Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 19

 

ÎNGERII CĂZUȚI

 

Ființe spirituale superioare au fost numite, ca și când nu ar mai fi altele decât cele car încă își rețin poziția de fii ai lui Dumnezeu. Doar câteva aluzii au fost făcute care să ne ducă cu gândul că ar mai exista altele. Dar relația importantă pe care îngerii o au cu noi, și marea putere exercitată de ei asupra noastră, ne face să luăm în considerare faptul că îngerii răi există, și ce relație au ei cu noi.

 

Credința în spirite rele este universală în lume. Excepțiile sunt puține, în timpurile modern, care le-au considerat superstiții.

 

Evreii au păstrat credința aceasta. Nu se dispută faptul că este menționată în cărțile lor și că în timpul lui Hristos, era universală. Dar s-a negat că astfel de vederi pot fi urmărit până înainte de captivitatea babiloniană. Dacă prin aceasta se spune că înainte de acea perioadă, evreii nu știau de căderea îngerilor care fuseseră puri, este echivalent cu a declara că nu știau cum au apărut îngerii răi. Dar dacă acest lucru înseamnă că ei nu știau de existența îngerilor răi, poziția poate fi respinsă de Scripturi. Că aceasta este opinia acestora care obiectează, este limpede din faptul că ei presupun că originea acestei idei este credința persană în cele două principii, al binelui și al răului, cu care s-au întâlnit în Haldea. Acea credință învăța despre originea răului în lume, dar nu între inteligențele spirituale de sus. În plus, atribuia existența răului unui principiu antagonist al marelui bine, poate la fel de puternic, care va fi poate cucerit în final.

 

Faptul că existența acestor ființe este menționată, fie în VT sau în NT, este suficient pentru a o face obiectul credinței noastre. Acuzația aceasta fiind făcută, este bine să ne referim la ea și să arătăm din dovezi scripturale că nu este valabilă. Adevărul este că, cu excepția din Zah. 3:1, 2 (unde Marele Preot Iosua stă înaintea Îngerului Domnului și Satan stă la mâna lui dreaptă să i se opună), nu este nici un pasaj în scripturile post babiloniene prin care doctrina îngerilor răi poate fi dovedită, dar sunt numeroase pasaje în cărțile mai vechi.

 

În cartea lui Iov, presupusă de unii a fi cea mai veche, uneori atribuită lui Moise, Satan este reprezentat ca prezentându-se între fii lui Dumnezeu, înaintea Domnului. Iov 1:6.

 

Aceasta se poate spune că este o lucrare dramatică, dar nu se poate nega faptul existenței concepției despre astfel de ființe, înainte de folosirea lor.

 

În 1 Cron. 21:1, Satan se spune că l-a provocat pe David să facă numărătoarea în Israel. În Ps. 109:6 psalmistul spune: "Pe vrăjmaşul meu pune-l sub stăpânirea unui om rău, şi un pârâș să stea la dreapta lui!” Folosirea cuvântului diavol ne arată existența spiritelor rele. În Ps. 106:37 se spune că izraeliții și-au sacrificat fii și fiicele celui rău.

 

Îngerii răi sunt menționați cu numele de spirite rele. În Jud. 9:28 se spune că Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec și oamenii din Sachem. În 1 Sam. 16:14 se spune că Duhul Domnului a plecat de la Saul, și un duh rău de la Domnul l-a tulburat; în v.15 slujitorul lui Saul recunoaște faptul acesta, adresându-se lui Saul, v. 16 propune trimiterea după un cântăreț la harpă, prin care să fie vindecat, v. 23 aceasta reușește.

 

Când ne întoarcem la NT, găsim dovezi mai abundente. Nimeni nu pune la îndoială faptul că aceasta este limbajul aparent al acestei părți din Scriptură, orice explicație, ar fi folosită pentru a săpa de sensul clar. Pasajele nu sunt prezentate deoarece vor fi citate în legătură cu alte puncte, și vor fi dovezi ale unei doctrine NT. Inclusiv formele de singular și plural, termenul ”diabolic” este găsit în NT de 40 de ori, demon de 60 de ori, Satan de 23 de ori, spirit rău de 8 ori, spirit de muțenie de 3 ori, duh de ghicire o dată.

 

Doctrina primită în mod obișnuit, cu privire la starea inițială a îngerilor răi, este că ei au fost sfinți și puri, așa cum sunt îngerii din ceruri de acum, dar nu confirmați în sfințenia lor, ca aceștia. Aceasta se bazează pe presupunerea că este imposibil ca Dumnezeu să creeze ființe altfel decât libere de păcat.

 

Singura obiecție ce poate fi făcută acestei inocențe inițiale este sugerată de întrebări ca acestea: cum poate o ființă sfântă să comită păcat? Cum poate o ființă ce realizează caracterul și puterea Ființei Supreme să fie așa de neînțeleaptă încât să se revolte împotriva Sa?

 

Dar aceste întrebări prezintă dificultăți doar metafizice care trebuie să dispară înaintea faptelor. Existența unor astfel de ființe este clar arătată: ni se spune în scriptură că au păcătuit, 2 Pet. 2:4, și toate argumentele de acest gen sunt din ignoranța noastră.

 

Se poate presupune că se poate face apel la cazul lui Adam; dar aceasta este adevărat până la un punct, această diferență trebuie observată, că împreună cu primii părinți era prezent o ființă rea care a sugerat păcatul. Dar chiar și atunci, sugestia putea apare din mintea lui Adam sau a Evei, ca rezultat al dorinței trezite în vreun fel, care a devenit prea puternică. Dacă acest lucru este posibil psihologic, de ce nu ar fi la fel cu Satan și îngerii lui?

 

Datorită dificultăților care au afectat această întrebare, anume că existența unor astfel de ființe a fost pusă la îndoială, și teoria avansată că satan, fie creat sau necreat, a avut întotdeauna o natură păcătoasă, și s-a aflat în dușmănie cu Dumnezeu. Ambele teorii sunt alungate de faptul că Scriptura vorbește despre păcătuirea lor cu aluzii manifeste la un anumit păcat.

 

În ciuda faptului că această învățătură a scripturii cu privire la existența spiritelor rele a fost dată, s-au făcut eforturi, chiar de către creștini, de a se explica limbajul simplist, mai ales cel al NT. S-a susținut că tot ce a spus Hristos și apostolii Săi pe acest subiect, trebuie justificat pe baza principiului acomodării. Se spune că știau prejudecățile evreilor și nedorind să trezească aceste prejudecăți cu chestiuni neimportante, au adaptat limbajul învățăturilor lor la ideile evreiești și au folosit așa cuvinte ce păreau a implica credința în astfel de ființe.

 

(1.) Dar principiul acesta este periculos. Cum putem ști dacă Hristos a învățat ceva dacă îi golim limbajul de forța sa naturală.

 

(2.) Obiectivul lui Hristos nu era de a se adapta la prejudecăți, ci de a le îndepărta. Ce exemplu poate fi dat despre o așa o conformare? Nu este nici unul. Din contră, a spus că nu a venit să aducă pacea, ci sabia și nu să predice o evanghelie a adaptării, ci una exclusivă. A alungat cu biciul pe cei ce întinau Templul. A insistat să vindece de sabat. A încălcat tradițiile bătrânilor. A atacat fățărnicia cărturarilor și a fariseilor care erau considerați sfinți. Acest comportament arată ca unul care s-ar fi ferit să declare non-existența lui Satan? Nu era doctrina învierii la fel de opusă saducheilor și cea despre salvarea păcătoșilor și adopția neamurilor împotriva fariseilor, chiar mai mult decât negarea existenței spiritelor rele?

 

 (3.) Ideea de acomodare la evrei nu ar fi implicat limbajul folosit cu discipolii în particular. La întoarcerea celor 70 era momentul potrivit să îndepărteze din mintea lor aceste prejudecăți. Au venit la Hristos spunând: ” Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne Sunt supuşi în Numele Tău.” Luca 10:17. Hristos spune mai limpede despre existența unor astfel de ființe, declarând că l-a văzut pe satan, ca un fulger căzând din cer, asigurându-i că puterea de a alunga demoni nu era un subiect de bucurie, comparat cu faptul că numele lor erau scrise în ceruri.

 

 (4.) O obiecție mai puternică reiese din circumstanțele ispitirii. Diavolul L-a ispitit pe Hristos. În cazul ispitirii uman, se poate spune că principiile celui rău sunt în inima ce mișcă omul să facă răul, și astfel este ispitit. Dar la Hristos? Pe ce bază se poate spune că a fost ispitit, decât prin solicitare personală a celui rău?

 

O altă întrebare interesantă a fost cu privire la cauza păcatului îngerilor. Unii, înțelegând greșit Gen. 6:2, au atribuit-o poftei. Dar nu numai că este contrar naturii îngerilor, dar plasează căderea omului înainte de cea a diavolului. Unii au susținut că a constat în ispitirea omului. Dar cel ce a ispitit cu intenții rele și falsitate trebuie ca și el să fi păcătuit înainte. În plus, ispititorul era doar unul, iar îngerii răi sunt mulți. Alții cred că este vorba de invidia îngerilor superiori lor. Aceasta era ideea evreilor, care susțineau ideea îngerului protector al națiunii, presupunând că unii din ei au aspirat la poziții mai înalte decât aveau. Dar opinia mai comună este că e vorba de păcatul mândriei. Apostolul spune despre episcop că nu trebuie să fie ” Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului." 1 Tim. 3:6. Din aceasta reiese că mândria era un păcat al lui satan și a fost pedepsit pentru aceasta. Vezi Kitto's Cyc., Art. Satan. Dick's Theology, vol. 1, p. 377. Knapp, p. 218.

 

Relația lor în acest păcat a fost subiectul întrebărilor. La căderea omului recunoaștem capul natural și pe cel federal. Prin acestea vedem că toți au fost făcuți păcătoși. Dar aveau îngerii un cap federal sau au păcătuit individual? Există dificultăți în ambele cazuri. Cum poate un cap federal, când a păcătuit să infuzeze prin acel păcat o natură ne sfântă în cei pe care îi reprezintă; apoi, recunoscând începuturile păcatului în dorință, cum se poate ca mai mulți deodată să se fi revoltat împotriva lui Dumnezeu?

 

În favoarea teoriei federale se poate declara conducerea unuia peste alții și natura păcatului, mândriei, ce s-a putut ridica din ocuparea unei poziții de putere. Dar nu neapărat implică acest lucru. Poziția supremă putea exista fără o relație federală.

 

În favoarea celeilalte teorii se poate adăuga (1.) co-existența în acea vreme a tuturor îngerilor care au păcătuit; aceasta nu este adevărat despre toată omenirea și este un motiv pentru care trebuiau să acționeze diferit. (2.) relația imediată, datorită naturii lor, pe care au avut-o cu Dumnezeu, pentru a-i cunoaște și împlini voia. La om exista doar Eva, și poate da socoteală pentru păcatul ei personal ]ninte de cel al reprezentatului ei. (3.) Cea mai mare lipsă a oricărei scuze ce există într-o cădere este rezultatul testării. (4.) Faptul că nici o salvare nu a fost făcută pentru ei, fie prin reprezentantul Salvator al omului, fie în unul din îngeri.

 

Dificultatea principală a acestei teorii poate fi îndepărtată prin presupunerea naturală că toți îngerii sau o parte din ei la care aparțin toți aceștia, au fost la un moment dat puși la încercare, ca și Adam. În acel test, unii au păcătuit, unii nu. Căderea tuturor poate să fi fost instantanee. Poate unul a fost instigatorul. Poate a fost un lider al lor. Poate și-a obținut conducerea în acest act al nesupunerii.

 

Căci păcatul pe care l-au comis astfel îi face să fie obligați să dea socoteală lui Dumnezeu. Se pare că au fost deja pedepsiți, fiind ținuți în întuneric, legați, până în ziua judecății. Iuda 6. Dar în acea zi pedeapsa lor va fi consumată.

 

Între timp, li se permite accesul în această lume. Satan este numit dumnezeul lumii acesteia. 2 Cor. 4:4. Acesta acces este evident din istoria căderii, din cea a ispitirii lui Hristos, din avertismentele date credincioșilor împotriva lui și din afirmațiile făcute cu privire la puterea pe care o exercită pentru a orbi mințile celor ce nu cred.

 

Ca ființă finită, Satan trebuie să fie limitat în apropierea lui de oameni. Doctrina lui Satan întâmpină adesea obiecții, pe baza ideii că are putere aproape egală cu Dumnezeu și este prezent peste tot. Dar puterea aceasta a abordării constante se ridică, probabil nu din contactul personal, ci din multitudinea agenților inferiori pe care îi controlează. Astfel, operează peste tot, poate nu întotdeauna direct, dar ținând în progres influențele puse între oameni.

 

 Ceea ce ne putem întreba este despre întinderea puterii spiritelor rele.

 

1. Fără îndoială că au o putere mare asupra minților oamenilor, Ispitesc, înșeală, întunecă mințile oamenilor, pervertesc judecata, îi fac mândri, mânioși și trezesc pasiuni rele. Satan i-a instigat pe evrei să Îl omoare pe Hristos. Chiar curtea supremă de justiție îi recunoaște puterea. Nu este limitată la supușii împărăției lui, ci și asupra oamenilor lui Dumnezeu, chiar și după ce au fost eliberați din robia celui rău, își menține și exercită puterea de ispitire, dar nu și de a distruge.

 

2. Satan are putere și asupra trupurilor oamenilor. În Iov 2:7, spune că "Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creştetul capului." În Luca 13:16, se spune despre o femeie robită de satana 18 ani. În Fapte 10:38, una din lucrările lui Hristos a fost vindecarea celor posedați de diavol. În 1 Cor. 5:5, excomunicarea este menționată ca fiind darea pe mâna diavolului pentru atingerea trupului. Se mai spune că are sau a avut puterea morții., Evrei 2:14.

 

Aici se ridică întrebarea naturală despre influențele demonice ce dovedesc dacă sunt adevărate, existența și numărul acestor ființe. Au satana și mesagerii lui puterea de a intra și afecta trupurile oamenilor?

 

Cea mai serioasă obiecție împotriva unei astfel de posedări este că a fost limitată la epoca lui Hristos și a apostolilor.

 

(1.) Dar nu este sigur. Avem chiar declarații contrare. Evreii secolului doi menționează existența ei în zilele lor. Era adevărat și la creștinii secolului trei. Dar dovada demonizărilor în aceste perioade nu este concluzivă. Nu este probabil să fi existat vreuna în acea vreme.

 

(2.) Dr. Macknight, citat de Dr. Dick, Theol. vol. 1, p. 403, spune "că posedările menționate puteau fi boli duse la un punct culminant neobișnuit de prezența și lucrarea demonilor" Și dacă este permis acest lucru, atunci au existat în toate epocile.

 

(3.) Dar această dificultate trebuie să dispară în fața mărturiei directe a Scripturii. Se poate da un motiv pentru prevalența lor specială în vremea lui Hristos. Lupta mare urma să aibă loc între Hristos și Satan, și s-a dat o libertate neîntâlnită diavolului și asistenților lui.

 

Punctele următoare arată ideea posedării demonice fiind scripturală.

 

(a) demonii sunt expres separați de persoanele posedate. Vezi Luca 6:17, 18; Mat. 12:43-45; Marcu 1:32, 34; 9:18.

 

(b) Acțiunea și limbajul arată personalitatea unor ființe rele din cel care suferă. Ele îl roagă pe Hristos să nu le chinuiască înainte de vreme, răspund la întrebări, ies din posedat și intră în porci, îl știu pe Hristos și îl numesc Fiul lui Dumnezeu.

 

 (c) Scriitorii menționează faptele legate de ele, ce nu au nevoie de mențiune, care favorizează aceasta. Numărul demonilor alungați din Maria Magdalena este dat. În Marcu 9:29 Isus a spus despre un demon că nu iese decât cu post și rugăciune.

 

(d) Isus se adresează demonilor, Mat. 8:32. Le poruncește să iasă afară și le permite să intre în porci. În Marcu 9:25, Hristos ceartă duhul rău. Vezi Luca 4:85. În Marcu 1:25, Hristos poruncește demonului să fie pașnic și să iasă.

 

Acestea sunt dovezi suficiente pentru scripturalitatea acestei doctrine și să arat că Hristos nu vorbea și nu acționa dintr-un spirit de adaptare.

 

3. Cât despre puterea asupra legilor naturii și a cauzelor naturale, nu au putere să schimbe legile naturale. El sunt stabilite de Dumnezeu și sunt dincolo de puterea creaturilor Lui. El ține și păstrează cu aceeași putere cu care a creat.

 

Dar din înțelepciunea superioară a lui Satan, din natura lui spirituală, și din emisarii lui numeroși, are o mare putere în interiorul cercului acelor legi. Așa face el minunile mincinoase prin care, dacă ar fi posibil, ar înșela chiar și pe cei aleși. De aceea, în legătură cu puterea lui asupra minții, a ajutat la stabilirea religiilor false, ca să lucreze ca Antihrist în lume.

 

Legătura dintre el și oracolele păgâne din vechime este un subiect de studiu și este sugestiv cu privire la puterea pe care o exercită. Acele oracole au eșuat acolo unde a eșuat cunoștința lui Satan – dorința după puterea de a prezice viitorul. Răspunsuri ce afectează cunoștința prezentă sunt abundente. Replici ambigue ce aud diferite interpretări, sunt frecvente. Fără îndoială, spune Dr. J. Pye Smith, "frauda a avut loc. * * * Dar apare motivul satisfăcător pentru a crede aceasta, într-un anumit grad și ocazional era o influență diabolică reală." [Primele linii, p. 337.] Cazul de ghicire menționat în Fapte 16:16-18 pare conclusiv ”Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă, care avea un duh de ghicire (Greceşte: Un duh al lui Piton.). Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi, şi striga: „Oamenii aceştia Sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii. Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela. "

 

 Dr. J. Pye Smith prezintă în Primele linii de teologie, unele puncte valoroase ca replică la obiecțiile aduse doctrinei spiritelor rele și cu privire la folosirea practică a doctrinei. [vezi pp. 337-340.]

 

horizontal rule

Ana - Mama unui mare om al lui Dumnezeu

de Marian Ghita

 

1 Samuel 1:1-2:21

 

Ana, mama lui Samuel, este una dintre personalităţile strălucitoare ale poporului lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament. Deşi despre ea se menţionează numai în 2 capitole din Biblie (1 Samuel 1:1-2:21), fiul ei, Samuel, fiind personalitatea marcantă a istoriei lui Israel, domină în mare parte cartea 1 Samuel. Ana, mama lui, este însă cea care l-a aşezat pe făgaşul devenirii sale, lansându-l într-o viaţă de deplină dedicare faţă de Dumnezeu. Astfel, Samuel a devenit în mâna lui Dumnezeu omul care a îndreptat privirile poporului Israel spre Dumnezeu şi spre voia Sa, într-o vreme extrem de dificilă din punct de vedere spiritual pentru popor – perioada tranziţiei lui Israel de la conducerea prin judecători, la perioada împărăţiei (Saul, apoi David).

 

Cadrul în care Ana a trăit

 

Ana a fost a 2-a soţie a unui levit din Ramatain – Ţofim, pe nume Elcana (vezi 1 Cron. 6:33-34). Este vorba de localitatea Rama (din Efraim), locul unde Samuel şi-a avut mai târziu locuinţa (1 Sam. 7:17; 25:1). Rama era la aprox. 24 km nord de Ierusalim şi la aprox. 24 km sud de Silo (unde era chivotul Domnului – 1:3). Ana era soţia iubită a lui Elcana, dar, fiind stearpă (neputând avea copii), soţul ei a luat o a 2-a soţie, pe Penina, cu care el a avut fii şi fiice (1:2,4,5). Din această cauză, Penina o necăjea permanent pe Ana, făcând-o să plângă deseori, chiar şi atunci când Elcana cu întreaga lui familie mergea la Silo pentru a aduce închinare Domnului  (1:5-8). În poporul Israel, a nu avea copii era un semn de blestem din partea lui Dumnezeu; a avea cineva copii însemna binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea familie, peste acea femeie (Deut. 7:13-14). Posibil ca Penina să o fi dispreţuit profund pe Ana, considerând-o sub blestemul lui Dumnezeu, considerând-o chiar o păcătoasă care nu avea parte de binecuvântarea Lui; pe când ea, Penina, se considera sub binecuvântarea divină.

 

Ana a trăit spre sfârşitul perioadei judecătorilor lui Israel, o perioadă care a durat aprox. 300 de ani (de la moartea lui Iosua în 1376 î. Cr. până în 1051 î. Cr. când Saul a devenit împărat peste Israel; Samuel s-a născut în 1120 î. Cr.). Conform cărţii Judecătorilor, această perioadă a fost una de decădere spirituală progresivă a lui Israel, până acolo încât erau posibile fapte abominabile ca cele descrise în Jud. 17-21. Decăderea se vedea şi în viaţa conducătorilor (vezi Samson – deşi a fost un om al credinţei). Ţara era în decădere liberă şi în plan social: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Jud. 21:25). Conducerea lăsa serios de dorit, de aceea Israeliţii au ajuns să-şi dorească un împărat, ca şi celelalte neamuri, şi în acest fel ei şi-au arătat necredincioşia lor faţă de Dumnezeu (1 Sam. 8, 12). Mai mult, pe vremea Anei cei care slujeau la cortul întâlnirii erau fiii lui Eli, Hofni şi Fineas (Eli fiind marele preot al acelei vremi). Fiii lui Eli erau nişte oameni răi (în traducere literală, „fiii lui Belial”, adică oameni care excelau în rău, oameni de nimic, care dispreţuiau darurile Domnului, păcătuind astfel împotriva Domnului, de o aşa manieră încât mai târziu au fost lepădaţi şi nimiciţi de El – 1 Sam. 2:12-17; cap. 2-4).

 

În aceste circumstanţe, Ana apare ca un personaj strălucitor într-o mare de întuneric. Şi lumina ei este transmisă fiului ei, Samuel – un adevărat far în această perioadă dificilă a istoriei lui Israel, un om care a marcat profund şi binecuvântat istoria poporului Domnului. Ana şi Samuel sunt ca şi Rut, Boaz şi Naomi în perioada judecătorilor – nişte oaze binecuvântate de lumină şi viaţă divină într-un deşert al întunericului şi al morţii. Ce a făcut-o pe Ana să fie o asemenea femeie şi mamă binecuvântată? Care a fost secretul vieţii ei? Cum a fost posibil să aibă o asemenea influenţă binecuvântată asupra copilului ei, atunci când, omeneşte vorbind, era imposibil să trăieşti drept înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântat de El?

 

1.  Ana – o femeie a rugăciunii

 

Putem învăţa multe lucruri de la Ana în privinţa rugăciunii.

În primul rând, Ana şi-a dorit cu mare ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Copiii erau consideraţi o binecuvântare de la Dumnezeu (Deut. 7:13-14; Ps. 128). Neavând copii, Ana se considera nebinecuvântată de Dumnezeu: iar înţepăturile Peninei vizau tocmai acest lucru. Societatea de atunci o privea pe Ana ca pe o femeie părăsită de Dumnezeu. Atitudinea prietenilor lui Iov faţă de suferinţa lui ne arată cât de departe puteau oamenii să ajungă în asemenea speculaţii şi acuzaţii, chiar dacă nu aveau nici un fel de probă împotriva lui Iov, decât faptul că el suferea îngrozitor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ana. Pe lângă înţepăturile Peninei şi desigur a multora din societatea de atunci, existau desigur şi reproşurile lăuntrice care nu-i dădeau pace. Merită subliniat faptul că Ana nu se mulţumeşte cu dragostea deosebită pe care soţul ei, Elcana, i-o arăta, ca şi soţie favorită a lui (Penina fiind doar cea prin care Elcana avea copii – 1:8). Dacă a avea copii presupunea o dovadă majoră a binecuvântării lui Dumnezeu, ei bine, ea îşi doreşte, dincolo de orice alt avantaj, binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea vrea să ştie în mod clar că este în această binecuvântare. Chiar dacă a avea copii presupune griji în plus, renunţarea la comoditate, chiar dacă existau avantaje în a nu avea copii (discutând şi prin prisma mentalităţii multor oameni din vremea aceasta), Ana consideră că a te bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să ai totul. De aceea ea se roagă Domnului până când Domnul îi dă binecuvântarea Lui. O vedem pe Ana plângând, nebucurându-se de mâncarea pe care o are din belşug, nici de dragostea soţului ei, de nimic altceva, atâta timp cât binecuvântarea lui Dumnezeu îi lipseşte. Noi avem de învăţat de la Ana în această privinţă. Cât preţuieşte pentru noi binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât de mult ne dorim noi garanţia pe care numai Cristos prin Duhul Sfânt ne-o poate da în privinţa binecuvântării lui Dumnezeu (vezi Efes.1:13-14; vezi tot Efes. 1)? Cât de mult înţelegem noi că „dacă binecuvântarea lui Dumnezeu nu e, nimic nu e”, orice altceva am avea? Cât de mult plângem după ea şi cât de mult o căutăm şi o cerem de la Dumnezeu pentru noi, familiile noastre şi pentru biserica în care noi suntem? Binecuvântarea pentru noi acum este dată de Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos (vezi Galat. 3:16,27-29). Oricine care este în Cristos, al lui Cristos, are binecuvântarea lui Dumnezeu.

 

În al 2-lea rând, Ana s-a rugat lui Dumnezeu până ce Domnul i-a dat şi ei binecuvântarea Lui. Ea s-a rugat lui Dumnezeu de fiecare dată când familia ei aducea jertfe la Silo. Sunt convins că ea se ruga în inima ei totdeauna. O vedem rugându-se şi postind pentru aceasta. Rugăciunea ei este una profundă, a inimii; ea îşi „vărsa sufletul înaintea Domnului” (1:15). Ea se roagă Domnului până când El Îi arată bunăvoinţa Lui şi răspunde rugăciunii ei – prin Eli şi prin faptul că ea naşte pe Samuel (1:17-20). Sunt câteva lucruri pe care le descoperim despre rugăciune la Ana:

 

- Ana, în situaţia când era înţepată de Penina şi când sufletul ei era plin de durere, nu reacţionează omeneşte. Nu răspunde cu aceeaşi monedă Peninei, nu lasă ca durerea să-i doboare viaţa şi s-o „acrească” în comportarea ei, ci aduce durerea ei în rugăciune înaintea Domnului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au rezolvat conflictele externe şi interne vărsându-şi sufletele înaintea Domnului (vezi Psalmii). Au stat înaintea Lui până ce pacea Domnului le-a inundat fiinţa (fie că ei au înţeles planul Domnului – vezi Ps. 73; 2 Cor. 12:7-10; fie că Domnul le-a dat ce ei ceruse – 1 Sam 1:17-20). Ei au rămas în duh de rugăciune până la acest deznodământ. Ei au ştiut că soluţia este Domnul Însuşi prin intervenţia Lui. Ea a ţinut în sufletul ei durerea nelovindu-i cu aceasta pe cei din jurul ei, chiar dacă durerea din inima ei era evidentă pentru cei dragi.

 

- Ana se roagă Domnului în ciuda imposibilităţii ei de a avea copii (1:2,5 – Domnul o făcuse stearpă). De ce să te rogi Domnului, când Domnul a hotărât aşa ceva? Cum să insişti în rugăciune în situaţia în care nu există nici o posibilitate de rezolvare a problemei (Să stai în duh de rugăciune până la primirea răspunsului Domnului, ca şi cum nu te-ar satisface să te resemnezi, şi să consideri că aceasta ar fi voia Domnului)? Trebuie să înţelegem ceva despre voia Domnului, atunci când ne rugăm Lui. Ana era conştientă că nu se pune problema deloc să te resemnezi, în această situaţie, şi să spui: „Aşa vrea Domnul.” De ce? Pentru că nu aceasta este voinţa Domnului. Să explicăm. Una este faptul să înţelegi ca şi Pavel că „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Cor. 12:9), într-o situaţie în care Pavel suferea din cauza unui ţepuş în carne, dar el se bucura de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, în ciuda acestui ţepuş; şi cu totul altceva este faptul să înţelegi (în contextul Vechiului Testament) că ai nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare arătată prin copii. Problema pentru Ana era că ea nu apărea a fi binecuvântată de Dumnezeu (Deut. 7:13-14), şi în acest caz voia Domnului era ca fiecare din poporul Domnului să aibă binecuvântarea Lui. Ana, în acest caz, s-a bazat pe voinţa Domnului de a fi şi ea binecuvântată şi pe puterea Lui de a binecuvânta, în ciuda unei stări temporare de imposibilitate de a avea copii. Ana a crezut pe Domnul că vrea s-o binecuvinteze şi pe ea şi că El poate acest lucru. De aceea ea a stăruit în rugăciune înaintea Domnului (Matei 7:7-12; Luca 11:9-13; 18:1-8 – îndemnurile la stăruinţă în rugăciune sunt valabile în acest caz). Noi trebuie să cunoaştem ce vrea cu adevărat Dumnezeu în viaţa noastră şi ce îngăduie El în mod temporar: ce trebuie să lăsăm în mâna Domnului să rezolve El aşa cum El consideră, fiind alte lucruri mai importante, şi care sunt lucrurile cu adevărat importante în ochii lui Dumnezeu – lucruri pentru care trebuie să ne batem în rugăciune (de ex. noi, chiar dacă ne putem ruga pentru sănătatea noastră fizică, trebuie să lăsăm aceasta la latitudinea lui Dumnezeu, încrezându-ne în El, orice s-ar întâmpla; dar atunci când copilul nostru nu este mântuit şi trăieşte în păcat, noi suntem obligaţi să stăruim înaintea Domnului pentru mântuirea Lui – voia Domnului fiind în mod clar mântuirea sa. Nu avem voie să nu stăruim în rugăciune înaintea Domnului pentru salvarea copilului nostru. Ar însemna necredinţă în Domnul, din partea noastră şi necunoaşterea voii Sale). Ana se uită la Dumnezeu şi spune: „trebuie să stăruiesc în rugăciune pentru că Domnul vrea să mă binecuvinteze şi El poate aceasta, în ciuda imposibilităţii mele naturale de a avea copii”.

 

- Ana a mers la Silo (locul prezenţei Domnului) pentru a se ruga conform voii Sale pe care a arătat-o în Sfintele Scripturi. O vedem pe Ana mergând la Silo, mergând atunci când poporul Domnului mergea la Silo, şi o vedem aducând jertfe după Lege, cu familia ei. Toate acestea ne arată că Ana nu a ieşit din cadrul voii lui Dumnezeu nici chiar atunci când s-a rugat pentru nevoia ei. 

 

- Ana se roagă cu întreaga inimă şi, desigur cu deplină credinţă în Dumnezeu. Ni se spune că „Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” (1:13). Este o rugăciune profundă, şi este una faţă în faţă cu Domnul; nu este o rugăciune superficială, de paradă, doar pentru ca să fie auzită de alţii (vezi Mat. 6:1-18). Este adevărat că Eli o vede şi crede că este beată. O percepţie, desigur greşită, dar tocmai aceasta arată că lăuntrul ei participa la rugăciune într-un mod intens (1:12-16). Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să oprească pe cineva să se roage înaintea Domnului, ci să îi înţeleagă nevoia; în acelaşi timp, atunci când ne rugăm, trebuie să o facem astfel ca Dumnezeu Însuşi să ne audă rugăciunea. Domnul Isus spune în Mat. 6:6 că Tatăl „vede în ascuns” şi de aceea noi trebuie să ne rugăm cu toată inima noastră, pentru că la acest nivel Dumnezeu ne vede nevoia pentru a ne răspunde.

 

- Ana se roagă în modul cel mai umil cu putinţă. Ea se consideră „roaba Domnului” (1:11), dar şi „roaba lui Eli”, ca om al lui Dumnezeu (1:16), bazându-se în totalitate pe bunăvoinţa Domnului (1:11). În faţa lui Dumnezeu trebuie să vii ca o persoană conştientă de nevrednicia ta, bazându-te în totalitate pe bunăvoinţa Domnului, pe harul Lui (1:11; Lc. 18:9-14).

- Ana face o rugăciune precisă: se roagă pentru un băiat, şi face o promisiune Domnului cu privire la acesta (1:11). Ea promite că-l va dedica Domnului într-un mod special (referinţa aici este la jurământul de nazireat, o dedicare specială Domnului – Num. 6:1-21; Jud. 13:2-5). În acelaşi timp, pentru că jurământul unei soţii putea fi abrogat de soţ (Num. 30), ea mai târziu, când trebuie să facă ceea ce a promis, cere permisiunea soţului ei (1 Sam. 1:22-23). Important este faptul că Ana se simte obligată înaintea Domnului să facă această promisiune specială în situaţia în care El îi va îndeplini dorinţa. Cum trebuie privită o asemenea promisiune? Noi putem să nu facem promisiuni, dacă ne dăm seama că nu le putem îndeplini. Ana a considerat, de fapt, că singurul răspuns dat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care El o dă, este dedicarea totală faţă de El. Pavel subliniază acelaşi principiu în 2 Cor. 5:14-15. El spune că „dragostea lui Cristos ne strânge (constrânge)” la dedicare. Întotdeauna vedem la oamenii lui Dumnezeu o asemenea dedicare faţă de Dumnezeu după ce El şi-a arătat îndurarea (vezi şi Isaia 6:8). Trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: Dacă Domnul ne-a dat binecuvântarea Sa în Cristos, de ce oare dragostea lui Dumnezeu nu ne constrânge la dedicare totală faţă de El. Ana a considerat de la sine înţeles că trebuie să arate dedicarea sa faţă de Domnul.

 

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate