Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Arta Crestina
Stiri
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Teologie

 

 

O APĂRARE A CALVINISMULUI
De C. H. Spurgeon


„Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.” – C. H. Spurgeon

 

ESTE UN LUCRU MARE să începi viaţa creştină crezând o doctrină solidă bună. Unii oameni au primit douăzeci de „evanghelii” diferite în tot atâţia ani; câte vor mai accepta înainte de a ajunge la finalul călătoriei lor, este greu de prezis. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a învăţat devreme evanghelia şi eu am fost atât de perfect satisfăcut de ea, încât nu vreau să cunosc alta. Schimbarea constantă a crezului este cu siguranţă o pierdere. Dacă unui pom îi trebuie doi sau trei ani ca să crească, nu vei avea nevoie să construieşti o mansardă foarte largă pentru a păstra merele. Când oameni îşi schimbă mereu principiile lor doctrinare, este puţin probabil ca ei să aducă multă roadă pentru slava lui Dumnezeu. Este bine pentru credincioşii tineri să înceapă cu o păstrare fermă a acestor mari doctrine fundamentale pe care Domnul le-a învăţat în Cuvântul Său. De ce, dacă eu am crezut că o anumită predică despre mântuirea temporară care durează doar pentru o vreme, de-abia aş fi recunoscător pentru ea; dar când ştiu că cei pe care Dumnezeu îi mântuieşte El îi mântuieşte cu o mântuire veşnică, când ştiu că El le dă o neprihănire veşnică, când ştiu că El îi stabileşte pe o temelie a dragostei veşnice şi că El îi va duce în împărăţia Sa veşnică, oh, atunci mă întreb şi sunt uimit că o astfel de binecuvântare ca aceasta ar fi putut să-mi fie dată mie!

 

„Odihneşte-te, sufletul meu! Adoră şi minunează-te!
Întreabă, „Oh, de ce o astfel de dragoste faţă de mine?”
Harul m-a pus în numărul
Familiei Mântuitorului:
Aleluia!
Mulţumiri, veşnice mulţumiri, către Tine!”

 

Presupun că există persoane a căror minte se înclină în mod natural spre doctrina liberului arbitru. Despre mintea mea pot spune că ea înclină la fel de natural spre doctrinele harului suveran. Uneori, când văd unele din cele mai rele caractere de pe stradă, simt că inima mea trebuie să izbucnească în lacrimi de mulţumire că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată să acţionez aşa cum au făcut-o ei! M-am gândit că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur şi nu m-ar fi atins prin harul Său, ce mare păcătos aş fi fost! Aş fi săvârşit cele mai multe păcate, aş fi plonjat chiar în adâncimile răului şi nu m-aş fi oprit la vre-un viciu sau nebunie, dacă Dumnezeu nu m-ar fi oprit. Simt că aş fi fost un rege al păcătoşilor, dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur. Nu pot înţelege motivul pentru care sunt mântuit, cu excepţia faptului că Dumnezeu a vrut aceasta. Nu pot, dacă mă uit foarte serios, să descopăr vre-un motiv în mine de ce ar trebui să fiu un părtaş al harului Divin. Dacă nu sunt fără Hristos în acest moment, aceasta este doar pentru că Hristos Isus a dorit ca eu să fiu cu El unde este El şi să împărtăşesc slava Sa. Nu pot pune coroana altundeva decât pe capul Lui a cărui har măreţ m-a mântuit de la a cădea în groapă. Privind înapoi în viaţa mea trecută, pot vedea că zorii ei au fost toţi ai lui Dumnezeu; efectiv ai lui Dumnezeu. Nu am luat nici o făclie cu care să luminez soarele, ci soarele m-a iluminat pe mine. Nu eu am început viaţa mea spirituală – nu, mai degrabă eu am protestat şi m-am luptat împotriva lucrurilor Duhului: când El m-a atras, un timp nu am alergat după El: era în sufletul meu o ură naturală faţă de tot ce este sfânt şi bun. Curtenirile erau pierdute asupra mea – avertizările erau aruncate în vânt – tunetele erau dispreţuite; şi cât despre şoaptele dragostei Sale, ele erau respinse ca fiind mai puţin decât nimic şi deşertăciune. Dar, acum pot spune cu siguranţă că vorbesc în numele meu, „Doar El este mântuirea mea.” El a fost cel care a întors inima mea şi m-a adus jos pe genunchi înaintea Lui. Într-adevăr pot spune împreună cu Doddridge şi Toplady –

 

„Harul a învăţat sufletul meu să se roage,
Şi a faptul că ochii mei să se reverse;”

 

Şi ajungând la acest moment, pot adăuga –

 

„Acest har m-a păstrat până în această zi,
Şi nu mă va lăsa să plec.”

 

Îmi pot aminti bine modul în care am învăţat doctrinele harului într-o singură clipă. Născut aşa cum suntem toţi prin natură, un Arminian, mai credeam lucrurile vechi pe care le-am auzit continuu de la amvon şi nu vedeam harul lui Dumnezeu. Când veneam la Hristos, credeam că fac aceasta de la mine în întregime şi deşi îl căutam serios pe Domnul, nu aveam nici o idee că Domnul mă căuta. Nu cred că tânărul convertit este conştient de aceasta la început. Pot să îmi amintesc ziua şi ora în care am primit prima dată acele adevăruri în sufletul meu – când ele erau, aşa cum spune John Bunyan, cauterizate în inima mea ca şi cu un fier fierbinte şi pot să îmi amintesc cum mă simţeam că am crescut dintr-odată dintr-un bebeluş într-un om – pentru că am progresat în cunoştinţa biblică, prin găsirea odată pentru totdeauna a indiciului către adevărul lui Dumnezeu. Într-o săptămână era noapte şi stăteam în casa lui Dumnezeu, fără să mă gândesc prea mult la predica predicatorului, pentru că nu o credeam. Atunci m-a străfulgerat gândul, Cum ai ajuns să fi un creştin? L-am căutat pe Domnul. Dar cum ai ajuns să îl cauţi pe Domnul? Adevărul mi-a străfulgerat mintea într-un moment – nu L-aş fi căutat decât dacă a fost mai înainte o influenţă în mintea mea să mă facă să îl caut pe El. M-am rugat, mă gândeam eu, dar atunci m-am întrebat, Cum am ajuns să mă rog? Am fost îndemnat să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a condus să fac aceasta? Atunci, într-un moment, am văzut că Dumnezeu era la temelia tuturor lucrurilor, că El era Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului mi s-a deschis, şi din acea doctrină nu m-am depărtat până în această zi, şi doresc să fac următoarea mărturisire în mod constant, „Eu atribui schimbarea mea în întregime lui Dumnezeu.”

 

Odată am frecventat un serviciu unde s-a întâmplat ca textul să fie, „El va alege moştenirea noastră pentru noi;” şi omul bun care ocupa amvonul era doar mai puţin Arminian. De aceea, când el a început, el a spus, „Pasajul se referă în întregime la moştenirea noastră temporală, acesta nu are nimic de a face cu destinul nostru veşnic, pentru că,” a spus el, „noi nu vrem ca Hristos să aleagă pentru noi în chestiunea Cerului sau a iadului. Acesta este atât de clar şi de uşor, încât fiecare om care are o fărâmă de bun simţ va alege Cerul şi nici o persoană nu ar şti mai bine decât să aleagă iadul. Noi nu avem nevoie de o inteligenţă superioară, sau de o Fiinţă mai mare, să aleagă Cerul sau iadul pentru noi. Aceasta este lăsată la liberul nostru arbitru şi noi avem destulă înţelepciune dată nouă, şi mijloace suficient de corecte de a judeca pentru noi înşine,” şi de aceea, a dedus el logic, nu există nici o necesitate pentru ca Isus Hristos, sau oricine, să facă o alegere pentru noi. Noi am putea să ne alegem singuri moştenirea fără nici o asistenţă. „Ah!” m-am gândit, „dar, bunul meu frate, se poate să fie adevărat că noi putem, dar cred că noi ar trebui să dorim ceva mai mult decât bunul simţ înainte de a putea alege corect.”

 

Mai întâi, vreau să întreb, nu ar trebui să recunoaştem toţi o Providenţă care domneşte peste tot şi funcţia mâinii lui Iehova, ca fiind mijloacele prin care noi venim în această lume? Acei oameni care cred aceasta, că după aceea, noi suntem lăsaţi la liberul nostru arbitru pentru a alege aceasta sau cealaltă pentru a ne conduce paşii noştri, trebuie să recunoască faptul că intrarea noastră în lume nu a fost din voia noastră, ci că Dumnezeu a trebuit să aleagă pentru noi. Ce circumstanţe au fost acelea în puterea noastră care ne-au condus să alegem anumite persoane pentru a fi părinţii noştri? Am avut noi ceva de a face cu aceasta? Oare nu Dumnezeu ne-a ales părinţii, locul de naştere şi prietenii? Nu putea El să mă facă să mă nasc cu pielea unui Hottentot, născut de o mamă murdară care m-ar fi crescut în „ţarcul” ei şi să mă înveţe să mă închin la zei Păgâni, tot atât de uşor ca şi când mi-ar fi dat o mamă evlavioasă, care în fiecare dimineaţă şi noapte şi-ar fi plecat genunchii ei în rugăciune pentru mine? Sau, nu putea El, dacă ar fi dorit, să îmi dea un desfrânat să fie părintele meu, de pe a cărui buze să fi auzit devreme un limbaj înspăimântător, murdar şi obscen? Nu putea El să mă pună undeva unde trebuia să am un tată beţiv, care m-ar fi închis într-o temniţă a ignoranţei şi să mă crească în lanţurile crimei? Nu a fost Providenţa lui Dumnezeu că am avut o soartă atât de fericită, că amândoi părinţii mei au fost copiii Săi şi s-au străduit să mă crească în frica de Domnul?

 

John Newton obişnuia să spună o poveste bizară şi râdea de ea şi el, despre o femeie bună care, pentru a dovedi doctrina alegerii, a spus, „Ah! Domnule, Domnul trebuie să mă fi iubit mai înainte de a mă naşte, sau altfel El nu ar fi văzut nimic în mine să mă iubească după aceea.” Sunt sigur că aceasta este adevărat în cazul meu; eu cred doctrina alegerii, pentru că eu sunt sigur că, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ales, eu nu l-aş fi ales pe El niciodată; şi sunt sigur că El m-a ales înainte de a mă fi născut, sau altfel El nu m-ar fi ales după aceea; şi El trebuie să mă fi ales pentru motive necunoscute mie, pentru că eu nu aş fi găsit niciodată vre-un motiv în mine de ce El s-a uitat asupra mea cu o dragoste specială. Astfel sunt forţat să accept această mare doctrină Biblică. Îmi amintesc de un frate Arminian care îmi spunea că el a citit Scripturile de douăzeci de ori sau de mai multe ori, şi nu a putut găsi în ele niciodată doctrina alegerii. El a adăugat că el era sigur că ar fi găsit-o dacă ea ar fi fost acolo, pentru că el a citit Cuvântul pe genunchii săi. I-am spus, „Cred că tu citeşti Biblia într-o poziţie foarte incomodă şi dacă ai fi citit-o stând pe fotoliul tău, ar fi fost mai probabil să o înţelegi. Roagă-te, prin toate modalităţile, şi cu cât mai mult, cu atât mai bine, dar este o superstiţie să crezi că este ceva în postura în care un om se pune să citească: şi cât despre citirea Bibliei de douăzeci de ori fără să găseşti nimic despre doctrina alegerii, minunea este că nu ai găsit nimic: trebuie că ai galopat prin ea la o asemenea rată încât este probabil să nu ai nici o idee desluşită cu privire la înţelesul Scripturilor.”

 

Dacă ar fi minunat să vezi un râu care curge din pământ crescut pe deplin, care ar fi uimirea să vezi un râu larg din care să iasă dintr-odată toate râurile pământului clipocind, un milion de ele născute la o naştere? Ce viziune ar fi aceasta! Cine şi-o poate imagina? Şi totuşi dragostea lui Dumnezeu este acea fântână, din care se ridică toate râurile milei, care au bucurat vreodată rasa noastră – toate râurile milei în timp, şi gloria în viitor. Sufletul meu, stai la acea fântână sfântă, şi adoră-L şi măreşte-L pentru totdeauna pe Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit! Chiar la început, când acest mare univers a fost în mintea lui Dumnezeu, ca şi pădurile nenăscute din ghindă; cu mult înainte ca ecourile să trezească pustiurile; înainte ca munţii să fie creaţi; şi cu mult timp înainte ca lumina să strălucească pe cer, Dumnezeu a iubit creaturile Sale alese. Înainte de a exista vre-o fiinţă creată – când eterul nu fusese suflat de aripa îngerului, când spaţiul în sine nu exista, când nu era nimic decât Dumnezeu singur – chiar atunci, în acea singurătate a Divinităţii, şi în acea tăcere şi profunzime adâncă, inima Sa a fost mişcată de dragoste pentru aleşii Săi. Numele lor a fost scris pe inima Sa, şi apoi ei au fost dragi sufletului Său. Isus şi-a iubit poporul Său înainte de întemeierea lumii – chiar din eternitate! Şi când El m-a chemat prin harul Său, El mi-a spus, „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”

 

Apoi, la împlinirea timpului, El m-a cumpărat cu sângele Său; El Şi-a lăsat inima să bată într-o gol adânc al rănii pentru mine cu mult timp înainte ca eu să îl iubesc. Da, când El a venit prima dată la mine, nu L-am nesocotit? Când El a bătut la uşă, şi a cerut să intre, nu L-am alungat eu, în ciuda harului Său? Ah, pot să îmi amintesc că am făcut aceasta foarte des până când, în cele din urmă, prin puterea harului Său eficient, El a spus, „Trebuie să intru;” şi atunci El mi-a schimbat inima şi m-a făcut să îl iubesc. Dar chiar până acum i-aş fi rezistat, dacă nu ar fi fost harul Său. Ei bine, de când El m-a cumpărat când eu eram mort în păcate, nu rezultă ca o consecinţă necesară şi logică, că El trebuie să mă fi iubit mai întâi? Oare a murit Mântuitorul pentru că eu am crezut în El? Nu; eu nu existam atunci; eu nu eram în fiinţă. Atunci ar fi putut Mântuitorul să moară pentru mine pentru că aveam credinţă, când eu nu eram încă născut? Ar fi putut să fie aceasta posibil? Ar fi putut fi aceasta originea dragostei Mântuitorului pentru mine? Oh! Nu; Mântuitorul a murit pentru mine cu mult timp înainte ca eu să cred. „Dar,” spune cineva, „El a prevăzut că tu vei avea credinţă; şi de aceea, El te-a iubit.” Ce a prevăzut El despre credinţa mea? A prevăzut El că eu voi dobândi acea credinţă şi că voi crede în El de la mine însumi? Nu; Hristos nu putea să prevadă aceasta, pentru că nici un creştin nu va spune niciodată că credinţa a venit de la sine fără darul şi fără lucrarea Duhului Sfânt. M-am întâlnit cu mulţi credincioşi mari şi am vorbit cu ei despre această chestiune; dar niciodată nu am cunoscut unul care să poată să îşi pună mâna pe inimă şi să spună, „Eu am crezut în Isus fără ajutorul Duhului Sfânt.”

 

Eu sunt legat de doctrina depravării inimii umane, pentru că mă descopăr pe mine depravat în inimă şi am dovezi zilnice că în carnea mea nu locuieşte nici un lucru bun. Dacă Dumnezeu intră în legământ cu omul necăzut, omul este o creatură atât de neînsemnată încât aceasta trebuie să fie un act al harului binevoitor din partea Domnului; dar dacă Dumnezeu intră într-un legământ cu omul păcătos, el este o creatură atât de ofensatoare, încât aceasta trebuie să fie din partea lui Dumnezeu un act al harului pur, gratuit, bogat şi suveran. Când Domnul a intrat într-un legământ cu mine, sunt sigur că aceasta a fost numai prin har. Când îmi amintesc ce bârlog de animale şi păsări necurate era inima mea, şi cât de puternică era voinţa mea neregenerată, cât de îndărătnică şi de rebelă împotriva suveranităţii stăpânirii Divine, întotdeauna mă simt înclinat să iau cea mai mică dintre camerele din casa Tatălui meu, şi când voi intra în Cer, aceasta va fi pentru a merge printre cei mai de jos dintre toţi sfinţii şi cu şeful păcătoşilor.

 

Regretatul Denham a pus la baza portretului său, un text foarte minunat, „Mântuirea este a Domnului.” Acesta este doar un rezumat al Calvinismului; este suma şi substanţa lui. Dacă cineva m-ar întreba ce înţeleg printr-un Calvinist, aş răspunde, „El este unul care spune, Mântuirea este a Domnului.” Nu pot găsi în Scriptură o altă doctrină decât aceasta. Ea este esenţa Bibliei. „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea.” Spune-mi orice este contrar acestui adevăr şi aceasta va fi o erezie; spune-mi o erezie şi voi găsi esenţa ei aici, pentru că aceasta s-a depărtat de acest adevăr măreţ, fundamental, „Dumnezeu este stânca şi mântuirea mea.” Ce este erezia Romei decât adăugarea a ceva la meritele perfecte ale lui Isus Hristos – introducerea faptelor trupului, pentru a ajuta la îndreptăţirea noastră? Şi ce este erezia Arminianismului decât adăugarea a ceva la lucrarea Răscumpărătorului? Fiecare erezie, dacă este adusă la piatra de încercare, se va descoperi aici. Am opinia mea particulară că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi El răstignit, dacă nu predicăm ceea ce se numeşte în zilele noastre Calvinism. Acesta este doar o poreclă care îl numeşte Calvinism; Calvinismul este evanghelia şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia, dacă nu predicăm îndreptăţirea prin credinţă, fără fapte; dacă nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în distribuirea harului Său; dacă nu înălţăm dragostea alegătoare, neschimbătoare, veşnică, imuabilă, cuceritoare a lui Iehova; nici nu cred că putem predica evanghelia dacă nu o bazăm pe o răscumpărare specială şi particulară a poporului Său ales şi răscumpărat pe care Hristos l-a creat pe cruce; nici nu pot pricepe o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să slăbească după ce sunt chemaţi şi care suferă arderea copiilor lui Dumnezeu în flăcările iadului odată ce ei au crezut în Isus. Detest o astfel de evanghelie.

 

„Dacă se va îndeplini vreodată,
Ca oaia lui Hristos să poată slăbi,
Vai de sufletul meu instabil şi slab!
Ar cădea de o mie de ori pe zi.”

 

Dacă un sfânt drag al lui Dumnezeu a pierit, aşa pot fi toţi; dacă unul dintre cei ai legământului ar fi pierdut, aşa pot fi toţi; şi atunci nu există nici o promisiune adevărată a evangheliei, ci Biblia este o minciună şi nu există nimic în ea vrednic de acceptarea mea. Eu voi fi un infidel imediat când pot crede că un sfânt al lui Dumnezeu poate cădea definitiv. Dacă Dumnezeu m-a iubit odată, atunci El mă va iubi pentru totdeauna. Dumnezeu are o minte de maestru; El a aranjat totul în intelectul Său gigantic cu mult timp înainte de a face aceasta; şi odată ce a stabilit aceasta, El nu schimbă niciodată aceasta, „Aceasta se va face,” a spus El, şi mâna de fier a destinului o marchează şi aceasta se duce la îndeplinire. „Acesta este scopul Meu,” şi aceasta stă, nici pământul nici iadul nu îl poate schimba. „Acesta este decretul Meu,” a spus El, „răspândiţi-l, voi îngeri sfinţi; rupeţi-l de la poarta Cerului, voi demoni, dacă puteţi; dar voi nu puteţi schimba decretul, acesta va sta pentru totdeauna.” Dumnezeu nu îşi schimbă planurile Sale; de ce ar face aceasta? El este Atotputernic şi de aceea poate să facă ceea ce îi place Lui. De ce? El este cel Atotînţelept şi de aceea nu putea să planifice greşit. De ce? El este Dumnezeul veşnic şi de aceea nu poate muri înainte ca planul Său să se realizeze. De ce să se schimbe El? Voi atomi buni de nimic de pe pământ, efemeri ai zilei, voi insecte târâtoare pe această frunză a existenţei, voi puteţi să vă schimbaţi planurile voastre, dar El nu şi le va schimba niciodată pe ale Sale. Mi-a spus El că planul Său este să mă mântuiască? Dacă este aşa, eu sunt asigurat pentru totdeauna.

 

„Numele meu din palmele mâinilor Sale
Veşnicia nu îl va şterge;
Amprenta de pe inima Sa rămâne,
În semnele harului de neşters.”

 

Nu ştiu cum unii oameni, care cred că un creştin poate cădea din har, reuşeşte să fie fericit. Trebuie să fie un lucru foarte vrednic de laudă la ei ca să poată să treacă printr-o zi fără disperare. Dacă nu aş fi crezut doctrina perseverenţei finale a sfinţilor, cred că aş fi cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, deoarece mi-ar lipsi orice temelie a mângâierii. Nu aş putea spune, oricare ar fi starea inimii în care ajung, că eu trebuie să fiu o fântână cu un râu de apă, a cărui pârâu nu eşuează; mai degrabă ar trebui să iau comparaţia unui râu intermitent, care s-ar putea opri dintr-odată, sau un rezervor, faţă de care nu am nici un motiv să mă aştept să fie întotdeauna plin. Cred că cei mai fericiţi şi mai adevăraţi creştini sunt cei care niciodată nu îndrăznesc să se îndoiască de Dumnezeu, ci care iau simplu Cuvântul Său aşa cum stă el, şi îl cred, şi nu pun nici o întrebare, doar simţindu-se asiguraţi că dacă Dumnezeu l-a spus, aşa va fi. Eu mărturisesc faptul că nu am nici un motiv, nici măcar o umbră de îndoială faţă de Domnul meu, şi provoc Cerul, şi pământul, şi iadul, să aducă vre-o dovadă că Dumnezeu este neadevărat. Din adâncimile iadului chem demonii, şi de pe acest pământ îi chem pe credincioşii încercaţi şi întristaţi, şi din Cer chem şi provoc oastea cu cea mai lungă experienţă spălată în sânge, şi nu se poate găsi în cele trei domenii o singură persoană care poate aduce mărturie despre un fapt care poate respinge credincioşia lui Dumnezeu, sau să slăbească pretenţia Sa de a fi de încredere pentru slujitorii Săi. Există multe lucruri care se pot întâmpla sau nu, dar ştiu că aceasta se va întâmpla –

 

„El va prezenta sufletul meu,
Fără cusur şi complet,
Înaintea slavei feţei Sale,
Cu bucurii divine mari.”

 

Toate scopurile omului au fost înfrânte, dar nu şi scopurile lui Dumnezeu. Promisiunile omului pot fi călcate – multe dintre ele sunt făcute pentru a fi călcate – dar promisiunile lui Dumnezeu vor fi toate împlinite. El este unul care face promisiuni, dar El nu a fost niciodată un călcător de promisiuni, El este un Dumnezeu care îşi ţine promisiunile, şi fiecare din poporul Său va dovedi aceasta. Aceasta este încrederea mea recunoscătoare, personală, „Domnul va desăvârşi ceea ce mă priveşte pe mine” – nevrednicul de mine, pierdutul şi ruinatul de mine. Totuşi El mă va mântui; şi –

 

„Eu, printre mulţimea celor spălaţi în sânge,
Voi flutura ramuri de palmier, şi voi purta coroana,
Şi voi striga tare victorie.”

 

Eu merg într-un ţinut în care nu s-a arat niciodată, unde este mai verde decât cele mai bune păşuni ale pământului, şi mai bogat decât cele mai abundente recolte pe care le-am văzut vreodată. Eu merg spre o clădire care are o arhitectură mai minunată decât cea pe care omul a construit-o vre-odată; aceasta nu are un proiect muritor; ea este „o clădire a lui Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mâini, veşnică în Ceruri.” Tot ceea ce voi şti şi de care mă voi bucura în Cer, îmi va fi dat de Domnul, şi voi spune, când în final voi apărea înaintea Lui –

 

„Harul va încorona toată lucrarea
Prin zilele veşnice;
Acesta stă în Cer ca piatra din vârf,
Şi merită lauda.”

 

Ştiu că sunt unii care gândesc faptul că este necesar ca sistemul lor de teologie să limiteze meritul sângelui lui Isus: dacă sistemul meu teologic ar fi avut nevoie de o astfel de limitare, aş fi aruncat-o în vânt. Nu pot, nu îndrăznesc să îngădui ca gândul să găsească o locuinţă în mintea mea, acesta mi se pare atât de înrudit cu blasfemia. În lucrarea terminată a lui Hristos eu văd un ocean de merit; firul meu cu plumb nu găseşte nici o parte de jos, ochiul meu nu descoperă nici un ţărm. Trebuie să fie suficientă eficienţă în sângele lui Hristos, dacă Dumnezeu a dorit aşa, pentru a mântui nu numai pe toţi din lumea aceasta, ci toţi din zece mii de lumi, dacă ei au călcat legea Făcătorului lor. Odată ce recunoaştem infinitatea în această chestiune, limitarea este în afara discuţiei. Având o Persoană Divină pentru o ofertă, nu este compatibil să ne imaginăm o valoare limitată; hotarul şi măsura sunt termeni care nu se pot aplica sacrificiului Divin. Intenţia scopului Divin fixează aplicarea ofertei infinite, dar nu o transformă într-o lucrare finită. Gândiţi-vă la numărul celor asupra cărora Dumnezeu le-a acordat deja harul Său. Gândiţi-vă la oştirile nenumărate ale Cerului: dacă tu ai fi introdus acolo azi, ţi-ar fi uşor să spui câte stele sunt, sau cât este nisipul mării, aşa cum este să numeri mulţimile care sunt în faţa tronului chiar acum. Ei au venit din est, şi din vest, din nord, şi din sud, şi ei stau împreună cu Avraam, şi cu Isaac, şi cu Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu; şi în afară de cei din Cer, gândeşte-te la cei mântuiţi de pe pământ. Binecuvântat să fie Dumnezeu, aleşii Săi de pe pământ pot fi număraţi cu milioanele, cred aceasta, şi vin zilele mai strălucitoare decât acestea, când vor fi mulţimi după mulţimi aduse să îl cunoască pe Mântuitor, şi să se bucure în El. Dragostea Tatălui nu este doar pentru câţiva, ci pentru o companie extrem de mare. „O mare mulţime, pe care nici un om nu putea să o numere,” va fi găsită în Cer. Un om poate recunoaşte până la figuri foarte înalte; puneţi la lucru Newtonii voştri, cele mai puternice calculatoare, şi ele pot socoti numere mari, dar Dumnezeu şi numai Dumnezeu singur poate spune numărul mulţimii răscumpăraţilor Săi. Eu cred că vor fi mai mulţi în Cer decât în iad. Dacă cineva mă întreabă de ce gândesc aşa, eu răspund, deoarece Hristos, în orice, trebuie să aibă „întâietatea,” şi nu îmi pot imagina cum poate avea El întâietatea dacă vor fi mai mulţi în stăpânirea lui Satan decât în Paradis. Mai mult, nu am citit niciodată că în iad va fi o mare mulţime, pe care nici un om nu o poate număra. Mă bucur să ştiu că sufletele tuturor copiilor, cât de curând mor, îşi grăbesc drumul spre Paradis. Gândiţi-vă ce mulţime mare va fi cea a lor! Apoi deja există în Cer un număr mare de duhuri de oameni drepţi făcuţi desăvârşiţi – răscumpăraţii din toate naţiunile, şi rudenii, şi oameni, şi limbi de până acum; şi urmează vremuri mai bune, când religia lui Hristos va fi universală; când -

 

„El va domni de la un pol la altul,
Cu o domnie nelimitată;”

 

Când toate împărăţiile se vor pleca înaintea Lui, şi naţiunile se vor naşte într-o zi, şi în cei o mie de ani a marelui mileniu vor fi destui mântuiţi pentru a completa toate deficienţele ale miilor de ani care s-au dus. Hristos va fi Stăpân pretutindeni şi lauda Sa se va auzi în orice ţinut. Hristos va avea întâietatea în final; trenul Său va fi mult mai lung decât cei ce voi însoţi careta monarhului aspru al iadului.

 

Unele persoane iubesc doctrina ispăşirii universale deoarece ei spun, „Aceasta este frumoasă. Este o idee minunată că Isus a murit pentru toţi oamenii; aceasta se laudă pe sine,” spun ei, „pentru instinctele omenirii; există ceva în ea plin de bucurie şi de frumuseţe.” Recunosc că este, dar frumuseţea poate fi asociată adesea cu falsitatea. Există multe lucruri pe care aş putea să le admir în teoria răscumpărării universale, dar voi arăta doar ce presupunere necesară implică aceasta. Dacă Hristos pe crucea Sa a intenţionat să mântuiască pe fiecare om, atunci El a intenţionat să îi mântuiască pe cei care erau pierduţi înainte de a muri El. Dacă doctrina este adevărată, că El a murit pentru toţi oamenii, atunci El a murit pentru unii care erau în iad înainte ca El să vină în această lume, pentru că fără îndoială existau mulţimi mare acolo care au fost aruncate din pricina păcatelor lor. Încă odată, dacă intenţia lui Hristos a fost să îi mântuiască pe toţi oamenii, cât de deplorabil a fost El dezamăgit, pentru că avem mărturia Sa că acolo există un lac care arde cu foc şi cu pucioasă, şi în acel adânc de disperare au fost aruncare chiar unele persoane care, potrivit teoriei răscumpărării universale, au fost cumpăraţi cu sângele Său. Aceasta mi se pare mie o concepţie de o mie de ori mai respingătoare decât oricare dintre consecinţele care se spune că sunt asociate cu doctrina Calvinistă sau creştină a răscumpărării speciale şi particulare. A gândi că Mântuitorul meu a murit pentru oameni care erau sau sunt în iad, pare o presupunere prea oribilă pentru mine ca să mă gândesc la ea. A ne imagina pentru un moment că El era Înlocuitorul pentru toţi fiii oamenilor şi că Dumnezeu, după ce l-a pedepsit mai întâi pe Înlocuitor, după aceea i-a pedepsit pe păcătoşii în sine, pare să fie în conflict cu toate ideile mele de justiţie Divină. Faptul că Hristos a oferit o ispăşire şi o compensaţie pentru păcatele tuturor oamenilor, şi că după aceea unii dintre aici oameni vor fi pedepsiţi pentru păcatele pentru care Hristos a făcut ispăşire deja, pare pentru mine cea mai monstruoasă nedreptate care s-ar fi putut atribui vre-odată lui Saturn, lui Janus, zeiţei oamenilor Thung, sau celei mai diabolice zeităţi păgâne. Dumnezeu să ne ferească să nu ne gândim niciodată astfel despre Iehova, cel drept şi înţelept şi bun!

 

Nu există nici un suflet viu care susţine mai ferm doctrinele harului decât o fac eu, şi dacă vre-un om mă întreabă dacă mi-e ruşine să fiu numit Calvinist, eu răspund – nu vreau să fiu numit decât creştin; dar dacă mă întrebaţi dacă susţin punctele de vedere doctrinare care au fost susţinute de John Calvin, eu răspund, le susţin pe cele esenţiale, şi mă bucur să recunosc aceasta. Dar departe de mine ca măcar să îmi imaginez că Sion conţine doar creştini Calvinişti între zidurile lui, sau că nu este nici unul mântuit care nu ţine punctele noastre de vedere. Cele mai atroce lucruri au fost spuse despre caracterul şi condiţia spirituală a lui John Wesley, prinţul modern al Arminianilor. Pot spune despre el doar că, în timp ce eu detest multe dintre doctrinele pe care el le-a predicat, totuşi pentru omul în sine am o reverenţă pe care nu o am faţă de nici un alt Wesleyan; şi dacă ar fi căutaţi doi apostoli pentru a fi adăugaţi la numărul celor doisprezece, nu cred că s-ar găsi doi oameni mai potriviţi pentru a fi adăugaţi precum George Whitefield şi John Wesley. Caracterul lui John Wesley stă dincolo de orice acuzaţie pentru sacrificiul de sine, zelul, sfinţenia şi comuniunea cu Dumnezeu; el a trăit mult mai sus decât nivelul normal al creştinilor obişnuiţi, şi a fost unul „de care lumea nu a fost vrednică.” Cred că sunt mulţimi de oameni care nu pot vedea aceste adevăruri, sau, cel puţin, nu le pot vedea în felul în care noi le punem, care cu toate acestea, l-au primit pe Hristos ca Mântuitor al lor, şi care sunt la fel de dragi inimii Dumnezeului harului ca şi cel mai răsunător Calvinist în sau înafara Cerului.

 

Nu cred că sunt diferit de oricare dintre fraţii hiper-Calvinişti în ceea ce cred, dar difer de ei în ceea ce ei nu cred. Eu nu susţin mai puţin decât ei, ci susţin puţin mai mult, şi cred puţin mai mult din adevărul revelat în Scripturi. Nu există doar câteva doctrine cardinale, prin care putem să conducem barca noastră spre nord, sud, est sau vest, ci în timp ce studiem Cuvântul, vom începe să învăţăm ceva despre nord-vest şi nord-est, şi toate celelalte care stau între cele patru puncte cardinale. Sistemul de adevăr revelat în Scripturi nu este doar o linie dreaptă, ci două; şi nici un om nu va avea o viziune corectă despre evanghelie până când nu ştie cum să se uite la cele două linii dintr-odată. De exemplu, citesc în Biblie, „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Totuşi eu sunt învăţat în altă parte a aceluiaşi Cuvânt inspirat că, „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Văd într-un loc, providenţa lui Dumnezeu prezidând peste toţi, şi totuşi văd, şi nu pot să nu văd, că omul acţionează aşa cum îi place, şi că Dumnezeu a lăsat acţiunile sale, într-o mare măsură, la latitudinea voinţei sale libere. Acum, dacă aş declara că omul este atât de liber să acţioneze că nu există nici un control al lui Dumnezeu asupra acţiunilor sale, aş fi condus foarte aproape de ateism; şi dacă, pe de altă parte, aş declara că Dumnezeu conduce toate lucrurile încât omul nu este destul de liber pentru a fi responsabil, aş fi condus imediat în Antinominianism sau fatalism. Faptul că Dumnezeu predestinează şi totuşi omul este responsabil, sunt două adevăruri pe care puţini le pot vedea clar. Se crede despre ele că sunt inconsecvente şi contradictorii una faţă de cealaltă. Dacă aş găsi o parte din Biblie care învaţă că totul este rânduit mai dinainte, aceasta este adevărat; şi dacă găsesc în altă parte din Scriptură că omul este responsabil pentru toate acţiunile sale, aceasta este adevărat; şi doar nebunia mea este cea care mă conduce să îmi imaginez că aceste două adevăruri se pot contrazice vre-odată. Nu cred că ele pot fi sudate într-unul pe nici o nicovală pământească, dar cu siguranţă ele vor fi una în veşnicie. Ele sunt două linii care sunt atât de aproape paralele, încât mintea umană care le urmăreşte cel mai departe nu va descoperi niciodată că ele converg, dar ele converg, şi ele se vor întâlni undeva în veşnicie, aproape de tronul lui Dumnezeu, de unde izvorăşte tot adevărul.

 

S-a spus adesea că doctrinele pe care le credem au o tendinţă de a ne conduce spre păcat. Am auzit aceasta afirmată foarte categoric, că acele doctrine pe care noi le iubim, şi pe care noi le găsim în Scripturi, sunt imorale. Nu ştiu cine va rezista să facă această afirmaţie, când ei consideră că cel mai sfânt dintre oameni a crezut în ele. Îl întreb pe omul care îndrăzneşte să spună că, Calvinismul este o religie imorală, ce crede el despre caracterul lui Augustin, sau al lui Calvin, sau Whitefield, care în ere succesive au fost cei mai mari exponenţi ai sistemului harului; sau ce va spune el despre Puritani, a căror lucrări sunt pline de ei? Dacă un om ar fi fost Arminian în acele zile, el ar fi fost considerat cel mai rău eretic care respiră, dar acum noi suntem priviţi ca şi eretici, şi ei ca şi ortodocşi. Noi ne-am întors la şcoala veche; noi putem să îi urmărim pe urmaşii noştri de la apostoli. Acea vână a harului gratuit care a traversat predicile baptiştilor este cea care ne-a salvat ca şi confesiune. Dacă nu ar fi fost aceasta, noi nu am fi stat unde suntem acum azi. Noi putem desena o linie aurie până la Isus Hristos Însuşi, printr-o succesiune sfântă de părinţi puternici, care cu toţi au susţinut aceste adevăruri glorioase; şi putem întreba cu privire la ei, „Unde veţi găsi oameni mai sfinţi şi mai buni în lume?” Nici o doctrină nu este atât de calculată ca să îl păstreze pe om faţă de păcat ca şi doctrina harului lui Dumnezeu. Cei care au numit-o „o doctrină imorală” nu au ştiut nimic despre ea. Săracii ignoranţi, ei ştiu puţine despre faptul că materialul lor josnic a fost cea mai imorală doctrină de sub Cer. Dacă ei ar fi cunoscut în adevăr harul lui Dumnezeu, ei ar fi văzut curând că nu a existat nici un conservant faţă de minciună ca acea cunoştinţă că noi suntem aleşi de Dumnezeu de la întemeierea lumii. Nu există nimic ca şi credinţa în perseverenţa mea veşnică, şi în constanta afecţiune a Tatălui meu, care mă poate păstra aproape de El dintr-un motiv al simplei mulţumiri. Nimic nu face un om atât de virtuos precum credinţa în adevăr. O doctrină mincinoasă va naşte curând o practică mincinoasă. Un om nu poate avea un crez greşit fără a avea o viaţă greşită. Cred că un lucru îl naşte pe celălalt în mod natural. Dintre toţi oamenii, cei care au cea mai obiectivă evlavie, cea mai măreaţă stimă, cel mai înflăcărat devotament, sunt cei care cred că au fost mântuiţi prin har, fără fapte, prin credinţă, şi nu prin ei înşişi, ci prin darul lui Dumnezeu. Creştini ar trebui să fie atenţi şi să vadă că aceasta este întotdeauna astfel, ca nu cumva prin alte mijloace Hristos ar trebui să fie crucificat din nou, şi să fie expus ruşinii deschise.

horizontal rule

 

sus

Ce este nou?

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate