Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

Anunţând împărăţia, Domnul Isus a iniţiat anul de îndurare al Domnului, Luca 4:16-21, anul care nu s-a terminat de atunci şi încă ţine:

 

1. Toate datoriile iertate

2. Orice legătură ruptă, cătuşele luate

3. Odihna veşnică--pace, şalom

 

Orice păcat trecut, prezent sau viitor este iertat prin Jertfa Domnului Isus!

 

Justificare Lui a adus eliberarea din închisoarea morţii, din frica ce ne stăpânea, şi ne-a mutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.

 

Eliberarea era pentru fiecare locuitor al ţării. Fiecare era înapoi la proprietatea lui, fiecare înapoi la familia lui, era cu adevărat un an de veselie!

 

Aici am găsit adevărata odihnă. Nu odihna unui sabat trecător, ci adevarată odihnă în El.

 

Nu trebuie semănat sau secerat. Nu se culege viţa. Se mănâncă din ceea ce dă pământul.

 

Domnul Isus uns de Duhul Sfânt, Isaia 61:1-11, a anunţat în Nazaret, astăzi s-au împlinit cuvintele proorocului.

 

1. Eu tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită

2. Predic eliberarea robilor de război

3. Dau orbilor vedere

4. Oprimaţilor libertate

5. Anunţ anul de îndurare!

 

Evreii nu au celebrat acel an de îndurare din cauza neascultării de Dumnezeu, lăcomiei şi neîncrederii în Dumnezeu care le putea purta de grijă. A făcut-o timp de patruzeci de ani fără nici o semănătură, fără vre-unul să meargă la câmp, în fiecare zi aveau ce mânca! Dar ei tot nu au crezut dorind să fie ca toate celelalte popoare.

 

Legea anului de îndurare evita îmbogăţirea unora în detrimentul altora, făcea împosibil ca unii să fie săraci lipiţi pământului, şi evita extremele, foarte bogaţi sau foarte săraci!

 

Oameni noi într-o nouă împărăţie!

 

Matei 4:17-25

Domnul Isus a predicat că împărăţia este aproape, era aşa de aproape încât apostolii au atins chiar împărţia, căci El era împărăţia! Practic El s-a oferit ca Uşa spre adevărata viaţă.

 

Apostolul Pavel ne spune că:

1. De buna plăcere a voii Sale ne-a mutat în împărăţie!

Efes 1:5; Colos 1:13

 

Nu a fost obligat sau determinat de faptul că noi am fost buni iar El a fost forţat de acest lucru să ne mute în împărăţia Lui. De buna plăcere a voii Sale!

 

2. În împărăţie ne-a dat o natură nouă, o nouă identitate, suntem din natura Dumnezeiască, 2 Cor 5:17; 2 Petru 1:4

 

Mutarea nu a fost doar geografică, sau doar schimbarea domiciliului, schimbarea a fost radicală! Am fost schimbaţi în natura Sa!

 

3. În împărăţie pe lânga noua natură, ni s-au dat toate binecuvântările în Domnul Isus, Efes 1:3

Nu am fost aduşi ca străini sau cu musafiri, nu ci ca cetăţeni ai noii împărăţii! Toate binecuvântările ne-au fost date nouă.

 

4. Împărăţia nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace, şi bucurie în Duhul Sfânt, Romani 14:17

 

Omenirea consideră a mânca şi a bea ca fiind adevărata viaţă, dar noi înţelegem că neprihănirea care El ne-a dat-o este starea după voia Lui Dumnezeu, şi apoi starea de curăţie ce Duhul Sfânt o lucrează în vieţile noastre. Curăţie în relaţii, purtare, vorbe, etc.

 

Pacea împărăţiei este o pace care întrece orice pricepere. Pace în mijlocul celui mai mare război. Când am pacea Domnului în inimă, poate veni orice vifor, inima mea cântă.. .bine e în Domnul!

 

Bucuria în Duhul Sfânt, bucurie! Bucurie incomparabilă, bucurie ce doar acei ce o cunosc o pot exprima dar chiar şi lor le este greu s-o definească! De m-aşi duce în pustiu singur să trăiesc şi-acolo-i cu mine în EL mă-nveselesc, spune o cântare de-a noastră! În El e veselia şi bucuria celor ce sunt în împărăţia Lui Dumnezeu!

 

El a chemat şi încă cheamă oamenii să-i fie urmaşi fideli. Chemarea Lui este ca noi să experimentăm viaţa Lui la limitele cele mai înalte ale vieţii din belşug!

 

1. Chemarea Lui nu lasă nici loc de refuz, dar nici loc de apatie; lasă-mă să te las!

Ucenicii nu zic nimic, îndată lasă plasele de pescuit şi merg după El. Nu şovăiesc, nu stau departe.

 

Chemarea generală a Domnului Isus, Matei 11:28 se poate respinge, iar cei o resping sunt responsabili de respingerea chemării Lui, dar chemarea efectivă, specială nu se respinge, ea se ascultă!

 

2. Chemarea Lui are un scop bine determinat: o să vă fac altceva, veţi fi pescari de oameni! Interesant că Domnul Isus nu-i întreabă dacă vor să li se schimbe orientarea, slujba, viaţa. Nu-i vorbă dacă le place sau nu, dacă le convine. Toţi cei ce merg după El vor fi făcuţi de El în pescari de oameni!

 

Pentru a fi pescar de oameni trebuie:

 

1. Renunţare la tot ce ai ştiut înainte. Pescuitul peştilor e un lucru, dar pescuitul oamenilor e cu totul altceva!

 

2. Lăsându-te modelat de El, El să te facă! Nu noi ne facem pescari de oamni, El ne face!

 

3. Atent la ceea ce face El, să înveţi de la El!

Luăm aminte şi învăţăm de la El!

Toţi sar în a salva lumea, toţi sunt ocupaţi cu mântuirea lumii crezând că asta vrea Dumnezeu, când de fapt Duhul Sfânt spune să fim gata! Aşa era Domnul Isus, gata în orice moment de a spune cuiva cum să ajungă la Dumnezeu!

 

PREDICA ÎMPĂRĂŢIEI

Domnul Isus predică Evanghelia Împărăţiei

Matei 4:23; 9:35; 24:14

 

Prima parte a acestei activităţi desigur este cea mai extinsă cuvântare a Domnului Isus este Predica de pe Munte!

 

Nu este o predică scurtă, se întinde pe trei capitole; nu are puncte principale şi secundare, dar are foarte multe ilustraţii!

Unii cred că această predică ne arată viaţa ideală care o trebuie să o trăiască fiecare credincios. Alţii cred că este doar exemplul suprem al sistemul nou de etică adus de Domnul Isus.

 

Începutul predicii conţine fericirile, sau binecuvântările! Fericirile sunt pentru cei ce le merită, sau pentru cei ce-au câştigat, sau pentru cei norocoşi care nici nu au lucrat pentru, nici nu provin dintr-o clasă specială pentru a merita ceva.

 

Diferenţa colosală la interpretarea acestei predici o face accentul care-l punem. 

 

Sunt fericiţi aceşti oameni pentru că au o comportare care duce la fericire, sau situaţia lor e de aşa natură încât altcineva îi face fericiţi!

 

Am fost învăţat, şi am auzit multe explicaţii care toate au dus la ideea comportamentului. Ferice de cei care..au făcut ceva bine, sau au avut atitudinea corectă!

 

Dacă comportarea ar duce la fericire, care este rolul Domnului Isus? Ce face El? Ce aduce El nou? Nu era şi fericirea Legii la fel?

Faci bine, binele urmează! Faci răul automat răul urmează!

 

Cu câţiva ani în urmă am citit explicaţia unui profesor din California, Dallas Willard, profesor care mi-a dat o nouă perspectivă asupra predicii de pe munte. 

 

Imediat după aceea am avut curajul să predic pentru prima dată această predică.

 

Este acum a doua încercare şi cei care aţi audiat casetele de la Detroit, să nu fiţi miraţi de două aspecte: unele lucruri vor fi identice, iar altele nu.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 8

PUTEREA LUI DUMNEZEU.

 

Ne derivăm cunoașterea despre putere din cunoașterea voinței sau scopului de a afecta o finalitate și din experiența noastră că am obținut acea finalitate.

 

Asupra trupurilor noastre voința acționează direct, fără intervenția mijloacelor cunoscute de noi. Astfel, când vrem să mișcăm brațul, acesta se mișcă, dar oricât de necesare ar fi acțiunea mușchilor și a nervilor, nu cunoaștem nici o legătură între acestea și voința noastră, cu excepția faptului că voința le pune în mișcare.

 

Peste alte obiecte materiale putem doar acționa prin trupurile noastre și alte mijloace necesare de contact.

 

Experiența ne învață că mintea poate acționa asupra minții fără contact, deși modul în care se face este un mister.

 

Acțiunea minții noastre asupra structurii materiale și asupra altor minți sugerează că mintea, printr-o conexiune subtilă poate acționa asupra materiei exterioare, așa cum mintea noastră acționează asupra trupului nostru.

 

În acest fel, fenomenele curioase care au fost fals folosite pentru dovedirea teoriilor spirituale ale zilei de azi vor fi justificate.

 

Dar oricare ar fi puterea omului, este evident că este marcată de limite, nu doar cu privire la ce se poate face, ci și cum se poate face.

 

În atribuirea puterii lui Dumnezeu, trebuie să excludem toate limitările de acest gen. Nu doar că este puternic (atot-puternic), dar nici nu are nevoie de contact instrumental.

 

Dar, deși este adevărat, Dumnezeu face multe prin mijloace secundare, care sunt parte a naturii contactului instrumental. Astfel de acțiuni nu sunt la El o necesitate, ci modul Lui economic de a face ce poate și la fel de simplu prin acțiune directă.

 

Puterea în Dumnezeu poate fi definită ca energia inerentă eficientă din natura Lui prin care El poate face toate lucrurile. Exercitarea acelei puteri este dependentă de voința și scopul Lui și nu este limitată de ceea ce poate face, ci de ceea ce alege să facă.

 

Îi atribuim putere lui Dumnezeu.

 

1. Deoarece percepem că posesia ei este o perfecțiune în noi și deci trebuie atribuită ființei perfecte.

 

2. Deoarece nu putem justifica existența și fenomenele universului fără a-I atribui lui Dumnezeu puterea care le produce.

 

3. deoarece simțul nostru de dependență ne asigură că trebuie să fie o putere care creează, păstrează și protejează, în El în care trăim și ne mișcăm și avem ființele.

 

4. Scripturile ne mai învață să atribuim puterea lui Dumnezeu.

 

(a) în aceste pasaje se atribuie puterea lui Dumnezeu: Ier. 32:17; Ps. 115:3; Efes. 1:19; 3:20.

 

(b) referirea la lucrarea nelimitată: Ier. 10:12; Ioan 1:3; Fapte 17:24.

 

(c) declararea faptului că ceea ce face este prin voință, nu prin muncă, prin cuvântul Său; ca în justificarea creației la începutul genezei și în Ps. 33:9.

 

(d) negarea necesității marilor mijloace și afirmarea faptului că ceea ce face poate fi făcut cu multe sau puține: 1 Sam. 14:6; 2 Cron. 14:11.

 

horizontal rule

Pericolul păcătuirii cu voia

de Marian Ghita

 

(Evr. 10:26-31)

 

Acest pericol este poate cel mai serios dintre cele prezentate până acum. Există un crescendo a pericolelor din Evrei: de la pericolul nepăsării (2:1-4), la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu (3:7-4:13), apoi la pericolul lipsei de maturitate (5:11-6:20), şi în cele din urmă la pericolul păcătuirii cu voia (10:26-31). Observăm o accentuare a gravităţii pericolelor cu care se pot confrunta creştinii în atitudinea lor faţă de mântuirea prin Cristos. Aceste pericole nu trebuie considerate neapărat etape obligatorii în procesul căderii cuiva, dar ca orice proces şi căderea din harul mântuirii (Gal. 5:4) este un proces care se derulează  treptat –putem deci identifica elemente ale acestor pericole într-un astfel de proces. Aceasta înseamnă că atunci când acceptăm să ne cercetăm cu seriozitate viaţa noastră de credinţă (2 Cor. 13:5) putem să fim restauraţi dacă, prin Duhul Sfânt, identificăm elementele căderii noastre şi dacă ne întoarcem prin pocăinţă cu toată inima la calea cea dreaptă a credinţei (Apoc. 3:17-20). Pe de altă parte, există întotdeauna pericolul ca să cădem oricând în oricare din capcanele menţionate în epistola către Evrei, dacă atitudinea noastră va permite ca să fim prinşi în laţurile acestora. Aceste pericole pot opera în viaţa noastră ca şi pericole distincte, separate unul de celălalt şi fiecare dintre ele ne poate fi fatal. De aceea trebuie să tratăm cu mare seriozitate fiecare avertizare în parte.

 

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să trăim permanent în stres şi cu teama în suflet, că am putea oricând să cădem în mod periculos. Viaţa creştină este o viaţă care trebuie să fie caracterizată întotdeauna de bucurie şi de încredere deplină în Domnul nostru şi în mântuirea pe care El ne-a oferit-o; o viaţă în care confruntările ei trebuie să fie întâmpinate cu curaj sfânt în Numele Domnului nostru care, locuind prin Duhul Sfânt în noi, „este mai mare decât cel ce este în lume” şi care a  a biruit deja lumea (Ioan 16:24,33; Filip. 4:4; Col. 2:9-15; 1 Ioan 4:4,17-18; Evr. 5:9; 10:14). Trebuie însă să cultivăm în viaţa noastră de credinţă, chiar de la începutul ei, atitudinea de teamă sfântă şi plină de evlavie în faţa unui Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Evr. 12:28-29) şi despre care ni se spune că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). Aici nu este vorba despre o teamă care să ne paralizeze trăirea noastră prin credinţă, bucuria şi curajul nostru în sfinţenie, ci este vorba despre o teamă sănătoasă în plan spiritual, care dezvoltă în noi închinarea plină de reverenţă (sau evlavie) faţă de Cel Preasfânt. 

Ultima avertizare din epistolă (Evr. 12:25-29 – Pericolul refuzului de a asculta de Cuvântul Domnului) ar putea fi considerată ca o avertizare concluzivă, în care sunt incluse toate avertizările din epistolă. Poate de aceea ea pare să aibă o gravitate cu totul specială.

 

Privind la avertizarea legată de păcătuirea cu voia (10:19-31) ne vom îndrepta atenţia spre (1) semnificaţia unui asemenea fel de a păcătui; spre (2) gravitatea acestei păcătuiri; şi spre (3) felul în care putem evita să păcătuim astfel.

               

1.       Ce înseamnă să păcătuieşti cu voia

În versetul 26 ni se arată că cei care ajung să păcătuiască cu voia sunt cei care „au primit cunoştinţa adevărului”. Adevărul este că orice păcat comis de om este un păcat comis ca urmare a deciziei lui de a păcătui. Orice om trebuie să accepte înaintea lui Dumnezeu responsabilitatea că este vinovat de păcat şi că nu a avut nici o scuză atunci când a păcătuit. O pocăinţă veritabilă trebuie să pornească de la această recunoaştere (vezi Ps. 51). Dar, există o mare diferenţă între un om care a păcătuit fără să fi ajuns la cunoştinţa adevărului complet al Evangheliei lui Cristos, prin iluminare din partea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu (Evr. 6:4-6; vezi şi afirmaţia lui Pavel despre el înainte de convertire, „lucram din neştiinţă în necredinţă” – 1 Tim. 1:13); şi cu totul altceva este să ajungi să cunoşti deplin adevărul Evangheliei şi totuşi, în mod deliberat, să respingi acest adevăr divin pentru a păcătui. Una este să ajungi să comiţi un anumit păcat la un moment dat, dar apoi, prin cercetarea Duhului Sfânt să mărturiseşti cu deplin regret acea acţiune păcătoasă şi să te întorci la Dumnezeu prin pocăinţă (vezi cazul lui David – 2 Sam. 11-12; Ps. 51; 1 Ioan 1:8-2:2); şi cu totul altceva este ca, în urma cercetării Duhului Sfânt cu privire la păcatul tău (Ioan 16:8-11), să continui totuşi să perseverezi în păcatul tău (vezi 1 Ioan 3:8-9; vezi diferenţa între păcătuirea din 1 Ioan 1:8-2:2, unde este vorba despre verbul „a păcătui” la un timp grecesc care presupune o acţiune punctuală, bine definită în timp, şi păcătuirea din 1 Ioan 3:7-10, unde păcătuirea reprezintă o stare permanentă, un mod de a fi).  La această acţiune deliberată de a păcătui şi de a continua să păcătuieşti, în ciuda cunoaşterii adevărului lui Dumnezeu, se referă avertizarea noastră. Deci, textul din Evr. 10:26 ne prezintă două aspecte ale păcătuirii cu voia: (1) aceasta este o acţiune permanentă de păcătuire şi deliberată din partea unui asemenea om, care se declară „creştin” (fie nu se pocăieşte de păcatul lui, fie, el se pocăieşte de formă, dar rămâne în păcatul lui) şi (2) cel care este în această stare a ajuns să cunoască deplin şi corect, nu parţial sau deformat, adevărul Evangheliei, iar acest adevăr nu este lăsat să lucreze în inima lui pentru a-l transforma într-o creaţie nouă, într-un om sfânt.

 

a.                  Când vorbim despre adevărul Evangheliei, care poate curăţi şi transforma viaţa noastră, ar trebui să privim la Evr. 10:19-21 (desigur, contextul întregului cap. 10 ne poate ajuta foarte mult în înţelegerea acestui adevăr binecuvântat). Aici avem alăturate imaginile vechi-testamentale ale Templului (sau a cortului întâlnirii), ale Marelui Preot şi a jertfelor prin care cineva se apropia de Dumnezeu, deci ale celor trei elemente esenţiale în vederea apropierii omului de Dumnezeu. După ce ni se prezintă ( în Evrei) faptul că în perioada Vechiului Testament, toate cele trei elemente nu puteau asigura credinciosului o apropiere deplină de Dumnezeu şi nici mântuirea lui deplină, acum ni se arată că, în Cristos, toate acestea capătă deplina lor consistenţă. În Cristos, oricine care crede în El poate intra direct şi liber, şi pentru totdeauna, în Templul real, cel din cer (Evr. 9:24), în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în Locul Preasfânt (10:19). În Cristos, oricine care crede în El poate intra în locul Preasfânt o dată pentru totdeauna, „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” (10:20), „prin sângele lui Isus” (10:19), deci prin jertfa de ispăşire a Lui Însuşi (Ioan 1:29; Evr. 9:25-26; 10:10:5-10). Avem deci o intrare liberă, fără constrângerea meritelor sau a abilităţilor personale, doar prin harul lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26) şi o intrare definitivă, pentru veşnicie (10:14; 5:9). În acelaşi timp, prin Cristos, noi avem o mijlocire reală, deplină şi veşnică la tronul harului lui Dumnezeu, pentru că El este Marele Preot al mântuirii noastre (10:21; 5:6-10; 10:12-14; 1 Ioan 2:1-2). Toate acestea noi le avem prin Cristos Domnul. Toate acestea reprezintă (desigur în manieră condensată) tot adevărul Evangheliei. Toate acestea sunt cunoscute prin iluminarea din partea Duhului Sfânt, de cel ce şi-a pus încrederea în Cristos. Din moment ce prin Cristos, cel credincios poate căpăta iertare reală şi deplină prin jertfa Lui de toate păcatele sale; din moment ce el poate căpăta un acces deplin în prezenţa Dumnezeului cel sfânt (10:19); şi din moment el poate trăi liber de păcatele Lui în sfinţenie şi pentru gloria Domnului; şi totuşi, el ar alege să ignore aceste adevăruri ale Evangheliei, pentru a trăi deliberat şi perseverent în păcat, atunci cel care se află într-o asemenea stare este un om care păcătuieşte cu voia.

b.                  Ca să ajungi să păcătuieşti cu voia, după ce ai primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26), trebuie să ai o determinare serioasă. Aici nu este vorba despre neglijenţă trecătoare, sau despre necunoaştere cu privire la păcat, sau despre faptul că suntem încă slabi în confruntarea cu păcatul şi astfel ajungem să cădem, ci de acţiunea unei voinţe deliberate. Această voinţă deliberată trebuie să aibe în spate o puternică argumentare. Pentru ca cineva să păcătuiască cu voia, el are nevoie ca în timp să-şi construiască bine argumentele pentru liniştirea conştiinţei, care, desigur, l-ar mustra în cazul căderii în păcat. Scriptura ne vorbeşte despre oameni care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.” (Iuda 4; vezi întreaga ep. a lui Iuda). Aceşti oameni, deşi cunosc calea mântuirii (deşi au primit „cunoştinţa adevărului” – Evr. 10:26), totuşi s-au întors la o trăire în păcat (2 Pet. 2:20-22; vezi 2 Pet. 2, în întregime). Cum poţi să ajungi să cunoşti bine adevărul Evangheliei şi totuşi să-ţi permiţi să trăieşti în păcat? Este nevoie de ceva foarte puternic care trebuie să aducă adormirea conştiinţei, dacă vrei să mergi în continuare pe calea păcătuirii deliberate. Astfel de oameni nu au ajuns de fapt niciodată să regrete profund păcatele lor pentru ca să le părăsească definitiv – ei iubesc realmente, în adâncul fiinţei lor, trăirea în păcat; de aceea ei vor ajunge să găsească o cale prin care să perpetueze trăirea în păcat în viaţa lor (dar într-un mod în care să împace cerinţa lui Dumnezeu cu privire la părăsirea păcatelor pentru a se bucura de iertarea de ele, cu dorinţa din adâncul inimii lor după păcat, sau cu alte cuvinte să „împace şi capra şi varza”). Calea aleasă de asemenea oameni este aceasta: (1) dezvoltarea sau adoptarea unei filosofii care să le justifice trăirea lor în păcat. Scriptura ne spune că sunt unii care adoptă o filosofie nebiblică cu privire la harul lui Dumnezeu – că putem păcătui mereu pentru că în acest fel harul se va înmulţi (Rom. 6:1; vezi şi îndemnurile din ep. către Tit; vezi în special Tit 2:11-14). „Dacă este har”, spun aceşti iubitori după păcat şi după ce au cunoscut adevărul lui Dumnezeu, „atunci Dumnezeu, care este plin de dragoste jertfitoare, ne va ierta orice păcat şi ne va îngădui în plăcerile noastre”. O asemenea mentalitate (sau filosofie „creştină”, dacă vreţi) este îmbrăţişată de mulţi aşa-zişi credincioşi. Asemenea oameni, spune apostolul Petru, „după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele şi starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi” (2 Pet. 2:20). Petru continuă să spună (vezi v. 21) că asemenea oameni, deşi au cunoscut calea mântuirii, ajung „să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată”, şi mai apoi el spune că, în acest fel, s-a ajuns ca ei să procedeze conform zicalei: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (v. 22). Întrebarea care se pune este aceasta: „Nu este Evanghelia plină de putere mântuitoare?” (Rom. 1:16-17). „De ce astfel de oameni ajung să se întoarcă la o trăire în păcat, în pofida „scăpării de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 20)?” Răspunsul este evident: „scroafa a fost spălată (este drept), dar a rămas tot scroafă (porcului îi va plăcea întotdeauna să se tăvălească în mocirlă)” (v. 22). Acest lucru mă face să înţeleg că asemenea oameni au primit doar iertarea de păcatele lor, însă ei nu au primit în inima lor lucrarea transformatoare a Evangheliei lui Cristos care să-i facă făpturi (creaţii) noi (2 Cor. 5:17), adică lucrarea Duhului Sfânt de spălare şi înnoire (Tit 3:5). Oamenii care ajung să păcătuiască cu voia urmăresc doar o iertare a păcatelor lor, pentru ca astfel să poată crede că vor ajunge în cer, dar nu vor lăsa ca inima lor să fie schimbată prin Evanghelie. Ei iubesc în taină păcatul şi la vremea potrivită vor da curs naturii lor netransformate. Vorbind în termenii de mai înainte, folosiţi de Petru, scroafa nu a acceptat să fie transformată, prin Cristos, în porumbel (să zicem; porumbelul nu suportă deloc noroiul, chiar dacă s-ar putea să cadă accidental în el; este vorba despre diferenţa de natură dintre cea a porcului şi cea a porumbelului). Primirea iertării de păcatele noastre ar trebui să ducă neapărat la sfinţirea vieţilor noastre, adică la transformarea noastră asemenea Domnului nostru Isus Cristos (vezi Rom. 6; 2 Cor. 3:18). În pasajul nostru din Evrei 10:19-20 (coroborat cu 9:11-12) ni se spune că noi avem prin Cristos o intrare liberă în Locul Preasfânt, adică în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, loc în care a intrat Cristos cu sângele Său o dată pentru totdeauna. Cel care intră în prezenţa Dumnezeului Preasfânt, pe calea care ne-a deschis-o Cristos, va rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna în starea de sfinţenie (Evr. 12:14). Prin Cristos, credinciosul a sfârşit-o pentru totdeauna cu păcatul, ca să trăiască permanent în prezenţa lui Dumnezeu, prin viaţa lui Cristos Cel viu. Aşadar, dacă păcătuim cu voia noi de fapt respingem implicaţiile jertfei lui Cristos pentru viaţa noastră. Consecinţele vor fi teribile în acest caz.

 

2.       Consecinţele păcătuirii cu voia

Consecinţele păcătuirii cu voia ne sunt prezentate în Evr. 10:26-31. Avertizarea este, în această privinţă, extrem de dură. Este poate cea mai drastică avertizare din epistolă.

 

Ni se spune că omul care păcătuieşte cu voia, în condiţiile prezentate în text, nu mai are nici o şansă de mântuire pentru că pentru el „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (v. 26-27). Este evident din această afirmaţie că nu este vorba doar despre o pedeapsă temporară. Este vorba aici despre pedeapsa veşnică a iadului.

 

De ce consecinţele păcătuirii cu voia sunt atât de drastice? În v. 29 ni se dau trei motive:

 

-              Un asemenea om ajunge astfel să calce „în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”. Faptul că cineva păcătuieşte cu voia înseamnă că el, în mod deliberat, vrea să trăiască în păcat, şi astfel el arată că nu se socoteşte mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos (Rom. 6:11). El nu este deloc interesat de moartea lui Cristos pentru păcatele sale şi deci o refuză. Acest lucru înseamnă de fapt călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu.

 

-              Pe de altă parte, un asemenea om „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit” (v. 29). Când Domnul Isus Cristos a murit, El Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor noastre şi acest sânge este sângele „legământului celui nou” (Mat. 26:28; Evr. 8). Noi am fost sfinţiţi (puşi deoparte pentru mântuire) prin acest sânge. Prin păcătuirea cu voia, deşi a „fost scăpat de întinăciunile lumeşti” (de păcate) (2 Pet. 2:20), omul respinge de fapt iertarea păcatelor sale; el refuză să le mărturisească şi ajunge să fie robit de ele (se complace în starea de păcat) (vezi şi 1 Ioan 1:8-10; Evr. 6:6). Textul din 2 Petru 2:20-22 ne vorbeşte despre posibilitatea ca cineva să ajungă să fie din nou robit de păcatele lui şi starea sa de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi. Pângărirea (profanarea) sângelui legământului cu care cineva a fost sfinţit reprezintă un atentat direct la sfinţenia lui Dumnezeu.

 

-              Lucrurile nu se termină aici. Omul care a păcătuit cu voia „va batjocori pe Duhul harului” (v. 29). Domnul Isus Cristos i-a avertizat pe farisei că „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului ( atunci când El a fost pe pământ în starea lui de fiinţă omenească) va fi iertat; dar oricine va vorbi (sau va păcătui) împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12:32). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este de o gravitate fatală. Când vorbim despre „Duhul harului”, noi vorbim despre Duhul Sfânt Însuşi care aplică jertfa Domnului Isus Cristos în vederea mântuirii la cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu (vezi Tit 3:4-5). Omul care a păcătuit cu voia respinge însă pentru el lucrarea harului lui Dumnezeu; astfel ajunge să batjocorească pe Duhul harului.

 

-              Pasajul din Evr. 10:26-31 se încheie cu afirmaţia: „Grozav lucru este cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (v. 31). De ce este grozav? Pentru că Cel care L-a trimis pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor şi Cel care a conceput tot planul de mântuire din veşnicie este Cel care Îşi va revărsa mânia. Ce Mijlocitor va pleda atunci pentru un asemenea om? Nici unul. De aceea va fi cumplit pentru el. Vorbim aici despre posibilitatea perderii mântuirii? Da, se poate vorbi despre aşa ceva, dar trebuie precizat faptul că o asemenea pierdere este o acţiune deliberată din partea unui asemenea om. Putem vorbi mai degrabă despre respingerea mântuirii. Un om care crede din toată inima în Domnul Isus Cristos şi doreşte să fie mântuit de El, este asigurat de Domnul pentru mântuire, şi este de fapt pecetluit cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lui (Efes. 1:13-14; 4:30). El nu se va juca cu mântuirea lui. Care om normal îşi va bate joc de o mântuire (comoară) aşa de mare?

 

3.       Cum să evităm păcătuirea cu voia

Primul lucru care trebuie spus în privinţa aceasta este faptul că, în mod normal, un om care este în Cristos „este o făptură (creaţie) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Un om care este „o făptură nouă” va ajunge să aibă o mentalitate nouă în toate lucrurile (Rom. 12:2). El nu mai tratează păcatul aşa cum îl trata ca om pierdut în păcat şi nu Îl mai tratează pe Cristos aşa cum o făcea înainte (2 Cor. 5:16). Dacă aceste lucruri nu devin reale pentru un credincios atunci suntem îndreptăţiţi să ne îndoim de mântuirea unui asemenea credincios. Un om cu o mentalitate transformată în acest fel de Duhul Sfânt, atunci când este în faţa provocării de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6:1), va reacţiona aşa cum cineva (repet: om normal şi sănătos la minte) va reacţiona atunci când a călcat pe un spin (sau un ac) – va sări violent în sus şi îşi va scoate imediat spinul (sau acul) din picior (vezi Rom. 6:2 – ideea de a păcătui, fie şi accidental, pentru credincios este o idee total respinsă de el). Dacă el ar reacţiona aşa cum spune Petru în 2 Petru 2:20-22, ca „un câine” sau ca „o scroafă”, care se întoarce la ce a vărsat (a vomitat), sau pentru a se tăvăli iarăşi în noroi, atunci, prin chiar asemenea atitudini (păcătuirea cu voia) acel „credincios” se va descalifica fără drept de apel – el de fapt nu este un credincios real. Un credincios se defineşte, printre altele, printr-o mentalitate nouă, duhovnicească (prin cuget luminat de Duhul Sfânt – Rom. 9:1). Aşadar, în primul rând, soluţia este inclusă în chiar procesul mântuirii – o nouă gândire (Rom. 8:5).

 

Pe baza aceasta, noi avem de la Dumnezeu trei porunci (vezi Evr. 10:22-25):

 

-              „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original avem ideea unei apropieri a unei inimi adevărate în deplina asigurare a credinţei) ” (v. 22);

 

-               „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre” (v. 23);

 

-               „Să veghem unii asupra altora...(v. 25 este legat de v. 24, fiind extensia v. 24; deci v. 24-25 conţine aceeaşi idee).

Este interesant de observat că fiecare dintre cele trei porunci este legată de cele trei aspecte ale vieţii creştine, sau de cele trei aspecte ale trăirii unui om mântuit: credinţa (v. 22), nădejdea (v. 23) şi dragostea (v. 24-25) (vezi 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Avertizarea păcătuirii cu voia trebuie să se aplice la întreaga viaţă a celui credincios.     

 

                Pentru că în această a patra avertizare (10:19-31) ne este prezentată lucrarea mântuirii în întreaga manifestare a ei în noi (credinţa, nădejdea şi dragostea), vom aborda şi noi acest pericol al păcătuirii cu voia în trei meditaţii distincte:

 

A.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva credinţei (vezi v. 22), sau, Pericolul ignorării sfinţirii vieţi, a nerămânerii voite în  dreptatea lui Dumnezeu;

B.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva nădejdii (vezi v. 23), sau, Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre;

 

C.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva dragostei (vezi v. 24-25), sau, Pericolul unor relaţii superficiale în Biserica lui Cristos.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate