Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

SECȚIUNEA IV – Cina deschisă

Am văzut că Cina Domnului a fost poruncită bisericilor locale ca poruncă și perpetuitate și dacă bisericile locale sunt organizate după Scripturi, conțin doar botezați. deci botezul este o condiție a participării la Cina Domnului. Aceasta determină prioritatea botezului față de celelalte porunci. Aceasta este doctrina pedobaptiștilor. Nu contrazicem principiul. Diferim ca părere însă în practică, pentru că noi considerăm botezul prin imersiune, în urma mărturiei de credință și excludem pe mulți pe care ei îi admit. Dar sunt baptiști care resping principiul că botezul este necesar înainte de Cină și susțin că nimic nu trebuie să condiționeze Cina, care nu este o condiție a salvării. Ei susțin că toate persoanele pioase, botezate și nebotezate, au dreptul la cina Domnului. Practica lor se numește Cină deschisă sau mixtă și argumentele apărării ei ne cer atenția.

Argumentul 1.—Cina Domnului, când a fost instituită de Hristos, a fost dată persoanelor care nu fuseseră botezate și deci botezul nu este o condiție.

Prima Cină a fost administrată apostolilor. Unii fuseseră botezați de Ioan și deoarece ucenicii personali ai lui Isus era botezați, concludem că toți apostolii erau botezați. dacă se neagă botezul lui Ioan și se consideră botez creștin cel administrat de Hristos, cerem dovezi. Până ce se stabilește distincția, argumentul nu are bază.

Dar mai este o cale de a întâmpina argumentul. Avem certitudinea că apostolii nu erau botezați după instituirea Cinei. De aici până la Pentecost, când au intrat deplin în lucrare, este exclusă probabilitatea botezării lor atunci și dacă erau calificați pentru a intra în lucrare deplin, fără alt botez, înseamnă că acesta nu era necesar. D. Hall, apărătorul Cinei deschise, spune: opinia mea este că în sensul creștin al termenului, nu erau botezați deloc.24 Când Pavel a fost făcut apostol, înainte de a intra în lucrare, i s-a poruncit să se boteze. Ceilalți apostoli nu au avut această obligație. Vedem diferența și presupunem că erau deja botezați cu același botez ca Pavel. Dacă greșim, este adevărat că cei 11 nu aveau obligația botezului și cazul lor diferă radical de al persoanelor obligate să se boteze și neglijează datoria aceasta. Botezul este necesar pentru a-L mărturisi pe Hristos, după porunca Lui, înainte de a fi admis în biserică și la Cină, dar cei 11 apostoli nu au avut această obligație dintr-un motiv sau altul. Cazurile nu sunt paralel și deci argumentul cade.

Argumentul 2.—argumentul Cinei stricte, din poziția botezului din trimitere, dovedește prea mult. Dacă dovedește că nu trebuie să învățăm pe cei nebotezați să nu ia Cina, dovedește și că nu trebuie să-i învățăm preceptele morale ale lui Hristos din cuvintele „tot ce v-am poruncit”.

Apostolilor li s-a poruncit să predice evanghelia la orice făptură. În împlinirea poruncii, era datoria lor să instruiască ignoranții. și-au adaptat instruirea la caracterul fiecărui om și la circumstanțe. celor nepocăiți le spunea: pocăiți-vă și botezați-vă. Celor nebotezați le spuneau: de ce amânați? ridicați-vă și fiți botezați. pe ucenicul botezat îl îndemnau să păzească tot ce a poruncit Hristos. Nepocăiții nu trebuiau să păzească toate lucrurile poruncite de Hristos. Apărătorii Cinei deschise neagă că ar avea dreptul la botez sau la Cină, dar de ce? Aceleași precepte morale care sunt pentru botezați sunt și pentru nepocăiți. Dacă exclud nepocăiții de la botez și Cină, rațiunea lor e prea mult, și îi exclud și de la instruire. Dacă este doar pentru a susține diferit ordinea prescrisă în trimitere, că botezul aparține doar celor ce sunt ucenici, ordinea aceasta dovedește că botezații doar trebuie învățați să păzească tot ce a poruncit Hristos. Unele lucruri poruncite de Hristos pot fi învățate de nepocăiți și de nebotezați, dar păzirea deplină a poruncilor aparține ucenicilor botezați. dacă trimiterea era: faceți ucenici din toate națiunile și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit, atunci botezul și cina erau incluse și nu interfera cu ordinea potrivită. Dar separarea botezului îi conferă o relație specială cu celelalte lucruri poruncite de Hristos și ordinea în care este introdus semnifică ordinea potrivită a supunerii noastre.

Argumentul 3.—în vremurile primare doare botezații luau parte la Cină, aceasta nu este o regulă pentru noi, care avem circumstanțe diferite. Convertiții de atunci nu înțelegeau eronat obligația de a se boteza. Dacă refuza botezul, refuzul îl excludea din ucenicie. și nimic nu exclude de la cină decât ce exclude de la ucenicie.

Argumentul admite că dacă toți ar înțelege datoria, botezul precede cina , ca în vremea apostolică. Până unde putem tolera nesupunerea față de poruncile lui Hristos și să producem o ordine bisericească necunoscută în vechime, pentru a ne acomoda erorilor sau slăbiciunii credinței?

Argumentul 4.—cina comemorează moartea lui Hristos, botezul reprezintă îngroparea și învierea. Ordinea lucrurilor semnificate este inversă. Deci porunca nu este necesară.

Botezul reprezintă îngroparea lui Hristos, dar nu exclude moartea: cânți am fost botezați în Hristos, am fost botezați în moartea Lui. Suntem îngropați cu El prin botez, în moarte. Cina reprezintă moartea lui Hristos, dar nu exclude îngroparea și învierea. Fără înviere, jertfa nu era primită și amintirea nefolositoare. Cina duce gândurile la a doua venire a lui Hristos, deci presupune învierea. Ambele ritualuri semnifică aceste fapte. Nici un argument valid nu se poate extrage pentru a determina ordinea potrivită.

Ambele ritualuri ne duc credința la acceptata jertfă a lui Hristos, dar ele nu semnifică relația cu aceasta în aceeași manieră. Botezul reprezintă moartea credinciosului față de păcat și ridicarea la viața nouă. Semnifică schimbarea prin care devine o făptură nouă. Cina reprezintă hrănirea continuă a credinciosului cu Hristos și presupune schimbarea denotată de botez. Deci semnificația subiectivă a ritualurilor determină prioritatea botezului.

Dacă ar fi vreo bază pentru argumentul că cina precede botezul, ar stabili aceasta universal, nu ocazional.

Argumentul 5.—Cina este simbolul dragostei frățești. A o refuza unui ucenic al lui Hristos este contrar spiritului dragostei frățești și poruncii lui Hristos.

Hristos a poruncit să iubim ucenicii adevărați, dar nu să dăm simbolul acesta. Nici legea și nici duhul dragostei frățești nu ne cer să tratăm frații altfel decât este porunca. Le dăm dragostea, nu simbolul, în supunere față de aceeași autoritate și în exercitarea aceluiași spirit fraternal. Dacă participarea corectă la Cină aducea salvarea și dacă botezul era necesar acestei participări, ar fi manifestarea cea mai înaltă a dragostei frățești să menținem ferm practica cinei stricte. Fermitatea noastră poate corecta o eroare a fratelui, care ar ruina interesele eterne. O dragoste falsă ne poate înclina spre a nu le tulbura încrederea , dar adevărata dragoste creștină ne va îndruma în direcția opusă. Trebuie să împlinim datoriile cu aceeași grijă față de voia divină, ca și când salvarea ar depinde de acesta, și adevăratul spirit al dragostei creștine ne va face să păzim pe fratele nostru de ce este păcat. Deci argumentul cu dragostea frățească pentru justificarea cinei mixte eșuează, dacă practica este contrară minții lui Hristos.

Argumentul acesta trebuie să fie inconclusiv, până se dovedește că dragostea frățească nu subzistă fără participarea la Cină. Dar sunt multe căi de mărturie și oferire a afecțiunii față de frați, fără a lua parte la erorile lor. Putem fi gata în supunere față de Hristos să ne dăm viața pentru frați – deși putem alege să murim, decât să încălcăm poruncile din dragoste falsă.

Argumentul 6.—o anumită biserică diferă de biserica universală, cum o parte diferă de întreg. Pedobaptiștii creștini sunt o parte a adevăratei biserici, deci trebuie admiși ca membrii și la cină în bisericile particulare.

Diferența bisericilor locale de cea universală ca parte din ea este presupusă de Mr. Hall, în apărarea cinei mixte. Presupunerea fără dovadă este eroarea fundamentală a acestei scheme. Nu susținem că cina unei biserici este negată celor cu drepturi depline de membru.

Am văzut că biserica universală nu este agregatul bisericilor locale și nu este strict omogenă cu ele. De aici presupunerea fundamentală cinei mixte este eronată.

Argumentul 7.—a exclude un frate Pedobaptist de la cină înseamnă a-l pedepsi cu excomunicarea, ca pe păcătoși. nu acesta este tratamentul potrivit unui ucenic a cărui eroare de judecată este iertată de Domnul. Când un apărător al cinei deschise exclude de la Cină un frate care nu dă dovadă de convertire, excluderea nu este privită ca pedeapsă. Nici excluderea celor nebotezați de către noi nu este corectă ca a unor păcătoși. bisericile nu au o scală de pedepse pentru diferite grade de crime. Când excomunică, își retrag părtășia și aceasta se poate face pentru greșeli diferite. Nu este necesară clasificarea erorilor pedobaptiștilor la fel ca păcatele. Biserica care îl exclude de la cină nu vrea să îl pedepsească, ci să își facă datoria poruncită. Scopul este împlinirea poruncii Domnului.

Argumentul 7.—a respinge de la Cină un Pedobaptist, frate pe care Domnul îl primește, înseamnă încălcarea legii toleranței din Romani xiv. 1-3.

Aplicarea acestei reguli la chestiunea primirii persoanelor nebotezate ca membrii a fost cercetată la p. 96. Rezultatul examinării a fost defavorabil admiterii acestor persoane și motivele care exclud persoanele din biserică, le exclud și de la Cină. Privirea Cinei Domnului ca o poruncă dată bisericilor locale face ca întrebarea cine poate lua parte la ea să fie ușor decisă de un principiu. Nu sunt admiși decât membrii bisericii.

Argumentul nu susține că persoanele fac bine când iau cina cu nebotezații, dar pledează toleranța erorii lor. Pe această pledoarie se bazează apărătorii cinei deschise, deci trebuie să o examinăm.

Este greu de păstrat puritatea religioasă, când ne amestecăm cu oamenii lumii și exercităm bunăvoința și răbdarea față de ei, cerute de evanghelie. Datoria noastră față de omenire cere ca să nu ne retragem din lume, nici să fim morocănoși și mizantropi. Evitând aceste erori, suntem în pericolul de a cădea în cel opus și a deveni prea conformi cu lumea. Viciul nu este așa de mare în cei pe care îi iubim și vederea frecventă a sa nu îl face așa de diform. Se ridică deci o mare nevoie de veghere și rugăciune în cei care practică religia neîntinată, care le cere să viziteze văduva și orfanul, să facă bine la toți oamenii și să nu se păteze cu lumea.

Mai este o încercare a principiului creștin. O găsim în relațiile cu frații, care îl iubesc pe Domnul Isus și se supun în general poruncilor Lui, dar umblă dezordonat în chestiuni văzute ca minore. Dacă acești frați au mai multă cunoaștere spirituală decât noi, este un mare pericol, ca să nu fim trădați de erorile lor, în dragostea frățească și în a-i vedea mai buni ca noi, cum se cere. Dacă încălcările lor ar fi fost mari , suspiciunea cu privire la pietatea lor s-ar fi trezit și am fi fost în gardă. Omul lui Dumnezeu, care a proorocit împotriva altarului la Betel, nu a putut fi determinat de regele rău al Israelului să mănânce pâine sau să bea apă, dar profetul care a venit la el în numele Domnului a câștigat ușor. Dacă îi propunea o faptă păcătoasă în sine, adevărul presupusului mesaj de la Dumnezeu ar fi fost pus la îndoială. Dar a mânca pâine ș a bea apă erau în sine lucruri legale și omul lui Dumnezeu a cedat repede în fața profetului, ca superior în cunoștința voii divine și a mâncat și a băut, încălcând interdicția lui Dumnezeu.

Dacă vrem să veghem pentru a nu fi duși în eroare în relația noastră cu oamenii buni, când nu se suspectează nimic rău, , cu atât mai mult trebuie să veghem când suspectăm prezența răului. Dar toleranța implică greșeala, și dacă cina deschisă este apărată de toleranță, chiar apărarea sugerează eroarea undeva. Trebuie să fin atenți, ca să nu ne implicăm în rău. Numele de toleranță, îngăduință ne sunt date de toleranța și îngăduința Domnului față de noi și motivele existenței lor sunt irezistibile când obiectul este un frate în Hristos. Cum să fim altfel față de el? să îl persecutăm? Doamne ferește. Mai bine murim pentru el. Să fim plini de amărăciune sau nemiloși? îl vom iubi cu inimă pură. Să îl oprim de la închinare? Departe gândul de noi. E treaba Stăpânului dacă stă în picioare sau cade. și noi suntem slabi și ne rugăm ca harul care ne iartă pe noi, să îl ierte și pe el.

Când biserica primește o persoană nebotezată, se face mai mult decât tolerarea erorii acestei persoane. Sunt două părți implicate. Intrarea în biserică și părtășia la Cină sunt ale sale, pentru care e responsabilă. Biserica acționează și când admite membrii și autorizează participarea la cină. Biserica, ca și trup organizat, cu puterea de a primi și exclude membrii după regulile date de Hristos, este responsabilă pentru exercitarea puterii.

Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să se supună perfect voii Stăpânului. Orice toleranță s-ar exercita față de erorile altora, nu trebuie să tolereze nici una la sine însușii. Poate vedea o singură greșeală în fratele lui, trebuie să imite ce face bine fratele și să evite greșeala. Poate nu neglijează zeciuiala, deși găsește exemple de neglijare însoțite de supunerea perfectă a oricărui precept moral.

Fiecare biserică trebuie să se conformeze voii divine. Cât de mult respectă bisericile vecine, care excelează spiritual, dar nu trebuie să le imite, dacă neglijează sau corup poruncile creștine. Nu este nevoie de limpezire aici.

Membrii unei biserici care înțeleg legea lui Hristos, trebuie să respecte strict , indiferent de ignoranța și erorile altora. A admite persoane nebotezate care sunt spirituale în rest, întrebarea pentru biserică este: ordinea ei se stabilește după voia lui Dumnezeu sau nu?

Se poate întreba dacă persoanele admise ca membrii și la Cină nu sunt vinovate de multe ori de omiterea datoriilor mai importante decât botezul. Dacă biserica acoperă acestea, se face părtașă la vina lor. Trebuie atunci, pentru a scăpa de vina mai mare, să asume voluntar ce este mai puțin? Dacă Hristos a dat o lege pentru organizarea bisericilor, nu avem dreptul să o înlocuim cu alta pentru că ar fi mai conformă cu acțiunile morale estimate de noi. Dacă membrii bisericii universale se adună în societăți mici, după instinctele lor spirituale și nu după lege, aceste societăți pot rămâne să determine cine este admis pe baza excelenței morale. Dar pentru că a părut bine legiuitorului creștin să prescrie reguli pentru organizațiile bisericești, aceste reguli trebuie respectate. Fiecare biserică ar trebui să vrea să arate în ordinea sa un model de perfecțiune lumii, deși membrii săi sunt conștienți de perfecțiunile personale. Ei trebuie să vrea, ca indivizi, să ajungă la măsura deplină a responsabilității individuale și să arate un model de supunere perfectă. Dacă organizația și disciplina bisericească nu sunt perfecte, aceasta nu face mai mică obligația disciplinei și supunerii perfecte.

Dar nu trebuie fiecare individ lăsat la propria conștiință și responsabilitate? El poate și trebuie să fie , fără a implica conștiințele și responsabilitățile altora. Dacă fiecare este lăsat u sine, disciplina bisericii ar fi nimic și puterea de exercitare ar fi fără responsabilitate. Dar biserica este obligată să regleze organizația și să disciplineze conform Cuvântului lui Dumnezeu, care este tolerant față de cei slabi și să păzească poruncile lui Dumnezeu așa cum sunt ele revelate .

Argumentul pentru toleranță este în cuvintele: cel slab în credință, primiți-l…căci Dumnezeu l-a primit. Este o replică la acest argument, că primirea celor slabi în credință de către Dumnezeu furnizează regula ca și motivul primirii lor. Dacă Dumnezeu primește un om nu este un motiv ca noi să îl primim diferit. Dumnezeu primește un credincios slab și nebotezat ca membru al bisericii spirituale și noi trebuie să îl primim la fel. Trebuie să îl vedem ca frate în Hristos și moștenitor împreună cu noi. Interesele lui trebuie să fie aproape de inima noastră și trebuie să îl primim bine la cina spirituală care aparține membrilor trupului lui Hristos. Când Dumnezeu primește un credincios slab botezat la o biserică locală, trebuie să îl primim la fel și să stea cu noi la masa Domnului, privilegiu care prin imperfecțiunea disciplinei bisericii poate fi obținut de cel mai rău ipocrit. Dacă nu suntem atenți să aplicăm regula aceasta toleranței, vor admite credincioșii slabi și nebotezați la Cină și ipocriții la comuniunea spirituală.

Argumentul 9.—Apărătorii cinei restrânse sunt obișnuiți să invite pedobaptiști lucrători să predice la amvoanele lor. A păstra unitatea amvonului și a le nega totuși un loc la masa Domnului, este o inconsistență.

Dacă admitem concluzia acestui argument, nu dovedește cina restrânsă a fi greșită. Unii baptiști admit validitatea argumentului și evită acuzația de inconsistență, refuzând să invite pedobaptiști la amvoanele lor. Vederile lor vor fi examinate în cap. 10, secț. 5 și vom încerca să arătăm că ceea ce s-a numit Cina amvonului poate fi consistentă cu principiile pe baza cărora Cina restrânsă se menține.

Argumentul 10.—Cina este a Domnului și a exclude de la ea pe oamenii lui Dumnezeu, copiii Lui, este o ofensă adusă comunității creștine.

Este o masă pusă de Domnul la care fiecare copil al familiei Lui are dreptul. Este o masă bogată în hrană spirituală, o masă plină de grăsime , măduvă, vin. Masa aceasta, Domnul a întins-o copiilor Lui și îi invită: mâncați prieteni, beți, iubiților. Cine interzice apropierea ofensează comunitatea copiilor lui Dumnezeu. Oaspeții la această masă au părtășie specială, o părtășie ce aparține de drept fiecărui membru al bisericii universale.

Mai este o masă pe care Domnul a poruncit-o la ai Să, în fiecare biserică locală. Nu este plină de bunătăți spirituale ca cealaltă, ci cu pâine și vin. Nu este ca cealaltă desemnată tuturor din familia Domnului, ci unui trup aparte, biserica locală, prin care s-a răspândit, în supunere față de voia divină. Mâini omenești au pus masa, dar masa este a Domnului, pentru că este în slujba Lui și pregătită la porunca Lui și voia Domnului trebuie să determine cine ia parte. El știe scopul pentru care a poruncit acest lucru și oricare ar fi sentimentele oaspeților, nu au dreptul să invite la masa Lui pe cine Domnul nu a invitat.

Suntem conștienți de practica cinei stricte care este considerată ofensivă de o mare parte a comunității creștine. Deplângem acest fapt. Și dacă argumentele care au fost aduse în apărarea practicii noastre nu au reușit să producă convingerea, dorim din partea fraților îngăduința și toleranța pe care ei le doresc pentru cei slabi în credință. credem că facem voia Domnului și am invita bucuroși pe orice copil al lui Dumnezeu la Cină, dacă am avea aprobarea divină. Dar credem că scopul instituirii poruncii și voia divină prin care trebuie reglată, necesită restricția sub care acționăm.

Ofensa față de actul nostru nu indică estimarea prea ușoară a părții ofensate despre ceremonialul Cinei? Ne bucurăm să primim la bogata masă spirituală a Domnului pe fiecare copil al lui Dumnezeu și acceptăm cu bucurie locul umil împreună cu ei. Când îi primim cu inimi și mâini deschise, de ce se ofensează că nu le dăm o fărâmă de pâine și o picătură de vin? Dacă elementele au o proprietate sacramentală, ar fi un motiv aparent pentru plângerea lor, dar dacă sunt privite ca un simbol al uniunii într-o organizație biserică, la care frații obiectează și e nu vor să intre, plângerea lor nu are temei.

Când Pedobaptiștii se plâng de cina strictă, le amintim că au un principiu comun cu noi pe care îl practică în felul lor. Dacă obiectează, s-o facă cu privire la ceva diferit și nu la ceva ce suntem de acord. Cursul contrar nu produce unitatea opiniei, nici nu promovează armonia sentimentului creștin care trebuie să subziste între urmașii Domnului.

Când baptiștii obiectează la Cina restrânsă întrebăm dacă nu dau o importanță nepotrivită euharistiei, în comparație cu botezul. Mr. Hall numește euharistia o funcție spirituală principală.25 În acest sens, se plânge că privilegiul de a lua parte la ea ar trebui să ni se nege. Este mai spirituală decât botezul? Dacă nu, de ce botezul este călcat în picioare, pentru a deschide calea spre euharistie? Când ambele ceremonii se presupune că posedă o eficacitate salvatoare, ordinea potrivită a respectării lor este menținută încă, cu atât mai mult ar trebui menținută dacă ambele sunt doar ceremonii. Dacă botezul era doar o ceremonie și euharistia o funcție spirituală principală, argumentele Cinei deschise ar avea o forță pe care acum nu o au: dar frații noștri nu apără această poziție.
 

Note de subsol:

24. Hall, Vol. i., p. 303.
25. Vol. i. p. 322.

 

 


 

Elemente practice ale trăirii în nădejde

 

de Marian Ghita

Așa cum am văzut la credință și dragoste, nădejdea trebuie să se manifeste și ea în mod concret în trăirea creștină. Nădejdea nu poate fi doar un concept teoretic al credinciosului. Atunci când apostolul Pavel se adresează


credincioșilor din Tesalonic, el scoate în evidență lucrarea credinței lor, osteneala dragostei lor și tăria nădejdii lor în Domnul Isus Cristos (1 Tes. 1:3). Așadar, credincioșii manifestau efectiv credința, dragostea și nădejdea lor în trăire practică și acestea erau văzute de cei care îi cunoșteau. Noi trebuie să ținem cont de faptul că faptele vieții noastre trebuie să mărturisească despre ceea ce noi considerăm a fi elementele de bază ale vieții noastre creștine. Noi trebuie să ne dăm toate silințele să unim cu credința noastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni (2 Pet. 1:5:7). Doar în acest fel, ni se spune, ni se va da din belșug intrare în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos (2 Pet. 1:11).


Ne vom uita la câteva dintre elementele practice ale trăirii în nădejde și vom căuta să înțelegem ce ar trebui să lucreze nădejdea creștină în viața noastră.

1. Natura nevăzută a nădejdii creștine
Înainte de a privi la aceste elemente practice ale trăirii în nădejde noi trebuie să înțelegem bine un aspect care este o caracteristică definitorie a acestei nădejdi creștine. Apostolul Pavel ne spune, atunci când ne arată care este nădejdea mântuirii noastre, „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Rom. 8:24-25). Aspectul definitoriu al nădejdii este că noi nădăjduim ce nu vedem (altminteri, nădejdea noastră nu mai este nădejde) și ea ne conduce înspre o așteptare în răbdare a ceea ce nădăjduim. Apostolul Petru întărește această idee și ne spune: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme prin felurite încercări, ...pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1 Pet. 1:5-9). Așadar, noi nădăjduim că vom primi, la sfârșit, mântuirea promisă. Dar, până atunci, noi trebuie să așteptăm cu credință, cu răbdare și cu bucurie împlinirea acestei nădejdi.


De ce este important să știm că nădejdea ne oferă ceva ce acum și aici nu vedem încă și care va fi împlinită după un timp de așteptare din partea noastră, cu răbdare în credința că, la momentul hotărât de Dumnezeu, vom primi în mod sigur ceea ce nădăjduim?


- Pentru că așa a hotărât Dumnezeu din veșnicie. Viața pământească este de fapt o perioadă de așteptare a lucrurilor nădăjduite. Așa au trăit toți înaintașii noștri – patriarhii, credincioșii din Vechiul Testament și toți cei din perioada Noului Testament. Nădejdea este nădejde tocmai prin acest fapt.


- Pentru că nădejdea are un rol determinant în formarea caracterului nostru asemenea Domnului Isus Cristos. Credința noastră în Dumnezeu și în promisiunile Sale necesită timp pentru desăvârșirea noastră, în vederea intrării în împărăția veșnică a lui Cristos (vezi 2 Pet. 1:3-11; 1 Pet. 1:3-9).


- Pentru că nădejdea ne ferește de credința prost înțeleasă. Sunt unii creștini care așteaptă intervenția Domnului „aici și acum”, în vederea primirii vindecării sau a altor binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Unii spun (în special cei dintre charismatici) că dacă ești bolnav și nu primești vindecare acum, înseamnă că nu ai credință deplină în Dumnezeu. Ei spun că este de neconceput ca un creștin să fie bolnav, sau în criză financiară, sau fără trecere în societate. Atunci, cum sunt considerați credincioșii din Evrei 11:35-40, care, deși „au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit”? Sunt aceștia credincioși pedepsiți de Domnul? În nici un caz, din moment ce Dumnezeu a apreciat așteptarea încrezătoare, din partea lor, a lucrurilor nădăjduite. Există lucruri pe care Dumnezeu ni le-a promis și suntem chemați să așteptăm în răbdare, cu nădejde, împlinirea a ceea ce El ne-a promis – aceasta este adevărata viață creștină.

2. Cei credincioși Îl proclamă-L pe Domnul ca sursă a nădejdii lor
Atunci când ne aducem aminte de nașterea Domnului Isus Cristos ne aducem aminte și de oamenii care au iubit pe Dumnezeu și au așteptat nădejdea mântuirii prin nașterea fiului Său. Dintre acești oameni au fost și doi bătrâni, Simeon și Ana, fata lui Fanuel (Lc. 2:25-38). Ceea ce a caracterizat viața acestor doi bătrâni a fost că ei duceau o viață sfântă, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, erau cu frica lui Dumnezeu, slujeau Domnului cu post și rugăciuni și așteptau mângâierea (sau mântuirea) lui Israel (Lc. 2:25, 37,38). Am putea spune că viața lor dedicată lui Dumnezeu își avea secretul în faptul că așteptau cu încredere nădejdea lui Israel (promisă de Domnul), adică venirea lui Mesia.


- O asemenea așteptare a nădejdii pentru poporul lui Dumnezeu a însemnat secretul vieții lor binecuvântate. Faptul că ei puteau trăi o viață sfântă și dedicată lui Dumnezeu, o viață plină de realizări și satisfacții se datora acestei nădejdi și Dumnezeului care le-a dat această nădejde a mântuirii. (Lc. 2:25-26,29). Moartea care se apropia de ei nu îi înspăimânta și nici nu îi descuraja pentru că nădejdea lor îi făcea să se bucure de viață veșnică.


- Nădejdea lor se baza pe promisiunile cuvântului Scripturilor. Ei puteau mărturisi foarte clar ce așteptau - nădejdea lor era clară pentru ei și putea fi comunicată și altora (Lc. 2:30-32, 38).


- Nădejdea lor a fost văzută ca fiind reală în pruncul Isus, pe care l-au văzut (Lc. 2:28,38). Pentru ei a fost suficient să vadă pruncul și astfel să se bucure de credincioșia lui Dumnezeu că El își va împlini promisiunile.


- Nădejdea lor a fost atât de reală încât ei au putut vedea în Cristos viitorul luminos al poporului lui Dumnezeu cât și suferințele care vor însoți moartea ispășitoare a lui Cristos (Lc. 2:29-35, 38). Practic ei puteau vedea întreaga mântuire a lor și realizarea ei în istorie, doar privind la pruncul Isus. Mai mult, ei au putut mărturisi și altora această nădejde. Ei trăiau prin credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7).


- Când Îl cunoști pe Dumnezeul care S-a revelat în Scripturi, atunci tu te poți bucura de Dumnezeu ca fiind Dumnezeul nădejdii tale (Rom. 15:13). Mărturisește-L pe Dumnezeu în toate circumstanțele vieții ca fiind Dumnezeul nădejdii tale. Nu aștepta să vezi neapărat experiențe mântuitoare ca să te bucuri de nădejdea mântuirii. Privește la Isus doar și încrede-te în Dumnezeu care este Dumnezeul nădejdii tale! (Ps. 73:28). „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine” (Ps. 34:5).

3. Cei credincioși dau socoteală de nădejdea care este în ei
Domnul ne-a spus foarte clar că în lume, din cauza Lui, vom avea necazuri și oamenii ne vor urî și ne vor prigoni (Ioan 15:18-16:4,33). Cum am putea scăpa de o asemenea eventualitate? Adevărații credincioși nu vor face demersuri disperate să se salveze de asemenea dificultăți, dimpotrivă, ei vor folosi aceste situații pentru a vesti Evanghelia cu orice risc (vezi Pavel - Fap. 9:15-16; 24:10-21; 26; Mat. 10:18-20). Ce îi face pe aceștia să nu caute salvarea vieții lor pe pericolele cu care ajung să fie confruntați ci ei fac tocmai ceea ce ar putea să le distrugă orice posibilitate de salvare omenească (adică să predice Evanghelia lui Cristos)? Ei consideră că salvarea lor este în nădejdea Evangheliei (Rom. 8:17-18). Ei nu caută neapărat salvarea dată de oameni ci mântuirea dată de Dumnezeu (2 Tim. 4:17-18). Ei urmăresc cu credincioșie să fie până la capăt martori ai lui Cristos (Apoc. 12:11). De aceea, în situația în care ni se cere să dăm socoteală de nădejdea noastră, noi trebuie să nu ne dăm la o parte de la vestirea Evangheliei, nici chiar în fața celor care par să aibă în mână soarta vieților noastre (1 Pet. 3:15; Mat. 10:18-20; Ioan 19:9-11).


- Pentru Pavel singura apărare în fața judecătorilor lui a fost vestirea Evangheliei (Fap. 26:1-23). Curajul lui Pavel în asemenea situații a venit din și prin Evanghelia însăși.


- Pavel nu a fost un om care putea fi acuzat de fapte contra Legii și contra normelor societății; nimeni nu putea să-l acuze de așa ceva, chiar dacă au încercat acuzatorii lui (Fap. 22-26; 1 Pet. 4:15-16). El a fost acuzat doar din pricina lui Cristos. El a dat socoteală doar de nădejdea pe care o avea în Cristos (Fap. 24:14-16).


- Pavel nu a putut fi acuzat, ca și creștin, nici de prostie și nici de nebunie (Fap. 26:24-29). Se putea dovedi în mod clar că predicarea și trăirea sa erau de fapt înțelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă impresia celor care îl cercetau părea a fi alta (vezi și atitudinea sinedriului față de Ștefan - Fap. 7:51-60; vezi și reacția lui Festus, dregătorul roman și a împăratului Agripa, înaintea mărturiei lui Pavel – Fap. 26:19-29). Întotdeauna când martorii Evangheliei sunt acuzați de împotrivitorii lor, va ieși în evidență că cei care dețin adevărul sunt doar martorii Evangheliei, în timp ce cei care îi acuză se dovedesc ei înșiși a fi vrednici de acuzare.


- Insistența lui Pavel de a fi judecat de cezarul de la Roma nu s-a datorat faptului că astfel spera să scape cu viață (viața lui i-a fost asigurată deja de Irod Agripa. Pavel de fapt dorea să aibă posibilitatea de a vesti Evanghelia și cezarului, și în Roma – Fap. 23:11; 28:17-31). Adevărul a fost că Pavel nu avea nevoie de apărarea omenească (el era nevinovat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor - lucru dovedit chiar de cuvintele împăratului Irod Agripa - Fap. 26:30-32). Pavel și-a dorit cu ardoare să ajungă la Roma și să vestească și acolo pe Cristos și nădejdea pe care o avea în El (Rom. 1:9-17).


- Și noi suntem chemați să mărturisim pe Cristos și să dăm socoteală de nădejdea pe care o avem în El, indiferent de ceea ce ni se va întâmpla (Fap. 1:8; 2 Tim. 4:16-18; Filip. 1:12-26). Nădejdea Evangheliei nu ni se poate lua sub nici o formă (1 Pet. 1:3-9).

4. Cei credincioși veghează în nădejde
Nevoia de cunoaștere a viitorului este puternic înrădăcinată în om. Profețiile despre viitor se găsesc în toate religiile și în toate activitățile umane. Iată de ce oamenii fac previziuni cu privire la cum va fi vremea, care va fi viitorul societății, etc. Însă numai religia creștină poate pretinde că deține cheia cunoașterii viitorului pentru că Domnul Isus Cristos a afirmat despre Sine: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24:35). Numai Dumnezeul cel adevărat este Cel care ține istoria omenirii în mâinile Sale și cheile viitorului; de aceea numai profețiile făcute de El și consemnate în Biblie sunt pe deplin adevărate (Isa. 43:9-13; Apoc. 1:8,11,17,18; 21:5-6; 22:13). De aceea numai Domnul nostru ne poate spune cum să trăim în mod potrivit pentru a ne bucura de nădejdea viitoare promisă de El. Cuvântul de ordine pentru sfinții Domnului, atunci când vorbim despre atitudinea potrivită față de viitor, este „Vegheați dar...!” (Mat. 24:42,44; 25:13). De ce să veghem? Ce înseamnă să veghem?


- Noi trebuie să cunoaștem bine faptul că Domnul nostru va reveni în glorie, dar nu știm deloc când El va reveni (Mat. 24:3,30,36,42). De aceea suntem chemați să veghem permanent. Așteptarea împlinirii nădejdii noastre trebuie să fie făcută printr-o atitudine de veghere permanentă. Doar așa putem fi gata pentru acel moment al revenirii Sale (vezi și 1 Tes. 5:1-11; Dan. 12:6-10). De ce Domnul nu ne-a descoperit momentul revenirii Sale? Pentru că viitorul este în totalitate sub stăpânirea lui Dumnezeu și nouă nu ne este dat să-l controlăm în nici un fel (1 Tes. 5:1; Deut. 29:29). Pentru că omul, în starea lui pământească, are tendința să facă calcule nepotrivite cu privire la viitor și să ignore obiectivele importante pe care Dumnezeu le are în vedere pentru el (Mat. 24:42-51; Fap. 1:6-8). Singurul lucru care ne este permis este acela de a fi fii ai luminii, nu ai nopții. Această stare de a fi în lumină nu înseamnă cunoaștere calendaristică a viitorului ci o trăire permanentă în lumina nădejdii viitorului glorios (1 Tes. 5:1-5). Caracterul nostru spiritual lăuntric este avut aici în vedere și trăirea noastră în lumina transformatoare a nădejdii viitoare (1 Tes. 5:6-11; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-3; Mat. 24:1-41), nu cunoașterea cu mintea noastră a ceea ce ne va rezerva viitorul.


- Noi trebuie să cunoaștem chemarea Domnului, pentru noi, de a-I fi martori până la marginile lumii și de a-I fi credincioși până la sfârșit în lucrarea la care El ne-a chemat (Fap. 1:6-8; Mat. 24:42-51; 25:14-46). Credincioșie față de Domnul înseamnă a duce însărcinarea pe care o avem de la El până la capăt în condițiile stabilite de El (Mat. 24:14, 42-51, 31-46), a folosi cum trebuie talanții dați de El (Mat. 25:14-30), a avea suficiente resurse ale harului Său pentru a reuși să fim în stare să fim gata pentru venirea Sa (Mat. 25:1-13; Efes. 5:25-27; Rom. 13:11-14) și a nu ne lăsa prinși de lucrurile acestei vieți pământești care ne împiedică să beneficiem de revenirea Sa în glorie (Lc. 21:34-35).


- Noi trebuie să cunoaștem bine nădejdea viitoare a celor credincioși, pentru a fi, noi înșine, cu adevărat mângâiați și pentru a ne mângâia unii pe alții și să nu ne trezim că ne mângâiem cu nădejdi înșelătoare (1 Tes. 4:18; 1 Cor. 15:57-58; Ierem. 2:12-13; 17:13). Vegherea presupune mare atenție cu privire la ceea ce nădăjduim și aceasta este posibil doar când umblăm în lumina adevărului lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1-7; 1 Tes. 5:1-6).

5. Adevărații credincioși nădăjduiesc până la sfârșit
Perseverența în credincioșie și nădejde este o caracteristică importantă a adevăratului credincios. Lipsa perseverenței în credință și nădejde îl descalifică pe acesta înaintea lui Dumnezeu (Evr. 10:39; 6:11-12; 3:6). Cum putem fi noi perseverenți în nădejde?


- Putem fi perseverenți până la capăt în nădejde printr-o bună ancorare în făgăduințele lui Dumnezeu (Evr. 6:13-20). O asemenea ancorare înseamnă mai întâi să-L cunoști bine pe Dumnezeu. El este credincios cuvântului Său și hotărârea Sa de a-Și împlini promisiunile este de nezdruncinat (Evr. 10:23). Pe de altă parte, Dumnezeu Și-a întărit foarte bine promisiunile Sale în fața credincioșilor Lui. Ni se spune că Dumnezeu S-a jurat pe Sine Însuși pentru a întări promisiunile Lui. De aceea, nădejdea împlinirii lor este ca o ancoră a sufletului, tare și neclintită, care pătrunde chiar în locul preasfânt.


- De asemenea, mântuirea noastră se bazează pe lucrarea Fiului lui Dumnezeu, nu pe un anume slujitor al Său, precum Moise (Evr. 3:6; 6:20). Calitatea celui care garantează nădejdea noastră este excelentă - nimeni nu se compară cu Fiul lui Dumnezeu, Cel deopotrivă cu Dumnezeu (Evr. 1:2-3).


- Noi suntem chemați să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre (Evr. 10:23). „Fără șovăire” înseamnă că nimic nu poate zdruncina nădejdea noastră viitoare. La Dumnezeu nu există „dacă se poate, atunci țineți nădejdea voastră”. Dumnezeu ne asigură în totalitate perseverarea noastră până la capăt. De aceea nu există nici o scuză pentru cei care au abandonat nădejdea lor, din diverse cauze. Astfel, nici o piedică, nici un păcat, nici o legătură pământească nu ar putea să ne rețină din alergarea noastră, pentru a ajunge la Cristos (Evr. 12:1-2). Este interesant că în acest context ni se spune că Cristos a disprețuit rușinea, a suferit din plin împotrivirea păcătoșilor și s-a împotrivit până la sânge împotriva păcatului (Evr. 12:2-4). Ceea ce l-a motivat pe El să suporte atâtea provocări a fost bucuria care Îi era pusă înainte de Dumnezeu și gloria care a primit-o la dreapta măririi cerești. La fel și noi ar trebui să știm că nimic nu ar trebui să ne oprească din perseverarea până la capăt în nădejde. Noi suntem chemați să privim la Cel care a mers înaintea noastră, care ne-a asigurat o mântuire desăvârșită și veșnică, care ne asigură că a luat asupra Lui păcatele și poverile noastre, a suferit în locul nostru chiar moartea. De aceea să ne întărim până la capăt în această nădejde (Evr. 2:9-18).


 

Viorel ArdeleanEvanghelizarea printre romi (partea 4)


de Ardelean Viorel


Matei 28:19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

Cel mai potrivit lucru este să dăm ca exemplu primii ucenici care au plătit preţul[33] pentru că au vestit Mesajul Evangheliei, chiar dacă Biblia nu este explicită în ceea ce priveşte sfârşitul majorităţii apostolilor, tradiţia orală consemnează felul cum au murit. În locul lui Iuda, care l-a trădat pe Isus Hristos, este ales Matia, iar după Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul prigoanei, ucenicii denumiţi şi apostoli se împrăştie şi încep să vestească Evanghelia în diferite ţinuturi. În Fapte ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov.

a). Martirul Ştefan. El[34] a fost primul martir creştin, diacon, iar istoria sa ne este relatată în Fapte 6-7. Diaconii au fost aleşi să slujească la mese pentru că nu era potrivit ca ucenici să facă acest lucru şi să nu vestească Cuvântul Donului şi existau nemulţumiri în ceea ce priveşte împărţirea de ajutoare. Astfel au fost aleşi cei şapte diaconi printre care şi Ştefan, dar care se ocupau şi cu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul ne spune că Ştefan era plin de Duhul Sfânt şi prin el se făceau semne şi minuni. Astfel el devine ţinta atacurilor din partea evreilor, dar nici învăţaţii din Alexandria nu au putut să-l contrazică. În acest caz conform caracterului lor au plătit pentru mărturii false, l-au adus la judecata Soborului şi l-au condamnat la moarte. Înfuriaţi de apărarea sa impecabilă, l-au omorât cu pietre. Ştefan înaintea morţi vede şi spune memorabila frază Fapte 7:56 şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” De asemenea întocmai ca şi Isus Hristos, cere iertare pentru ei. După ce Ştefan a fost martirizat a început o persecuţie în Ierusalim iar ucenicii s-au împrăştiat în Iudeia şi Samaria. Se pare că în timpul persecuţiei au murit cam două mii de creştini printre care şi Nicanor, încă unul din cei şapte diaconi.

b). Iacov a fost fiul lui Zebedei, pescar în Galieea, şi fratele apostolului Ioan. Moartea lui s-a datorat lui Irod, guvernator al Iudeii prin anul 44 d.Cr, care a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi Iacov a fost ales ca obiect al unei răzbunări personale. El a fost decapitat, iar tradiţia afirmă faptul că în aceeaşi perioadă Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi au suferit martirajul. Se observă tiparul eklesial al persecuţiilor.

c). Filip din Betsaida, din Galilea a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din Asia. Apoi a ajuns în Frigia la Hierapolis, unde locuitorii erau idolatri şi se închinau unui şarpe mare. El a convertit cu ajutorul Duhului Sfânt pe mulţi la creştinism, şi şarpele a fost omorât. Lucru acesta cum era de aşteptat a înfuriat pe preoţii din acel loc, pentru că ei câştigau bani din superstiţiile poporului, iar Flip a fost aruncat în închisoare. După ce a fost bătut a fost răstignit, iar Bartolomeu care l-a îngropat era să gata să aibă acelaşi destin. Filip a fost martirizat cam prin anul 52 d.Cr. Alte surse[35] menţionează faptul că s-a făcut o confuzie între Filip apostolul şi Filip evanghelistul, dar se pare că într-adevăr Filip apostolul a fost cel care martirizat.

d). Matei aşa cum ştim s-a născut în Nazaret şi a trăit în Capernaum, unde era vameş, adunând birul pentru poporul roman. La chemarea lui Isus a lăsat totul şi a mers după El. După ce a predicat în Iudeea a plecat să predice la neamuri. Matei a plecat în Etiopia, a predicat, a înfiinţat biserici, a rânduit prezbiteri şi a suferit moarte de martir fiind ucis cu sabia. Tradiţia[36] afirmă că a predicat 15 ani în Palestina, apoi face lucrarea de evanghelist între păgâni şi şi moare de moarte bună în Etiopia sau Macedonia. Din păcate datele sunt nesigure.

e). Marcu scrie Evanghelia[37] care îi poată numele, dar se pare că aceste cuvinte sunt a lui Petru. El înfiinţează o biserică în Alexandria, după care se duce în Libia unde întoarce pe mulţi la Domnul. Când se reîntoarce în Alexandria , egipteni zeloşi şi invidioşi îi hotărăsc moartea. El a fost prins, legat de picioare, târât pe străzile din Alexandria şi apoi aruncat în temniţă, iar a doua zi trupul său a fost ars. Tradiţia[38] firmă faptul că oasele lui au fost mutate la Veneţia fiind considerat Sfântul patron al cetăţii, dar distanţa mare în timp face puţin probabil acest lucru. Nu există date precise dar legenda afirmă că întemeierea oraşului datează din anul 421 d. Cr. După[39] alţi autori, el a ajuns în Cipru, Pamfilia şi Isauria şi se întoarce la Ierusalim (Fapte 13 5…13), fără a fi precizat dacă a fost martirizat sau nu, acestea fiind dovezi interne.

f). Iacov cel mic[40] a predicat la Ierusalim, dar evreii nu au vrut să primească Evanghelia. Tradiţia afirmă faptul că s-a dus în Egipt, în misiune. Acolo a fost prins, judecat şi osândit la moarte prin răstignire. După aceea corpul lui a fost tăiat cu ferestrăul, din pricina aceasta ferestrăul este simbolul lui Iacov cel mic, dar aceste informaţii nu sunt sigure.

g). Matia a fost ales ca şi ucenic în locul lui Iuda vânzătorul, după ce Isus Hristos s-a înălţat la cer. Fapte 1:26 „Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. El se pare că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici (istoricii Eusebiu şi Epifani afirma acest lucru). Tot tradiţia spune că el a predicat în Iudeea şi a fost martirizat la Ierusalim, prin împroşcarea cu pietre apoi ia fost tăiat capul.

h). Iuda, numit Levi şi Tadeu, era naţionalist şi avea visuri de mărire (Ioan 14:22, 23). El a plecat să predice Evanghelia în Edesa, pe râul Eufrat, a predicat a făcut minuni şi a vindecat bolnavi. Mulţi oameni au crezut Evanghelia şi s-au întors la Domnul. A plecat în alte cetăţi ca să predice, iar tradiţia spune că a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

i). Simon canaanitul înainte de a fi chemat să fie apostol a făcut parte din partida zeloţilor, naţionalişti fanatici, duşmanii Romei, a străinilor şi chiar a iudeilor care colaborau cu romanii. În preajma lui Isus el ajunge să fie coleg şi ucenic cu Matei vameşul şi observăm schimbarea radicală care s-a petrecut cu el. Tot tradiţia spune că în final a fost răstignit după ce a predicat printre evrei.

î). Andrei era fratele lui Simon Petru, din Betsaida Galileii, a fost foarte activ şi a dus mulţi oameni la Hristos. El a predicat Evanghelia popoarelor asiatice, unde a avut convertiţi. Apoi merge în Grecia unde predică şi face minuni. Tradiția afirmă că Andrei a vindecat pe soția guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia, ea devenind creștină. Guvernatorul i-a interzis să mai predice, dar Andrei a continuat lucrarea de misiune și mulți oameni au crezut în Hristos. În urma predicării și a misiuni guvernatorul îl condamnă pe Andrei la moarte prin răstignire pe cruce. Crucea a fost în formă de X, dar nu l-au bătut în cuie ci doar l-au legat de ea. El a asta legat de cruce trei zile apoi a murit. Eusebiu spune despre Andrei că a predicat în Sciția, iar Neceforus afirmă că a vestit Evanghelia în Asia Mică și în Tracia. Alte surse spun că el ar fi înfiinţat biserica din Constantinopol, se pare că Pavel amintește de acel lucru în Romani 16:9. Există alte surse care susţin cu totul altceva. Biserica[41] Ortodoxă Română, a luat ființă în anul 1872. După războiul de independență din 9 Mai 1877, în urma tratativelor cu Constantinopolul, s-a cerut recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române, fapt recunoscut de patriarhul ecumenic Ioachim al - IV- lea. Biserica Ortodoxă română a luat ființă de facto pe data de 25 aprilie 1872, când s-a constituit Sfântul Sinod de la București. Practic Ortodoxismul a fost introdus în România de către Bulgari.

g). Petru[42] era fratele lui Andrei, ambii pescari de meserie. Petru era născut să fie lider și curând ajunge purtătorul de cuvânt al ucenicilor. El era ferm în credința lui și primește numele de Chifa, nume ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Pe cât era de zelos, tot așa de repede s-a lepădat de Isus Hristos în momentul răstignirii, dar în urma pocăinței este iertat. După ce apostolul Iacov este decapitat în anul 44 d .Cr, Petru este arestat dar un înger îl eliberează din temniță în timp ce biserica se ruga pentru el. Irod mânios a poruncit ca soldații care l-au păzit să fie uciși. Din referințe interne Petru nu a părăsit Palestina și îl găsim la primul conciliu creștin descris în Fapte 15, în anul 51 d.Cr. (Galateni 2:1), De aici încolo nu mai avem date biblice despre Petru și Pavel. Tradiția și ”Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei” stabilește” ? faptul că Petru și Pavel au fost martirizați la Roma. Eusebiu îl citează pe Origen și susține același lucru. Totuși avem o referință internă care vorbește de martirajul lui Petru Ioan 21:18 ”Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi,”, dar abia în secolul III apare disputa dacă El ar fi fost episcopul bisericii din Roma.

h). Toma „necredinciosul” a purtat şi numele de Didimus – geamăn, sceptic din fire, deşi a fost martor la minunile lui Isus Hristos nu crede în Învierea lui Isus decât în prezenţa unor dovezi palpabile. Ioan 20:25 „………Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede, ” iar Isus după opt zile îi acordă Harul de genul acesta. Tradiţia spune că a predicat Evanghelia în Persia, alte surse indică India în regatul lui Gundoforus, unde a predicat brahmanilor şi oamenii s-au convertit. În 190 d. Cr Pantaenus când a mers acolo să predice a găsit o biserică gata formată. Descoperirile moderne întăresc acest lucru că a existat la Punjab în secolul I împăratul respectiv, iar an anul 68 d. Cr, cam zece mii de evrei au emigrat în ţinuturile acelea. Se crede că Toma a murit străpuns de suliţă.

I). Bartolomeu[43] în greacă bartohlomaios fiul lui Talmai din Galilea , se pare că a fost Natanael, dar acest lucru nu se poate spune precis. Filip[44] ia spus primul despre Isus (Ioan 21:2). El devine misionar zelos prin părţile Persiei, Mesopotamia, Egipt şi Armenia. Se pare că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia. Nu se cunoaşte felul în care a murit dar se suţine că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo ca şi artist într-o pictură „Judecata cea din urmă" îl prezintă pe Barolomeu jupuit şi cu mâinile îşi ţine propria piele, dar aceasta este viziunea artistului despre moartea ucenicului. „Decorarea[45] pereţilor altarului din Capela Sixtină - o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541”

h). Luca de profesie doctor[46], convertit dintre neamuri a fost tovarăşul de călătorie a lui Pavel. Este un creştin modest, nu se scoate în evidenţă dar Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor au fost scrise de el. El a fot un istoric foarte bun, bine educat, precizează datele şi locurile geografice, vorbeşte şi în mod concret, descrie anumite funcţii ala oficialităţilor din vremea sa, are o terminologie pentru descrierea bolilor, fapt pentru care este apreciat şi stimat. La Troa devine tovarăşul de misiune a lui Pavel (Fapte 16:10- 11), se pare că s-au despărţit o vreme dar revine în a treia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 20:6). În timpul în care Pavel este întemniţat la Roma, Luca era cu el „Numai Luca este cu mine" (2 Timotei 4:11). Nu ştie precis ce s-a întâmplat cu Luca după martirajul lui Pavel. Tradiţia afirmă că a avut o viaţă lungă iar „Grigore de Nazian spune că Luca ar fi suferit moarte de martir”. Astăzi[47] la Padau în biserica Sf Iustin se găseşte un sarcofag cu osemintele lui dar este o sursă şi informaţie puţin probabilă.

i). Pavel a fost apostolul neamurilor, evreu, din seminţia lui Beniamin din cea mai îngustă partidă a fariseilor, s-a născut la Tars în Cilicia. Pavel era cetăţean roman din naştere (unii cumpărau cetăţenia romană), fapt ce rezultă că el era de mult timp acolo. Avea o bună pregătire, învăţase la picioarele lui Gamaliel şi de tânăr „ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot”. El primeşte autoritatea din partea Sanhedrinului să persecute pe creştini, acţiune pe care o face cu mult zel. După ce a prigonit creştinii din Iudeea, el pleacă la Damasc ca să facă acelaşi lucru. Pe drumul Damascului i se arată Isus : Fapte 9:4 „El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, iar Saul se converteşte la creştinism. După convertire el începe să predice Evanghelia iar împăratul şi evreii se mânie şi vor să-l aresteze, dar Saul scapă de furia lor. A fost înflăcărat în lupta împotriva creştinilor şi este tot aşa şi în predicarea Evangheliei. Pavel a avut parte de suferinţe nespus de multe. "De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..". (Fapte 11:24 - 25), iar în 1 Cor. 15:32 Pavel afirmă că s-a luptat cu fiarele din Efes (cel mai probabil în arenă) şi că a învins. El face trei călătorii misionare, iar în anul 57 î. Cr, se întoarce la Ierusalim, unde este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma fiind judecat de Cezar, după care este pus în libertate pentru un timp scurt. Pleacă în Asia Mică la Efes, în insula Creta, trece în Macedonia, Corint şi Nicopoli (Tit 3:12). La Roma este întemniţat din nou, unde scrie Epistola către Timotei, iar la a doua înfăţişare înaintea Cezarului este condamnat la moarte prin decapitare. El simte că i se apropie sfârşitul şi scrie „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în "ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui" (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prietenii din catacombe şi l-au înmormântat (Clement, Romani 1:5). Nu avem nici o referinţă a faptului că Pavel fost episcop la Roma, aşa cum susţine tradiţia Catolică.

h). Timotei a avut o mamă evreică şi tată grec. Se pare că s-a întors la Domnul la prima vizită misionară a lui Pavel în Listra. El cunoaşte bine Scriptura era evlavios ca şi mama sa şi fraţii îl vorbeau de bine. Încă de tânăr se dedică predicării şi este un tovarăş de folos a lui Pavel în misiunea de Evanghelizare. Pavel îl lasă pe Timotei la Filipi, Berea, unde rămâne cu Sila (Fapte17:14), apoi se întâlneşte cu Pavel în Atena, Tesalonic, Corint, şi iar la Tesalonic (Fapte 17:14). Într-o perioadă de cinci ani nu mai există date despre el, apoi se duce cu Pavel la Roma. „Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare”. Timotei este eliberat din închisoare, merge în misiune în Asia proconsulară şi rămâne la Efes (2 Timotei 1:4). Pavel îl cheamă la Roma dar nu se ştie dacă a ajuns la timp înainte ca Pavel să fie executat. După alte surse Timotei a rămas şi a predicat în Efes şi suferă martirajul sub Nerva sau Domiţian

Precizăm faptul că de la începutul creştinismului, pe o perioadă de 300 de ani au fost zece valuri de prigoană în care au pierit mii de creştini. În anul 313 î.Cr sub Constantin cel Mare, Biserica se uneşte cu Statul şi din Biserica Apostolică se transformă în Biserica Catolică, care este parţial păgânizată şi devine ea însăşi generatoare de tradiţii şi erezii. Tiparul persecuțiilor este de tip ekklesial și politic. De-a lungul secolelor creştinii simpli şi adevăraţi au avut de suferit pentru credinţa lor până în ziua de azi când creştinii din Africa şi Orient sunt martirizaţi. Şi astăzi cei implicaţi în misiunea de evanghelizare plătesc un preţ, unii dintre ei chiar cu viaţa lor.

 

Note de subsol:

[33]Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[34] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[35] Dicţionar Biblic pag 458
[36] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 122
[37] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[38] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția
[39] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 135
[40] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[41] Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română
[42] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[43] Dicţionar Biblic pag 134
[44] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[45] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti
[46] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro
[47] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 142

 

VA URMA


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate