Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

APOCALIPSA (continuare din numarul anterior)

Apocalipsa 13

 

I. Al doilea eveniment: Prima fiară, 13:1-10

II. Al treilea eveniment: A doua fiară, 13:11-18

 

Ioan vede o fiară care se ridică din mare. Fiarele în Scriptură sunt adesea simboluri ale naţiunilor sau ale conducătorilor. Marea de aici probabil înseamnă marea umanităţii, din care apar naţiunile şi conducătorii. Fiara are şapte capete şi zece coarne. Unii cred că simbolismul capetelor înseamnă că ele apar în succesiune. Se spune în 17:9 că aceste capete sunt şapte regi. Cinci au căzut, unul este şi altul trebuie să vină. „Cel care este” se interpretează adesea ca fiind Domiţian, împăratul roman din vremea scrierii Apocalipsei. Cel care va veni este Anticristul, 2 Tesaloniceni 2:7-11. Cine este Anticristul nu se poate ştii până va veni, dan. 9:27. Preferinţa mea este capul Naţiunilor Unite. Nu e nici un motiv să ne uităm în Europa, Orientul Mijlociu, sau America pentru un candidat pentru această poziţie ticăloasă. UN reprezintă toate naţiunile şi toate naţiunile sunt confruntate de Isus la venirea Sa. Face sens să vezi un lider al acestei organizaţii drept totalitatea opoziţiei faţă de Hristos. Cele 10 coarne sunt zece regi, Apocalipsa 17:12 şi Daniel 7:24, zece ţări care vor conduce la sfârşit…

 

În acest punct Ioan a văzut o altă fiară că ieşea din pământ. Cuvântul grec tradus prin „altă” înseamnă alta de aceiaşi natură. A doua fiară va fi numită „profetul mincinos”, 16:13; 19:20; şi 20:10. Aceste două fiare sunt doi bărbaţi care se ridică la putere. A doua fiară are apariţia unui miel. Simbolismul este că el va înşela pe oameni, căci apare a fi gentil şi inofensiv. El îi face pe oameni să se închine primei fiare. El face semne şi minuni mari care înşeală pe mulţi. El îi va face pe oameni să primească un semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunţi. Acest semn este necesar pentru ei ca să cumpere sau să vândă. Aceasta e ca şi când ai fi etichetat. În vremea lui Ioan aceasta însemna calitatea de proprietate, şi era un fel de a identifica sclavii. Numărul fiarei este dat drept 666. Numerele romane I + V + X + L + C + D = 666. „Textul Primit” şi câteva din alte texte au în loc de numărul 666 literele greceşti cxV. Prima şi ultima literă sunt literele care încep şi încheie numele lui Hristos, cristoV. Litera din mijloc seamănă a şarpe. Aceasta face sens perfect din moment ce Anticristul este cel rău care încearcă să domnească precum Hristos.

 

Apocalipsa 14

 

I. Al patrulea eveniment: Mielul şi cei 144.000, 14:1-5

II. Al cincilea eveniment: Îngerii proclamă Evanghelia, anunţând soarta Babilonului şi închinătorii fiarei, 14:6-13

III. Al şaselea eveniment: Fiul omului, 14:14-20

 

Capitolul 14 oferă o prevedere a evenimentelor viitoare care vor avea loc în Apocalipsa. În Versetele 1-5 Ioan vede un miel care stă pe Muntele Sion cu cei 144.000. Cei 144.000 au fost introduşi prima dată în cap. 7. Acolo ei au fost sigilaţi de Dumnezeu. Acum ei cântă un cântec pe care numai ei îl pot învăţa. Acesta este Ierusalimul ceresc mai degrabă decât Ierusalimul pământesc, deoarece ei sunt înaintea tronului, cele patru creaturi vii, bătrânii şi cei răscumpăraţi de pe pământ, versetul 3.

 

În versetele 6-7 un înger zboară prin mijlocul cerului cu evanghelia veşnică. În versetele 4-8 un alt înger urmează şi anunţă căderea Babilonului. În versetele 9-12 un alt înger vine şi anunţă că toţi cei ce se vor fi închinat fiarei şi imaginii sale sau au primit semnul vor fi condamnaţi. După mesajul celor trei îngeri Ioan aude o voce din cer care îi spune să scrie că credincioşii care au murit în timpul necazului sunt binecuvântaţi.

 

Fiul Omului este Hristos. Norul semnifică semnul celei de-a doua veniri a lui Hristos. Albul semnifică puritatea lui Hristos, Matei 24:30. Coroana de aur semnifică calitatea de rege divin. Secera ascuţită semnifică judecata.

 

Al şaptelea eveniment din viziunea a patra a lui Ioan este în 15:2-4 unde cei care stau pe marea de sticlă cântă cântarea lui Moise şi cântecul mielului. În greacă ambele sunt precedate de articolul definit care probabil înseamnă că ei cântau două cântece. Cântarea lui Moise este cu siguranţă Deuteronom 31:30-32:43, pe care el a învăţat-o şi compus-o pentru poporul său. Este uimitor faptul că cântecul lui Moise prezintă o vedere panoramică a întregii istorii a lui Israel de la începutul şi până la sfârşitul său. Acest cântec va pregăti pe Israel să accepte pe Mesia al său când se întoarce. Cântarea Mielului trebuie să fie un cântec care îl slăveşte pe Hristos. Ar putea fi Psalmul 22 sau un cântec similar care glorifică caracterul şi lucrarea lui Hristos.

 

Viziunea V – Viziunea mâniei lui Dumnezeu, 15:1, 4-16:21, Şapte potire: Vărsarea celor şapte potire

 

Apocalipsa 15

 

I. Cei şapte îngeri cu cele şapte potire, 15:1-4

II. Slava lui Dumnezeu, 15:5-8

 

Această secţiune este o introducere către ultimele şapte plăgi. Aceste plăgi sunt referite ca qumoV a lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc qumoV  înseamnă o izbucnire a emoţiei interioare şi este cel mai bine tradus prin „furie” sau „mânie” mai degrabă decât „mânie”. KJV şi alte câteva traduceri nu fac distincţia care ar trebui făcută între aceste două cuvinte. Cuvântul grecesc orgh  este cel mai bine tradus prin „mânie” deoarece înseamnă emoţia interioară care e rezistenţa persistentă plănuită împotriva cuiva. Judecăţile lui Dumnezeu din timpul perioadei necazului sunt referite drept furia lui Dumnezeu în timp ce judecăţile finale sunt referite drept mânia lui Dumnezeu.

 

Apocalipsa 16

 

I. Cele şapte plăgi, 16:1-20

II. Răspunsul omenirii rele, 16:21

 

Vărsarea celor şapte potire pare să aibă loc la finalul perioadei necazului şi într-o succesiune destul de rapidă din moment ce a fost destul timp pentru ca a doua fiară să-şi pună imaginea, să ceară semnul fiarei şi să aducă închinarea fiarei înainte ca primul potir să fie vărsat. Potirele sunt vărsate în succesiune rapidă. În timp ce ele sunt vărsate este evident că există o paralelă definită în câteva feluri dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte potire.

 

Primul potir este vărsat pe pământ şi rezultatele se aseamănă cu plaga de bube care a venit peste egipteni înaintea exodului din Egipt.

 

Al doilea potir este vărsat peste mare, de unde a venit prima fiară. Aceasta simbolizează guvernarea rea. Rezultatele acestui potir se aseamănă cu prima plagă care să vină peste Egipt. Aceasta simbolizează judecata lui Dumnezeu asupra guvernării rele.

 

Al treilea potir este vărsat în râuri şi izvoare. Ele se transformă în sânge. Aceasta simbolizează judecata lui Dumnezeu asupra surselor de guvernare rele.

 

Al patrulea potir este vărsat peste soare. Rezultatul e că căldura soarelui este intensificată aşa de mult încât oamenii sunt pârjoliţi de aceasta, şi totuşi ei nu se pocăiesc. Cuvântul putere în anumite traduceri nu este în greacă. Fraza este, „şi aceasta s-a dat ca să pârjolească pe oameni cu foc”. „Aceasta” se referă la soare şi nu la înger.

 

Al cincilea potir este vărsat pe tronul fiarei, şi împărăţia sa este plină de întuneric. Aceasta este în contrast cu pârjoleala soarelui care are loc la vărsarea celui de-al patrulea potir. Întunericul este ca plaga a noua care a venit peste Egipt. Cei care slujesc fiarei îşi scrâşnesc limbile de necaz şi blasfemiază pe Dumnezeu şi totuşi nu se pocăiesc.

 

Al şaselea potir este vărsat peste râul Eufrat, şi acesta se usucă; astfel făcând drum pentru regii „de la răsăritul soarelui”. Râul Eufrat are semnificaţie specială din moment ce formează graniţa de est a ţării pe care Dumnezeu a promis-o lui Avraam, Geneza 15:18 şi Exod 6:8.

 

Trei demoni ies din gura dragonului, fiara şi profetul mincinos, versetul 13. Trinitatea nesfântă infernală stă în contrast cu sfânta Trinitate eternă. Dragonul îl simbolizează pe Satan, fiara pe Antichirst şi profetul fals pe cineva care lucrează cu Satan ca să înşele naţiunile. Scopul demonilor este să meargă la regii pământului şi să-i aducă la marea bătălie. Broaştele simbolizează astfel descendenţii sau produsele lui Satan, guvernarea rea şi religia falsă. Broaştele au venit din gură, probabil însemnând că mijlocul lor principal de decepţie este prin vorbire. Ele adună toate naţiunile pământului la lupta din ziua cea mare a Dumnezeului Atotputernic. Versetul 16 spune că sunt adunate într-un loc numit Armaghedon. Spiritele demon şi Dumnezeu adună şi ei regii pământului în acest loc. Armaghedonul este în mod literal Muntele lui Meghido. Aceasta este valea lui Meghido şi câmpia lui Esdraelon. Această vale a fost locul multor bătălii în istorie. Acesta va fi locul ultimei mari bătălii.

 

AL şaptelea potir este vărsat în aer. Aceasta este urmată de o mare voce din cer, voci, tunete, fulgere şi un cutremur mare. Ierusalimul este marele oraş şi Babilonul pare să stea pentru Roma. Mari pietre de grindină ce cântăresc peste 100 de pounds cad peste pământ. Plaga cu pietrele este similară cu a şaptea plagă din Egipt.

 

Viziunea VI – Viziunea judecăţii lui Dumnezeu asupra Babilonului, 17:1-20:3, Şapte judecăţi: Şapte evenimente de judecată

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 2James Petigru Boyce

FIINȚA LUI DUMNEZEU.

 

Doctrina fundamentală a teologiei este existența unui Dumnezeu; căci dacă acest lucru nu ar fi adevărat, nu ar mai exista știința despre Dumnezeu.

 

Prima îndatorire a teologiei este deci, de a stabili motivele oamenilor de a crede în existența unei astfel de Ființe și în dependența față de o astfel de ființă și închinarea înaintea ei.

 

1. DUMNEZEU POATE FI CUNOSCUT SUFICIENT.

 

1. Există obiecții împotriva oricărei științe a lui Dumnezeu, anume dacă există Dumnezeu, El nu poate fi atât de cunoscut și de înțeles încât să devină obiectul închinării.

 

(1.) Dacă prin aceasta se spune că noi nu putem cunoaște natura esențială a lui Dumnezeu, se procedează pe baza unui principiu, anume că noi nu cunoaștem nimic, deoarece noi nu știm natura esențială a nimic. Nu cunoaștem nici măcar natura esenței noastre. Deci nu știm nimic despre nici o ființă existentă sau substanță, nici măcar despre cel mai mic atom de materie. Putem doar judeca ce ar putea fi pe baza calităților pe care le percepem că le-ar avea, sau din manifestările exterioare. Astfel, putem descoperi ceva din natura lui Dumnezeu din modurile diferite în care S-a manifestat în noi și în univers.

 

 (2.) Dacă se susține că noi nu îl putem cunoaște deoarece natura Sa poate fi sau trebuie să fie total diferită de a noastră, răspunsul natural este că noi cunoaștem multe lucruri total diferite de mintea care ia cunoștință de ele. Astfel, trupurile noastre, deși materiale, sunt cunoscute prin facultățile mentale, și totuși noi credem că materia și mintea sunt esențial diferite. Înțelegem și modurile noastre de existență și cele ale altor obiecte în timp și spațiu, deși aceste moduri sunt esențial diferite de lucrul care există în ele.

 

În plus, până cunoaștem ce este Dumnezeu, nu putem fi siguri de faptul că El este în toate aspectele diferit de noi. Dacă există similarități, îl putem cunoaște în limita similitudinilor; și dacă este adevărat că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cunoașterea noastră despre Dumnezeu se poate apropia cel puțin până la gradul de completitudine care să ne permită recunoașterea perfecțiunii Lui manifeste și perceperea faptului că datorită acestei, El trebuie respectat și merită închinarea.

 

Călăuziți de analogia naturilor noastre, ne așteptăm să găsim o ființă personală, conștientă, inteligentă și morală și această așteptare este confirmată de manifestările prezenței Sale și lucrările Sale în univers. Această învățătură a analogului are meritele ei deoarece a condus pe unii la credința că Dumnezeu are un trup material, ca și omul. Analogia nu oferă dovezi, ci doar probabilități uneori. Nu arată ce este Dumnezeu, ci ceea ce poate fi. Ceea ce sugerează ea este confirmat sau negat de alte surse de cunoaștere. Dar învățăm cu ajutorul ei că Dumnezeu trebuie să fie ori Spirit, ca și noi, ori să aibă o natură mai înaltă căreia îi aparțin toate acele atribute   ale spiritului ce constituie personalitatea conștientă și scopul inteligent.

 

 (3.) Obiecția înseamnă că nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu deoarece nu putem veni în contact cu el prim simțuri, așa cum facem cu alți oameni, și nu putem afla natura Lui prin comportamentul Lui și acțiunile personale, așa cum facem cu ceilalți? Dar nu numai prin contact personal cu oamenii cunoaștem noi că ei sunt și ceea ce sunt; cunoaștem și judecăm și prin lucrările lor, deși nu i-am văzut sau cunoscut personal. Astfel, prin simțurile noastre suntem aduși în contact cu Dumnezeu, care deși nu este materie, este un artificier în lucruri materiale, și a așezat înaintea noastră, în universul din jurul nostru, dovezile înțelepciunii, puterii și bunătății. Cu siguranță că o astfel de structură măreață ca aceasta, care reține gândirea și o putere a performanței atât de frumos de neatins de nici o ființă omenească, și detaliul creației și terminării ei, ale căror limitări sfidează descoperirea prin cel mai puternic microscop făcut vreodată de om, ne arată că a fost modelată, dacă nu creată, de o Ființă cu o îndemânare personală plină de scop și o putere dincolo de orice putem noi vreodată să ne imaginăm.

 

 (4.) S-a susținut că fenomenele exterioare ale universului nu pot oferi cunoștințe mentale și spirituale despre Dumnezeu cum este esențial pentru perceperea și închinarea noastră? Chiar dacă ar fi adevărat, obținem această cunoaștere prin operațiile noastre proprii mentale și spirituale. Găsim în noi cunoștințe despre existență, gândire, scop și astfel învățăm nu doar ce sunt acestea în alte ființe inteligente, ci și că ele trebuie să existe în orice ființă a cărei natură este la fel de înaltă sau mai înaltă decât a omului. Noi percepem că mintea umană este guvernată de legi nu mai puțin eficiente și care obligă, nu mai puțin permanente și regulate, decât cele ale materiei. În studiul lor aflăm natura minții și spiritului, nu prin cunoaștere directă a esenței lor, ci, ca la materie, prin cunoașterea indirectă a lor prin fenomenele lor. Această natură o atribuim Minții Divine și Spiritului Divin. Diferențele capacităților mentale și spirituale din oameni ne conving de faptul că există grade de mai mult sau mai puțin în naturile mentale și spirituale. Deci atribuim lui Dumnezeu cel mai mare grad al minții și spiritului, deoarece ca și autor El trebuie să fie mai mare decât creațiile Sale mentale și spirituale.

 

Dar, în plus, avem o sursă interesantă de informație. Găsim mințile noastre capabile de cunoaștere intuitivă. Unele principii abstracte au nevoie doar să fie înțelese și convingerea că ele sunt adevărate urmează imediat. Faptul că întregul este mai mare decât una din părți se percepe imediat ce este înțeles, la fel cum un lucru nu poate în același timp să fie și să nu fie. De unde este cunoștința aceasta? Noi spunem că mintea este astfel constituită încât nu poate crede altfel. Cine a creat-o astfel? Trebuie să pornească de la Cineva pe a cărui sinceritate ne bazăm, când acceptăm ce ne învață natura noastră. Dar atunci înseamnă că există o minte creatoare și această minte operează direct asupra minții, fără intervenția materiei, învățându-ne astfel adevărul. Când găsim deci alte convingeri de așa natură legată de dependența noastră de o Ființă mai înaltă, obligațiile noastre și îndatoririle față de El, simțul binelui și răului și obligația de a face bine și nu rău, nu putem să nu credem că astfel de intuiții vin din aceeași sursă și sunt instrucțiunile Lui pentru noi, ca și relație morală și îndatorire față de El.

 

2. Dar s-a obiectat faptul că dacă este un Dumnezeu, nu Îl putem cunoaște deoarece El trebuie să fie Absolutul, Infinitul, Necondiționatul și deci nu poate fi obiectul înțelegerii noastre, cu natura noastră finită și condiționată.

 

Dar obiecția în sine își are propria negare. Cum știm noi că Dumnezeu trebuie să fie așa, dacă există Dumnezeu? În orice fel știm acest lucru, cunoaștem că El trebuie să fie Absolutul, Infinitul, Necondiționatul. Chiar înainte de a ști că există, cunoaștem acestea despre natura Lui și pe baza primelor dovezi ale existenței Sale avem dreptul să îi atribuim tot ce este conținut aici. Caracteristicile astfel atribuite Lui, ni-l descoperă ca pe o existență infinită, fără alte limite, care ca și Absolut, nu poate fi dependent, ci trebuie să fie sursa și suveran peste toate celelalte; și ca și Necondiționat, nu poate fi supus timpului și spațiului și materiei și există deci fără posibilitatea de creștere sau mărire și fără succesiunea perioadelor de genul, ieri, azi, mâine, și fără măsurarea spațiului și locației ce aparțin materiei. Dumnezeul astfel proclamat a fi necunoscut, este cel puțin cunoscut ca și Spirit cu existență de sine stătătoare, infinit, etern și neschimbat în toate perfecțiunile ce aparțin naturii Sale. Să apară cea mai mică dovadă că există Dumnezeu și imediat această natură i se atribuie.

 

Recunoașterea și contemplarea unei astfel de ființe, deși alte perfecțiuni ale ei sunt necunoscute, trezesc reverență și frică și convingerea micimii și dependenței omului care intră atât de larg în simțul supranaturalului și face ca omul de pretutindeni, când se află în necaz să cheme pe Dumnezeu, deși nu este mișcat de promisiunea   răspunsului la rugăciuni.

 

3. S-a mai obiectat că deși ar trebui să învățăm ceva despre Dumnezeu, putem obține doar o cunoaștere parțială despre El. Acest fapt este repede admis. Dar cunoașterea parțială este tot cunoaștere oricât de departe merge. Nu avem cunoștințe complete despre nimic. Toată cunoașterea noastră este parțială. Copilul își cunoaște părintele doar parțial. Subiectul își cunoaște suveranul doar parțial. Dar destul este cunoscut pentru a se recunoaște dependența și îndatoririle de supunere și dragoste. La fel cu Tatăl ceresc, Regele regilor; deși Îl cunoaștem doar în parte, știm destule pentru a respecta puterea Lui suverană și a-L adora cu recunoștință. Învățătura biblică pe acest subiect se împarte în două.

 

 (1) Este de acord cu agnosticismul în susținerea faptului că Dumnezeu nu poate fi cunoscut deplin. Întrebările lui Zophar au fost, cu toată reverența pentru Dumnezeu și închinarea față de Unul care se crede a fi așa cum este, limbajul pioșilor din toate veacurile. ”Nu poți căutând, să Îl găsești pe Dumnezeu? Nu poți afla Atotputernicul până la perfecțiune? Este la fel de înalt ca cerul, ce poți face tu? Mai adânc decât iadul, ce poți face tu?” Iov 11:7-8. Elihu este reprezentat spunând ”Iată, Dumnezeu este mare și noi nu îl cunoaștem”. Iov 36:26. Și Iov, după descrierea puterii lui Dumnezeu, declară ”   Şi acestea Sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” Iov 26:14. Psalmistul, referindu-se la omnisciența și omniprezența lui Dumnezeu, a strigat ” O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Ps. 139:6.

 

(2) Pe de altă parte, în opoziție cu agnosticii, Biblia declară că parțiala cunoaștere a lui Dumnezeu obținută de oameni este tot cunoaștere și nu un concept inferior.   Dumnezeu a spus prin Ieremia ” Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu Sunt Domnul.” (Ier. 24:7), și ”Mă vor cunoaște de la cel mai mic până la cel mai mare.” Domnul Însușii, în rugăciunea Sa către Tatăl, referindu-se la cei dați Lui, ca să le fie dată viața veșnică, spune ” Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Ioan 17:3. Apostolul care a scris această rugăciune folosește limbajul ” cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă;” (1 Ioan 4:6), și ” Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu;” 1 Ioan 4:8.

 

Biblia ne învață deci, clar, că Dumnezeu poate fi cunoscut astfel încât să primească închinarea cu sinceritate.

 

horizontal rule

PERICOLUL PĂCĂTUIRII CU VOIA

(Evr. 10:26-31)

 

de Marian Ghita

 

Acest pericol este poate cel mai serios dintre cele prezentate până acum. Există un crescendo a pericolelor din Evrei: de la pericolul nepăsării (2:1-4), la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu (3:7-4:13), apoi la pericolul lipsei de maturitate (5:11-6:20), şi în cele din urmă la pericolul păcătuirii cu voia (10:26-31). Observăm o accentuare a gravităţii pericolelor cu care se pot confrunta creştinii în atitudinea lor faţă de mântuirea prin Cristos. Aceste pericole nu trebuie considerate neapărat etape obligatorii în procesul căderii cuiva, dar ca orice proces şi căderea din harul mântuirii (Gal. 5:4) este un proces care se derulează  treptat –putem deci identifica elemente ale acestor pericole într-un astfel de proces. Aceasta înseamnă că atunci când acceptăm să ne cercetăm cu seriozitate viaţa noastră de credinţă (2 Cor. 13:5) putem să fim restauraţi dacă, prin Duhul Sfânt, identificăm elementele căderii noastre şi dacă ne întoarcem prin pocăinţă cu toată inima la calea cea dreaptă a credinţei (Apoc. 3:17-20). Pe de altă parte, există întotdeauna pericolul ca să cădem oricând în oricare din capcanele menţionate în epistola către Evrei, dacă atitudinea noastră va permite ca să fim prinşi în laţurile acestora. Aceste pericole pot opera în viaţa noastră ca şi pericole distincte, separate unul de celălalt şi fiecare dintre ele ne poate fi fatal. De aceea trebuie să tratăm cu mare seriozitate fiecare avertizare în parte.

 

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să trăim permanent în stres şi cu teama în suflet, că am putea oricând să cădem în mod periculos. Viaţa creştină este o viaţă care trebuie să fie caracterizată întotdeauna de bucurie şi de încredere deplină în Domnul nostru şi în mântuirea pe care El ne-a oferit-o; o viaţă în care confruntările ei trebuie să fie întâmpinate cu curaj sfânt în Numele Domnului nostru care, locuind prin Duhul Sfânt în noi, „este mai mare decât cel ce este în lume” şi care a  a biruit deja lumea (Ioan 16:24,33; Filip. 4:4; Col. 2:9-15; 1 Ioan 4:4,17-18; Evr. 5:9; 10:14). Trebuie însă să cultivăm în viaţa noastră de credinţă, chiar de la începutul ei, atitudinea de teamă sfântă şi plină de evlavie în faţa unui Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Evr. 12:28-29) şi despre care ni se spune că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). Aici nu este vorba despre o teamă care să ne paralizeze trăirea noastră prin credinţă, bucuria şi curajul nostru în sfinţenie, ci este vorba despre o teamă sănătoasă în plan spiritual, care dezvoltă în noi închinarea plină de reverenţă (sau evlavie) faţă de Cel Preasfânt. 

Ultima avertizare din epistolă (Evr. 12:25-29 – Pericolul refuzului de a asculta de Cuvântul Domnului) ar putea fi considerată ca o avertizare concluzivă, în care sunt incluse toate avertizările din epistolă. Poate de aceea ea pare să aibă o gravitate cu totul specială.

Privind la avertizarea legată de păcătuirea cu voia (10:19-31) ne vom îndrepta atenţia spre (1) semnificaţia unui asemenea fel de a păcătui; spre (2) gravitatea acestei păcătuiri; şi spre (3) felul în care putem evita să păcătuim astfel.

               

1.       Ce înseamnă să păcătuieşti cu voia

În versetul 26 ni se arată că cei care ajung să păcătuiască cu voia sunt cei care „au primit cunoştinţa adevărului”. Adevărul este că orice păcat comis de om este un păcat comis ca urmare a deciziei lui de a păcătui. Orice om trebuie să accepte înaintea lui Dumnezeu responsabilitatea că este vinovat de păcat şi că nu a avut nici o scuză atunci când a păcătuit. O pocăinţă veritabilă trebuie să pornească de la această recunoaştere (vezi Ps. 51). Dar, există o mare diferenţă între un om care a păcătuit fără să fi ajuns la cunoştinţa adevărului complet al Evangheliei lui Cristos, prin iluminare din partea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu (Evr. 6:4-6; vezi şi afirmaţia lui Pavel despre el înainte de convertire, „lucram din neştiinţă în necredinţă” – 1 Tim. 1:13); şi cu totul altceva este să ajungi să cunoşti deplin adevărul Evangheliei şi totuşi, în mod deliberat, să respingi acest adevăr divin pentru a păcătui. Una este să ajungi să comiţi un anumit păcat la un moment dat, dar apoi, prin cercetarea Duhului Sfânt să mărturiseşti cu deplin regret acea acţiune păcătoasă şi să te întorci la Dumnezeu prin pocăinţă (vezi cazul lui David – 2 Sam. 11-12; Ps. 51; 1 Ioan 1:8-2:2); şi cu totul altceva este ca, în urma cercetării Duhului Sfânt cu privire la păcatul tău (Ioan 16:8-11), să continui totuşi să perseverezi în păcatul tău (vezi 1 Ioan 3:8-9; vezi diferenţa între păcătuirea din 1 Ioan 1:8-2:2, unde este vorba despre verbul „a păcătui” la un timp grecesc care presupune o acţiune punctuală, bine definită în timp, şi păcătuirea din 1 Ioan 3:7-10, unde păcătuirea reprezintă o stare permanentă, un mod de a fi).  La această acţiune deliberată de a păcătui şi de a continua să păcătuieşti, în ciuda cunoaşterii adevărului lui Dumnezeu, se referă avertizarea noastră. Deci, textul din Evr. 10:26 ne prezintă două aspecte ale păcătuirii cu voia: (1) aceasta este o acţiune permanentă de păcătuire şi deliberată din partea unui asemenea om, care se declară „creştin” (fie nu se pocăieşte de păcatul lui, fie, el se pocăieşte de formă, dar rămâne în păcatul lui) şi (2) cel care este în această stare a ajuns să cunoască deplin şi corect, nu parţial sau deformat, adevărul Evangheliei, iar acest adevăr nu este lăsat să lucreze în inima lui pentru a-l transforma într-o creaţie nouă, într-un om sfânt.

 

a.                  Când vorbim despre adevărul Evangheliei, care poate curăţi şi transforma viaţa noastră, ar trebui să privim la Evr. 10:19-21 (desigur, contextul întregului cap. 10 ne poate ajuta foarte mult în înţelegerea acestui adevăr binecuvântat). Aici avem alăturate imaginile vechi-testamentale ale Templului (sau a cortului întâlnirii), ale Marelui Preot şi a jertfelor prin care cineva se apropia de Dumnezeu, deci ale celor trei elemente esenţiale în vederea apropierii omului de Dumnezeu. După ce ni se prezintă ( în Evrei) faptul că în perioada Vechiului Testament, toate cele trei elemente nu puteau asigura credinciosului o apropiere deplină de Dumnezeu şi nici mântuirea lui deplină, acum ni se arată că, în Cristos, toate acestea capătă deplina lor consistenţă. În Cristos, oricine care crede în El poate intra direct şi liber, şi pentru totdeauna, în Templul real, cel din cer (Evr. 9:24), în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în Locul Preasfânt (10:19). În Cristos, oricine care crede în El poate intra în locul Preasfânt o dată pentru totdeauna, „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” (10:20), „prin sângele lui Isus” (10:19), deci prin jertfa de ispăşire a Lui Însuşi (Ioan 1:29; Evr. 9:25-26; 10:10:5-10). Avem deci o intrare liberă, fără constrângerea meritelor sau a abilităţilor personale, doar prin harul lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26) şi o intrare definitivă, pentru veşnicie (10:14; 5:9). În acelaşi timp, prin Cristos, noi avem o mijlocire reală, deplină şi veşnică la tronul harului lui Dumnezeu, pentru că El este Marele Preot al mântuirii noastre (10:21; 5:6-10; 10:12-14; 1 Ioan 2:1-2). Toate acestea noi le avem prin Cristos Domnul. Toate acestea reprezintă (desigur în manieră condensată) tot adevărul Evangheliei. Toate acestea sunt cunoscute prin iluminarea din partea Duhului Sfânt, de cel ce şi-a pus încrederea în Cristos. Din moment ce prin Cristos, cel credincios poate căpăta iertare reală şi deplină prin jertfa Lui de toate păcatele sale; din moment ce el poate căpăta un acces deplin în prezenţa Dumnezeului cel sfânt (10:19); şi din moment el poate trăi liber de păcatele Lui în sfinţenie şi pentru gloria Domnului; şi totuşi, el ar alege să ignore aceste adevăruri ale Evangheliei, pentru a trăi deliberat şi perseverent în păcat, atunci cel care se află într-o asemenea stare este un om care păcătuieşte cu voia.

 

b.                  Ca să ajungi să păcătuieşti cu voia, după ce ai primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26), trebuie să ai o determinare serioasă. Aici nu este vorba despre neglijenţă trecătoare, sau despre necunoaştere cu privire la păcat, sau despre faptul că suntem încă slabi în confruntarea cu păcatul şi astfel ajungem să cădem, ci de acţiunea unei voinţe deliberate. Această voinţă deliberată trebuie să aibe în spate o puternică argumentare. Pentru ca cineva să păcătuiască cu voia, el are nevoie ca în timp să-şi construiască bine argumentele pentru liniştirea conştiinţei, care, desigur, l-ar mustra în cazul căderii în păcat. Scriptura ne vorbeşte despre oameni care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.” (Iuda 4; vezi întreaga ep. a lui Iuda). Aceşti oameni, deşi cunosc calea mântuirii (deşi au primit „cunoştinţa adevărului” – Evr. 10:26), totuşi s-au întors la o trăire în păcat (2 Pet. 2:20-22; vezi 2 Pet. 2, în întregime). Cum poţi să ajungi să cunoşti bine adevărul Evangheliei şi totuşi să-ţi permiţi să trăieşti în păcat? Este nevoie de ceva foarte puternic care trebuie să aducă adormirea conştiinţei, dacă vrei să mergi în continuare pe calea păcătuirii deliberate. Astfel de oameni nu au ajuns de fapt niciodată să regrete profund păcatele lor pentru ca să le părăsească definitiv – ei iubesc realmente, în adâncul fiinţei lor, trăirea în păcat; de aceea ei vor ajunge să găsească o cale prin care să perpetueze trăirea în păcat în viaţa lor (dar într-un mod în care să împace cerinţa lui Dumnezeu cu privire la părăsirea păcatelor pentru a se bucura de iertarea de ele, cu dorinţa din adâncul inimii lor după păcat, sau cu alte cuvinte să „împace şi capra şi varza”). Calea aleasă de asemenea oameni este aceasta: (1) dezvoltarea sau adoptarea unei filosofii care să le justifice trăirea lor în păcat. Scriptura ne spune că sunt unii care adoptă o filosofie nebiblică cu privire la harul lui Dumnezeu – că putem păcătui mereu pentru că în acest fel harul se va înmulţi (Rom. 6:1; vezi şi îndemnurile din ep. către Tit; vezi în special Tit 2:11-14). „Dacă este har”, spun aceşti iubitori după păcat şi după ce au cunoscut adevărul lui Dumnezeu, „atunci Dumnezeu, care este plin de dragoste jertfitoare, ne va ierta orice păcat şi ne va îngădui în plăcerile noastre”. O asemenea mentalitate (sau filosofie „creştină”, dacă vreţi) este îmbrăţişată de mulţi aşa-zişi credincioşi. Asemenea oameni, spune apostolul Petru, „după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele şi starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi” (2 Pet. 2:20). Petru continuă să spună (vezi v. 21) că asemenea oameni, deşi au cunoscut calea mântuirii, ajung „să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată”, şi mai apoi el spune că, în acest fel, s-a ajuns ca ei să procedeze conform zicalei: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (v. 22). Întrebarea care se pune este aceasta: „Nu este Evanghelia plină de putere mântuitoare?” (Rom. 1:16-17). „De ce astfel de oameni ajung să se întoarcă la o trăire în păcat, în pofida „scăpării de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 20)?” Răspunsul este evident: „scroafa a fost spălată (este drept), dar a rămas tot scroafă (porcului îi va plăcea întotdeauna să se tăvălească în mocirlă)” (v. 22). Acest lucru mă face să înţeleg că asemenea oameni au primit doar iertarea de păcatele lor, însă ei nu au primit în inima lor lucrarea transformatoare a Evangheliei lui Cristos care să-i facă făpturi (creaţii) noi (2 Cor. 5:17), adică lucrarea Duhului Sfânt de spălare şi înnoire (Tit 3:5). Oamenii care ajung să păcătuiască cu voia urmăresc doar o iertare a păcatelor lor, pentru ca astfel să poată crede că vor ajunge în cer, dar nu vor lăsa ca inima lor să fie schimbată prin Evanghelie. Ei iubesc în taină păcatul şi la vremea potrivită vor da curs naturii lor netransformate. Vorbind în termenii de mai înainte, folosiţi de Petru, scroafa nu a acceptat să fie transformată, prin Cristos, în porumbel (să zicem; porumbelul nu suportă deloc noroiul, chiar dacă s-ar putea să cadă accidental în el; este vorba despre diferenţa de natură dintre cea a porcului şi cea a porumbelului). Primirea iertării de păcatele noastre ar trebui să ducă neapărat la sfinţirea vieţilor noastre, adică la transformarea noastră asemenea Domnului nostru Isus Cristos (vezi Rom. 6; 2 Cor. 3:18). În pasajul nostru din Evrei 10:19-20 (coroborat cu 9:11-12) ni se spune că noi avem prin Cristos o intrare liberă în Locul Preasfânt, adică în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, loc în care a intrat Cristos cu sângele Său o dată pentru totdeauna. Cel care intră în prezenţa Dumnezeului Preasfânt, pe calea care ne-a deschis-o Cristos, va rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna în starea de sfinţenie (Evr. 12:14). Prin Cristos, credinciosul a sfârşit-o pentru totdeauna cu păcatul, ca să trăiască permanent în prezenţa lui Dumnezeu, prin viaţa lui Cristos Cel viu. Aşadar, dacă păcătuim cu voia noi de fapt respingem implicaţiile jertfei lui Cristos pentru viaţa noastră. Consecinţele vor fi teribile în acest caz.

 

2.       Consecinţele păcătuirii cu voia

Consecinţele păcătuirii cu voia ne sunt prezentate în Evr. 10:26-31. Avertizarea este, în această privinţă, extrem de dură. Este poate cea mai drastică avertizare din epistolă.

 

Ni se spune că omul care păcătuieşte cu voia, în condiţiile prezentate în text, nu mai are nici o şansă de mântuire pentru că pentru el „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (v. 26-27). Este evident din această afirmaţie că nu este vorba doar despre o pedeapsă temporară. Este vorba aici despre pedeapsa veşnică a iadului.

 

De ce consecinţele păcătuirii cu voia sunt atât de drastice? În v. 29 ni se dau trei motive:

-              Un asemenea om ajunge astfel să calce „în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”. Faptul că cineva păcătuieşte cu voia înseamnă că el, în mod deliberat, vrea să trăiască în păcat, şi astfel el arată că nu se socoteşte mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos (Rom. 6:11). El nu este deloc interesat de moartea lui Cristos pentru păcatele sale şi deci o refuză. Acest lucru înseamnă de fapt călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu.

 

-              Pe de altă parte, un asemenea om „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit” (v. 29). Când Domnul Isus Cristos a murit, El Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor noastre şi acest sânge este sângele „legământului celui nou” (Mat. 26:28; Evr. 8). Noi am fost sfinţiţi (puşi deoparte pentru mântuire) prin acest sânge. Prin păcătuirea cu voia, deşi a „fost scăpat de întinăciunile lumeşti” (de păcate) (2 Pet. 2:20), omul respinge de fapt iertarea păcatelor sale; el refuză să le mărturisească şi ajunge să fie robit de ele (se complace în starea de păcat) (vezi şi 1 Ioan 1:8-10; Evr. 6:6). Textul din 2 Petru 2:20-22 ne vorbeşte despre posibilitatea ca cineva să ajungă să fie din nou robit de păcatele lui şi starea sa de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi. Pângărirea (profanarea) sângelui legământului cu care cineva a fost sfinţit reprezintă un atentat direct la sfinţenia lui Dumnezeu.

 

-              Lucrurile nu se termină aici. Omul care a păcătuit cu voia „va batjocori pe Duhul harului” (v. 29). Domnul Isus Cristos i-a avertizat pe farisei că „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului ( atunci când El a fost pe pământ în starea lui de fiinţă omenească) va fi iertat; dar oricine va vorbi (sau va păcătui) împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12:32). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este de o gravitate fatală. Când vorbim despre „Duhul harului”, noi vorbim despre Duhul Sfânt Însuşi care aplică jertfa Domnului Isus Cristos în vederea mântuirii la cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu (vezi Tit 3:4-5). Omul care a păcătuit cu voia respinge însă pentru el lucrarea harului lui Dumnezeu; astfel ajunge să batjocorească pe Duhul harului.

 

-              Pasajul din Evr. 10:26-31 se încheie cu afirmaţia: „Grozav lucru este cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (v. 31). De ce este grozav? Pentru că Cel care L-a trimis pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor şi Cel care a conceput tot planul de mântuire din veşnicie este Cel care Îşi va revărsa mânia. Ce Mijlocitor va pleda atunci pentru un asemenea om? Nici unul. De aceea va fi cumplit pentru el. Vorbim aici despre posibilitatea perderii mântuirii? Da, se poate vorbi despre aşa ceva, dar trebuie precizat faptul că o asemenea pierdere este o acţiune deliberată din partea unui asemenea om. Putem vorbi mai degrabă despre respingerea mântuirii. Un om care crede din toată inima în Domnul Isus Cristos şi doreşte să fie mântuit de El, este asigurat de Domnul pentru mântuire, şi este de fapt pecetluit cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lui (Efes. 1:13-14; 4:30). El nu se va juca cu mântuirea lui. Care om normal îşi va bate joc de o mântuire (comoară) aşa de mare?

 

3.       Cum să evităm păcătuirea cu voia

Primul lucru care trebuie spus în privinţa aceasta este faptul că, în mod normal, un om care este în Cristos „este o făptură (creaţie) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Un om care este „o făptură nouă” va ajunge să aibă o mentalitate nouă în toate lucrurile (Rom. 12:2). El nu mai tratează păcatul aşa cum îl trata ca om pierdut în păcat şi nu Îl mai tratează pe Cristos aşa cum o făcea înainte (2 Cor. 5:16). Dacă aceste lucruri nu devin reale pentru un credincios atunci suntem îndreptăţiţi să ne îndoim de mântuirea unui asemenea credincios. Un om cu o mentalitate transformată în acest fel de Duhul Sfânt, atunci când este în faţa provocării de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6:1), va reacţiona aşa cum cineva (repet: om normal şi sănătos la minte) va reacţiona atunci când a călcat pe un spin (sau un ac) – va sări violent în sus şi îşi va scoate imediat spinul (sau acul) din picior (vezi Rom. 6:2 – ideea de a păcătui, fie şi accidental, pentru credincios este o idee total respinsă de el). Dacă el ar reacţiona aşa cum spune Petru în 2 Petru 2:20-22, ca „un câine” sau ca „o scroafă”, care se întoarce la ce a vărsat (a vomitat), sau pentru a se tăvăli iarăşi în noroi, atunci, prin chiar asemenea atitudini (păcătuirea cu voia) acel „credincios” se va descalifica fără drept de apel – el de fapt nu este un credincios real. Un credincios se defineşte, printre altele, printr-o mentalitate nouă, duhovnicească (prin cuget luminat de Duhul Sfânt – Rom. 9:1). Aşadar, în primul rând, soluţia este inclusă în chiar procesul mântuirii – o nouă gândire (Rom. 8:5).

 

Pe baza aceasta, noi avem de la Dumnezeu trei porunci (vezi Evr. 10:22-25):

 

-              „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original avem ideea unei apropieri a unei inimi adevărate în deplina asigurare a credinţei) ” (v. 22);

 

-               „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre” (v. 23);

 

-               „Să veghem unii asupra altora...(v. 25 este legat de v. 24, fiind extensia v. 24; deci v. 24-25 conţine aceeaşi idee).

Este interesant de observat că fiecare dintre cele trei porunci este legată de cele trei aspecte ale vieţii creştine, sau de cele trei aspecte ale trăirii unui om mântuit: credinţa (v. 22), nădejdea (v. 23) şi dragostea (v. 24-25) (vezi 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Avertizarea păcătuirii cu voia trebuie să se aplice la întreaga viaţă a celui credincios.     

 

Pentru că în această a patra avertizare (10:19-31) ne este prezentată lucrarea mântuirii în întreaga manifestare a ei în noi (credinţa, nădejdea şi dragostea), vom aborda şi noi acest pericol al păcătuirii cu voia în trei meditaţii distincte:

 

A.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva credinţei (vezi v. 22), sau, Pericolul ignorării sfinţirii vieţi, a nerămânerii voite în  dreptatea lui Dumnezeu;

B.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva nădejdii (vezi v. 23), sau, Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre;

 

Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva dragostei (vezi v. 24-25), sau, Pericolul unor relaţii superficiale în Biserica lui Cristos.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate