Arhiva Contact Despre noi FORUM
 Teologie
 

Februarie 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri
Poşta Redacţiei

 


Pagina de Teologie

 

Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie este realizată de

 

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

 

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

horizontal rule

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

 

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

 

Biserica Eben-Ezer

 

Începând cu luna decembrie 2005, vă prezentăm o altă temă la pagina de Teologie, cursul Romani predat de Dr. Benjamin Cocar la William Tyndale College in iarna anului 2000. Cursul de faţă este o analiză exegetică a cărţii Romani cu accent pe înţelegerea metodei lui Pavel de dezvoltare a subiectului cheie a neprihănirii lui Dumnezeu aşa cum se desprinde din tratarea sa a omului pierdut, naţiunea Israelului, şi creştinul. Atenţie specială se acordă unei înţelegeri a naturii vieţii victorioase a creştinului aşa cum apare în scrisoarea lui Pavel către biserica din Roma.

horizontal rule

ROMANI

 

III. JUSTIFICAREA 3:21-5:21

 

DAR ACUM Marele punct de întoarcere!

Întreaga lume este vinovată! Nu este nici măcar un singur om care să trăiască drept, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

 

DAR ACUM! Este adevărat că toţi sunt vinovaţi, toţi sunt condamnaţi, toţi merită moartea, dar acum… slavă! Norul întunecat de condamnare este înlăturat. Omul încă este vinovat, dar acum trebuie anunţat ceva… tăcere… în cadrul curţii judecătoreşti se simte o mare expectativă. Va fi trimisă omenirea în iad pentru totdeauna? Aceasta este adevărata concluzie. Dar acum, o neprihănire de la Dumnezeu s-a revelat. Contrastul ascuţit dintre ceea ce este acum de revelat şi ceea ce s-a aflat înainte este marcat de expresia „dar acum”, nuni de. Expresia este o trăsătură caracteristică a stilului lui Pavel, care denotă ori un contrast logic (Romani 7:17; 1 Corinteni 12:18; 13:13), ori are o forţă temporară (Romani 15:23, 25; 2 Corinteni 8:22; Filimon 9, 11). Aici acesta denotă contrastul.

 

A. Explicarea justificării, 3:21-31

21. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege, despre ea mărturisesc legea şi prorocii

22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.

23. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

24. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.

25. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;

26. pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.

27. Unde este, deci, pricina de laudă? s-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.

28. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.

29. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor;

30. deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.

31. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

Dikaiosune neprihănirea lui Dumnezeu ca în 1:17, nu doar atributul personal al lui Dumnezeu, ci felul Său de mântuire.

 

1. Neprihănirea lui Dumnezeu a fost făcută de cunoscut, 3:21-23

 

a. aceasta este separată de lege, Xooris nomou fără lege, v. 28, 4:6 (Xooris ergoon nomou; Xooris ergon).

 

b. aceasta este în contrast ascuţit cu ţinerea legii, v. 19-20

 

c. aceasta este atestată de Vechiul Testament (legea şi profeţii), Matei 5:17; 11:13; 22:40; Luca 16:16; 22:40, etc.

 

d. aceasta este prin credinţa în Isus Hristos, pistis poate însemna credinţă sau credincioşie, şi forma de genitiv poate fi luată drept „credinţa lui Isus Hristos” sau „credincioşia lui Isus”; contextul clarifică faptul că este credinţa „tuturor care cred” în Isus Hristos. Credinţa este condiţia umană sau atitudinea în contrast cu lucrările legii”.

 

e. aceasta este universală în apelul ei, eis pantas tous pisteountas, pentru toţi care cred; toţi sunt păcătoşi, şi justificarea este pentru toţi care cred. Nu toţi cei ce practică orice ritualuri, ci toţi care cred. Toţi au păcătuit, în Adam, şi fiecare individ. Toţi sunt deficienţi, la toţi le lipseşte slava lui Dumnezeu, doxa – ceva ce Adam a avut înainte de cădere, relaţia apropiată cu Dumnezeu, slava care va fi restaurată în viitorul escatologic (8:18). Justificarea lui Dumnezeu este universală deoarece păcatul este universal, nu există nici o diferenţă, toţi au păcătuit.

 

2. Justificare este un dar gratuit, 3:24-26

 

a. justificat, dikaioumenoi, a fi justificat, achitarea legală şi formală din vină de către Dumnezeu ca Judecător. Aceasta este mai mult decât iertarea, Dumnezeu nu numai că iartă, dar şi justifică. A fi justificat înseamnă că omul este considerat drept ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Toţi au păcătuit, dar sunt consideraţi de Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Cum?

 

b. liber, doorean, ca un dar, fără plată. Dumnezeu nu îi taxează pe oameni pentru soare, ploaie, aer şi nici pentru mântuirea omului!

 

c. prin harul său, xaris denotă caracterul necondiţionat al acţiunii lui Dumnezeu, 5:15; Efeseni 2:8-9.

 

d. prin răscumpărarea în Isus Hristos apolutroosis este un act de eliberare, cumpărarea unui sclav pentru a-l elibera. Conceptul a fost cunoscut de cititorii lui Pavel, dar nota creştină este dată de „în Isus Hristos”. Aceasta este fraza favorită a lui Pavel, folosită de 80 de ori în cărţile lui Pavel. Neprihănirea lui Dumnezeu este legată de răscumpărarea Sa. El ne poate justifica prin moartea înlocuitoare a lui Isus Hristos.

 

e. la un mare preţ pentru Dumnezeu; Dumnezeu îl prezintă pe Hristos ca un sacrificiu de ispăşire (împăcare) prin credinţa în sângele Său.

 

(1) împăcarea, hilastrion, a linişti, a împăca, a face graţios, acesta era înţelesul lumii păgâne. LXX atribuie acestuia înţelesul de „kipper” a face ispăşire. F. F. Bruce spune, „Hilastrion pe care l-a oferit Dumnezeu în Hristos nu numai că înlătură lipsa de evlavie şi nelegiuirea oamenilor ci în acelaşi timp abate mânia sau retribuţia care este urmarea inevitabilă faţă de astfel de atitudini şi acţiuni într-un univers moral” (Romans, p. 106), 1 Ioan 2:2.

 

(2) prin credinţă, dia pisteoos, darul lui Dumnezeu trebuie primit prin credinţă. Beneficiile ispăşirii pot fi alocate doar prin credinţă

 

(3) în sângele său, en too aimati, denotă moartea lui Isus

1 Petru 1:18-19 „sângele preţios al lui Isus”

Levitic 17:11, „viaţa trupului este în sânge” Evrei 9:12, 14, 22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”

 

f. în dreptate perfectă

(1) Răscumpărarea lui Hristos are o eficacitate de retrospectivă cât şi de perspectivă (a lăsa să plece nepedepsit)

(2) Hristos este reprezentantul lui Dumnezeu cu omul şi reprezentantul omului cu Dumnezeu. El are o poziţie unică.

 

3. Justificare exclude toată lăudarea, 3:27-31 / 1 Corinteni 1:26-31

a. mândria umană este exclusă, 27-28 / 2:17, 23

- nu prin faptele legii

- ci prin credinţă

 

b. prejudiciul uman este exclus, 29-30 / 1:16; 2:9-10; 12-14 – justificarea este pentru evrei

- dar şi pentru neamuri

 

c. prezumţia umană este exclusă, 31

- legea nu este anulată

- legea este stabilită, este pusă pe adevărata ei bază

 

B. Ilustrarea justificării, 4:1-25

1. Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?

2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.

3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”

4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;

5. pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.

6. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.

7. „Ferice” zice el „de aceia ale căror fără de legi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!

8. Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”

9. Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.”

10. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.

11. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, ca să fie tatăl tuturor celor care cred, cu toate că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;

12. şi ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.

13. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.

14. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică şi făgăduinţa este nimicită;

15. pentru că legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.

16. De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, ca să fie prin har şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,

17. după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.

18. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.”

19. Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.

20. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,

21. deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.

22. De aceea credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire.”

23. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”;

24. ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,

25. care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Apostolul Pavel a prezentat doctrina justificării şi a conclus că justificare este prin credinţă. El va ilustra aceasta din istoria lui Israel. El le-a spus că Legea şi Profeţii au adus mărturie despre justificare, dar acum o va ilustra.

 

John Phillips spune că Romani 4 este „marele capitol al Bibliei despre mântuirea doar prin credinţă” (Romans, p. 76). Mântuirea este doar prin credinţă aparte de orice faptă sau merit a omului.

 

1. Cum a fost justificat Avraam, 1-5

a. ce a găsit el (poate fi: „a găsit har” ca în LXX)… el a descoperit că credinţa este principiul justificării, Geneza 15:6

b. dacă eşti justificat prin fapte tot nu este laudă, 3:27-31

c. el a fost justificat prin credinţă

          (1) Avraam a crezut pe Dumnezeu

          (2) credinţa aceea i s-a socotit drept neprihănirea

d. principiul credinţei lucrează pentru oricine

e. „socotit”, imputat, „a pune în socoteala cuiva”

 

2. Cum a fost justificat David, 6-8 / Psalmul 32:1-2

a. Dumnezeu iartă păcatele şi impută neprihănirea

b. Dumnezeu nu impută păcatul, înregistrarea este ştearsă

c. aceasta este făcută aparte faţă de fapte

 

3. Vremea justificării lui Avraam, 9-12

a. justificarea este doar pentru cei circumcişi?

(Evreul ar putea spune, „DA! Pentru că Avraam a fost justificat prin credinţă, şi Psalmul lui David trebuia aplicat numai la evrei!”)

b. justificarea a avut loc înainte ca Avraam să fie circumcis, când avea 99 de ani, Geneza 17:1şu. El avea 86 de ani la naşterea lui Ismael, eveniment care a avut loc după Geneza 15:6. Cronologia evreiască pune circumcizia lui Avraam la circa 29 de ani după promisiunea din Geneza 15:6.

c. circumcizia era ratificarea exterioară şi vizibilă a neprihănirii primită prin credinţă. Avraam deţinea deja neprihănirea, legământul dintre Dumnezeu şi el era real, dar circumcizia era semnul, simbolul acelui legământ.

d. Avraam a devenit un punct de legătură dintre credincioşii necircumcişi şi cei circumcişi, el este tatăl tuturor credincioşilor.

 

4. Promisiunea legământului depinde de credinţă nu de lege, 13-17

a. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam, Geneza 12:2-3

b. Promisiunea nu a fost prin lege, ci prin credinţă, Geneza 15:6

c. Promisiunea Domnului mântuieşte

d. Preceptele legii ucid

e. Credinţa ne aduce în favoarea şi familia lui Dumnezeu

 

5. Credinţa lui Avraam analizată, 18-22

a. încrederea neclintită în puterea lui Dumnezeu

b. speranţa împotriva întregii speranţe, nu crezul simplu, referinţa sigură la naşterea lui Isaac, Geneza 15:5, „sămânţa” şi cererea lui Dumnezeu de a-l aduce pe Isaac ca o jertfă, Geneza 22

c. credinţa lui nu s-a clătinat

 

6. Concluzie, 23-25

a. credinţa aduce beneficiu nu numai lui Avraam, dar tuturor ce cred în învierea lui Isus

b. Hristos a murit pentru păcatele noastre.

El a fost Marele Preot care a luat asupra Sa păcatele noastre, El a fost făcut păcat pentru noi

c. Hristos a fost ridicat la viaţă pentru justificarea noastră

Sacrificiul Său a fost acceptat, El a ieşit din locul sfânt

Neprihănirea Lui este imputată nouă, 1 Corinteni 1:30

 

C. Rezultatele justificării / aplicaţia, 5:1-11

1. Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.

2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.

3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,

4. răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.

5. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.

7. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.

8. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

9. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.

10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.

11. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.

Cranfield consideră că această secţiune începe un nou capitol în argumentul lui Pavel. El vede formula solemnă de la finalul capitolului 4 drept „sugestia puternică a faptului că 4:25 marchează finalul unei divizii majore a epistolei” (Cranfield, p. 99 prescurtat).

 

F. F. Bruce ia secţiunea drept o continuare logică a argumentului început în 3:21, (F. F. Bruce, p. 119).

 

James Dunn vede capitolul 5 drept „o concluzie faţă de argument, 5:1-11 funcţionează cu certitudine astfel” (Dunn, Romans, vol.1, p. 242).

 

Everett Harrison nu vede Romani 5:1-11 ca o secţiune nouă, ci ca o concluzie, „beneficiile justificării” (E. Harrison, Romans in vol.10 of EBC, p. 54).

 

Ambele poziţii par a fi corecte. Romani 5:1-11 este într-adevăr o concluzie a doctrinei justificării, dar în acelaşi timp, acesta poate sluji şi ca punct de începere pentru ceea ce va urma.

 

În capitolele precedente, Pavel a prezentat condiţia pierdută a omului, şi apoi a arătat cum este un om justificat prin credinţa în Hristos Isus. Acum, el va prezenta binecuvântările care însoţesc justificarea. Justificarea este un act legal al lui Dumnezeu. El ne-a declarat ca fiind „drepţi cu El”, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată, dar acea declaraţie nu este doar una seacă pe o hârtie aurită din biblioteca eternă! Aceasta este viaţă! Dumnezeu ne-a justificat, şi acea justificare rezultă în anumite lucruri glorioase.

 

1. Pacea cu Dumnezeu, 5:1

Romani este o carte de logică, aşadar are cel puţin patru „prin urmare”, de condamnare, 3:20; de justificare, 5:1; de nici o condamnare, 8:1; şi de dedicare, 12:1.

 

Pacea cu Dumnezeu este un rezultat logic al justificării. În condiţia nemântuită noi suntem „duşmanii” lui Dumnezeu, Romani 5:10; 8:7.

 

Există două pasaje care se referă la pacea lui Dumnezeu. Unul are subjonctivul exoomen, „să avem pace…” şi celălalt are indicativul exomen, „avem pace cu Dumnezeu”.

 

Profesorul Dunn spune cu privire la această chestiune, „deşi exoomen este susţinut de greutatea mai mare a evidenţei manuscriselor, cei mai mulţi acceptă acum că pe motivul probabilităţii intrinsece exomen a fost de fapt intenţionat” (Dunn, p. 245).

 

F. F. Bruce conclude faptul că „aveam pace cu Dumnezeu” se potriveşte cel mai bine cu argumentul lui Pavel, „totuşi, cu privire la evidenţa textuală, am putea accepta subjonctivul dacă îl înţelegem că înseamnă, cu versiunea NEB, ‚să continuăm să fim în pace cu Dumnezeu’” (F. F. Bruce, p. 122-123).

 

Pacea cu Dumnezeu nu este aceiaşi ca „pacea lui Dumnezeu”, aşa cum o găsim în Filipeni 2:7. „Pacea cu Dumnezeu” este în asociere cu neprihănirea, Psalmul 72:1-7; 85:8-13; Isaia 32:17, „efectul neprihănirii va fi pacea”.

 

Dumnezeu i-a justificat pe oameni şi i-a reconciliat cu Sine. El nu numai că ne-a declarat „drepţi”, dar a şi devenit Prietenul nostru. Duşmănia s-a încheiat, avem pace cu Dumnezeu.

 

2. Acces la Dumnezeu, 5:2a

Odinioară înstrăinaţi de Dumnezeu suntem aduşi acum în prezenţa Sa, nu ca duşmani, ci ca o familie, Efeseni 3:12. Avem acces liber la Dumnezeu pentru că Hristos a rupt perdeaua, a distrus zidul de separare, şi a deschis calea către tronul de har al lui Dumnezeu, Luca 23:45; Efeseni 2:18; Evrei 10:19-25.

 

Noi aveam acces bazat pe ceea ce a realizat Hristos; El a luat asupra Sa păcatele noastre, a murit pentru noi, şi atunci când s-a întors la Tatăl, El nu a închis uşa după Sine.

 

Nu, El ne-a spus, „să puteţi veni la Tatăl, prin mine, sunteţi copiii regelui, veniţi în camera tronului!”

 

3. Speranţa glorioasă, 5:2b-5

Acesta este al treilea beneficiu al justificării noastre. Avem „pace cu Dumnezeu”, şi aceasta a rezolvat trecutul nostru; avem „acces la Dumnezeu”, şi aceasta rezolvă grija prezentului nostru; dar noi „ne şi bucurăm, triumfăm în: a) speranţa slavei lui Dumnezeu”, care va rezolva viitorul nostru. Slava pe care am pierdut-o (Romani 3:23) ne va fi dată „în acea zi”. Părtăşia cu Dumnezeu, pierdută de Adam, va fi pe deplin restaurată, şi aceasta este un fapt sigur, sperăm bazaţi pe ceea ce a realizat Hristos. b) triumfăm şi în suferinţa noastră; acesta este paradoxul vieţii creştine. Justificarea nu este o scăpare de încercări şi suferinţă. Isus ne-a spus că „în lume veţi avea necazuri”, Ioan 16:33. Dar în mijlocul necazurilor noastre, ne bucurăm. De ce?

 

Pentru că ştim ceva:

1) suferinţa produce perseverenţă

2) perseverenţa produce caracter

3) caracterul produce speranţă.

 

Suferinţa nu contrazicea postura creştină din gândirea lui Pavel. Suferinţa nu este o antiteză faţă de experienţa credinciosului de acceptare de către Dumnezeu, ci mai degrabă o completează.

 

Imboldul principal al lui Pavel în procesul suferinţei este formarea caracterului. Un caracter aprobat produce speranţă, 2 Corinteni 4:16.

c) această speranţă nu ne face de ruşine; slava lui Dumnezeu va fi dată nouă, şi aceasta este un lucru sigur. Această speranţă nu este iluzorie (Psalmul 22:5b). O speranţă bazată pe promisiunea lui Dumnezeu este asigurată de împlinire. Mai mult, Dumnezeu a adus ca dovadă definită că speranţa nu ne va face de ruşine, revărsând dragostea Sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt. Este „o arvună a moştenirii noastre”, Efeseni 1:14.

 

Duhul Sfânt a fost dat odată pentru toţi (aorist), dar dragostea lui Dumnezeu încă mai este experimentată în curs deplin (perfect).

 

4. Dragostea divină, 5:6-8

Pavel descrie că dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a declarat el, „a fost revărsată în inimile noastre”.

a. vremea acestei dragoste – la vremea potrivită, la momentul potrivit, Galateni 4:4

b. condiţia noastră – noi eram fără putere, incapabili de a face ceva pentru mântuirea noastră, la punctul celei mai mari nevoi a noastre, în cel mai mare păcat.

c. dragostea lui Dumnezeu este necondiţională – Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi, aceasta rezolvă paradoxul din 4:5

 

Dumnezeu nu a căutat vreo precondiţie, dacă am fost buni sau dacă am ţinut legea, în timp ce noi eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Toate cele trei versete, 6, 7 şi 8 se încheie în „murit”, care este simbolic faţă de marele cost al dragostei lui Dumnezeu, Ioan 3:16.

 

5. Mântuirea din mânia lui Dumnezeu, 5:9-10

Justificarea noastră este din nou şi din nou prezentată ca un fapt sigur, „am fost justificaţi… nu numai prin credinţă, ci şi prin sângele Său”. Aceasta este moartea de sacrificiu a lui Isus Hristos, şi rolul ei necesar ca motiv al acceptării lui Dumnezeu. Justificarea ne va salva de la mânia viitoare, 1 Tesaloniceni 1:10; 5:9. Aceia care au fost pronunţaţi neprihăniţi de Dumnezeu se pot bucura deja în eliberarea lor de mânia Sa. În capitolul 1:18 am văzut mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva tuturor felurilor de păcătoşi, dar aici vedem că justificarea salvează de la mânia lui Dumnezeu.

 

Dacă am fost reconciliaţi cu Dumnezeu în cel mai rău caz, noi am fost duşmanii Săi, suntem mântuiţi prin viaţa Sa, acum că suntem parte din familia Sa. Speranţa credinciosului nu este bazată doar pe evenimentul trecut al morţii lui Hristos, dar atât pe moartea cât şi pe învierea Sa.

 

6. Reconcilierea cu Dumnezeu

Pavel conclude secţiunea reafirmând marele fapt al reconcilierii noastre cu Dumnezeu. Ne bucurăm nu numai în speranţă, sau în necaz, dar şi în Dumnezeu. Noi ne „lăudăm” cu ceea ce a realizat Dumnezeu prin Isus Hristos.

 

D. Imputarea păcatului lui Adam / a neprihănirii lui Hristos, 5:12-21

12. De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit

13. (Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.

14. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.

15. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.

16. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.

17. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)

18. Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.

19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.

20. Ba încă şi legea a venit ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult;

21. pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

În această secţiune conclusivă, Pavel demonstrează felul cum a fost posibil pentru Dumnezeu să justifice omul, pe ce bază. Pentru a înţelege imputarea păcatului lui Adam, trebuie să considerăm următoarele: păcatul implicat; solidaritatea lui Adam şi a urmaşilor săi în imputare; natura imputare.

 

John Murray în cartea sa, The Imputation of Adam's Sin, prezintă cel puţin patru păreri cu privire la acest subiect:

 

1. Teoria Pelagiană

Aceasta spune că oamenii au păcatele lor actuale imputate lor. Păcatul lui Adam a fost imputat numai lui însuşi.

 

2. Teoria Romano-Catolică

Nici un consens nu a fost realizat de cercetătorii acestei biserici. În fond, ei spun că „peccato originali” (păcatul original) este păcatul tuturor şi prin propagare este impregnat în toţi.

 

3. Interpretarea lui Calvin

El a spus că părerea sa despre păcatul original este radical de diferită faţă de cea a Romei. Conform lui Calvin păcatul original care este transmis prin generaţia naturală este în sine, în mod intrinsec, depravare radicală.

 

4. Teoria Protestantă clasică

Singurul act de păcat al lui Adam a fost imputat tuturor urmaşilor. Aceasta este interpretarea adecvată a lui Romani 5:12-21, şi aceasta va fi explicată în detaliu.

 

Respingerea teoriilor Pelagiene, Romano-Catolice şi Calviniste:

a. nu toţi mor datorită păcatului personal şi voluntar

Un mare număr de prunci mor în fiecare moment fără să comită vreun act de păcat. Romani 5:13-14

b. condamnarea şi moartea sunt universale datorită unui păcat al unui om Adam, Romani 5:15-19, unul

c. acesta contrazice adevărul că păcatul nu este doar un act, ci stare şi dispoziţie

d. acesta distruge forţa analogiei pe care o creează Pavel între Adam şi Hristos. Doctrina lui Pavel despre justificare va fi anulată.

e. ideea păcatului moştenit este străină gândirii lui Pavel.

f. Cuvintele lui Calvin sunt diferite decât cele ale Romano-Catolicilor, dar, din punct de vedere exegetic, ele au acelaşi înţeles.

 

Cursul argumentului lui Pavel din Romani 5:12-21

1. V. 12 începe o comparaţie neterminată „de aceea”, oosper dintre păcat şi neprihănire

 

2. V. 13-18 sunt în paranteză, pentru că explică ideea ultimei propoziţii din v. 12 (cum au păcătuit toţi) şi să arate analogia dintre Adam şi Hristos în solidaritatea păcatului şi a neprihănirii.

 

3. V. 18b rezumă argumentul outoos kai, „tot aşa”

Biblia învaţă faptul că păcatul implicat în imputare este primul păcat al lui Adam – singurul păcat pentru care singurul om este socotit de Dumnezeu ca păcatul întregului neam al lui Adam.

 

Uniunea implicată în imputare

 

1. Părerea Realistă sau Seminală (A. H. Strong; W. G. T. Shedd)

a. Natura umană în unitatea sa neindividualizată a existat în totalitatea sa în Adam. Adam era rasa umană în totalitatea sa. Strong spune că „Adam a fost omul universal” (Strong, p. 620). Adam a fost oricine, rasa a fost o persoană morală voită în el.

 

b. Când a păcătuit Adam, nu numai el a păcătuit, dar şi umanitatea comună care exista în unitatea sa în el. Oamenii au „co-păcătuit” cu Adam.

 

c. Din moment ce fiecare persoană vine în lume ca o individualizare a acestei singure naturi umane, fiecare persoană ca o porţie individualizată a naturii comune este atât vinovată cât şi demnă de a fi pedepsită pentru păcatul comis de unitate. Părerea seminală postulează o „preexistenţă” implicată în ideea „co-păcătuirii” în şi cu Adam. Această părere se preocupă în mod filozofic cu problemele etice ale „vinei străine” (noi nu).

 

Paralelismul dintre Adam şi Hristos din textul nostru argumentează contra conducerii seminale. Analogia dintre Adam şi Hristos cere ca ambele conduceri să opereze la fel.

 

a. – nu este nici o evidenţă biblică clară că Adam era rasa.

 

b. – această părere este orientată către conceptul omului păcătos, prejudiciat de „justiţie” cu privire la ceea ce constituie motivele corecte şi echitabile pentru condamnare şi moarte.

 

c. – această teorie nu poate explica în mod adecvat felul cum Hristos a scăpat de păcatul original. Şi el era în coastele lui Adam.

 

2. Părerea Reprezentativă (C. Hodge; John Murray)

a. Paralelismul dintre Adam şi Hristos

Romani 5:14, Adam „este un tupos tip al Aceluia care avea să vină”.

Romani 5:12, 18, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume… tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”.

Romani 5:15, „căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult … harul şi darul într-un singur om, adică în Isus Hristos…”

Romani 5:17, „Dacă deci, prin greşeala unuia … poloo mallon, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul…”

Romani 5:19, „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, … tot aşa, prin ascultarea unui singur om…”

 

Există două grupări reprezentate în Romani 5:12-21:

Adam: toţi oamenii, v. 12, 18; cei mulţi, v. 15, 19.

Hristos: toţi oamenii, v. 18; cei mulţi, v. 15, 19.

 

b. Natura imputării

A imputa înseamnă a socoti, a da în socoteala cuiva.

Imputarea faţă de natura sa este aceiaşi, dacă păcatul sau neprihănirea sunt imputate.

 

Biblia învaţă imputarea imediată a primului păcat al lui Adam faţă de urmaşii săi; există o legătură imediată între Adam şi toţi oamenii în păcat, condamnare şi moarte.

 

Păcatul lui Adam, primul său păcat, este imputat atunci când o persoană începe să fie. Generarea naturală este felul cum ajunge o persoană să fie, şi generarea naturală este mijlocul de transmiterea depravării sau coruperii care rezultă din primul păcat al lui Adam. Dar păcatul lui Adam este imputat imediat.

 

O persoană nu a existat niciodată altfel decât păcătoasă. Aceasta nu devine păcătoasă. Atunci când începe să fie, ea începe să fie o persoană păcătoasă.

 

O comparaţie neterminată, 5:12b

Tot aşa, după cum păcatul a intrat în lume, oosper introduce o protază („după cum” – prima partea a unei comparaţii) care nu are nici o apodoză („tot aşa” – a doua parte a comparaţiei). Lumea pe care a creat-o Dumnezeu era fără de păcat, El a declarat totul a fi „bun”. Lucrul tragic este că păcatul a intrat. Cum? Adam a deschis uşa pentru acesta. Păcatul îi bătea la uşă, i s-a spus să i se împotrivească, dar el a deschis uşa faţă de păcat, şi acesta a intrat în lume. Dar păcatul nu a venit singur. Mulţi oameni sunt înşelaţi în a crede că ei pot accepta păcatele din vieţile lor fără consecinţe. Nu, păcatul a adus cu sine moartea. Acest lucru nu-l avea Adam în minte atunci când a deschis uşa pentru a permite păcatului să între în lume. Nu aceasta e ceea ce avem noi în minte atunci când păcătuim. Noi vrem plăcere, satisfacţie, dar rezultatul este moartea. Cât de drastic!

 

Şi în acest fel kai outoos moartea a venit la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit. Kai outoos nu oferă apodoza pentru clauza oosper. Adam a fost reprezentantul întregii rase umane, şi în clipa în care a păcătuit acesta, toţi au păcătuit, şi moartea a venit la toţi.

 

Prima explicaţie 5:12c-14

Declarând că moartea a venit la toţi oamenii, Pavel a realizat faptul că cuvintele lui ar putea fi înţelese greşit, el preferă „să indice pe cât de accentuat posibil vasta deosebire dintre Hristos şi Adam” (Cranfield, p. 270).

 

Toţi mor pentru că toţi au păcătuit, şi păcatul a fost în lume cu mult înainte de lege. Au trecut câteva mii de ani de când a păcătuit Adam şi a fost dată legea, circa 1445 î. Hr. Păcatul nu a fost luat în considerare înaintea legii, dar oamenii au murit. De ce? Pentru că păcatul lui Adam a fost imputat acestora, ei erau păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (Geneza 5). Adam era un tupos al Aceluia care avea să vină, indicaţie clară către Isus Hristos.

 

A doua explicare 5:15-17

Scopul acestei a doua explicaţii este de a elucida vasta deosebire dintre Hristos şi Adam, păcătuirea lui Adam a adus moarte către „mulţi”, cu atât mai mult, harul lui Dumnezeu, darul, Isus Hristos se va revărsa către „mulţi”. Contrastul ascuţit dintre doi oameni şi cele două acţiuni ale lor. Principiul imputării este clar.

 

Ambele acte ale acestor oameni sunt imputate către urmaşii lor.

În versetul 16 Pavel accentuează două rezultate: judecata şi condamnarea urmată de actul lui Adam, dar justificare este rezultatul actului lui Isus. Dar nu numai atât, ci în v. 17 Pavel prezintă două domnii. Moarte domneşte peste urmaşii lui Adam, dar urmaşii lui Hristos domnesc în viaţă printr-un singur om, Isus Hristos.

 

Noi nu numai că suntem salvaţi de la pedeapsa păcatului, dar şi de puterea sa, avem puterea de a învinge păcatul.

 

Lung întârziata apodoză, 5:18-19

Odată cu versetul 18 Pavel se simte capabil să rafineze comparaţia dintre Adam şi Hristos lăsată incompletă în v. 12. El a oferit o lungă explicaţie în aşa fel încât nimeni nu ar pierde din vedere punctul, şi acum aduce apodoza, a doua parte a comparaţiei sale.

 

El redeclară apodoza, într-o formă condensată, „după cum rezultatul încălcării unui singur om, toţi au fost condamnaţi”, outoos kai tot aşa rezultatul unui act de neprihănire a fost justificarea care a adus viaţă pentru toţi. Contrastul este ascuţit. Un act de neascultare, primul păcat al lui Adam a adus condamnare, dar un act de ascultare, acceptarea morţii de către Hristos, a adus justificare pentru toţi.

 

În v. 19 citim, „mulţi au fost făcuţi păcătoşi”… „cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”.

În prima (realizare) există o coordonată universală a conducerii lui Adam. În ultima (aplicaţie) există o limitare de alegere.

 

De ce legea? 5:20-21

În concluzia sa, Pavel aduce legea în imagine, dar nu aşa cum ar fi vrut evreii. Legea nu a şters păcatul, ci l-a crescut. Legile au fost date ca oamenii să cunoască păcatul ca păcat. Dar pe măsură ce legile expuneau păcatul, harul a crescut şi mai mult. Moartea Dumnezeului Infinit, Isus Hristos, aduce o mântuire fără limită.

 

Triumful harului descris în v. 20 nu este un sfârşit în sine. Harul domneşte prin neprihănirea care să aducă opusul morţii, viaţa veşnică, prin Isus Hristos Domnul nostru. Moartea a venit prin Adam, dar viaţa veşnică vine prin Isus Hristos. Ce diferenţă. Primul reprezentativ a eşuat, şi ne-a adus moartea. Al Doilea Adam, Ultimul Adam a înfrânt moartea, şi ne-a adus viaţa veşnică, Ioan 17:3, o relaţie personală cu Dumnezeu.

 

continuare în numărul viitor...

sus

horizontal rule

Ce este nou?

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere! [apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 

Citeşte Biblia online!

Citeşte Biblia Online!


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate