Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 30

Reprobarea.

 

Doctrina Alegerii este intim asociată şi implică cea a Reprobării. Cea din urmă s-a întâlnit cu şi mai mare opoziţie, şi înţelegerile greşite despre ceea ce ortodocşii învaţă despre acest subiect au fost chiar mai numeroase.

 

Afirmaţiile Scripturale despre Reprobare sunt că Dumnezeu, în veşnicie, când i-a ales pe unii, tot astfel nu i-a ales pe alţii; aceasta ca rezultând din această ne-alegere, dar nu ca fiind în mod eficient cauzat de aceasta, el îi neglijează în acordarea de favoruri speciale arătate celor Aleşi, şi, în această manieră mai departe rezultând, că condamnă oameni, din cauza păcatului spre distrugere veşnică, şi în timp ce ei sunt în starea de păcat şi condamnare, el efectuează sau permite împietrirea inimii lor, astfel că adevărul lui nu este apreciat, ci de fapt respins.

 

Potrivit acestei afirmaţii există patru puncte implicate în decrete referitoare la Reprobare:

 

1. Decretul de a nu alege.

 

2. Decretul de a neglija în acordarea de har divin.

 

3. De a condamna pentru păcatele comise.

 

4, De a împietri împotriva adevărului toate sau unele persoane, deja păcătoase, şi de a-i înrăi în păcat.

 

În considerarea acestei doctrine ne întâlnim cu dificultatea rezultând din lipsa de cunoştinţă a scopului lui Dumnezeu în acţiune. Se poate pune întrebarea dacă putem ajunge cumva la aceasta; totuşi pentru a înţelege pe deplin acest subiect, trebuie să cunoaştem acel scop. Astfel, dacă putem să îl învăţăm, vedem cu ce proprietate trebuie să ne supunem pentru a accepta simplu ceea ce spune Dumnezeu.

 

O atentă examinare a celor patru puncte indicate va arăta că al treilea şi al patrulea dintre ele au referinţă necesară la păcătoşi, şi că celelalte două nu au. Acestea sunt doar astfel conectate, pentru că Dumnezeu, în îndeplinirea scopului său, a ales să facă aceasta prin crearea omului, şi prin a-i permite să cadă. Aceasta se poate arăta prin presupunerea că Dumnezeu are un obiectiv măreţ în vedere pentru a fi realizat de fiinţe alese dintre cele care să rămână sfinte, ca printr-o parte din oştile cereşti. El îi selectează pe unii ca fiind cei prin care el va realiza scopul său; el îi respinge pe alţii ca ne alegând să îi folosească. El le dă celor dintâi un har special pentru a-i potrivi pentru lucrarea lor sau pentru a înlătura orice imperfecţiune de la ei. Planul lui ne necesitând ca lor să le fie permis să cadă, actul respingerii şi refuzul să adauge harul special dat altora constituie în acest caz toată Reprobarea. Scopul lui Dumnezeu faţă de om, pe de altă parte, afectat de o rasă căzută, şi de aici celelalte două puncte, în acord cu determinarea lui de a permite omului să cadă, sunt asociate şi alcătuiesc împreună o parte din decretul Reprobării, cu care de altfel ei nu ar avea nici o legătură în mod necesar.

 

Faptul că Dumnezeu a permis omului să cadă este neîndoielnic. Este dincolo de puterea noastră de a arăta cum este aceasta consecvent cu dreptatea şi mila lui. Aceasta ar trebuie să fie recunoscut de toţi, pentru că Dumnezeu a făcut aceasta.

 

În aceeaşi manieră trebuie să tratăm cu orice rezultat care decurge din orice doctrină în legătură cu acest scop. Dacă a fost drept pentru Dumnezeu să permită omului să cadă, pentru a-şi îndeplini scopul său, este drept să îl condamne pentru păcatul lui. Dar legătura de condamnare pentru păcatul lui astfel permisă cu respingerea din numărul celor prin care scopul este efectuat, nu se extinde mai departe decât atât, din circumstanţele cazului, cei respinşi într-o parte a decretului devin cei condamnaţi în altă parte.

 

Dar relaţia purtată de aceste două părţi ale decretului va fi văzută mai bine de următorul tabel arătând ce este făcut de o parte pentru cei Aleşi, şi de partea cealaltă pentru cei respinşi.

 

1. Alegerea din buna plăcere.

1. Respingerea din buna plăcere.

Păcatul a fost comis

2. A recupera prin Evanghelie şi har special.

3. Astfel recuperaţi, pentru a-i glorifica.

2. A nu recupera, ci a-i lăsa păcătoşi.

3. Astfel lăsaţi păcătoşi, pentru a-i condamna pentru păcat, şi a-i împietri pe unii din cei care au fost astfel lăsaţi.

 

În aranjarea astfel a acestui tabel nu s-a făcut nici o referinţă la viziunea Sublapsarianilor sau a Supralapsarianilor. Doctrina Reprobării nu este afectată de schema nici uneia. Aceasta poate fi arătat prin prezentarea decretelor aşa cum sunt învăţate de fiecare.

 

Sublapsarianii învaţă că a existat un:

 

1. Decret al lui Dumnezeu de a se glorifica pe sine în ridicarea bisericii în care harul său să fie special manifestat.

 

2. Pentru a crea oameni pe care el i-a selectat şi respins pentru compunerea acesteia.

 

3. A permite căderea.

 

4. A-l trimite pe Cristos să răscumpere.

 

Viziunea Sublapsariană este:

 

1. Un decret pentru a crea.

 

2. A permite căderea.

 

3. A alege pe unii pentru viaţa veşnică.

 

4. A-l trimite pe Cristos pentru răscumpărarea şi mântuirea lor.

 

Singura diferenţă în decretul de Reprobare aşa cum este susţinut de aceste viziuni este că Sublapsarianii presupun că omul a fost decretat ca, căzut, înainte decretat ca ales, sau respins; totuşi ei neagă faptul că respingerea a fost din cauza păcatului sau a ne-alegerii, pentru că dacă era aşa, spun ei, ceilalţi ar fi fost respinşi, fiind în mod egal în păcat. Viziunea Supralapsariană presupune că alegerea spre un anumit scop şi respingerea au avut lor înainte de decretul de a permite căderea a fost primit. Potrivit teoriei lor, ultimele două puncte ale decretului au fost singurele care eu fost numite o legătură accidentală cu aceasta.

 

Afirmaţia preliminară va pregăti calea pentru dovada Scripturală a punctelor indicate.

 

I. Decretul de a respinge pe unii.

 

1. Aceasta este implicat în doctrina Alegerii. Alegerea unora şi nu a tuturor, implică ne-alegerea şi astfel respingerea altora.

 

2. Dar aceasta este clar învăţat în Scriptură:

 

(1.) În astfel de pasaje care declară mântuire că nu a fost atinsă pentru că Dumnezeu nu a dat mijloacele. Acestea vor fi prezentate sub următorul titlu general.

 

(2.) În acestea care declară că mântuirea nu a fost atinsă pentru că oamenii nu erau dintre Aleşi, sunt

 

Ioan 6:65. „Şi a adăugat: "Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

 

Ioan 10:26. „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.”

 

1 Corinteni 1:26. „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.”

 

(3.) În toate astfel de pasaje care declară predestinarea, sau rânduirea de către Dumnezeu a acestor persoane pentru condamnare fie pentru distrugere. Deşi rezultatul direct al acestui decret pentru a fi eficient cauzat de acesta, aceste lucruri totuşi dovedesc respingerea unora care, sub circumstanţele care apar astfel accidental, sunt astfel predestinate.

 

1 Petru 2:8. „şi "o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere". Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”

 

Iuda 4. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.”

 

1 Tesaloniceni 5:9. În acest capitol, Apostolul spune despre răul care va veni în ultimele zile asupra unora, şi apoi spune: „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

 

(4.) În ilustraţiile despre gemeni, olar, şi lut în capitolul 9 din Romani.

 

(5.) În acelaşi capitol sunt folosite cuvinte în mod direct expresiv despre adevărul implicat.

 

Romani 9:18. „Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.”

 

(6.) Apostolul învăţa această doctrină în capitolul nouă din Romani şi în versetele 20 şi 21 au anticipat şi au răspuns obiecţia la o întrebare, de ce ar trebui să-i pedepsească Dumnezeu pe cei care astfel împlinesc voia lui, prin a spune: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: "Pentru ce m-ai făcut aşa?" Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?”

 

II. Al doilea punct de dovadă este că Dumnezeu transmite prin unii darul harului său special.

 

Faptul că Dumnezeu a dat multe mijloace de har asupra multora de a nu mântuiţi este admis; dar ceea ce trebuie să fie arătat este că există mijloace speciale efective care îi distinge pe cei Aleşi, şi care nu sunt acordate altora.

 

Limbajul din Scriptură în acest punct este dublu. Există pasaje care vorbesc simplu despre reţinerea privilegiilor, şi altele care par să meargă dincolo de acestea şi afirmă o influenţă pozitivă exercitată pentru a-i ţină la distanţă pe oameni de adevăr. Înţelesul acestei clase din urmă de oameni va fi examinat când vom ajunge să vorbim despre al patrulea punct. În prezent ei sunt prezentaţi ca şi când ei nu au înţeles mai mult decât simpla neglijare de a acorda aceste avantaje spirituale.

 

Deuteronom 29:4. „Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi.”

 

Iov 17:4. „Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu-i vei lăsa să biruie.”

 

1 Samuel 2:25. După ce Eli i-a îndemnat pe fiii lui să se înfrâneze din a face poporul Domnului să păcătuiască, se spune, „Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?" Totuşi ei n-au ascultat de glasul tatălui lor, căci Domnul voia să-i omoare.”

 

Isaia 6:9. „El a zis atunci: "Du-te şi spune poporului acestuia: "Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!”

 

Romani 11:7, 8. „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi, după cum este scris: "Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă, şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.”

 

Matei 13:11-15. „Isus le-a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: "Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Paralela din prima parte este în Luca 8:10, şi despre ultima în Marcu 4:12. Pasaje similare sunt de asemenea în Ioan 12:39, 40 şi Fapte 28:25-27.

 

2 Corinteni 3:15. „Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor.”

 

Aceste texte vor fi suficiente când se aminteşte că declaraţii clare sunt făcute aici, se poate adăuga dovada oferită de toate aceste pasaje care, învaţă că Dumnezeu acordă doar asupra celor aleşi mântuirea, cu astfel de binecuvântări însoţitoare care conduc fără greşeală către aceasta, arătând că aceste binecuvântări sunt de asemenea oprite de la cei ne-aleşi.

 

În prezent se pretinde că aceasta se face simplu ca un act de refuzare. Ce se înţelege prin aceasta va fi arătat mai departe.

 

Întrebarea care a fost ridicată despre cele două puncte considerate mai sus, dacă decretul care îi priveşte pe ei este pozitiv sau negativ. Printr-un decret pozitiv este înţeles unul care implică un exerciţiu actual direct al voii lui Dumnezeu. Un decret negativ este unul în care efectul rezultat decurge ca rezultatul exerciţiului actual al voii despre altceva.

 

Răspunsul la această întrebare depinde de natura unirii diferitelor părţi ale decretului reprobării. După unii teologi toate cele patru puncte implicate în decret sunt incluse în unul şi prin Reprobare ei înţeleg predestinarea reală către distrugerea unor anumite persoane, după cum de fapt este şi predestinarea altora către mântuire prin Alegere. Alţii înţelegând aceasta a fi o afirmaţie falsă, au separat primul şi al doilea punct de al treilea şi al patrulea, unindu-le împreună, totuşi, ca unul, şi dând acestora numele Preterition. Marea dificultate pe care o întâlnesc aceştia, rezultă din faptul că în timp ce este adevărat că simpla neglijare de a acorda anumite binecuvântări asupra unora, poate avea loc fără ca fiinţa lor să fie concepută în minte, şi poate, de aceea, este un simplu act negativ, alegerea unora atât de necesar implică respingerea altora după cum cere acea respingere să însoţească actul de alegere. De aceea, respingerea trebuie să fi însoţit Alegerea. Chiar în faptul că unii au fost aleşi, a fost implicat în respingerea altora. [Dar chiar aici nu trebuie să fie trecut cu vederea că respingerea nu a fost din favoarea lui Dumnezeu, nu din mântuire, nu din speranţa de milă. Respingerea nu are nimic de a face cu acestea. Pierderea acestora rezultă din păcat.] Dar legătura intimă între cei aleşi şi cei ne aleşi nu există în acordarea darurilor sau harurilor. Acestea au fost acordate celor aleşi, şi neacordate asupra celor nealeşi. De aici nici un act pozitiv al lui Dumnezeu nu are loc cu privire la cei nealeşi. În consecinţă, este mai bine să împărţim această parte a decretului şi să considerăm Respingerea ca un act pozitiv, şi Preterition în acordarea harului ca unul negativ.

 

Din primul şi al doilea, al treilea şi al patrulea punct rezultă în consecinţă dar nu efectiv. Aceasta a fost arătat mai înainte. Ele nu rezultă din acestea, astfel încât să fie consecinţele lor, ci ele de fapt sunt cauzate doar de păcatul omului şi sunt legate doar cauzal de acestea. Nu este nici ca un efect al Alegerii sau al Respingerii sau al Preterition că omul a căzut, sau păcătuieşte, sau este condamnat, sau va fi distrus. Simplul efect este că el nu este salvat, şi în consecinţă este lăsat acolo unde el ar fi fără aceste fapte. Ele nu conduc spre distrugere. Ele pur şi simplu nu îl salvează de la aceasta.

 

III. Al treilea punct nu are nevoie de vre-o dovadă în prezent. Condamnarea pentru păcatele pe care omul le comite este prea clar învăţată în Cuvântul lui Dumnezeu. Din această condamnare cei Aleşi sunt salvaţi prin har special, cei Respinşi sunt lăsaţi supuşi la aceasta şi în consecinţă vor suferi de aceasta.

 

Acest decret al lui Dumnezeu este pozitiv, implicând un act al voii lui Dumnezeu cu referire la păcatul care este de pedepsit.

 

IV. Al patrulea punct al Reprobării este împietrirea unora sau a tuturor dintre cei Respinşi împotriva adevărului, şi împietrirea lor în păcat.

 

Despre unii sau despre toţi păcătoşii se spune că sunt împietriţi, pentru că potrivit definiţiei date, acest proces de împietrire trebuie să fie limitat sau nu. Dacă împietrirea făcută de Dumnezeu înseamnă nu mai mult decât simpla permitere a acelor influenţe prin care aceasta se realizează, atunci aceasta este universală, pentru că influenţele rele ale inimii şi Satan fără îndoială conduc spre o creştere constantă a indispoziţiei pentru a sluji lui Dumnezeu. Dar dacă acel proces este de considerat un act special al lui Dumnezeu, acesta trebuie să fie îngrădit la acele persoane pe care Dumnezeu prin acte speciale de bunătate sau justiţie le împietreşte astfel că ei, într-un sens extraordinar, sunt opuşi adevărului şi sunt conduşi să îl respingă.

 

Limbajul folosit în Scriptură cu privire la acest punct este foarte ferm. Singura întrebare este referitoare la înţelesul care este de atribuit unui singur punct. Este mai bine să afirmăm cele două poziţii recunoscute ca adevărate şi apoi să adăugăm cealaltă cu privire la care apare discuţia.

 

1. Dumnezeu este reprezentat ca împietrind inima.

 

2. Aceasta este admis de toţi a fi făcut atât de mult încât să permită acesteia să lucreze propria sa distrugere sau să nu influenţeze spre a preveni influenţele rele care ar avea acea tendinţă.

 

Nu este necesar să prezentăm dovezi din Scriptură cu privire la aceste puncte, ele fiind abundente, pentru acestea vor apărea clar în legătură cu al treilea care este că

 

3. Dumnezeu el însuşi operează şi afectează inima şi înzestrările individului astfel că el este împietrit împotriva acceptării adevărului Evangheliei. Acest punct este susţinut de multe pasaje din Scriptură şi ar trebui, cel puţin pe scurt, să fie considerat.

 

(1) Aici se poate sugera din nou că, la o examinare a Scripturilor, aceasta se vede că este învăţătura lui Dumnezeu, suntem legaţi, în simplitatea credinţei, nu doar să primim aceasta, ci de asemenea să continuăm cu încredere fermă să credem şi să susţinem că aceasta este perfect consecventă cu caracterul lui Dumnezeu. Faptul că nu putem arăta că aceasta este astfel, nu ar trebui să ne facă să ezităm nici un moment după ce suntem convinşi că Dumnezeu a învăţat aceasta.

 

(2) Dar dacă este astfel învăţat, aceasta poate apărea perfect consecvent cu acţiunea dreaptă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie recunoscută ca astfel.

 

Contrariul a fost argumentat din faptul presupus că astfel păcătosul este împiedicat din a accepta planul de mântuire al Evangheliei. Dar aceasta nu este adevărat. Condiţia lui anterioară deja a cauzat aceasta. Nu este vre-o acţiune de-a lui Dumnezeu de a reţine harul sau de a acorda o incapacitate mai departe, cea care îl conduce pe orice om să respingă Evanghelia. Toţi sunt deja într-o astfel de stare de depravare încât ei vor refuza aceasta cu siguranţă. Aceasta este dovedit din faptul că cei care resping Evanghelia sunt nu doar îngrădiţi spre împietrire, ci cuprind toţi păcătoşii, şi că nimic nu poate preveni acest rezultat decât un act pozitiv al lui Dumnezeu prin care el îl salvează pe om de natura lui rea cât şi de efectele acesteia.

 

Singurul rău atunci care apare cu privire la păcătos este că, sub aceste influenţe, el păcătuieşte mai liber şi mai flagrant decât ar fi făcut altfel, sau că natura lui păcătoasă se dezvoltă mai rapid. Dar dacă ar fi greşit în Dumnezeu să facă ceva prin care aceasta se va realiza ar fi greşit să arunce pe om în iad; pentru că schimbarea stării din această viaţă în aceea are această tendinţă.

 

Această ilustraţie sugerează într-adevăr ce face Dumnezeu sub acele circumstanţe, ceea ce nimic mai mult decât să aplice pedeapsa asupra individului din cauza păcatului lui. El este un păcătos în ochii lui Dumnezeu. Păcatul lui merită pedeapsă, şi Dumnezeu îl pedepseşte prin a da puterea lui mărită să facă rău, pedeapsa pentru răul deja făcut.

 

În această viziune a doctrinei nu este nimic mai greşit decât ceea ce este de obicei învăţat de Arminiani cât şi de Calviniştii de toate felurile, o zi în care se încheie ziua de har, când vine timpul în care se trece linia dincolo de care Dumnezeu nu mai arată favoare. Acea doctrină care afirmă o împiedicare veşnică de la lumină ca pedeapsă pentru rezistarea faţă de adevăr este exact de aceeaşi natură cu această formă condamnabilă în care acest punct al Reprobării poate fi prezentat.

 

(3) Dar, din nou, care sunt influenţele care astfel sunt înclinate spre mântuire? Apar ele din drepturile omului, sau din pretenţiile pe care el ca om se spune că le are asupra Creatorului său? Nicidecum. Ele sunt implicate, nu în Creaţie, ci în Răscumpărare. Ele sunt influenţe, de aceea, care aparţin, în scopul lui Dumnezeu, doar celor aleşi. Aceasta este adevărat, fie că privim ispăşirea ca particulară, sau ca generală cu o aplicare particulară.

 

De aceea, aceste influenţe vin la om simplu ca alese de Dumnezeu. Dumnezeu le poate opri faţă de toţi ceilalţi. El le opreşte acestea faţă de păgâni. El ar putea să le oprească de la cei cărora le sunt astfel date. Dar dacă Dumnezeu poate în mod drept să le oprească de la oricine, el poate, cu o justiţie egală, să se oprească mâna care ar fi întinsă să ia ceea ce el a intenţionat că nu se va da. Atât timp cât lucrurile pe care el le reţine sau îl împiedică pe om să le ia nu sunt lucrurile asupra cărora omul are vre-o pretenţie, Dumnezeu nu poate fi acuzat de nedreptate în faptul că acţionează astfel. De aceea, admiterea acestei doctrine în forma ei cea mai rea poate fi apărată.

 

(4) Dar al patrulea, noi suntem datori să susţinem această formă de doctrină, simplu din dorinţa de considerare faţă de metoda de acţiune a lui Dumnezeu, cât şi din neglijarea limbajului Scripturii din altă parte. Să fie acestea considerate, şi se va vedea că Dumnezeu nu ne învaţă că el împietreşte direct inima cuiva. Trebuie să ne amintim

 

(a) Că există un sens în care se spune că Dumnezeu face tot ce s-a făcut. Orice se întâmplă trebuie să fie făcut de el, sau permis de el; şi trebuie să fie făcut sau permis direct sau indirect, potrivit cu acţiunea lui, este directă sau prin mijloace secundare. Acum este obiceiul Scripturii să vorbească despre Dumnezeu ca făcând orice este făcut în oricare dintre aceste feluri. Dacă, de aceea, nu avem vre-o indicaţie a modului său de acţiune, nu putem, din simpla declaraţie că Domnul a făcut-o, să decidem că el a făcut aceasta în mod direct, sau indirect, eficient, sau permisiv. Astfel Iosif a spus fraţilor săi, „Nu voi m-aţi trimis încoace, ci Dumnezeu.” (Geneza 45:8), şi totuşi ştim că aceşti oameni erau mijloacele lui Dumnezeu. Declaraţiile Scripturii despre reprobare, sau împietrire, nu sunt mai puternice decât acestea care sunt astfel folosite relativ la chestiunile unde ştim că Dumnezeu doar a acţionat indirect sau permisiv.

 

(b) Există cauze la lucru pe deplin suficiente pentru a realiza tot ceea ce Dumnezeu astfel planifică, fără a cere o acţiune eficientă sau cauzală. Acestea sunt depravările păcătoase ale inimii şi ademenirile lui Satan. Cu greu se poate presupune că, când lucrarea de făcut ar putea fi astfel realizată, Dumnezeu nu ar lăsa ca aceasta să se facă astfel.

(c) În Iacov 1:13, 14, apostolul foloseşte un limbaj neconsecvent cu ideea că Dumnezeu efectiv conduce spre păcat. „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "Sunt ispitit de Dumnezeu". Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.”

 

(d) Oricând inima este împietrită ca rezultat al vre-unei acţiuni a lui Dumnezeu, aceasta este totdeauna ca rezultat al acţiunii milostive, care ar trebui să aibă o tendinţă opusă. Astfel a fost în cazul lui Faraon, şi astfel a fost cu evreii din vremea lui Cristos.

 

(5.) O examinare a pasajelor care se referă la împietrirea inimii va arăta că (a) unele declară expres că această împietrire a fost făcută prin indivizii în sine; (b) că alţii sunt explicaţi prin pasaje paralele sau aliate a avea acest înţeles; şi (c) că nu există nimic inconsecvent cu această viziune.

 

1. Pasajele care afirmă această împietrire ca fiind lucrarea indivizilor în sine.

 

2 Împăraţi 17:14. Poporul lui Israel dus de Asirieni şi-a împietrit gâtul ca părinţii lor. Vezi de asemenea Neemia 9:16.29 şi Ieremia 7:26.

 

2. Pasaje care furnizează explicaţii. La acestea aparţin faimoasele pasaje referitoare la Faraon. Nu ar putea fi expresii mai puternice decât cele folosite acolo.

 

(1.) Dumnezeu prevesteşte că el va împietri inima lui Faraon. Exod 7:3.

 

(2.) Se spune expres că inima lui Faraon a fost împietrită. Exod 7:13.

 

(3.) Dumnezeu declară că chiar pentru acest scop l-a ridicat pe Faraon pentru ca el să îşi arate slava lui. Exod 10:1, 2.

 

(4.) Şi totuşi se spune expres că Faraon şi-a împietrit inima lui. Exod 8:15, 32. Observaţi în acest caz modul de împietrire; oricând a fost trimis blestemul, Faraon a cedat; oricând acesta a fost înlăturat, inima lui a fost împietrită. Şi, faptul că aceasta nu a fost o legătură accidentală, este văzut prin faptul că în Exod 9:34, se spune despre Faraon că, „Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui.”

 

Un alt pasaj, care a fost adesea comentat, este cel din 1 Împăraţi capitolul 22, unde Ahab cheamă proorocii săi şi primeşte asigurarea de succes (versetul 6). El trimite după un proroc al lui Dumnezeu (versetele 7-9) care îi dă acelaşi răspuns (versetul 15), probabil ironic, deoarece Ahab se întoarce imediat şi îi spune, „De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?” (versetul 16) Apoi prorocul continuă să spună despre casa împrăştiată a lui Israel, după cum oile care nu au păstor, astfel prezicând răul. Împăratul îi spune lui Iosafat, „Nu ţi-am spus că el nu proroceşte nimic bun despre mine, ci proroceşte numai rău?” (versetul 18). Apoi prorocul continuă să îi spună o viziune în care Dumnezeu este reprezentat ca dorind să-l distrugă pe Ahab şi întreabă toate oştile lui, cine îl va convinge pe Ahab să meargă şi să cadă la Ramot din Galaad. Şi după felurite răspunsuri un duh a venit şi a spus, că el îi va convinge prin a fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor săi. Şi prorocul adaugă, „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor proorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.” Acest 1 Împăraţi 22:21-23, este locul la care se face adesea referire ca fiind cazul în care Dumnezeu îl amăgeşte pe Ahab. Independent de faptul că prorocul foloseşte draperia pentru ceea ce spune, el spune Împăratului distinct voia lui Dumnezeu, şi, ca proroc al lui care trebuie să fie ascultat, declară adevărul. Acest pasaj nu ar trebui să cântărească nici măcar pentru un moment în favoarea ideii că Dumnezeu caută efectiv să împietrească, şi astfel să distrugă.

 

Din nou, avem o clasă de pasaje, pentru că ele sunt multe, precum cel referit nouă dinainte, care arată Reprobarea, Matei 13:11-15. Acest pasaj urmează traducerea Septuagintă. Pasajele corespondente (Marcu 4:11, 12, şi Luca 8:10) urmează ebraica lui Isaia 6:9, 10, şi sunt încă mai puternice decât Matei. Dar pasajul din Matei poate fi luat ca explicativ faţă de pasajele paralele sau asemănătoare. Doctrina înţeleasă era atât de clar înţeleasă încât limbajul nu este păzit totdeauna. Aceasta s-ar putea să nu fi fost astfel rostit de Cristos. Dar avem aici înţelesul intenţionat manifestat într-o singură frază, „şi ochii lor s-au închis ca nu cumva să perceapă cu bucurie,” „şi să se întoarcă şi să îi vindec.”

 

Pasajul din Isaia 63:17 este uşor explicat în aceeaşi manieră: „Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim de la căile Tale, şi ne împietreşti inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru seminţiile moştenirii Tale!”

 

3. Pasaje care nu sunt consecvente cu această interpretare.

 

Dimpotrivă, în vederea a ceea ce s-a spus, această interpretare pare cea mai naturală. Acestea sunt exemple cinstite.

 

Deuteronom 2:30. „Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n-a vrut să ne lase să trecem pe la el; căci Domnul, Dumnezeul tău, i-a făcut duhul neînduplecat, şi i-a împietrit inima, ca să-l dea în mâinile tale, cum vezi azi.”

 

Fapte 19:9. „Dar, fiindcă unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran.”

 

Romani 9:18. „Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Exemplul la care se face referire aici este cel al lui Faraon, care, după cum am văzut, este cazul împietririi de sine sub îndurări.

 

 

 

Privind la urâciunea pustiirii prin ochii Domnului (2)

de Marian Ghita

 

„...când veți vedea urâciunea pustiirii ...așezată în Locul sfânt...” (Matei 24:15)

 

Apostolul Pavel descrie așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt prin aceea că, la momentul venirii „zilei Domnului”, se va ajunge la „lepădarea de credință” (vezi 2 Tes. 2:3-4), proces care a început chiar din vremea apostolilor. Dacă de pe vremea apostolilor a început să opereze în lume „duhul lui Anticrist”, duhul care nu vine de la Dumnezeu ci de la Satan și „care nu mărturisește pe Isus” (1 Ioan 4:2-3) și care de atunci a continuat să opereze de-a lungul istoriei în întreaga lume, ei bine, va veni momentul desăvârșirii lucrării sale prin ceea ce apostolul numește „lepădarea de credință”. Atunci se va descoperi „omul fărădelegii (omul păcatului), fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tes. 2:3-4). Apostolul Pavel ne spune că acest om special (numit și Anticrist, sau „acel Nelegiuit” – 2 Tes. 2:8) „se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Acest fapt va fi o urâciune detestabilă înaintea lui Dumnezeu și de aceea El va declanșa pustiirea pe pământ, pustiire care va aduce nimicirea lui Anticrist, a oamenilor lui și a tuturor lucrărilor sale, cât și a lui Satan însuși (Dan. 9:27; 2 Tes. 2:8; Apoc. 6-20). În final, întregul pământ și toată oștirea cerurilor vor arde în foc, și vor fi înlocuite cu ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea (2 Pet. 3:10-13). Toate acestea se vor întâmpla la sfârșitul acestui veac și anume în „ziua Domnului” (2 Pet. 3:10; 2 Tes. 2:1-4).

 

De ce este important să știm toate acestea? Pentru că Dumnezeu Însuși ni le-a descoperit prin cuvântul Lui. El nu ne descoperă lucrurile viitoare și nici planurile Sale pentru viitor de dragul de a ne satisface curiozitatea. Ele ne sunt descoperite pentru a dezvolta în noi, sfinții Lui, acel caracter potrivit intrării în împărăția Sa veșnică (2 Pet. 3:10-18; 1:10-11; Deut. 29:29; Mat. 24-25). Pe de altă parte, știind felul în care lucrează duhul lui Anticrist în istorie, noi putem să anticipăm mișcările sale și astfel să fim bine echipați și bine pregătiți împotriva atacurilor celui rău (Efes. 6:10-20). Care sunt deci elementele prin care urâciunea pustiirii va fi așezată în Locul Sfânt? Ele sunt elemente spirituale, care se manifestă în întreaga istorie a bisericii și care se vor concretiza în final prin așezarea în Templul lui Dumnezeu (în Locul Sfânt) a celui care se va da drept Dumnezeu. Noi trebuie să le cunoaștem bine. Până la acel moment istoric al zilei Domnului, aceste elemente spirituale ale lucrării duhului anticristic, pot să aducă și în viețile celor chemați la sfințenie și în viețile bisericilor locale ale lui Cristos, urîciunea pustiirii menționată în Mat. 24:15. Trupurile noastre, ale celor credincioși, sunt Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19-20) și bisericile credincioșilor sunt, de asemenea, „Templul lui Dumnezeu”, pentru că în ele locuiește Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16-17).

 

Dacă privim la mesajele Domnului Isus către cele șapte biserici din Asia Mică (Apoc. 2-3) noi putem descoperi în ele elemente lucrării anticristice, cele care conduc la instalarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt. Într-o formă sau alta ele apar menționate în întregul Nou Testament. Fără a avea pretenția că vom face o analiză exhaustivă a lor, vom încerca totuși, în continuare, să le cunoaștem bine.

 

1.    Părăsirea dragostei dintâi (Apoc. 2:4)

Mesajul Domnului Isus Cristos către biserica din Efes (Apoc. 2:1-7) are în vedere tocmai această problemă a părăsirii dragostei dintâi. La ce S-a referit Domnul nostru? Nu este vorba aici despre acea frumusețe a dragostei de la începutul unei relații de căsătorie (în sens spiritual putem vorbi despre dragostea bisericii față de Domnul Isus Cristos ca și o dragoste dintre doi soți – vezi Efes. 5:22-33). Există o frumusețe primăvăratică a dragostei a doi soți îndrăgostiți, la începutul relației lor. Dar există și o frumusețe a dragostei tomnatice a doi soți bătrâni, la apusul vieții lor. Dragostea adevărată are farmecul și frumusețea ei în orice anotimp și în orice conjunctură a vieții. Părăsirea dragostei dintâi, la care se referă Domnul nostru în Apoc. 2:4, are de-a face cu loialitatea exclusivă a dragostei pe care biserica trebuie să o arate față de Domnul ei (și între soți lucrurile trebuie să fie la fel). Domnul nu acceptă o dragoste în proporție de 99 % față de El. Biserica trebuie să Îl iubească pe Domnul Isus în proporție de 100 %. Mai puțin de atât înseamnă curvie spirituală. Biserica din Efes, ca și multe alte biserici, a ajuns și ajung să ofere Domnului Isus Cristos o dragoste diminuată și această stare va conduce în timp la pierderea totală a dragostei adevărate.

 

Când biserica Domnului ajunge să se focalizeze spre altcineva sau spre altceva în demersul ei de a se dărui în dragoste, atunci dragostea adevărată se va răci și nelegiuirea din sânul ei va crește (vezi Mat. 24:12). O asemenea stare nu ar trebui tolerată deloc. Trebuie să se revină, prin pocăință, la starea dragostei dintâi; altminteri situația credincioșilor sau a bisericii în cauză, va fi cea semnalată de Domnul Însuși – înlăturarea bisericii din locul ei (Apoc. 2:5).

 

Nu cunoaștem exact ce s-a întâmplat în biserica din Efes, dar, se poate ca faptele ei (de altminteri demne de apreciat – Apoc. 2:2-3) să fi devenit în timp punctul central al vieții ei, în loc ca Domnul Isus Cristos să rămână în centrul vieții și dragostei bisericii. Când se ajunge la această stare, cu siguranță, moartea dragostei bisericii se conturează la orizont; aceasta va conduce în mod sigur la moartea bisericii înseși. Este sugestivă în acest sens ilustrația Domnului Isus din Matei 12:43-45, cu privire la situația iudaismului din vremea Domnului nostru. Dumnezeu compară poporul iudeu cu o casă. Ea a fost eliberată și curățită de idolatrie. Totuși, duhul cel rău care a fost izgonit din casă, s-a întors, dar cu alte șapte duhuri rele. Ele au intrat în casa aceea eliberată și curățită și astfel starea ei finală a ajuns mai rea decât starea de dinainte. Care a fost punctul slab al acestei case, de s-a ajuns la o asemenea stare? Poporul iudeu a fost eliberat și curățit de Dumnezeu, dar cu un scop foarte clar – acela de a pregăti terenul pentru venirea Domnului Isus Cristos. Rațiunea existenței poporului sfânt era prezența lui Dumnezeu în mijlocul ei (vezi Ex. 33:15-18), prezența lui Cristos ca Domn al poporului. Fără Cristosul lui Dumnezeu în centru vieții poporului sfânt, nici prezența Templului, nici ritualurile bine organizate și îndeplinite în incinta Templului, nici viața după Lege a poporului, nici faptele bune ale cetățenilor lui nu aveau vreo valoare. Când slava Domnului a părăsit casa sfântă, atunci tot edificiul iudaismului a devenit o carapace goală, un ambalaj frumos dar fără conținut (Ezech. 8-11; Mat. 23:37-39). Când poporul nu L-a primit pe Isus din Nazaret ca pe Mesia al lui, atunci el a devenit o pradă sigură pentru atacurile demonice de mai târziu (vezi Mat. 23:37-39). Dacă L-ar fi acceptat, atunci Domnul ar fi păzit casa iudaismului. Este de asemenea interesant să vedem că Domnul Isus a anunțat foarte clar că înlăturarea Lui, ca și Cristosul adevărat, va conduce poporul în mod automat înspre acceptarea unui fals cristos (vezi Ioan 5:43). 

 

Când o biserică ajunge să nu-L mai considere pe Cristos ca centru al vieții și dragostei ei, atunci acea biserică ajunge (este adevărat, în timp) un loc al celui rău. Un alt cristos (de fapt, unul fals) se va instala în locul adevăratului Cristos. Astfel, urâciunea pustiirii se va instala în ea, cu siguranță.

 

Cred că se impune din partea noastră, a fiecăruia (fie individ, fie biserică locală), să ne cercetăm cu seriozitate în direcția dragostei noastre față de Cel care ne este Domn și Mântuitor. Este El centrul vieții noastre? Este El cu adevărat Cel căruia îi oferim toată dragostea noastră? Apostolul Pavel avertizează biserica din Corint că ea este logodită cu un bărbat (cu Cristos) și el, apostolul, trebuie să înfățișeze biserica înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată (2 Cor. 11:2). El se teme însă că biserica din Corint a fost amăgită de Satan și astfel, curăția și credincioșia ei față de Cristos au fost stricate (2 Cor. 11:3). Pavel a ajuns alarmat de faptul că un alt Isus era pe punctul de a fi acceptat de biserică (se contura la orizont o altă evanghelie care putea fi preferată de biserică – 2 Cor. 11:4). Cum puteau toate acestea să fie promovate în biserică (un alt Isus; o altă Evanghelie)? Citind 2 Cor. 11, și, desigur, întreaga epistolă, descoperim că loialitatea bisericii față de un alt apostol al lui Cristos conducea înspre un alt Isus și înspre o altă Evanghelie. De aceea, Pavel se simte obligat să-și apere apostolia. Problema nu era el însuși; în joc era de fapt pericolul acceptării unui alt Cristos, a unei alte Evanghelii. Care logodnic ar accepta ca logodnica lui să aibă doi iubiți? Cristos vrea ca biserica Lui să-L iubească numai pe El Însuși, și în totalitate, nu cu jumătăți de măsură. Dragostea adevărată este exclusivistă. 

 

2.    Părăsirea nădejdii vieții veșnice

Mesajul Domnului Isus Cristos către biserica din Smirna este unul încurajator. Biserica traversa o perioadă de suferință și, cu siguranță, avea nevoie de încurajare în asemenea vremuri dificile. Dincolo de încurajarea în vreme de prigoană, descoperim aici și faptul că Domnul Isus dezvăluie bisericii faptul că unii dintre credincioși vor fi aruncați de diavol în temniță și că biserica va avea un necaz, dar de scurtă durată. El îndeamnă biserica Lui la credincioșie până la moarte și să privească la răsplata veșnică ce o așteaptă – cununa vieții (Apoc. 2:10). Acest fapt ridică o problemă foarte serioasă: de ce Domnul Isus îngăduie suferințele în viața credincioșilor și nu intervine să-i scape de ele, mai ales că El este prezentat ca suveran absolut asupra istoriei și ca unul care are toată puterea în cer și pe pământ (vezi Apoc. 1; Mat. 28:18-20)? Noul Testament vorbește foarte mult despre suferința credincioșilor (vezi de ex. Mat. 24:9-13; Fap. 14:21-22; 1 Petru; ș.a.). Din cuvântul Domnului înțelegem că sunt două motive esențiale pentru care Domnul Isus Cristos nu ne scoate din vâltoarea suferințelor pământești în totalitate. (a) Suferințele sfinților dezvoltă părtășia noastră cu suferințele Domnului Isus. Așa cum a suferit El așa trebuie să suferim și noi. Există o binecuvântare ascunsă a acestora pentru ei (vezi Rom. 8:17-18,28; 1 Pet. 4:14). Apostolul Petru, în prima sa epistolă ne spune că noi trebuie chiar să ne bucurăm în suferințele în Numele Domnului nostru (1 Pet. 4:12-16). Prin ele devenim mai asemenea Domnului nostru. Acest lucru este unul din scopurile majore ale vieții creștine; este unul dintre obiectivele pe care trebuie să le avem în viață (1 Pet. 2:21-25; 4:1; Filip. 3:7-10; 2 Cor. 3:18). (b) Suferința în numele Domnului Isus Cristos este calea spre gloria veșnică, pe care Dumnezeu a trasat-o pentru sfinții Săi (Fap. 14:22; Rom. 8:17-18, 28-30; Filip. 3:10-11). Este calea crucii, pe care noi trebuie să mergem (Mat. 16:24-27). Noi nu putem fi considerați urmași ai lui Cristos, nici măcar beneficiari ai vieții prin El Însuși, dacă nu acceptăm să ne lepădăm de noi înșine, să purtăm crucea și să-L urmăm pe El (vezi Mat. 16:24-26). Iată deci motivul pentru care sfinții Domnului trebuie să fie credincioși până la moarte – ei vor primi cununa vieții, a neprihănirii (Apoc. 2:10; 2 Tim. 4:6-8).

 

Dar, ce legătură au toate acestea cu așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt? Apostolul Pavel face afirmații foarte dure la adresa unora, care, deși membri ai bisericii lui Cristos, se poartă totuși „ca vrăjmași ai crucii lui Cristos” (vezi Filip. 3:18-21). Oamenii aceștia sunt considerați a fi firești (carnali), al cărui Dumnezeu este „pântecele și slava lor este în rușinea lor și se gândesc la lucrurile de pe pământ” (v. 19). Pavel spune că „sfârșitul lor va fi pierzarea” (v. 19a). Asemenea „creștini” consideră că ei sunt mântuiți pentru a nu mai suferi necazurile de pe pământ. „Dacă ești creștin”, spun ei, „atunci necazurile, suferințele de tot felul, în viața credincioșilor, nu-și mai au rostul. Dacă ești creștin, atunci vei avea prestigiu în societate și nu vei fi prigonit; Domnul te va izbăvi de toate necazurile. În felul acesta, se promovează chiar în biserică un mod de viață ferit de situații conflictuale și care preamărește viața care nu lezează sentimentele celorlalți oameni. Așadar, de ce să spunem oamenilor că sunt păcătoși? De ce să le vorbim despre iad? Îi putem astfel tulbura sau speria pe oameni, și nu este bine. De ce să nu spunem că orice religie este bună, și de ce să le spunem că singura cale spre mântuire este Cristos? De ce eu să nu trăiesc astfel ca să nu creez probleme celor din jur? Toate acestea, odată ce sunt promovate în gândirea credincioșilor, a bisericii, vor face ca falsul cristos, care nu va propovădui calea crucii ci o cale a mântuirii ușoară și frumoasă în ochii oamenilor, să devină cristosul în care mulți își vor pune încrederea.

 

Mai mult, Pavel afirmă foarte clar că „cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filip. 3:20-21). Sfinții Domnului acceptă crucea și sufeințele de pe pământ, pentru că ei știu că nu aici este țara lor ci în ceruri și răspata pentru nădejdea viitoare le va fi veșnic răsplătită (vezi și Evrei 11:13-16). Falsul cristos dezvoltă însă o escatologie pământească și promovează o împărăție a acestei lumi, trecătoare. Când obiectivele credincioșilor vor fi pământești, ei nu vor mai dori binecuvântările veșnice și viitoare și astfel nu va mai aștepta pe Domnul și Mântuitorul Împărăției cerurilor.

 

Este interesant să vedem cum biserica creștină a decăzut în plan spiritual, atunci când nu a mai fost dispusă să sufere de dragul Domnului Isus Cristos și când nu a mai dorit să aștepte nădejdea viitoare legată de Împărăția cerurilor. În anul 323 d. Cr., atunci când împăratul Constantin cel Mare a dat decretul de proclamare a religiei creștine ca și religie de stat, părea că aceasta va fi o mare binecuvântare pentru biserica lui Cristos. Ea scăpa astfel de suferințele prigoanelor (au fost în primii 300 de ani de creștinism zece valuri de prigoane teribile asupra bisericii creștine), primeau libertatea de a-și exercita credința creștină fără a suferi din cauza ei și primeau recunoașterea valorii lor de oameni integri în societate. Sunt acestea binecuvântări adevărate? Aparent da. Însă, biserica și-a pierdut puterea de mărturie în societate, a ajuns să se amestece cu lumea și să decadă în plan spiritual și să piardă din vedere nădejdea viitoare a revenirii glorioase a Domnului și Mântuitorului bisericii și a înstaurării viitoare a Împărăției cerurilor (doar împăratul roman era acum înlocuitorul lui Cristos pe pământ și împărăția pământească devenise împărăția escatologică a lui Cristos; de ce să mai aibă nevoie biserica de revenirea Domnului Cristos și de instaurarea împărăției Sale glorioase?). De ce să mai fie credincioșii „credincioși până la moarte” (Apoc. 2:10) când erau deja oameni respectabili în societate, cu poziții privilegiate și de ce să mai aștepte „cununa vieții” în viitor, din moment ce ei aveau privilegiile unei vieți deosebite pe pământ? Iată groaznicul pericol pentru biserică.

 

3.    Părăsirea învățăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu

Mesajul către biserica din Pergam scoate în evidență un alt aspect care conduce înspre instaurarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt – înlăturarea învățăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu din viața bisericii lui Cristos. Este demn de remarcat faptul că, în toate aspectele legate de promovarea așezării urâciunii pustiirii în Locul Sfânt, procesul acestei promovări este unul foarte complex, de lungă durată și foarte greu sesizabil imediat. Este exact ca și în povestea cu broasca care, fiind într-un cazan plin cu apă, nu a sesizat că apa din cazan începea să fiarbă pe foc; nu a sesizat creșterea temperaturii apei, până ce ea a murit în apa fiartă. Dacă ar fi avut contact dintr-o dată cu apa fiartă, broasca ar fi realizat pericolul și s-ar fi îndepărtat imediat de cazanul cu apă și astfel ar fi scăpat cu viață. Dar procesul îndelungat al ajungerii apei, de la starea de apă rece la punctul ei de fierbere, i-a indus broscuței ideea că nu există nici un pericol în cazanul cu apă. Același lucru se poate spune și despre părăsirea din partea bisericii a învățăturii sănătoase a cuvântului lui Dumnezeu. Ce creștin ar abandona dintr-o dată cuvântul lui Dumnezeu din viața lui? Ce creștin ar declara în mod ferm și cu convingere de la început că el nu are nevoie de învățătura sănătoasă de la Dumnezeu pentru cunoașterea căii mântuirii, pentru edificare spirituală și pentru întărirea credinței și nădejdii sale? Dar, cum s-a ajuns că istoria bisericii cunoaște enorm de multe cazuri în care cuvântul lui Dumnezeu nu a adus binecuvântarea așteptată pentru mulți dintre creștini și că mulți dintre ei au probleme serioase de creștere spirituală, pentru că nu s-au hrănit în mod corespunzător din cuvântul lui Dumnezeu (parcă ponderea lor în sens negativ este mai mare decât a celor sănătoși în credință)?

 

În biserica din Pergam erau oameni care au suferit chiar moartea pentru credința adevărată (Apoc. 2:13). Totuși era ceva ce a atras reproșul Domnului. Erau oameni care țineau de învățătura lui Balaam (Apoc. 2:14) și care, desigur, influențau și pe alții din biserică în mod negativ. Erau și unii care țineau de învățătura nicolaiților, o învățătură respingătoare în ochii Domnului (Apoc. 2:15). Cele două învățături (a lui Balaam și a nicolaiților) erau învățături eretice. Dar ele au condus de-a lungul istoriei la dezvoltarea unui sistem eretic foarte complex, cu multe ramificații și foarte bine documentat; pervertirea învățăturii sănătoase a cuvântului lui Dumnezeu a ajuns astăzi la cote nebănuit de mari.

 

Este suficient să privim doar la ceea ce apare a fi „învățătura lui Balaam” (Apoc. 2:14) pentru a ne putea da seama de modul abil al celui rău în a perverti învățătura sănătoasă. În Noul Testament se vorbește despre „rătăcirea lui Balaam” (Iuda 11), despre „calea lui Balaam” (2 Pet. 2:15-16) și despre „învățătura lui Balaam” (Apoc. 2:14). Toate aceste expresii au legătură cu ceea ce este prezentat în Numeri 22-25. Balaam a fost un profet respectabil dintre neamuri, în vremea lui Moise și a perioadei în care poporul Israel se pregătea să intre în Canaan. El a fost descris ca „omul care are ochii deschiși, ... cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce cunoaște planurile Celui Preaînalt, Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, Cel ce cade cu fața la pământ și ai cărui ochi sunt deschiși” (Num. 24:15-16). Prin Balaam Dumnezeu a vorbit, deși nu era din poporul Israel. A fost un om folosit de Dumnezeu, dar până la un punct. Balaam a ajuns însă să fie omorât (Num. 31:8) ca și pedeapsă din partea lui Dumnezeu, pentru nelegiuirea lui. Cum a ajuns Balaam sub pedeapsa lui Dumnezeu? Știm din cartea Numeri (cap. 22-25) că, la propunerea împăratului moabiților, Balac, Balaam a încercat să blesteme pe Israel, pentru a atrage nimicirea asupra lui. Deși Balaam a fost atenționat de Dumnezeu, mai întâi să nu se ducă la Balac, apoi chiar dacă va merge să nu rostească nici un blestem asupra poporului Israel, totuși, el, din dorința de a câștiga o mare plată pentru serviciul lui, a răspuns cererii lui Balac și a încercat să blesteme pe Israel. Dumnezeu însă a intervenit în mod miraculos, a încercat să-l împiedice să ajungă la Balac și apoi i-a schimbat cuvintele de blestem ale lui Balaam în cuvinte de binecuvântare pentru Israel. Era evident că Dumnezeu se opunea profetului în demersul lui. Pentru că a dorit cu ardoare plata lui Balac, Balaam, conștient că nu poate lupta împotriva lui Dumnezeu, a oferit totuși o soluție moabiților; i-a învățat să-i înșele pe israeliți pentru a-i face să păcătuiască împotriva Domnului. Astfel că israeliții au căzut în cursă. Ei au acceptat invitația moabiților de a participa la o masă în cinstea zeului moabit, Baal-Peor. Israeliții au ajuns să bea și să mănânce din bucatele alese ale madianiților, să se îmbete, să se închine lui Baal-Peor și să curvească cu fetele moabite. Pedeapsa lui Dumnezeu nu s-a lăsat așteptată. Au murit atunci 24000 de israeliți și prăpădul ar fi fost mai mare dacă nu intervenea preotul Fineas pentru a potoli mânia lui Dumnezeu (Num. 25). Balaam era profet și știa bine cu ce fel de Dumnezeu are de-a face. Totuși, din dorința de câștig (Iuda 11), el L-a sfidat pe Dumnezeu și nu a ținut cont că Israel este binecuvântat. A acționat în mod mișelesc, exact în maniera potrivită pentru a-și atinge scopul – de a-l face pe Israel să păcătuiască. Înțelegem că, deși Balaam știa foarte clar cuvântul Domnului, totuși, din dorința de câștig material, a sfidat cuvântul lui Dumnezeu. În 2 Pet. 2:15 ni se spune că Balaam „a iubit plata fărădelegii”. El a trasat astfel o cale pentru alții (calea lui Balaam) – de a părăsi cuvântul Domnului pentru a câștiga o plată a fărădelegii. Sunt mulți așa-zis creștini care, deși cunosc bine învățătura sănătoasă a cuvântului Domnului, totuși, pentru că iubesc pata fărădelegii, vor ajunge să încalce această învățătură sănătoasă. Mulți asemenea credincioși au fost de-a lungul istoriei. Mai mult, în Apoc. 2:14, această cale a lui Balaam a devenit „învățătura lui Balaam”. Când oamenii încalcă cuvântul lui Dumnezeu, în perseverența lor pe această cale, ei concept și o învățătură care să le justifice nelegiuirea. Ei au nevoie de argumente pentru a-și liniști conștiința și pentru a apărea ca și credincioși respectabili înaintea altora. Astfel vor avea și adepți care le va duce învățătura mai departe (Apoc. 2:14; 2 Pet. 2:2-3). Când se ajunge la acest nivel, pasul următor este intervenția pedepsei drastice a lui Dumnezeu, ca și în cazul lui Balaam. Odată cu el a trebuit să fie masacrați toți madianiții (Num. 31), pentru că au îmbrățișat ideea lui Balaam. Biserica din Pergam trebuia să ia măsuri radicale, dacă voia să fie salvată de pedeapsa Domnului – ea trebuia să restaureze locul învățăturii sănătoase a cuvântului lui Dumnezeu în centrul vieții bisericii (vezi 2 Tim. 1:13-14; 3:14-17; vezi și avertizarea cu privire la vremuri în care oamenii nu vor putea suferi învățătura sănătoasă – 2 Tim. 4:1-5).

 

Unde duce înlăturarea învățăturii curate a cuvântului lui Dumnezeu? La pervertirea vieții credincioșilor, la o trăire în fărădelege, în păcat și idolatrie, la o cale bătătorită în această direcție, la o altă învățătură care să susțină nelegiuirea și apoi la pedeapsa teribilă a Domnului. Urâciunea așezată în locul sfânt nu poate duce decât la pustiire totală. Atenție, deci!

 

4.    Părăsirea ordinii stabilite de Duhul lui Cristos în biserică

Domnul Isus Cristos, după ce a înviat și S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt ca să locuiască în biserica Lui (Fap. 2; Ioan 16:5-15). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Duhul lui Cristos) continuă de fapt lucrarea începută de Domnul nostru. El proslăvește pe Cristos (Ioan 16:14); El ne vestește tot adevărul cuvântului lui Cristos, al lui Dumnezeu (Ioan 16:13,15); El este Cel care desăvârșește lucrarea mântuirii, realizată de Cristos prin moartea Sa pe cruce, în credincioși (Efes. 1:13-14); El este Cel care zidește tupul lui Cristos (biserica Lui) (1 Cor. 12); El este Mângâietorul credincioșilor pe pământ (Ioan 16); El este Cel care produse roadele mântuirii lui Cristos (Gal. 5:22-23) și El este Cel care face toate lucrările din biserică în vederea zidirii el, prin oamenii chemați de Cristos la slujire și prin darurile spirituale date de El, Duhul Sfânt (Efes. 4:7-16; 1 Cor. 12-14; Rom. 12:3-8; 1 Pet. 4:10-11). Nimic din viața credinciosului și din viața bisericii nu se poate realiza fără Duhul Sfânt (1 Cor. 12:1-11). De aceea, credincioșii sunt chemați să umble cârmuiți de Duhul lui Dumnezeu, nu de firea pământească (Gal. 5:16-26; Rom. 8:5-17). De aceea, toate lucrările și activitățile din biserică și din viața credinciosului trebuie subordonate Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este de fapt Duhul lui Cristos; El mijlocește prezența lui Cristos în biserica Lui (Rom. 8:9-11). Aceasta este ordinea (rânduiala) pe care Dumnezeu a stabilit-o în biserica Lui (1 Cor. 14:33,40). O biserică fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt în ea, nu este biserica lui Cristos; acea biserică este moartă din punct de vedere spiritual (Duhul Sfânt este Duhul vieții – vezi Ezech. 37:1-14).

 

Ce face însă duhul lui Anticrist (1 Ioan 4:3)? Pe lângă că el „nu mărturisește pe Isus” (v. 3), lansând ideea că Isus Cristos nu a venit în trup (deci, potrivit diavolului, cuvântul lui Dumnezeu nu S-a întrupat în persoana și lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret – Ioan 1:14; 1 Ioan 4:1-3), el încearcă să răstoarne întreaga ordine a lui Dumnezeu din biserica lui Cristos.

 

Biserica din Tiatira avea o mare problemă în sânul ei; de aceea, ea are parte de mustrarea Domnului (Apoc. 2:18-29). Problema era următoarea: „tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice proorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (v. 20). Ea promova o învățătură cunoscută ca fiind „adâncimile Satanei” (v. 24).

 

Ce concluzii tragem de aici? Biserica din Tiatira primea cuvântul Domnului prin lucrarea proorocilor. Erau în biserici și proorocițe. Lucrul acesta era unul normal (vezi că biserica este zidită pe temelia apostolilor și proorocilor (Efes. 2:20). Domnul Isus Cristos „a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos” (Efes. 4:11). În biserică erau și proorocițe (vezi Fapte 21:8-11). Noi nu trebuie să disprețuim pe proorocii Domnului și nici profețiile lor (1 Tes. 5:19-21). Noi nu avem voie să stingem Duhul (v. 19). Dar noi trebuie să cercetăm toate lucrurile și să păstrăm ceea ce este bun (v. 21; 1 Cor. 14:29-40). Spunem prin aceasta că și astăzi ar trebui să fie profeți în biserica Domnului? Nu dorim să discutăm aici această problemă. Noi trebuie însă să ne uităm, înainte de orice la altceva. Este acel cuvânt pe care îl primim noi în biserică cuvântul lui Dumnezeu, sau nu? Este cuvântul pe care noi îl avem astăzi în Sfânta Scriptură tot cuvântul lui Dumnezeu pentru noi? Duhul Sfânt zidește spiritual biserica în care suntem? Sunt cei prin care este administrat cuvântul lui Dumnezeu în biserică vase de cinste, sau vase de ocară, adică oameni călăuziți de Duhul lui Dumnezeu și oameni de caracter (2 Tim. 2:20-21)? Nevoia principală a bisericii nu este, „trebuie să avem profeți în biserică”. Nevoia principală în biserică este ca ei să i se vestească „tot planul (adevărul, cuvântul) lui Dumnezeu” și vasele prin care el este administrat să fie vase de cinste. Se face acest lucru prin apostoli, sau prin profeți, sau prin evangheliști sau prin păstori și învățători? Apostolii care nu mai sunt acum (Petru, Pavel, etc.) și-au făcut lucrarea de administrare a cuvântului lui Dumnezeu în mod deplin, sau avem nevoie astăzi de apostoli pentru că cei care nu mai sunt acum nu și-au terminat lucrarea? Dacă noi avem nevoie în zilele de astăzi de apostoli, atunci cum interpretăm cuvintele lui Petru din 2 Petru 1:13-15 și cont., în care el vorbește credincioșilor despre vremea când nu va mai fi în viață ( el consideră că trebuie să facă ceva, și anume să lase ceva scris pentru ca credincioșii de după el să poată să beneficieze de cuvântul lui Dumnezeu, pe care el l-a primit)? Nu putea oare Petru să spună credincioșilor de după el să se bazeze pe cuvântul apostolilor care vor fi contemporani cu biserica viitoare? De ce totuși el vorbește despre scrierea mesajului primit din partea lui Dumnezeu pentru generațiile viitoare? Duhul Sfânt a ordonat lucrurile în istorie și în biserici așa cum a vrut El (așa cum El voiește – 1 Cor. 12:11; Cristos a dat bisericii oameni speciali – Efes. 4:11; Duhul Sfânt dă daruri în acest sens – 1 Cor. 12). Noi trebuie să cunoaștem lucrarea Duhului Sfânt în istoria bisericii și în bisericile locale. Noi trebuie deci, în ultimă instanță, să ne asigurăm că bisericii locale i se administrează în mod corect Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 2 Tim. 3:14-4:5).

 

În biserica din Tiatira era o femeie care își zicea proorociță și care îi învăța pe credincioși o învățătură amăgitoare (Apoc. 2:20). Cum a ajuns ea să-și zică proorociță și să învețe pe alții în biserică? Nu știm. Dar deducem ceva din afirmația Scripturii. (a) Femeia aceasta este numită aici Izabela – aluzie clară la împărăteasa Izabela, soția împăratului Ahab (1 Împ. 16:29-33). Era o femeie care a excelat în idolatrie și imoralitate; era de asemenea și păgână din Fenicia. Cum a ajuns o astfel de femeie să conducă în Israel? Cum Izabela din Tiatira a fost recunoscută ca proorociță? Dacă pe credincioșii dintr-o comunitate i-ar interesa ca în biserică să se predice tot cuvântul lui Dumnezeu prin vase de cinste și în modul stabilit de Dumnezeu (vezi, de exemplu, locul femeii în biserică – 1 Cor. 14:32-40; 1 Tim. 2:9-15; 1 Pet. 3:1-7), cu siguranță femei de tipul Izabelei nu i s-ar fi dat voie să se implice în lucrarea din biserica lui Dumnezeu. Dar atunci când se ridică o femeie precum Izabela (fie că vorbim despre cea din Vechiul Testament, sau de cea din Noul Testament) cu pretenții de conducere (Izabela din Vechiul Testament era cea care de fapt conducea în Israel, nu Ahab), cu abilități deosebite (inteligență, frumusețe, etc.) și în ideea că trebuie neapărat să promovăm prooroci, pentru că fără ei biserica piere (și neapărat trebuie să fie personalități de tipul Izabelei – ea avea desigur o personalitate puternică, care domina pe alții); ei bine, pentru că focalizarea unora din biserică este asupra acestui gen de personalitate, în loc să fie înspre cuvântul care vine de la Dumnezeu și pe lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu o face (Barnaba a văzut în Antiohia lucrarea harului lui Dumnezeu, nu personalități care gâdilă firea – Fap. 11:23; Col. 2:22-23), în acea biserică lucrurile se vor strica, poate iremediabil. Ordinea stabilită de Duhul Sfânt ajunge astfel răsturnată. (b) Învățătura Izabelei era realmente eretică (Apoc. 2:20,24). Cum cei din biserică o lăsau să dea învățătură? Nu știm. Dar intuim faptul că ea avea, prin personalitatea ei, trecere în fața oamenilor. Era ceva anume în felul ei care atrăgea, care impunea. Mulți credincioși, în loc să analizeze învățătura dată de liderul spiritual, prin prisma Cuvântului Scripturii, se uită la alte lucruri, pe care le consideră vrednice de apreciat. În acest fel cineva poate veni cu orice învățătură (chiar și demonică), dar el este primit în biserică și urmat, pentru că „are o energie pozitivă”, „are charismă”, „atrage pe oameni”, „te simți bine în preajma lor”, „are argumente”, „are o vorbire dulce”, „are calitatea de a mișca lucrurile din biserică”, etc. Anticristul va face lucruri uimitoare, semne mari și minunate (2 Tes. 2:9-10). Ce contează dacă sursa acestor semne și minuni este diavolul? Este important, pentru unii, că el va face lucruri extraordinare (Matei 7:22-23). Pavel, desigur era un bun orator, ca om (vezi Fap. 17:15-34); avea multă înțelepciune omenească și multe calități demne de apreciat (Fap. 26:24; Filip. 3:4-7) și totuși el se ferește să apară în fața oamenilor ca un erudit în ale înțelepciunii omenești (1 Cor. 2:1-5), sau ca o personalitate care merită aprecierea oamenilor. El nu vrea ca prin acestea Evanghelia lui Cristos să fie știrbită cumva și lucrarea Duhului Sfânt să fie compromisă. Scopul lui era ca oamenii să știe un singur lucru – Evanghelia harului lui Dumnezeu prin Isus Cristos cel răstignit (1 Cor. 2:2). (c) Mai există un atu al Izabelei. Învățătura ei aducea o anume binecuvântare celor care o primeau. Este poate mai evident acest lucru la Balaam și la minciuna lui (vezi Apoc. 2:14; Num. 25:1-3). Dar și la Izabela este evident acest lucru (Apoc. 2:20). Folosirea termenului „amăgire” ne arată aceasta. Despre ce este vorba? Ce pot oferi idolii, dacă mănânci din lucrurile jertfite lor? Ei bine, există o ofertă care atrage, deși ea este amăgitoare. Noi nu trebuie să subestimăm oferta diavolului. Când cei din Israel au fost atrași de moabiți să se închine lui Baal-Peor și să participe la mesele lor, acei oameni nu au privit ceea ce era în spatele ofertei moabite. Israel a umblat 40 de ani prin pustie. Ei au avut tot ceea ce le-a fost necesar (mană din cer, apă din stâncă, îmbrăcăminte care să reziste timpului și intemperiilor, prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului. El le-a purtat de grijă în toate lucrurile, și chiar atunci când au fost atacați de dușmani). Dumnezeu însă nu le-a dat tot ce și-au dorit. La un moment dat, poporul se răzvrătește împotriva Domnului spunând: „(Aici în pustie) nu este nici pâine, nici apă și ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă” (Num. 21:5). De fapt reproșul lor era ceva de genul următor: „De ce noi, credincioșii, nu avem asigurate binecuvântările pe care ni le dorim aici pe pământ? De ce nu mâncăm și noi la restaurante de lux, ca bogații acestei lumi? De ce nu putem avea și noi vile luxoase sau automobile ultimul tip, sau venituri materiale care să ne scape de orice grijă, ca și consecință a credincioșiei noastre față de Dumnezeu? De ce ne sunt asigurate prin promisiune divină doar ceea ce ne este necesar pentru a trăi pe pământ (Mat. 6:33)? Nu arată acest lucru că cei necredincioși, cei care mint și fură și care au tot ceea ce-și doresc pe pământ, sunt mai binecuvântați decât adevărații credincioși (vezi Ps. 73)?” Dumnezeu a dat lui Israel doar mană și celelalte pentru a trăi în pustie. În acest context, iată că moabiții fac evreilor o ofertă extraordinară: mese îmbelșugate, vinuri alese, femei frumoase, plăceri din belșug și acestea, dacă te închinai lui Baal-Peor și acceptai să curvești. Semnalul era acesta: „Paal-Peor vă oferă toate aceste „binecuvântări”. Dumnezeul vostru însă vă oferă doar mană, apă, haine, și tot ceea ce era necesar. Cine de fapt oferă mai mult? Cine vă iubește cu adevărat?” Și astfel mulți israeliți au fost amăgiți. Moabiții, în realitate, nu au vrut decât un singur lucru: ca poporul sfânt să cadă în păcat și astfel Dumnezeul lui Israel să pronunțe blestemul asupra lui. Ei nu voiau deloc binele poporului lui Dumnezeu. Același lucru se poate spune și despre Izabela și învățătura ei amăgitoare. De fapt, diavolul vrea să ne spună prin aceasta: Binecuvântările sunt pe pământ, aici și acum. Dacă le pierzi, pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu însă a dorit să arate, prin tratamentul aplicat poporului, că pustia nu este locul binecuvântării; ea este doar locul pe care se merge spre țara promisă. Acela este cu adevărat locul prezenței lui Dumnezeu, locul adevăratei binecuvântări. Acolo curge cu adevărat lapte și miere. Acolo trebuie să ajungă Israel. Biserica Domnului merge pe pământ spre Împărăția veșnică din cer. Aici suntem doar trecători și noi nu trebuie să ne legăm speranțele de pământ, dar în cer sunt adevăratele binecuvântări pe care le avem cu adevărat în Cristos (1 Pet. 1:3-9; Efes. 1). Satan însă ne oferă binecuvântările înșelătoare prin ascultarea de el și vrea să ne despartă de adevăratele binecuvântări.

 

Iată deci pericolul ascultării de învățătura Izabelei. Prin lucrarea ei, ordinea stabilită de Duhul Sfânt în biserică este răsturnată – ordinea în ceea ce privește slujirea în biserică și cea legată de oamenii care slujesc; ordinea în ceea ce privește învățătura dată în biserică și ordinea care ține de binecuvântările harului lui Dumnezeu. Când biserica devine locul în care toate acestea sunt răsturnate, atunci acea biserică va merge cu pași siguri înspre așezarea urâciunii pustiirii în inima acelei biserici. Dumnezeu să ne păzească de așa ceva! 

Mai sunt și alte lucruri de zis cu privire la acest subiect (vezi mesajele Domnului către bisericile din Sardes, Filadelfia și Laodicea – Apoc. 3), dar vom continua în mesajul următor. AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate