin capacitatea naturală şi harul suficient şi influenţele Duhului; şi că astfel aceştia vor fi făcuţi sfinţi, şi de aceea acceptabili înaintea lui Dumnezeu.

 

Alta este că beneficiile lucrării lui Cristos, după această viaţă, vor fi împărţite pentru prima dată către mulţi oameni, şi dacă se face aceasta mântuirea trebuie să urmeze.

 

Totuşi, este de observat că, atunci când obiecţiile, la care s-a răspuns anterior, sunt puse în forma unei teorii, ideea că nu poate fi o pedeapsă veşnică, este modificată în aşa fel încât să afirme doar că nu toţi ci doar puţini vor fi salvaţi. Aceasta se face pentru a scăpa de cazul lui Iuda şi al altora deja menţionaţi. Dar făcând astfel, toate principiile, în baza cărora există mântuirea viitoare, trebuie să fie abandonate, şi teoria devine o simplă supoziţie, fără vre-un suport, prezentată în faţă declaraţiilor contrare ale Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Al treilea temei pe care Restauraţionismul este imaginat, este că Scripturile vorbesc de o astfel de restaurare. Pasajul principal presupus a învăţa aceasta este Fapte 3:20, 21, „şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” Pasajul în sine fixează timpul restaurării, care este la a doua venire a Domnului. Aceasta precede judecata, şi astfel în mod necesar acea restaurare presupusă de aceste grupări.

 

Un alt pasaj este Efeseni 1:9, 10, care vorbeşte despre Dumnezeu „căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.” Împlinirea vremurilor de aici este probabil perioada de timp de acum, şi nu are nimic de a face cu o anumită perioadă nouă. Vezi Galateni 4:4, „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,” conform Evrei 1:2; 9:10; 1 Petru 1:20. Deci, din nou, în Coloseni 1:19, 20, se spune „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” Acest loc este de asemenea citat pentru a arăta că toţi vor fi în final mântuiţi.

 

Această folosire a acestor două pasaje, Efeseni 1:9, 10, şi Coloseni 1:19, 20, pentru a clădi o doctrină, fără altă susţinere din Cuvântul lui Dumnezeu, şi atât de contrar cu ceea ce este învăţat în acesta, este o avertizare împotriva modalităţii periculoase în care pasaje izolate din Cuvântul lui Dumnezeu sunt separate din contextul lor, şi sunt folosite pentru a stabili teorii preconcepute. Amândouă apar în epistole scrise exclusiv către creştini declaraţi. Subiectul la amândouă este Biserica lui Cristos. Toate lucrurile din cer, sau pământ, menţionate în fiecare dintre aceste epistole, sunt doar cele care sunt legate de biserică. În măsura în care se referă la persoane, ei sunt cei care constituie „fiecare familie în cer şi pe pământ,” Efeseni 3:15, de asemenea numiţi „adunarea generală a bisericii celor întâi născuţi care sunt scrişi în cer,” Evrei 12:23. De aceea, ele nu au nici cea mai îndepărtată referinţă la vre-o restaurare viitoare spre sfinţenie, şi fericire, şi Dumnezeu, a celor condamnaţi la judecată.

 

 

 

Credinţa lui Noe

 

de Marian Ghita

 

(Evrei 11:6-7)

(prelucrare după A. W. Pink)

 

Deși credința este temelia relației omului cu Dumnezeu (vezi afirmația, „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu” – Evr. 11:6), totuși problema credinței în viața credincioșilor este una care stârnește multe controverse – ea ajunge de multe ori să fie interpretată greșit. Cele două versete din Evr. 11:6-7 nu sunt deloc ușor de interpretat, mai ales pentru cei care nu reușesc să păstreze echilibrul între harul divin și dreptatea divină, sau între partea lui Dumnezeu și partea omului în problema mântuirii. Sunt unii credincioși care accentuează importanța harului lui Dumnezeu într-un mod în care ei ajung să arunce peste bord orice responsabilitate și datorie creștină pentru că, spun ei, acesta este adevărul Scripturii: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9). Sunt alți credincioși care accentuează importanța datoriei creștine, a faptelor bune care trebuie să se regăsească în viața lor, într-un mod care conduce înspre legalism. Și aceasta din cauza multor îndemnuri ale Scripturii care vizează un comportament sfânt (1 Tes. 4:1-12) și vrednic de Domnul (vezi de ex. Efes. 4:1-3).

 

Ei bine, atunci când cei din prima tabără, sau cei din a doua tabără de credincioși, stau în fața unui asemenea text ca cel din Evrei 11:6-7, când ei văd că, „prin credință, Noe… a făcut un chivot ca să-și scape casa”, ei sunt foarte încurcați și sunt în imposibilitate de a avea o perspectivă teologică corectă asupra problemei credinței și asupra mântuirii care se capătă prin ea. Dacă toți aceștia ar sta în mod onest în fața unui astfel de pasaj biblic, ca cel din Evr. 11:6-7, ei nu reușesc să răspundă la întrebări ca acestea: Dacă exercitarea credinței noastre trebuie să fie plăcută lui Dumnezeu, este acest lucru ceva meritoriu pentru noi? Cum împăcăm conceptul credinței cu faptul că Dumnezeu răsplătește pe cei ce-L caută? Cum putem să alăturăm ideea de „răsplătire” cu ideea de „mântuire doar prin har”? Ce relație poate fi între adevărul că suntem mântuiți doar prin credință și nu prin fapte (Efes. 2:8-9) cu salvarea lui Noe prin corabia pe care el a făcut-o (Evr. 11:7)? Dacă nu ar fi muncit Noe la corabie, ar fi fost Noe și familia lui salvați prin credință? A devenit Noe „moștenitor al neprihănirii” prin truda lui ascultătoare (vezi Gen. 6:14-22)? Cum putem evita concluziile eronate care ar putea fi extrase din viața de credință a lui Noe?

 

În ciuda părerii multora că Biblia s-ar contrazice pe ea însăși, noi putem însă descoperi, în urma unui studiu foarte atent al Scripturii, că ea nu numai că nu se contrazice deloc, dar aspectele adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, care par contradictorii, de fapt se armonizează într-un mod desăvârșit. În pasajul menționat din Evr. 11:6-7 noi avem, în v. 6, subliniată importanța credinței în relația cu Dumnezeu și, în v. 7, ni se arată importanța credinței într-un caz concret, în viața lui Noe.

 

1.            Importanța credinței în relația cu Dumnezeu  

„Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evr. 11:6). Privind la acest verset, noi vedem o triplă „apropiere de Dumnezeu”:

 

a. o apropiere inițială – are loc la convertire;

b. o apropiere continuă – se repetă de-a lungul vieții creștinului;

c. o apropiere finală – are loc la moarte sau la a 2-a venire a lui Cristos.

 

A te apropia de Dumnezeu înseamnă a căuta să ai părtășie cu El. Aceasta denotă dorința de a intra în favoarea Sa și de a deveni părtaș al binecuvântărilor Sale în această viață și a mântuirii Lui în viața viitoare. Este apropierea inimii credinciosului în și prin Cristos (Ioan 14: 6; Evrei 7:25). Dar, înainte de aceasta, Dumnezeu trebuie să fie căutat cu sârguință.

 

Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, nimeni nu ajunge să-L caute cu adevărat, până când acesta nu realizează cât de pierdut este. Duhul Sfânt trebuie mai întâi să arate omului că păcatul ne-a înstrăinat „de viața lui Dumnezeu” (Efes. 4:18). Noi trebuie să simțim că suntem departe de Dumnezeu, de favoarea Lui, sub condamnarea judecății Sale, înainte ca noi să facem într-adevăr ceea ce a făcut fiul risipitor, atunci când a spus: „Mă voi ridica și voi merge la Tatăl Meu, și-I voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva Ta”” (Luca 15:18).

 

Același principiu este valabil și în legătură cu continua „apropiere” a creștinului de Dumnezeu (1 Petru 2:4); este ceva absolut necesar să-L căutăm pe Cel care este Dătătorul fiecărui dar bun și desăvârșit (Iacov 1:17). Există, de asemenea, necesitatea unei comuniuni permanente cu Dumnezeu, menținută în îndeplinirea tuturor sarcinilor sfinte; în toate manifestările noastre de evlavie ne reînnoim accesul nostru la Dumnezeu, în Cristos: în citirea sau auzirea Cuvântului Său, noi venim la El ca la Pedagogul nostru și în rugăciune ajungem la El ca la Binefăcătorul nostru.

 

Dar pentru a-L căuta corect pe Dumnezeu, noi trebuie să-L căutăm prin credință, pentru că „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”; prin urmare, „cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută cu sârguință”. Trebuie să existe în primul rând o convingere fermă cu privire la ființa Lui și în al doilea rând cu privire la harul Său. A crede că „El este” înseamnă mult mai mult decât a fi de acord că El este „Prima Cauză”, sau că El este „Ființa Supremă”; înseamnă de fapt a crede în caracterul lui Dumnezeu, așa cum El Însuși S-a descoperit în lucrările Sale, în Cuvântul Său, și în Cristos. El trebuie să fie perceput în mod corect, altminteri vom urmări doar o fantomă a propriei noastre imaginații. Astfel, a crede că „Dumnezeu este” înseamnă să-ți exerciți credința în Acela despre care Cuvântul Său declară că este: suveran suprem, absolut sfânt, atotputernic, pe deplin drept, însă plin de milă și har față de păcătoșii nevrednici prin Cristos.

 

Mai mult, credința adevărată înseamnă să te apropii de Dumnezeu pentru a apuca binecuvântarea harului Său: răsplătirea promisă celor ce-L caută (Evr. 11:6). Vorbim aici despre binecuvântările promise de Dumnezeu prin Evanghelie.

 

În Scriptură, privilegiile harului lui Dumnezeu sunt însoțite de datoriile cerute credincioșilor. Răsplătirea lui Dumnezeu este promisă celor ce-L caută cu sârguință. Noi nu putem să intervenim în sistemul Adevărului lui Dumnezeu și să separăm răsplătirea de datoria creștină. Nu putem accepta una fără cealaltă; cele două formează un tot unitar. Datoria creștină este partea noastră, răspunsul nostru la binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu răsplătește pe cei ce-L caută cu sârguință. A-l căuta pe Dumnezeu cu sârguință înseamnă a-L căuta din dragoste și în mod stăruitor (Prov. 8:17), din toată inima (Ps 119:10), cu sinceritate (Ps 27:4), neobosit (Luca 11:8), ca un om însetat, cu toată inima (Ier. 29:13 și comparați cu 2 Cronici 15:15).

 

Dar nu cumva cuvântul „răsplătește” are o tentă legalistă? Nu, dacă acest concept al răsplătirii dumnezeiești este înțeles în mod corect. John Owen a spus: „Semnificația cuvintelor din Evrei 11:6 (răsplătirea ca motiv al credinței) o aflăm în cuvintele adresate de Dumnezeu lui Avraam: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Gen. 15:1). Dumnezeu răsplătește pe cei ce-L caută, așa că El Însuși este răsplata lor, și aceasta exclude pe deplin toate gândurile meritorii ale căutătorilor de Dumnezeu. Cine poate merita ca Dumnezeu să fie răsplata lui? Răsplătirea din partea lui Dumnezeu, în cazul în care El Însuși este răsplata, este un act de har infinit din partea lui Dumnezeu. Aici, în Gen. 15:1 observăm că Dumnezeu se oferă în har lui Avram ca o răsplată pentru el. Singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă Avram a fost să se deschidă, prin credință, ofertei lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a apropiat de noi în Cristos și ne-a dăruit binecuvântările Sale (Efes. 1:3) prin credință. De aceea, noi suntem chemați să umblăm, cu sârguință, în aceste binecuvântări ale harului Său, în Cristos (vezi întreaga epistolă a lui Pavel către Efeseni).

 

Oferta harului lui Dumnezeu este dată tuturor celor care acceptă invitația din Isaia 55:1 de a veni la Dumnezeu pentru a cumpăra binecuvântările Sale „fără bani și fără plată”. Mântuirea lui Dumnezeu în Cristos este atât un „cadou” cât și o răsplătire”.

 

Deși mântuirea nu poate fi câștigată de către păcătos, prin meritele Sale, este la fel de adevărat că Dumnezeu trebuie să fie „căutat cu sârguință”. Pentru a intra pe poarta cea strâmtă (Mat. 7:13-14) sufletul omului trebuie să se străduiască și să se chinuie (Luca 13:24). Suntem chemați să „lucrăm” pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică (Ioan 6:27) și pentru a intra în odihna lui Dumnezeu (Evr. 4:11). Aceste eforturi, Dumnezeu le oferă ca „răsplătiri” nu pentru că sunt meritorii, ci pentru că El hotărăște acest lucru.

 

Credința mântuitoare, absolut necesară pentru primirea harului mântuirii, în toate fazele ei (convertirea, umblarea sfântă cu Dumnezeu, mântuirea finală), nu poate fi considerată ca ceva meritoriu pentru om, din cel puțin două motive: (1) Nici un om nu poate crede în Dumnezeu fără ca el să primească de la Dumnezeu credința mântuitoare (vezi Efes. 2:8-9). Faptul că un om poate crede în Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt în viața acelui om. Omul fără Dumnezeu este mort în păcatul lui și de aceea el nu poate produce sau arăta credință mântuitoare (Efes. 2:1-3). (2) Credința mântuitoare este, în ultimă instanță, mâna întinsă către Dumnezeu pentru a primi harul lui Dumnezeu și mântuirea Lui, care a fost de fapt realizată prin lucrarea jertfei lui Cristos (Rom. 3:21-26). Credința nu este o capacitate intrinsecă omului, care să fie o monedă de schimb pe care omul să o poată da lui Dumnezeu, și astfel el să obțină de la Dumnezeu mântuire și binecuvântare. Credința este vie nu în ea însăși, ci prin obiectul ei, adică Cristos și Cuvântul lui Dumnezeu (Iuda 3). Omul crede pe Dumnezeu și cuvântul Lui, pentru că El se descoperă a fi demn de încredere și omul primește mântuirea de la Dumnezeu prin credința lui în Cristos – jertfa de ispășire pentru păcatele omului. Credința care se bazează pe altceva decât Dumnezeu, Cuvântul Lui și Cristos, nu poate fi credință mântuitoare (vezi și Evr. 11:6). Deci, credința adevărată este darul harului lui Dumnezeu; este cea care generează o viață de credință (Rom. 1:17); și este așa de trainică încât îl face pe credincios să persevereze până la capăt (Evr. 10:35-39) și poate rezista chiar și în cuptorul de foc al confruntărilor de pe pământ (1 Pet. 1:3-9). Credința adevărată trebuie însă hrănită cu cuvântul lui Dumnezeu (vezi Luca 24:25-27) și ancorată în Dumnezeu și în Cristos (Evr. 6:13-20).

 

2.            Lucrarea credinței în viața lui Noe   

„Prin credință Noe, cînd a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evr. 11:7).

 

Autorul epistolei către Evrei prezintă acum un exemplu concret care ilustrează ceea ce el a spus în versetul 6. Relațiile lui Dumnezeu cu Noe și cu lumea în timpul său au fost în mod clar o ilustrație a felului în care Dumnezeu se raportează și astăzi la oameni. Pe lângă faptul că Dumnezeu răsplătește pe cei ce-L caută, El, de asemenea, se răzbună pe toți cei care-L disprețuiesc. În distrugerea lumii vechi, Dumnezeu Și-a arătat nemulțumirea Lui împotriva păcatului oamenilor (Iov 22:15, 16). Și în mântuirea oferită lui Noe, Dumnezeu Și-a arătat privilegiile Sale față de cei din poporul său (2 Petru 2:9). Faptul că tot ceea ce Dumnezeu a făcut atunci (în vremea potopului), este o ilustrație a felului în care El lucrează acum în omenire, este arătat foarte clar în 2 Petru 3: 6-7.

 

În textul nostru (Evr. 11:7) apar trei lucruri care ne rețin atenția. (1) Credința lui Noe în contextul avertizării primite de el de la Dumnezeu. (2) Efectele credinței sale, și anume, frica sa de Dumnezeu și ascultarea lui de Dumnezeu, în aceea că a făcut chivotul la porunca Dumnezeu. (3) Urmările credinței sale, și anume, salvarea casei sale, condamnarea lumii și faptul că a devenit moștenitorul dreptății care se capătă prin credință.

 

Dar, înainte de a trata aceste trei puncte să încercăm să înlăturăm o dificultate pe care unii o văd în acest verset. A fost Noe salvat de propriile lui fapte? Răspunsul este atât Da, cât și Nu. Un asemenea răspuns paradoxal necestită o atenție mărită în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Și ca să susținem valabilitatea unui asemenea răspuns să privim la două pasaje care par contradictorii în Sfânta Scriptură. În Galat. 2:16 se spune: „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos, am crezut și noi în Cristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”. Iar în Iacov 2:24 se spune: „Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte și nu numai prin credință”. Se pare că apostolul Pavel susține o doctrină a mântuirii diferită de cea a lui Iacov. Contradicția este însă aparentă. În realitate nu există nici o contradicție între cee ace spune Pavel și cee ace spune Iacov. Sunt doar două aspecte ale aceluiași adevăr, care se completează, formând un tot unitar. Ca dovadă, să privim la un pasaj din scrierile lui Pavel și care aduce cele două aspecte împreună. În Efes. 2:8-10 ni se spune, „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”.

 

Există o falsă contradicție între „mântuirea prin fapte (prin credință)” despre care vorbește Pavel și „mântuirea prin fapte (prin credință)” despre care vorbește Iacov. Pavel afirmă că noi (și nimeni) nu este mântuit prin faptele Legii ci doar prin credință. Iar Iacov spune că omul este socotit neprihănit (deci mântuit) prin credință și prin fapte.  „Faptele Legii” nu sunt „faptele credinței”. Faptele Legii sunt fapte meritorii, izvorâte din capacitatea omului și de aceea ele nu pot mântui. În timp ce credința adevărată (vie) generează fapte care vin de la Dumnezeu. Pavel spune că nu suntem mântuiți prin fapte (prin faptele Legii) dar, credința mântuitoare se arată prin fapte care vin de la Dumnezeu. Acest lucru îl afirmă și Pavel și Iacov, deopotrivă. Ei nu se contrazic deloc. Pe de altă parte, Pavel vorbește despre „ascultarea credinței” (Rom. 1:5), pe care el a predicat-o, și atunci când el folosește conceptul de „credință”, el are în vedere și manifestarea credinței, prin faptele ascultării de Dumnezeu. Credința vie, mântuitoare, generează faptele ei – faptele ascultării de Dumnezeu (vezi Efes. 2:10). Noe a avut deci o credință care l-a făcut să asculte de Dumnezeu (Gen. 6:22). Mai mult, credința mântuitoare generează fapte concrete care nu sunt rodul naturii umane, ci roada Duhului Sfânt care locuiește în cel mântuit (vezi Gal. 5:22-23; Evr. 8:10-12).

 

Dacă Noe nu ar fi pregătit o arcă, în ascultare de porunca lui Dumnezeu, nu ar fi pierit el în potop? Oare nu propriile sale eforturi l-au salvat pe el de la moartea adusă de potop? Adevărul este că Noe a fost salvat doar de puterea lui Dumnezeu, care l-a ținut în viață în timpul potopului. Acest chivot nu avea nici catarg, nici vele, și nici volan: numai mâna plină de har a Domnului a ținut această corabie fragilă ca să nu fie distrusă. Care însă este relația dintre aceste două lucruri (munca și faptele lui Noe și lucrarea harului lui Dumnezeu)? Relația este următoarea: Noe a făcut uz de mijloacele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziție și, prin harul și puterea Lui, aceste mijloace au devenit efective în salvarea sa. Agricultorul trudește în domenii lui. Însă numai Dumnezeu dă creșterea. Așa este și în lucrurile spirituale: mântuirea prin har nu exclude necesitatea imperativă de a folosi mijloacele pe care Dumnezeu le pune la dispoziția omului, în vederea acestei mântuiri.

 

Salvarea lui Noe din potop este, fără îndoială, o umbră a mântuirii veșnice a aleșilor lui Dumnezeu de mânia viitoare. Munca de construcție a corăbiei, din partea lui Noe, care desigur a fost costisitoare și dificilă, a fost un mijloc în vederea salvării lui. Cazul lui Noe furnizează oare un exemplu clar de mântuire prin fapte? Din nou, noi răspundem cu îndrăzneală, dar și cu grijă: Da și Nu. Dificultatea acestei probleme este mult ușurată dacă ținem cont de faptul că Noe era deja un om mântuit înainte ca Dumnezeu să-i poruncească să construiască corabia (vezi Geneza 6: 8-9 și compară cu Evrei 11:6-7, care clarifică această problemă). Dar acest fapt nu răstoarnă cumva tot ce s-a spus mai înainte? Deloc. Mântuirea creștinului nu este doar un lucru care ține de trecut (2 Timotei 1: 9), ci și de prezent (Filip. 2:12) și de viitor (Romani 13:11).  

Primele trei versete din Evrei 11 ne arată importanța și măreția credinței. Apoi, în versetele 4-7, avem o schiță a vieții de credință. Credința conduce la umblare cu Dumnezeu, așa cum Enoh și Noe au umblat și așa cum de fapt toți oamenii lui Dumnezeu au umblat. 

 

În Geneza 6:5-22 găsim judecata divină necruțătoare, care a fost anunțată în v. 13 unuia care „a găsit har” în ochii Domnului (v. 14). Harul oferit lui Noe l-a condus pe el la ascultarea credinței (v. 22); el a folosit mijloacele puse lui de Dumnezeu la dispoziție în vederea salvării sale (v. 15-16). Un avertisment asemănător ne-a fost dat, nouă, copiilor lui Dumnezeu, și în Noul Testament cu privire la judecata viitoare (2 Tes. 1:7-8; 2 Pet. 3:10-17).

 

În Evrei 11:7 ne este dată cealaltă parte a adevărului spiritual, prezentat în versetul 5. Aceasta în vederea echilibrului. Este foarte important acest lucru, pentru că altfel suntem în pericol de a ne însuși un concept mistic cu privire la credință (vezi v. 5). Satan este gata să ne spună că versetul 5 ne oferă un ideal frumos, dar unul care este cu totul imposibil pentru credincioșii obișnuiți. La o citire superficială a versetului din Evr. 11:5 mulți sunt tentați să spună: Nu putem să ne gândim la lucrurile cerești tot timpul, din cauza îndatoririlor noastre zilnice de pe pământ; singurul mod prin care am putea ajunge la standardul din versetul 5 ar fi să ne călugărim și să rămânem într-o mănăstire, pentru a ne izola de lume. Dumnezeu însă nu ne cere acest lucru.

 

Evrei 11:7, care se referă la credința lui Noe, ne dă cealaltă parte a versetului 5. Aici, în v. 7, ni se spune că avem datoria de a trăi pe pământ în mijlocul acestei lumi o viață plăcută lui Dumnezeu. Această viață noi trebuie să o trăim prin credință, în frica lui Dumnezeu și implicit ascultând de poruncile Lui. Și, mai mult, versetul 7 insistă asupra faptului că, în îndeplinirea îndatoririlor noastre pământești, trăirea în ascultarea credinței față de Dumnezeu, este absolut necesară pentru mântuirea noastră. „Mântuirea”sufletului nostru este încă de domeniul viitorului (vezi Evrei 10:39; 1 Petru 1:5). Pentru a fi salvați de puterea distructivă a păcatului, de ademenirile ruinătoare ale lumii și de atacurile devoratoare ale lui Satan, noi trebuie să pășim pe calea ascultării de Cristos (Evrei 5:9; vezi și Marcu 9: 43-50; Luca 14:26, 27, 33; Romani 8:13; 1 Corinteni 9:27; Coloseni 3:5; Evrei 3:12, 14).

 

Evrei 11: 5 și 7 se completează reciproc. Versetul 5 ne arată că prin exercitarea credinței noi suntem ridicați deasupra pământului și așezați în lucrurile de sus; în același timp, noi vom fi duși în ceruri, ca și Enoh. Versetul 7 ne învață că viața noastră pe pământ trebuie să fie reglementată de principiile cerești; el trăiește efectiv prin credință, umblă cu Dumnezeu prin credință. Creștinul adevărat este un om ceresc care trăiește pe pământ ca un om ceresc; adică, el este guvernat de principiile spirituale și divine și nu de motivele firii și de interese lumești. Tot ceea ce face el trebuie să fie făcut în ascultare de Dumnezeu, ca răspuns bucuros la voia Lui revelată.

 

Așadar, o astfel de ascultare de poruncile lui Dumnezeu în relațiile obișnuite ale vieții sunt necesare pentru mântuire. Aceste îndemnuri și porunci ne-au fost date de Dumnezeu, și a le ignora înseamnă rebeliune față de El. Nimeni care nu merge pe calea sfințirii (desigur prin credință – Col. 2:6-7) nu va vedea pe Dumnezeu (Evr. 12:14). Scriptura afirmă că „cine zice: Îl cunosc, și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:4). Singura cale care ne duce în cer este ascultarea credinței, umblarea în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, prin credință (Rom. 1:5).

 

Mântuirea sufletului se obține la sfârșitul umblării credinciosului (1 Pet. 1:9). Aceasta pare să fie o surpriză. S-a crezut că mântuirea este obținută la începutul vieții de credință și că nimeni, în afară de o persoană regenerată, nu ar putea să meargă pe ea. Dint-un anumit punct de vedere acest lucru este adevărat. Când un păcătos s-a convertit cu adevărat, el este salvat de la pedeapsa veșnică a păcatelor sale, și este „eliberat de mânia viitoare”. Și Dumnezeu îl lasă aici, în această lume. Și această lume este un loc periculos, pentru că, din cauza ispitelor, el s-ar putea întoarce pe căile și plăcerile păcatului. Mai mult, judecata lui Dumnezeu atârnă asupra lui, și într-o zi aceasta va izbucni pentru a-l nimici. Și cine va scăpa din această distrugere? Numai cei care, la fel ca Noe, au o credință care îl face să umble cu frică de Dumnezeu și care produce ascultare de El.

 

„Prin credință Noe, cînd a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot, ca să-și scape casa”. Aici este cheia versetul nostru. Ca oricare altul dintre aleșii lui Dumnezeu, Noe a fost salvat prin har, prin credință. Și totuși credința lui nu a fost o credință inactivă. Efeseni 2:10 urmează după Efes. 2:8-9. Credința a provocat toate faptele sale; o credință care este mult mai mult decât un acord intelectual, este în realitate un principiu supranatural care a lucrat în viața lui Noe, prin harul suveran al lui Dumnezeu. Dumnezeu a hotărât să trimită un potop, pentru a distruge lumea rea, dar făcând așa, El l-a salvat pe Noe tocmai prin harul Lui, prin credința dată lui Noe. Dumnezeu a făcut același lucru cu noi. Avertismentul divin că va veni un potop a fost motivul credinței lui Noe. Noe a crezut pe Dumnezeu, crezând că avertismentul Lui este adevărat. Pericolul iminent, precum și promisiunea lui Dumnezeu, sunt obiectul credinței lui Noe; dreptatea lui Dumnezeu, precum și mila Lui trebuie să fie avute în vedere în adevărata credință.

 

Până la acel moment nu a existat nici o ploaie pe pământ (Geneza 2: 6); de ce atunci Noe a așteptat un potop nimicitor? Rațiunea umană nu poate explica așa ceva. Pe de altă parte, părea cu totul improbabil că Dumnezeu va distruge întreaga rasă umană și mila Lui să fie astfel complet înghițită de dreptatea Lui răzbunătoare. Judecata lui Dumnezeu a venit după o perioadă lungă de timp (120 ani – Geneza 6: 3) și în acest timp lumea putea să se pocăiască și să primească îndurarea lui Dumnezeu. Când Noe a predicat oamenilor (2 Pet 2:5) niciun om nu a crezut mesajul lui (în afară de familia sa). De ce atunci el ar trebui să se teamă în continuare? Pentru a construi o arcă de asemenea dimensiuni uriașe a fost nevoie de o muncă grea și complexă și de lungă durată. În același timp, oamenii și-au bătut joc de el cum au vrut și el a trebuit să suporte această batjocură. Și chiar dacă urma să vină potopul, cum ar fi putut să plutească chivotul cu o astfel de sarcină, fără ancoră, fără catarg, fără volan, și să se mențină în echilibru mult timp? Mai mult, pentru ca el și familia lui, să locuiască pentru o perioadă nedeterminată într-o arcă sigilată, a fost ceva neplăcut pentru trupul uman. Dar, împotriva tuturor acestor obiecții carnale, credința i-a oferit lui Noe o rezistență constantă, și a crezut pe Dumnezeu.

 

„Plin de o teamă sfântă”. Acest lucru a demonstrat realitatea și puterea credinței sale, pentru că credința mântuitoare lucrează nu numai „prin dragoste” (Gal. 5: 6), dar și cu „frică și cutremur” (Filipeni 2:12). O teamă reverențioasă față de Dumnezeu este o roadă a acestei credințe mântuitoare. Această „teamă” a acționat ca un impuls benefic în Noe și a funcționat ca un motiv puternic în vederea zidirii corăbiei. Credința în cuvântul lui Dumnezeu, a avut ca efect asupra lui Noe o teamă respectuoasă, și nu o teamă paralizantă, amenințătoare. În avertizarea dată de Dumnezeu, el a privit la măreția, sfințenia și puterea lui Dumnezeu, cât și la răzbunarea Lui din cauza păcătoșeniei lumii, ca la acele trăsături de caracter sfinte ale naturii Sale, care fac ca Dumnezeu să fie plin de glorie. Văzându-L astfel pe Dumnezeu, prin credință, Noe a fost umplut cu o teamă respectuoasă față de El (Habacuc 3:16; Psalmul 119:120; Maleahi 2:5).

 

„A făcut un chivot ca să-și scape casa”. Credința adevărată influențează în primul rând sentimentele noastre și apoi acțiunile noastre. „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:20), în special faptele ascultării. Noe a făcut tot ce i-a poruncit Dumnezeu (Geneza 6:22). Privilegiile și datoriile harului sunt inseparabil legate, însă datoriile nu vor putea fi împlinite fără credință. Credința însă l-a făcut pe Noe să persevereze în eforturile sale grele, în mijlocul multelor dificultăți și descurajări. Astfel, construirea chivotului a fost lucrarea credinței și a răbdării, o muncă a unei temeri sfinte, un act de ascultare față de Dumnezeu, un mijloc al păzirii sale, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu el (Geneza 6:18). Chivotul a fost o tipologie a lui Cristos. Prin credință Noe a ascultat de Dumnezeu și a construit astfel chivotul, salvându-și astfel casa. Dumnezeu onorează întotdeauna pe cei care-L onorează. Această mântuire temporală a lui Noe este o imagine a mântuirii veșnice pe care noi o avem în Cristos. Observați că este responsabilitatea noastră de a căuta mântuirea noastră și a celor din familiile noastre (Fapte 2:40; 16:31-34; 2 Timotei 4:16).

 

„Prin ea, el a osândit lumea”. Prin propriul lui exemplu, prin credința în avertismentul lui Dumnezeu,prin teama lui sfântă, prin ascultarea lui clară și neabătută în pregătirea corăbiei, Noe a „condamnat” pe oamenii necredincioși din vremea lui. Prin faptele sale, Noe a arătat oamenilor din vremea lui ce ar fi trebuit ei să facă în vederea salvării lor; și pentru că ei nu au luat aminte la mesajul lui, vinovăția lor este agravată (vezi Matei 12:41-42). Noe a făcut ca vinovăția oamenilor neglijenți și care s-au odihnit într-o falsă siguranță, să se mărească. Deși noi nu putem să-i transformăm pe cei răi, totuși noi trebuie să fim atenți să le oferim un astfel de exemplu de evlavie personală care să-i lase pe oameni „fără scuză” în ziua judecății.

 

„Și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. „Neprihănirea” de aici este ascultarea desăvârșită a lui Cristos, pe care Dumnezeu o atribuie tuturor celor care Îl acceptă prin credință, ca Mântuitor, pe Fiul Său (Ierem. 23: 6; Romani 5:19; 2 Corinteni 5:21). Când se spune că Noe „a devenit moștenitor” al acestei dreptăți, poate exista o semnificație dublă. În primul rând, prin ascultarea credinței, el însuși arată că este un om justificat (Geneza 6: 9), așa cum s-a arătat despre Avraam, atunci când a oferit pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). În al doilea rând, el și-a întărit titlul său de „om drept”, ca și un titlu de „moștenire”; acest lucru este în contrast cu atitudinea lui Esau, care a disprețuit dreptul lui de întâi născut (Evr. 12:16-17). Această neprihănire, pe care Cristos a cumpărat-o pentru poporul Său, este aici exprimată ca fiind o „moștenire”, pentru a sublinia demnitatea și măreția ei, pentru a sublinia măreția mandatului lui Cristos, și pentru a declara certitudinea și inviolabilitatea acestei neprihăniri.

 

Intrarea efectivă în moștenirea noastră este încă de domeniul viitorului. „Pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem în nădejde moștenitori ai vieții veșnice” (Tit 3:7). Marea problemă pentru fiecare dintre noi este aceea de a cunoaște dacă suntem cu adevărat moștenitori ai acestei neprihăniri. Întreabă-te dacă grija ta principală și permanentă este de a-ți asigura dreptul de întâi născut (Ioan 1:12; Evr. 12:16). Dacă cerințele lui Dumnezeu și dreptatea Lui sunt în viața ta pe primul loc (Matei 6:33), mai presus de orice altceva. Este inima ta legată de această moștenire, în așa fel încât să suspini de dor după împlinirea nădejdii primirii moștenirii lui Dumnezeu (Rom. 8:23)? Umblu eu în această lume prin credință cu teamă de Dumnezeu, împlinind cu sârguință poruncile Lui și condamnând astfel lumea? Dacă da, atunci binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu este deplină asupra ta.

 

Concluzii

Noe a crezut pe Dumnezeu și credința lui l-a făcut să accepte pentru sine și familia lui adevărul revelat al cuvântului lui Dumnezeu, l-a făcut să aibă teamă sfântă de Dumnezeu, l-a făcut să umble cu Dumnezeu printr-o trăire a vieții sale în ascultare de Dumnezeu și l-a făcut să construiască o corabie pentru salvarea lui și a familiei sale, pentru că așa i-a spus și i-a poruncit Dumnezeu. Toate aceste fapte au fost faptele ascultării de Dumnezeu care au rezultat din credința lui în El.

 

Noi suntem chemați să luptăm pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3). De ce? Pentru că există ispita acceptării unei credințe doar intelectuale, a unei credințe moarte (Iacov 2) și pentru că ispita pervertirii harului lui Dumnezeu este mai presantă pentru credincioși decât înainte (Iuda 4).

 

Noi suntem chemați să perseverăm în credința mântuitoare până la capăt, pentru a nu da înapoi (Evr. 10:35-39), și pentru a ne bucura de mântuirea veșnică (1 Pet. 1).

 

Noi suntem chemați să privim la Noe și să umblăm prin credință cu Dumnezeu ca el. Și aceasta pentru că trăim vremuri ca cele în care a trăit Noe (Mat. 24: 36-44). Și dacă Noe a putut trăi o viață sfântă, cu o mărturie sfântă, deși era o minoritate într-o lume atât de păcătoasă, oare noi nu am putea trăi la fel în lumea noastră? Cum a putut el? Prin credință în Dumnezeu. Tot prin credință putem și noi. În Cristos Domnul. Așa să ne ajute Dumnezeu! AMIN.  

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Abandonarea supranaturalului divin în favoarea materialismului şi puterilor impersonale

Acest aspect al abandonării divinului în locul unor puteri închipuite, impersonale, tot felul de energii cosmice, minte universală, neantul, fiinţe extraterestre, sau materialismului imediat şi practic, nu este ceva nou în istoria omenirii. Din momentul în care omul a vrut să îl alunge pe Dumnezeu din inima sa, inevitabil golul rămas trebuia umplut cu altceva, chiar dacă erau surogate, el în starea decăzută a acceptat aceste lucruri. Şi genul acesta de manifestare s-a perpetuat de-a lungul istoriei, de la început până în zilele noastre. Au fost tot felul de filozofii, curente, erezii, dar care nu au nici o justificare în faţa lui Dumnezeu. De fapt ele nu au justificare nici în fața altor oameni dar nici în propriul eu, pentru faptul că Dumnezeu a pus în mintea omului conștiința care în mod automat se pune în mișcare în funcție de gândurile și acțiunile omului. Este drept că ea poate fi pervertită, înăbușită, adormită, moartă, dar omul este responsabil pentru acest lucru. Orice om poate face afirmația ce este bine și ce este rău și în mod automat se creează o scară de valori morale la care se raportează. Dar examenul final va fi în fața dreptății lui Dumnezeu. În acest sens este foarte clar textul din Romani 1: 19-20, în care Cuvântul este fără echivoc.” Nu se pot dezvinovăți” De fapt păcatul esențial este acela de a muta accentul de pe Dumnezeu pe orice altceva. Acesta este păcatul idolatriei. De aici rezultă celelalte păcate, mândria, egoismul etc..

„Iluminismul a fost o mişcare ideologică şi culturală antifeudală, a burgheziei în ascensiune, premergătoare a revoluţiilor burgheze din secolele XVII – XIX, în Europa, America de Nord , America de Sud. Mişcarea militează pentru iluminarea maselor”.[1] Ea a avut un impact major şi de multe ori benefic în domeniul economic şi social prin descoperirile ştiinţifice şi aplicarea lor de multe ori foarte rapidă în cotidian, dar în domeniul vieţii spirituale a fost un dezastru pentru că părăsind credinţa în Dumnezeu, a mutat accentul pe om şi tehnologie, acesta considerându-se universului. Iluminismul abandonează relevaţia specială prin Cuvânt în interesul teismului filozofic. El neglijează revelaţia divină în favoarea cercetării empirice.(Descartes).[2] Filozofi şi teologi acceptă prezenţa imaginii unui Dumnezeu, dar mult deformată. Henry nu este de acord cu postularea unui Dumnezeu ce are o putere limitată, sau cu postularea unui Dumnezeu rău voitor. Filozofii atei încearcă să îmbine credinţa cu necredinţa, căutând o cale de mijloc. Voltaire, face speculaţii despre un Dumnezeu care a dat formă la o materie posibilă perpetuă, dar care mai târziu s-a despărţit de metafizica creştină a creaţiei şi care afirmă contigenţa întregii realităţi.[3] Imaginaţia poate să determine concluzii greşite ale raţiunii, dacă nu stau pe un adevăr Ultim. Speculaţiile fără un fundament real pot continua. Descartes afirmă că dacă divinitate ar fi dorit, ea ar fi reuşit să populeze universul cu o infinitate de soiuri şi creaturi, deosebite de cele care se află actualmente, sau să creeze fiinţe care să nu existe în relaţie de dependenţă faţă de El.[4] Se ajunge astfel foarte uşor în domeniul ştiinţifico- fantastic. Este necesar să se facă menţiunea ca Domnul Isus Cristos a coborât jos pe un singur pământ pentru a salva omenirea din păcat (Ioan 3:16). Biblia nu ne vorbeşte despre alte lumi în care a fost necesar un plan de răscumpărare în care să fie Implicat Fiul lui Dumnezeu. Problema este omul care s-a răzvrătit faţă de Dumnezeu. El refuză să accepte suveranitatea lui Dumnezeu, nu se supune autorităţii şi din păcate există tendinţe de acest gen şi în biserică, accentuându-se mai mult calitatea de mântuitor, sau eliberator al lui Cristos în defavoarea conceptului de Domn.[5] Dorinţa de a depăşii propria condiţie, nesocotind poruncile, duce inevitabil la dezastru spiritual. Foarte adesea mulţi din cei care pretind că vor să cunoască pe Dumnezeu, nu vor să-L cunoască cu adevărat, ci sunt interesaţi de un dumnezeu a cărui putere o pot utiliza în interese proprii.[6] Între a pretinde şi dorinţa adevărată de al cunoaşte pe Dumnezeu este o distanţă mare. Un prim factor care depărtează omul de Dumnezeu este întoarcerea omului spre sine însuși. Așa a făcut de fapt Adam și Eva și au prăbușit întreaga rasă umană sub blestem. Alt factor care duce omul departe de Dumnezeu este mândria. Acesta este un drum bătătorit, iar primul care a păşit pe el a fost Diavolul (Isa.14:12-15 Ezekil 28). Omul mândru nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul conduce peste orice şi pe oricine. Cu atât mai mult nu acceptă că salvarea lui spirituală depinde de altcineva. Dar Biblia afirmă exact contrariul, credincioşii nefiind în stare să contribuie cu nimic la mântuirea sufletului. Acest lucru este afirmat categoric de Scriptură. (Mat.11:27).[7] Chiar dorind cu adevărat să-L cunoască pe Dumnezeu omul rămâne neputincios pentru că este legat de păcat. Oamenii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu prin efortul propriu. Divinitatea este aceea care trebuie să intervină. Cui va alege Fiul să se descopere va cunoaşte pe Tatăl.[8] Putem să ne mascăm necredinţa în Dumnezeu, cel puţin în faţa oamenilor, dar este un risc asumat. Poza religioasă are ca bază învăţătura omenească, sau tradiţia, dar credinţa adevărată se întemeiază pe o relaţie personală cu Dumnezeu, şi pe aderenţa la un crez biblic. De remarcat poziţia prietenilor lui Iov legaţi puternic de tradiţie. (Iov 16:1-5).[9] De remarcat faptul că un alt principal aspect al răzvrătirii omului este egoismul care se face simțit în toate sferele de activitate umană.

Un aspect hotărâtor este problema naturii şi a supranaturalului aflate una în subordinea celeilalte cel puţin din punctul de vedere uman. „Unii scriitori contemporani evită să discute acum despre „supranatural” apreciind că acesta este prea complicat şi prea tehnic. Alţii ocolesc subiectul din cauza abuzului de întrebuinţare, din cauza referirii la vrăjitorie şi născocire, la nemaipomenit şi la ascuns, considerat din cauza asocierii lui, chiar şi în cercurile profesionale, cu paranoicul. S-ar putea crede în general că supranaturalul este o problemă care are legătură cu fantomele şi cu spiriduşii. Din alt punct de vedere asistăm astăzi la o împletire curioasă dintre super-informaţie şi elemente mistice ale Evului Mediu. Se produce astfel o confuzie totală, iar graniţa dintre natural şi supranatural are tendinţa să dispară. Chiar şi antropologi care folosesc expresiile în legătură cu spiritele animiste ale religiei arhaice par să nu fie responsabili de faptul că evreii antici au respins animismul şi politeismul, considerându-le o superstiţie idolatră şi L-au proclamat în schimb pe unicul Domn ca Dumnezeu.”[10] S-a produs în mod deliberat o alterare a definirii naturalului şi a supranaturalului, în spatele cărora operează forţele răului. În concepţia occidentală clasică, natura şi omul sunt lucrarea lui Dumnezeu. Teologia iudeo-creştină declară că universul-cosmosul şi întreaga lume a creaturilor este creaţia lui Dumnezeu. Henry nu este de acord în a pune egalitate între supranatural şi Dumnezeu. Nu toată pleiada creaţiunii ce există este descrisă în Scriptură, iar omul nu-şi cunoaşte suficient de bine nici măcar propria planetă, dar atât cât s-a revelat este suficient pentru mântuire. În primele secole cei care negau existenţa unei fiinţe supranaturale erau declaraţi atei. Dar tendinţa progresistă tot mai pronunţat de a întuneca supranaturalul până la a contopii cu naturalul a schimbat această caracterizare. Omul nu are dreptul de a trasa linii de demarcaţie atunci când există un singur Creator. Nici Vechiul şi nici Noul Testament, sau creştinismul istoric nu îl izolează pe Dumnezeu de creaţia Sa. Dar aşa cum cercetătorii din Occidentul modern au văzut natura ca fiind complet autonomă şi necontrolată de fiinţa divină, tot aşa s-a dezvoltat noţiunea separării lui Dumnezeu de univers.[11] Ideea de separare a creaţiei de creator este rezultatul necredinţei. În Biblie Dumnezeu este prezentat ca Supranaturalul necreat, în timp ce toate spiritele cereşti căzute sau loiale aparţin lumii create. Lucrarea distrugătoare a demonilor, se află sub controlul lui Dumnezeu. Spre deosebire de termenul daimones, ce desemnează fiinţele căzute, în contrast, Biblia foloseşte termenul de aggelos, aggelia atunci când face referire la mesagerii lui Dumnezeu pentru om.[12] Astfel se face o diferenţiere categorică între slujitorii lui Dumnezeu şi acele spirite care s-au răzvrătit. Dumnezeu este regăsit în natural cât şi în supranatural mai ales sub aspect moral. Citirea directă a Bibliei stabileşte personalitatea absolut morală a lui Dumnezeu, transcederea supranaturală a universului spaţio – temporal şi imanenţa Lui ca şi întemeietor, nestricător şi dregător a creaţiei Sale.[13]

În istoria filozofiei, există patru concepţii principale care au formulat moduri adverse ale relaţiilor lui Dumnezeu cu omenirea: Astfel Dumnezeu ca şi pricină activă modelează procesele cosmice de la substanţă la formele preexistente. (Platon, Republica 597). Dumnezeu este cauza proceselor cosmice care apar ca afirmare de Sine (Plotin, Spinoza şi Hegel). Dumnezeu este punctul final a procesului cosmic continuu. (Alexander). Dumnezeu este cauza finală a procesului cosmic. Pornind de la aceste patru concepţii majore aflăm rădăcină tuturor atitudinilor intermediar divergente care sunt propuse azi de metafizicienii seculari.[14] Este destul de periculos şi este contraindicat să folosim în acest caz filozofia ca vehicul. Religia biblică nu are nimic de câştigat din folosirea fără temei a termenului de supranatural, dacă cuvântul nu este nici mai mult nici mai puţin decât o emblemă unui concept nedefinită. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei.(Ecl.3:11). Subtilităţile cuvintelor secolului XXI, nu pot masca necredinţa noastră. Chiar şi omul primitiv era conştient că există un tărâm dincolo de simpla natură, prin ea divinitatea eternă a Dumnezeului transcendent este cunoscută pretutindeni. Religia revelată elimină orice modalitate a transformării naturii în divinitate. Dar omul occidental modern se înşeală şi persistă în iluzia că făptura şi mediul contribuie la viaţa împreună cu Dumnezeu, sau că El, Dumnezeu este un sinonim pentru universul spaţio-temporal.[15] Se încearcă pe de altă parte credinţa într-un Dumnezeu impersonal. Dar pentru religia iudeo-creştină, Supranaturalul e ceva care descinde din personal, Dumnezeul cel care este viu. De aceea elementele concomitente nedespărţite ale afirmării evanghelice, cuprinde creaţia ex-nihilo, revelaţia divină şi credinţa răscumpărătoare, încarnarea şi învierea Logosului, reconcilierea şi o judecată finală. Dar mai mult se pune problema de relaţii între fiinţele create şi Creator. Fiind întemeietor şi păstrător, Dumnezeu are părtăşie cu „ai Lui”, dar şi în cele mai familiare legături cu făpturile Sale, Creatorul păstrează libertate faţă de realităţile spaţio - temporale în întregime sau în parte.[16] Dar prin abandonarea supranaturalului, apare o problemă în plus. Frica a rămas un sentiment constat în viaţa umanităţii. Omul necredincios, cu teamă de moarte, cu incertitudine privind viitorul planetei, ameninţat de cataclism nuclear, fiind doar o marionetă la discreţia Universului, are un sentiment de neajutorare şi resemnare.[17] El chiar dacă nu recunoaşte, a făcut o alegere greşită. „Prima pereche de oameni a fost înşelată de Satan, iar cuvintele: „Veţi fi ca Dumnezeu” este expresia hotărâtoare care-l determină pe om să se răzvrătească, deoarece aceasta înseamnă că omul devine propriul său stăpân”.[18] Dar a fi stăpân pe fiinţa ta exclude relaţia de tipul eu–Tu. Dumnezeu rămâne Suveran, iar criza de relaţie apare datorită păcatului.


Descoperirile ştiinţifice cu aplicarea lor rapidă au marcat credinţa în Dumnezeu. Însăşi conceptul de Dumnezeu a fost modificat, proiectându-se un Dumnezeu cu o putere limitată, sau un Dumnezeu răuvoitor. Henry combate ambele concepte. În biserică nu se mai accentuează calitatea de Domn al lui Crtistos. În lumea seculară se acceptă greu ideea de supranatural, existând tendinţe de îmbinare cu naturalul. Elementele mistice sunt împletite cu cea mai avansată tehnologie. Se conturează tot mai mult ideea separării lui Dumnezeu de creaţia Sa. Filozofia a avut un rol hotărâtor în vehicularea acestor idei. Omul se vrea partenerul lui Dumnezeu, şi respinge relaţia de tipul eu-Tu dintre Creator şi fiinţa creată. Respingerea creează o stare de frică şi insecuritate. Depăşită în cele mai multe cazuri de evenimente, confruntată cu cele mai acute crize morale şi spirituale, umanitatea în ansamblul ei refuză realitatea unui Dumnezeu Suveran şi caută cu disperare alte căi pentru a depăşii momentele de colaps. Dar lumea se scufundă tot mai adânc în ateism. Iluminismul nu a făcut nici un serviciu teologiei biblice. Henry surprinde foarte bine elementele promovate de mişcarea iluministă în detrimentul unui adevăr al Scripturii. Omul este responsabil de drumul ales.

CONCLUZII

Cred că ar trebui să precizăm de la început faptul că Dumnezeu a fost, este și rămâne Dumnezeu, Domn și Stăpân și cu toate strădaniile omului răzvrătit, nu poate fi înlocuit cu altceva sau altcineva. Această tendință este o permanență în viața necredinciosului care s-a manifestat tot timpul de-a lungul istoriei. Există un aspect spiritual în care omul din dorința de a fi liber, chiar dacă în realitate este condiționat de o multitudine de factori, recurge la tot felul de subterfugii, surogate, pentru a-l înlocuii pe Dumnezeu din inima sa. Golul rămas după alungarea lui Dumnezeu din inimă trebuie să fie umplut cu ceva sau cineva, dar în realitate nu se reușește acest lucru. Așa a ajuns să inventeze tot feluri de ființe celeste, energii, minți universale, neant și alte lucruri pentru a justifica necredincioșia sa față de Creator. Mintea și conștiința lui sunt ancorate la altă scară de valori care este falsă, dar acest lucru nu contează pentru el. Într-o zi conștiința lui se va trezi la o realitate dură și dureroasă când va sta în fața celui care l-a creat. Una din pricipalele mișcări a fost Iluminismul secolelor XVII și XIX, din America, care a avut un dublu efect, benefic în plan social dar dezastruos în plan spiritual. Accentul se mută pe tehnologie și imaginea lui Dumnezeu în mintea teologilor și a filozofiei a ajuns în zonele periferice și mult deformată. Acest curent ca și liberalismul au avut un puternic impact negativ asupra bisericilor. Această ”iluminare” a maselor a avut efecte contrare în relația omului cu Dumnezeu. Descartes și Voltaire caută o cale de mijloc, dar ajung la speculații sterile și fără un fundament biblic ajung în domeniul ștințifico – fantastic. Henry nu este de acord cu aceste idei și le combate. Realitatea este că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și Hristos a venit pe un singur pământ să moară pentru păcatele omenirii. Întoarcerea omului spre sine este esența păcatului, urmat de mândrie și egoism care se manifestă și în contemporanii noștri sub forma păcatului strămoșesc. Chiar și în biserică Hristos este doar cel care iartă păcatele dar nu este și Domn. Mândria nu suportă ca altcineva să-i conducă viața. Poza religioasă din biserică nu-l ajută cu nimic pe om în pretinsa relație a omului cu Dumnezeu. Este greu să recunoaștem faptul că singuri nu putem face nimic. De asemenea nu se mai acceptă supranaturalul, căutând rezolvarea lui în sfera ștințificului, sau se ignoră problema. Pe de altă pare se crede în horoscoape, tot felul de superstiții în care super-informația se împletește cu practici ale Evului Mediu. Omul își ia libertatea de a trasa linii între Dumnezeu și Creație care află sub autoritatea unui Dumnezeu Transcendent și Imanent și o face în mod deliberat. Deși există patru tipuri de concepție filozofică seculară despre cauza și finalitatea proceselor cosmice este periculos să le adoptăm, pentru a ne masca necredința în Dumnezeu. El continuă sa aibă relații de părtășie cu credincioșii. Criza de relație apare datorită păcatului chiar dacă nu se recunoaște acest lucru. Frica este un simptom al despărțirii omului de Dumnezeu. Căutarea disperată a unor soluții pentru problemele morale și spirituale omenirii pentru cei care nu cred în Dumnezeu sfârșesc în colaps. Henry este receptiv la problemele ridicate de Iluminism care în mod categoric au făcut un mare deserviciu omenirii. Omul a fost creat ca ființă responsabilă și răspunde de alegerea făcută. Matei 4:17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Amin.

Bibliografie:

Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Editura Academiei R.S.R. 1975
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5.
Descartes, Discourse on Method, vol 6 pag 41 şi cf. Philosophical Writings, pag 297 din Henry ,
MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”
Dave Hunt, T.A. McMahon, Seducerea Creştinătăţii, Editura Agape. 1995
Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul,
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY”
CHAMBERS OSWALD, Încercat pentru a lupta mai bine, Editura Cartea Creştină Oradea 1996
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6.
Millard J. Erickson, Teologie Creştină, vol. 2
MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”

Note de subsol:

[1] Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Editura Academiei R.S.R. 1975, pag 415
[2] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5. pag 353- 354
[3] ibd pag 353- 354.
[4] Descartes, Discourse on Method, vol 6 pag 41 şi cf. Philosophical Writings, pag 297 din Henry , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5 pag. 357.
[5] MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag.116
[6] Dave Hunt, T.A. McMahon, Seducerea Creştinătăţii, Editura Agape. 1995, pag 127
[7] Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul, pag 161
[8] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” pag 149
[9] CHAMBERS OSWALD, Încercat pentru a lupta mai bine, Editura Cartea Creştină Oradea 1996 pag 75
[10] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6. pag. 10.
[11] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag 11- 19.
[12] ibd pag. 21.
[13] ibd pag. 26.
[14] ibd pag 26-27
[15] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate,vol.6 pag 30.
[16] ibd pag 35.
[17] Millard J. Erickson, Teologie Creştină, vol. 2 pag 18.
[18] MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag. 117

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate