Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL III

 

BISERICA UNIVERSALĂ

 

SECȚIUNEA I.—STATUTUL DE MEMBRU

 
biserica universală este compania celor salvați de Hristos.

 

Dacă termenul biserică este folosit în Scripturi pentru a denota trupul lui Hristos, discipolii, este un fapt. Dacă o privim ca pe o întrebare etimologică, ne putem îndoi dacă un cuvânt, care ne asigură de o adunare, poate fi folosit să denote un trup care nu s-a adunat pe pământ de la prima persecuție, care a împrăștiat creștinii din Ierusalim. Dar rațiunea pentru o astfel de aplicare a termenului poate exista și dacă recunoaștem faptul că așa se aplică, motivul pentru această folosire particulară va deveni un subiect potrivit pentru întrebări.

 

Următoarele sunt exemple în care cuvântul este folosit cu această semnificație largă: să fie capul bisericii. 1 A Lui să fie slava în biserică în Isus Hristos în veșnicie” 2. Să încerce cineva să interpreteze acestea și alte pasaje similare, pe baza presupunerii că termenul biserică denotă trupul creștinilor ce se adună într-un loc – ca biserica din Roma, Corint, Efes - și va deveni convins că interpretarea este inadmisibilă. În unele pasaje, extensia termenului la întreg trupul credincioșilor este aparentă. În altele, deși nu este la fel de aparent, această semnificație este intenționată, ea armonizându-se perfect cu folosirea termenului, contextului și scopului pasajului.

 

Vom cerceta întrebarea, dacă termenul de biserică, în larga sa semnificație, include pe cei care mărturisesc credința în Hristos, dar nu sunt creștini adevărați. astfel de mărturii false au devenit comune î timpurile moderne, dar ne întrebăm cu privire la sensul său în timpurile apostolice, când nu erau așa de mulți creștini falși. chiar și în acele vremuri vechi erau unii care se introduceau între frați, care erau frați falși. dar amestecul unor astfel de persoane nu era autorizat de capul bisericii și în efortul nostru de a afla ce este biserica, trebuie să aflăm cum a instituit-o Hristos, nu cum a conceput-o omul sau cum a corupt-o.

 

După ce am aflat faptul că termenul este folosit în sensul extins, întrebarea următoare se referă la motivul folosirii sale.

 

Unii au crezut că această folosire a cuvântului nu este colectivă, ci generică. Când spunem că aurul este mai greu ca nisipul, termenii de aur și nisip sunt folosiți generic. Dacă erau folosiți colectiv pentru a denota tot aurul și nisipul din lume, propoziția nu ar fi adevărată, deoarece există greutăți mai mari în lume decât acestea. Dar comparația este între aceste două tipuri de materie fără a lua în considerare cantitățile existente. În folosirea generică a numelor pentru a denota diferitele feluri dezorganizate de materie, substantivul nu este precedat de articol – focul, aerul, apa, pământul, ca nume de elemente, sunt folosite fără articol. Om este folosit generic, fără articol, nu spunem omul, doar dacă se referă la un anume om. Când numele altor trupuri organizate sunt folosite generic, articolul definit este folosit, spunem deci: calul este mai tractabil decât măgarul. Cedrul este mai rezistent decât stejarul. Deci biserica este folosit generic pentru a denota organizația existentă în bisericile locale.

 

Este un argument în favoarea acestei opinii, că ideea de adunare este reținută deplin în semnificația cuvântului. Fiecare biserică locală este o adunare.

 

Această teorie generică este apărată de un personaj fictiv din "Theodosia Ernest," o lucrare populară recent publicată, care susține adevărul doctrinei Scripturii despre botez și organizațiile bisericești. Argumentele lui Courtney, cu privire la întrebarea ce ne stă înainte sunt cele mai bune, deci, le vom examina.

 

Întrebarea nu este dacă termenul biserică poate fi folosit gramatical în sens generic, ci dacă Scriptura face aceasta. Este o întrebare de fapt. Trebuie să examinăm pasajele în care cuvântul se extinde cu semnificația dincolo de biserica locală și determină dacă în aceste cazuri este generic sau nu.

 

„pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor învinge.” 3

 

Acesta este primul text pe care Courtney îl examinează în legătură cu întrebarea. El vede biserica ce va fi construită, ca pe o organizație vizibilă, și susține că nici o organizație vizibilă mai extinsă decât biserica locală, a fost instituită de Hristos. Deci, este vorba despre biserica locală, și termenul are o semnificație extinsă, fiind folosit generic. Ne opunem acestui argument cu două obiecții: . nu este nici o dovadă că biserica la care se referă pasajul acesta este o organizație vizibilă în sensul lui Courtney. Forța opozabilă determinată de fraza: porțile iadului, nu este o organizație și textul nu conține nici o dovadă că biserica este diferită de aceasta. 2. Pasajul nu admite o interpretare consistentă, pe baza presupunerii c termenul biserică este generic.

 

Toți sunt de acord că textul nu se referă la vreo biserică locală – ca cea din Ierusalim, Corint sau Roma. Promisiunea perpetuității nu a fost desemnată pentru a fi aplicată vreuneia din aceste biserici. Una din ele este împrăștiată de persecuție, alta se degradează, și a treia este coruptă și devine sinagoga Satanei, nu a lui Hristos. Consensul universal al interpreților spune că aplicația corectă a textului se extinde dincolo de biserica locală și se referă la urmașii lui Hristos din lumea întreagă, dar cum termenul de biserică obține semnificația extinsă, este o întrebare. Majoritatea interpreților au presupus că este folosit ca un nume colectiv pentru trupul lui Hristos, dar unii, și Courtney, presupun că este o folosire generică a termenului – deci, este cuvântul biserică în acest pasaj, colectiv sau generic?

 

Când termenii colectivi sunt folosiți să denote subiectul unei afirmații, ceea ce se afirmă este cu privire la tot corpul semnificat sau la indivizi ce compun corpul. O regulă gramaticală cunoscută spune: substantivul multitudinilor, care semnifică mulți, poate avea un verb sau pronume la fel, fie la singular, fie la plural, dar nu fără atenție la sensul cuvântului, care să transmită unitatea sau pluralitatea de idei. Când spunem că mulțimea este mare, deoarece verbul este la singular, mărimea este dată de mulțime ca un tot și sensul este de multe persoane, care compun mulțimea. Pe baza aceluiași principiu, pronumele care se referă la substantive colective, poate fi singular sau plural, în funcție de sens. Putem spune că mulțimea este mare sau mulțimile sunt mari, referindu-ne la indivizii care le compun.

 

Cu privire la substantivele generice, folosirea limbajului nu autorizează o astfel de regulă. În fiecare propoziție bine construită, în care se găsesc, verbele și pronumele care acordează cu ele sunt de obicei la singular și lucrurile afirmate cu privire la ele se relaționează întotdeauna de indivizi și nu de gen sau specie, ca întreg. Spunem: stejarul este mare, nu stejarul sunt mari, și se referă la dimensiunea fiecărui stejar, nu la numrul de indivizi conținuți de specie.

 

Pentru a ilustra folosirea termenilor generici, se face o referire la pasajele din Theodosia, din Iov, care vorbesc despre leviatan și calul de război. Aceste pasaje slujesc la exemplificarea regulii prezentate anterior. Verbele și pronumele sunt toate la singular și lucrurile afirmate se relaționează la animalele individuale și nu la speciile considerate colectiv.

 

Să aplicăm această regulă la interpretarea textului. Pe baza presupunerii că biserica este aici un termen generic, regula determină sensul, că fiecare biserică individuală este zidită pe stâncă și fiecare biserică individuală are promisiunea că porțile iadului nu o vor învinge. Dar aceasta, cum a admis Courtney, nu poate fi sensul acestui pasaj.

 

Dar este regula universală? Nu sunt excepții, în care afirmații ce se referă la termeni generici, se relaționează cu speciile ca întreg, și nu individual? Da, sunt excepții. O propoziție poate fi astfel, încât interpretarea conform cu regula nu îi dă sens, sau sensul cunoscut nu a fost intenționat de autor: suntem deci obligați să o considerăm excepție. Courtney ne dă o astfel de propoziție: juriul este construit pe stânca constituției și conciliile tirane nu îl vor învinge. Această propoziție nu se conformează regulii. A fost construită în scopul furnizării unei paralele cu cuvintele lui Hristos, dar ne îndoim că Courtney va scrie așa ceva vreodată. Nu pare că propoziția exprimă ceea ce se cere de către paralelismul presupus al cuvintelor lui Hristos. Promisiunea perpetuității bisericii nu a eșuat, când corupția a cuprins pământul, cu excepția văii lui Piedmont, sau munții Galilor. Dar dacă tirania a alungat modul de judecată cu jurați de pe tot pământul, cu excepția unei curți obscure, ar spune vreun scriitor: juriul este zidit pe ….etc, și conciliile tirane nu au reușit să îl învingă? Cine ar spune sau scrie așa ceva, se depărtează de formele normale de limbaj.

 

O altă dificultate rămâne, din folosirea pronumelui „meu”: voi zidi biserica Mea. Calul este folosit generic, dar calul meu nu este folosit așa. și prezența pronumelui este foarte nefavorabilă pentru interpretarea „biserica mea” în mod generic. C. crede că juriile din domeniul reginei Victoria, acționând pe baza autorității ei, pot fi generic numite jurii, dar dacă Maiestatea sa se adresează în parlament „juriul meu este zidit pe stânca constituției și conciliile tirane nu îl vor putea învinge”, ne îndoim că limbajul va fi înțeles.

 

În interpretarea Scripturii, forme neobișnuite de exprimare nu sunt niciodată presupuse fără a fi necesare, și interpretarea cea mai naturală, care se conformează cu usus loquendi, este preferată. Dificultățile întâmpinate la interpretarea textului luat în considerare, când „biserica mea” este luată generic, dispar când se înțelege ca termen colectiv, inclusiv trupul oamenilor lui Dumnezeu din orice vreme și țară.

 

Regula dată cu privire la substantivele generice poate fi ilustrată prin nenumărate exemple. Se spune despre leviatan: săgeata nu îl face să zboare. 4 Ceea ce i se atribuie aici, este atribuit fiecărui animal individual al speciei. Aparține speciei întregi, dar nu trupului agregat întreg. Putem spune: hiena este feroce, și oamenii nu au putut-o îmblânzi. Ferocitatea este aici atribuită fiecărei hiene individual, în specie, și îmblânzirea unei singure hiene, ar face falsă afirmația. Pe baza aceluiași principiu, declarația lui Hristos despre porțile iadului, nu poate fi adevărată, dacă se referă la biserică ca și substantiv general, deoarece mulți indivizi au fost învinși.

 

Regulile rar nu au excepții. Oamenii caută ușurința în vorbire și scriere, și când nu le este teamă că sunt înțeleși greșit, își permit multe libertăți în folosirea cuvintelor. Dacă cineva încearcă să aleagă să inventeze propoziții care nu se vor conforma la regula menționată, poate avea succes, dar va găsi, la o examinare atentă, că este o particularitate care permite excepția de la regulă. C. a văzut bine substantivul generic ca fiind "reprezentativ." Un individ este văzut ca reprezentând toți indivizii. Dacă un substantiv generic ca și formă, este folosit ca să nu rețină caracterul "reprezentativ" ci să denote tot genul, direct, și fără reprezentare, devine substantiv colectiv. Este posibilă construirea de propoziții de acest gen, care vor fi excepții aparente de la regulă, și dacă textul este o excepție, cuvântul biserică este colectiv, nu generic sau reprezentativ. Dacă termenul biserică semnifică o biserică locală, considerată reprezentativă a bisericilor locale, promisiunea că porțile iadului nu o vor învinge, aparține fiecărei biserici locale. Dar nu este adevărat, deci interpretarea generică a pasajului este inadmisibilă.

 

Pentru că am persecutat biserica lui Dumnezeu.5 Am persecutat dincolo de măsură biserica lui Dumnezeu.6 Persecuta plin de zel biserica.7

 

Aceste pasaje nu pot fi o dovadă că semnificația cuvântului biserică se extinde dincolo de limitele unei adunări locale. În timpul prigoanei lui Saul, singura biserică existentă era cea a Ierusalimului. Această biserică a persecutat-o el, și despre ea este vorba în textele citate mai sus. Dar din alte versete s-a văzut că acest cuvânt ia o semnificație mai extinsă, este sugerată posibilitatea că are un sens mai larg în aceste texte. Pavel nu spune că a persecutat biserica din Ierusalim. Deși era unica biserică existentă atunci. Dacă mintea lui ar fi fost fixată asupra bisericii din Ierusalim, când a vorbit despre persecuții, ca adunare locală, se putea distinge de alte biserici locale care au apărut ulterior. Când Pavel a scris, biserica din Ierusalim nu mai era Biserica, ci una din biserici. Este probabil că a folosit cuvântul biserică, cu semnificația lui largă, deci, cum se obține această semnificație extinsă? Este un termen generic sau colectiv?

 

Când Hristos S-a întâlnit cu Saul, pe drumul Damascului, i-a spus: de ce mă prigonești? Eu sunt Isus pe care Îl prigonești. Sensul acestui limbaj poate fi aflat din cuvintele pe care le va folosi în ultima zi: ce ați făcut celui mai mic din acești frați, Mie Mi-ați făcut. 8 Acuzația Lui era împotriva lui Saul, deoarece acesta persecuta pe urmașii Lui, membrii trupului mistic. Această persecuție este explicată în altă parte: pe mulți sfinți i-am închis în închisoare. Când erau omorâți, vorbeam împotriva lor. I pedepseam în sinagogi, îi obligam să blasfemieze și îi alungam în cetăți străine.9 Sfinții erau obiectul persecuției lui Saul și nu o instituție a lui Hristos, numită biserică. Nu instituția o închidea el în închisoare, o condamna la moarte, sau o făcea să blasfemieze, ci bărbații și femeile erau obiectul urii și mâniei lui. Nu persecuta instituția, nici ca instituție individuală în Ierusalim, sau ca gen, din care această biserică din Ierusalim este specia și reprezentativă. Dar el persecuta sfinții și termenul de biserică denotă sfinții ca și substantiv colectiv. Ca termen generic , biserică nu denotă obiectul persecuției.

 

C. construiește ceea ce el consideră a fi o propoziție paralelă cu cuvintele lui Pavel. „Sunt un plantator de bumbac dar nu merit să fiu numit plantator de bumbac, pentru că acum 20 de ani eram foarte opus lui Whitney și mașina de bumbac. Mașina de bumbac este un termen generic. Obiectul neplăcerii lui este mașina, nu lemnul, fierul care o compun. Astfel, dacă persecuția lui Saul era împotriva bisericii în general, era împotriva unei și nu a oamenilor care erau membrii. Dar nebunia lui Saul era împotriva persoanelor, nu a organizației ecleziastice.

 

În fraza „am persecutat biserica”, este o particularitate care merită observată. Ca obiect al persecuției, biserica implică pluralitatea, deoarece persecuția era a membrilor individuali, nu a trupului, ca unitate: dar ca obiect al distrugerii, este prezentată unitatea idei, deoarece e vorba de trup, nu de indivizi. Această folosire cu două sensuri este pentru substantivele colective și este recunoscută ca și regulă gramaticală, dar nu se prea potrivește cu substantivele generice. Un plantator de bumbac poate urî mașina de bumbac, ca gen, dar nu este clar cum o poate spulbera generic sau reprezentativ, nu este clar. Nici un scriitor bun nu ar spune: a distrus șarpele și copacul de pe insulă, folosind termenii de șarpe și copac, generic, ci ar spune: a distrus șerpii și copacii de pe insulă. Alte propoziții se pot construi cu aspect mai puțin aparent al folosirii generice, dar nu este folositor pentru cazul nostru. Bunul simț recomandat de Courtney interpretează limbajul conform folosirii comune și se înțelege că Pavel a distrus biserica persecutându-i membrii, concepând biserica ca pe o adunare de oameni și folosind numele prin care este desemnată ca și substantiv colectiv, nu generic.

 

Distincția dintre o organizație și indivizii ce o compun este cercetată de C, atunci când lovește în diversele organizații ecleziastice de azi și îi acuză de răzvrătire împotriva lui Hristos. Dar în același timp explică că nu face această acuzație împotriva membrilor, ca indivizi. Dacă păstrăm aceasta în vedere când interpretăm textele se vede clar că obiectul urii lui Pavel și al persecuției, nu era organizația, ci oamenii, pe care îi vedea vrednici de moarte, nu din cauza organizației, ci pentru că erau creștini.

 

Domniile și puterile din locurile înalte să știe că prin biserică se manifestă înțelepciunea lui Dumnezeu. 10

 

A Lui să fie slava în biserică, prin Isus Hristos în toate veacurile, veșnic. 11

 

Courtney crede că termenul de biserică este folosit generic în ambele cazuri. Conform obiceiului lui, construiește propoziții paralele. Prinților de pe tronurile lor să li se facă cunoscut că prin motorul cu aburi se vede îndemânarea inventatorului. Îndemânarea aceasta este arătată în construirea motorului cu aburi, deci înțelepciunea lui Dumnezeu se vede pentru admirația îngerilor, în instituția bisericii, a bisericilor locale, ca gen.

 

Mintea lui Pavel, când a scris acest capitol, era plină de subiecte mari – bogățiile lui Hristos, dragostea lui Hristos care întrece orice cunoaștere, înțelepciunea lui Dumnezeu. La începutul epistolei, vorbise despre planul salvării în care Dumnezeu a venit la noi cu toată înțelepciunea. Acest plan minunat, în care Hristos este prezentat ca înțelepciunea lui Dumnezeu și în care îngerii, inteligențele strălucite care de mult contemplă această înțelepciune a lui Dumnezeu în creație și providență, doresc să privească ca să învețe înțelepciunea mai mare a răscumpărării, planul minunat era în mintea lui Pavel când a scris capitolul trei al epistolei. Întregul context dovedește aceasta. Este înțelepciunea lui Dumnezeu din răscumpărare și salvarea bisericii universale care atrage atenția îngerilor. Ce repede se evaporă sublimul gândului în interpretarea lui Courtney. Reprezintă îngerii ca învățând din înțelepciunea lui Dumnezeu, de la bisericile locale, ca instituții și adaptarea lor la scopurile pentru care au fost desemnați. aceste spirite strălucite părăsesc locuințele lor celeste și coboară pentru a contempla o biserică locală și a admira înțelepciunea lui Dumnezeu în crearea unui astfel de sistem, și superioritatea sa față de organizațiile ecleziastice făcute de oameni. Ca cititorul meu să nu creadă că îl înțeleg greșit pe Courtney, citez:

 

„ideea în aceste prime două pasaje este că îngerii lui Dumnezeu, care în altă parte sunt numiți domnii și puteri, privesc la această creație minunată a lui Isus Hristos de a împlini legea sa și a promova pietatea și confortul poporului Său și a se vedea în aceasta înțelepciunea lui Dumnezeu. A fost o creație divină, plină de înțelepciune. Nimic altceva nu era mai bun. Oamenii nu au crezut aceasta. Oamenii încearcă mereu să adauge la planul lui Dumnezeu, să înlocuiască ceva, dar îngerilor le apare perfect. Obiectivul lui Dumnezeu a fost stabilirea bisericii, ca prin ea, să se facă cunoscută înțelepciunea Sa puterilor cerești. Dar care era planul? Ce era această biserică? Era o adunare locală, în care membrii erau egali, prin care numele de Isus Hristos și autoritatea Lui, administrează poruncile Lui și legea Lui.”

 

Propoziția paralelă creată este: lăsați poezia lui Shakespeare să fie respectată de actori, până la sfârșitul veacului. Nu obiectăm la aceasta, dar paralelismul nu vede ceva. Pavel nu a spus: lăsați slava în biserică până la sfârșitul veacului. Bisericile locale , ca și teatrele există doar în lumea prezentă și când vine finalul timpului, ele nu mai există. Este imposibil deci, ca acest text să se refere la bisericile locale, ca gen sau indivizi, deoarece vorbește de gloria bisericii fără final.

 

Mai multe pasaje din NT vorbesc despre biserică ca fiind identică cu trupul lui Hristos. Devine important să investigăm sensul. Courtney începe această investigație prin citarea Roman xii. 4, 5: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care Suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, Suntem mădulare unii altora.”

Aflăm din acest pasaj că trupul lui Hristos nu este un conglomerat de biserici locale. Cei care susțin aceasta pot să refuze argumentele lui Courtney. Membrii trupului lui Hristos sunt creștini individuali, nu biserici, dar întrebarea rămâne, dacă sunt incluși toți cretinii sau doar unii. C crede că acest pasaj semnifică doar sfinții din biserica din Roma, cărora le este adresată epistola, și citează: spun tuturor oamenilor dintre voi 12 accentuând „voi”. Dar nu este singurul pronume distins în pasaje. Pavel spune „noi, care suntem mulți, suntem un singur trup” 13 incluzându-se pe sine între membrii trupului lui Hristos, căreia aparțineau sfinții din Roma. Dar Pavel nu era membru al bisericii locale din Roma. Când a scris epistola, nu văzuse niciodată această biserică. Dar spera să o vadă când urma să meargă în Spania. 14 Este clar că trupul lui Hristos include mai mult decât membrii unei biserici locale. La fel din v. 13 „ Ajutaţi pe sfinţi, când Sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.” Această poruncă nu este numai pentru sfinții din Roma, ca și când ar fi singurii membrii ai trupului, ci tuturor sfinților co-membrii le este poruncit. Roma era centrul imperiului roman, un oraș mare în lume, unde oamenii mergeau din toate națiunile și ospitalitatea era existentă, dar textul nu se referă doar la sfinții de acolo, ci la toți ucenicii lui Hristos care ar vizita metropola.

 

Expunerea lui Courtney a frazei „trupul lui Hristos” are o obiecție fatală. Convertește frumoasa imagine a DS ca reprezentând uniunea dintre Hristos și poporul Său, într-un monstru cu un singur cap și multe trupuri. Fiecare biserică locală este considerată trupul lui Hristos, și El este deci capul multor trupuri. În vederea lui Pavel, trupul lui Hristos este unul singur, dar are multe membre. „noi suntem mulți, dar un singur trup”. Doctrina lui contemplă un Dumnezeu , un Domn, un Duh, o credință, o speranță, un botez și un trup. 15 Dar doctrina lui C distruge ultima din aceste 7 unități și o face sute sau mii.

 

Doctrina lui C nu poate fi eliberată de această obiecție prin considerentul că bisericile, deși multe, sunt generic una. Membrii bisericii din Roma erau ai unei biserici particulare, nu generice. O biserică generică nu există mai mult ca un cal generic, care nu e nici negru, nici alb, ci există conceptul mintal. C obiectează puternic la această opinie, că biserica denotă biserica universală, deoarece acest trup universal, presupune el, există doar în imaginație, dar aceasta încalcă propria lui idee de biserică generică.

 

„suntem trupul lui Hristos și membrii în particular”. Alte trupuri ale lui Hristos, conform cu C sunt biserica in Roma, Corint. Pavel se consideră membru al bisericii „suntem botezați într-un singur Duh, întru-un singur trup”. Se pare 16 că el nu era singurul apostol membru în această biserică: „Dumnezeu a așezat pe unii în biserică apostoli”. Petru a avut o partidă în biserică: „noi suntem ai lui Chifa”, dar nimeni nu a sugerat că Petru era membru la Corint – sunt puține dovezi că Pavel sau Apolo ar fi fost membrii acolo. Pavel le spune corintenilor: sunteți trupul lui Hristos, dar mai spune: suntem botezați într-un singur Duh, într-un singur trup. Pavel vede sfinții din Corint ca membrii ci el și cu apostolii, ai unui singur trup în care lucrează DS, și în care, fie evrei, fie neamuri, sunt un singur trup. Se spune: a rupt zidul de la mijloc între noi, evrei și neamuri, pentru a face în El un om nou și să ne împace cu Dumnezeu într-un singur trup.17 acest singur trup, acest om nou, nu era biserica locală din Corint sau altă biserică locală, sau biserica generică, ci biserica universală, trupul al cărui cap este Hristos și oamenii sunt membrii.

 

„le-a dat domnia peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Lui care umple totul.18 Acest pasaj declară biserica și trupul lui Hristos identice, și afirmația nu este conformă cu presupunerea că trupul este o biserică locală, cea din Efes. Hristos nu a fost făcut Capul tuturor lucrurilor pentru beneficiul unei biserici, și această biserică nu este plinătatea Lui, care umple totul. Nu se referă nici la biserica generică. Substantivele „trup și plinătate” interzic această interpretare. Cuvântul trup este generic în fraza „trupul fără Duh este mort” și folosirea sa generică în acest caz este bun simț, dar bunul simț nu înțelege cum un trup al lui Hristos poate fi generic. Trupul Lui literal nu a fost un gen, și a presupune că trupul mistic este un gen, perplexează bunul simț și face confuzie în claritatea Scripturii. Termenul „plinătate” este abstract; și a-l lua general cere generalizarea abstractului care fac confuz bunul simț. Dacă „biserica” semnifică biserica din Efes sau altă biserică locală, ca reprezentativă a genului, deci, orice biserică, oricât de mică, este plinătatea Lui care umple totul. Noțiunea aceasta multiplică nu numai trupul lui Hristos, ci și plinătatea divină, egal cu numărul bisericilor locale, dar contextul duce la adevărata interpretare a pasajului – o interpretare simplă, clară, fără obscuritate. Marele plan al răscumpărării și salvării prin Hristos, a umplut mintea lui Pavel. Adunarea tuturor lucrurilor în Hristos, bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți, admiterea neamurilor ca și cetățeni împreună cu sfinții, casa lui Dumnezeu sunt subiecte din gândurile lui și izbucnesc din sufletul lui plin, în limbajul sublim în care scrie. și cine sunt sfinții care constituie moștenirea lui Hristos, între care efesenii fuseseră admiși ca cetățeni? Clar, nu biserica din Efes. Sunt poporul întreg răscumpărat al lui Hristos, casa credinței. Evrei și neamuri, uniți în Evanghelie, un trup în Hristos, Păstorul, un trup al cărui Cap este El, o familie în El, o casă a Fiului. Acest trup nu este o biserică locală. Epistola către Evrei nu era adresată unei biserici locale și Pavel spune despre evreii creștini„ a cărui casă suntem noi, dacă ne ținem tare încrederea și bucuria speranței până la capăt”. Între acești evrei creștini, neamurile credincioase au fost primite ca membrii ai aceleiași familii, case. În această familie unită, interpretarea acestui mare trup ca fiind o biserică locală nu este potrivită.

 

Comentând despre ultimul verset al cap. 3, susținem că biserica menționată nu poate fi locală, particular sau generic, deoarece este până la sfârșitul veacului. Același argument se aplică la interpretarea frazei trupul lui Hristos. Dacă ar semnifica o biserică locală sau genul, atunci nu este nemuritoare și indivizibilă. Dacă biserica din Roma era trupul lui Hristos menționat în Rom. xii., acest trup a văzut putrezirea. Fiecare biserică locală și genul lor, va înceta să existe și trupul mistic al lui Hristos, după această interpretare, nu va mai exista. Promisiunea că Domnul nu va lăsa ca Sfântul lui să vadă putrezirea s-a împlinit cu privire la trupul Lui, deci se va împlini și cu privire la trupul Lui spiritual.

 

În context, Pavel se referă la biserică: „clădirea, templul” acestea nu reprezintă un edificiu ci o structură cu fundație ce va dura veșnic. Articolul nedefinit este folosit în cuvintele „templu sfânt”, „locuința lui Dumnezeu”. C spune că ultimul semnifică faptul că Dumnezeu este o ființă infinită, dar nu sunt mai multe ființe infinite.

 

Cap. 4 al epistolei are același subiect și arată clar aceasta. Pavel spune efesenilor să păstreze unirea Duhului. Acest Duh nu este limitat la biserica locală, ci la sfinții de pretutindeni. „este un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde.”19 Unicitatea aceasta a trupului, ca cea a Duhului care îl vitalizează, nu se limitează la biserica locală, ci la toți care sunt chemați. biserica din Efes nu pare a include pe apostoli ca membrii, dar trupul despre care vorbește Pavel, are apostoli în el, are lucrători desemnați de Capul bisericii pentru perfecționarea sfinților, edificarea trupului lui Hristos. Toți sfinții sunt incluși în trup, în unitatea credinței, la plinătatea lui Hristos. Trupul lui Hristos este perfect și complet și slujirea dată de Salvatorul înălțat la cer efectuează aceasta, dar munca nu este pentru o biserică locală. Conceptul de Cap unic cu multe trupuri nu este în mintea lui Pavel, ci trupul este tot unul.

 

În cap. 5 găsim același subiect. „soțul este capul soției, cum Hristos este Capul bisericii și Salvatorul trupului.”20 Biserica este aici prezentată din nou ca un singur trup, cu Hristos Cap și Salvator, și nu se spune nicăieri că biserica sunt mai multe. Ceea ce urmează în capitol, cu privire la biserică confirmă unitatea: soților, iubiți-vă soțiile cum Hristos a iubit biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, s-o curățească, , s-o prezinte fără pată și fără zbârcitură…nici un om nu și-a urât trupul, ci îl îngrijește,…ca Hristos biserica, căci suntem membrii ai trupului Lui..de aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup. Aceasta este o taină, vorbesc de Hristos și de biserică.21

 

Courtney crede că găsește o cheie la interpretarea aceasta: soțul este capul soției.22 Soția de aici nu este una în particular, ci generic, deci biserica trebuie înțeleasă generic. V. 28, forma generică a limbajului cade, cu privire la soție și vine pluralul: la fel bărbații trebuie să iubească nevestele ca pe trupurile lor. Pluralul bisericile nu este nicăieri găsit în pasaj. Când soțul este la singular, soția este la singular, și când soțul este la plural, soția este la plural. Acesta este conform cu ceea ce s-a spus: fiecare om să aibă nevasta lui și femeia să aibă soțul ei.23 Când unul din acești termeni corelativi se folosește generic, celălalt este folosit la fel. Când Hristos și biserica sunt numiți împreună, Hristos nu este generic, dar biserica se presupune că este. Hristos, ca soț al bisericii este unul, dar biserica, ca și soție a lui Hristos este conform cu interpretarea, nu una, ci un gen – o familie de soții. Această poligamie, introdusă de interpretarea cuvântului lui Pavel este anulată de fraza: să prezinte o biserică glorioasă, una, nu o familie de biserici.

 

Interpretarea lui C reprezintă obiectul dragostei conjugale a lui Hristos, ca instituție. Deși bisericile sunt multe, instituția este una și se exclude poligamia. Dar instituția separată de bisericile instituite, este ceva abstract și este mireasa lui Hristos o abstracție? Este ceva abstract faptul că Hristos a iubit și S-a dat pe Sine ca s-o sfințească, s-o curețe și s-o prezinte? El nu a dat dragostea Sa și perfecțiunea unei instituții ecleziastice perfecte. Nici nu a vrut să perfecteze bisericile ca instituție, să aibă o familie glorioasă de biserici. Mireasa, soția Mielului este una. Deci interpretarea lui C este exclusă. Prezentarea miresei aparține lumii viitoare, când nunta și Cina Mielului vor fi celebrate. Dar atunci, conform cu C, Hristos nu va avea o mireasă, deoarece bisericile locale ca indivizi și gen nu vor exista.

 

De dragul trupului Lui, care este biserica.24

 

Acest pasaj este ca Efes. i. 22, 23,sunt identice.

El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.25

Ați venit la muntele Sionului, în cetatea Dumnezeului viu, Ierusalimul ceresc, în compania îngerilor, la adunarea generală și biserica primului născut, scrise în cer și la Dumnezeu, Judecătorul tuturor și la duhurile oamenilor făcuți perfecți și la Isus Mijlocitorul noului legământ. 26

Aceste două pasaje dau dificultăți apărătorilor teoriei genericului. Primul are două propoziții paralele, în care frații mei și biserica corespund și semnifică aceleași persoane. Frații lui Hristos sunt mulți fii pe care îi conduce la slavă, ca Salvator.27 El declară numele lui Dumnezeu fraților și în mijlocul bisericii universale: iată Eu și copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu.28 Aceasta nu se poate interpreta ca biserică locală, nici singular, nici generic.

 

Cellalt text descrie aceeași companie, nu în drum spre glorie, ci ajunși deja în cer. Pentru ei, ca frați ai lui Hristos și părtași la slava Tatălui și co-moștenitori este demnitatea și sunt drepturile de fii prim-născuți. numele lor sunt scrise ca cetățeni ai Noului Ierusalim. Credincioșii de pe pământ sunt cetățeni ai celeiași cetăți: Ierusalimul de sus, mama noastră. 29 Cetățenia noastră este sus. Suntem concetățeni cu sfinții și casa lui Dumnezeu.30 Pavel spune cu privire la sfinții de pe pământ: ați venit în biserica primilor născuți. toți sunt o casă, o biserică. Unii au sosit deja, alții sunt pe drum. Iordanul separa două triburi și jumătate ale lui Israel pe de o parte, de celelalte triburi care se aflau pe cealaltă parte, dar erau o națiune, unită în adunări, în Ierusalimul pământesc. La fel, moartea separă sfinții de sus de cei de jos, dar ei sunt una – o biserică; și Ierusalimul ceresc este locul de întâlnire. Aceasta este biserica în care va fi slava lui Dumnezeu prin Isus Hristos, în toate veacurile, fără sfârșit.31

 

Textul luat în considerare arată aplicarea termenului de ecclesia întregului trup al sfinților. Deși nu se întâlnesc într-o singură adunare pe pământ, aparțin adunării de sus, și sunt pe drum ca să se alăture ei. Au fost chemați afară din lume, cu chemarea cerească. În supunere, ei părăsesc lumea, nu mai fac parte din ea și sunt pe drum spre țara unde sunt cetățeni și spre frații cu care biserica din Corint era ecclesia, adunați într-un singur loc, la fel credincioșii lui Hristos, în drum spre cer, sunt o biserică cu sfinții care au sosit deja la locul adunării finale.

 

Unii au crezut că sensul extins al cuvântului este metaforic, ca trup, turmă, casă, templu, aplicat la același subiect. Ei cred că înseamnă întregul trup al lui Hristos de credincioși, similar cu cel al membrilor unei biserici locale. Dar pe baza principiului general de interpretare, sensul literal este preferat când subiectul îl admite. Ceilalți termeni nu pot fi luați literal, dar o adunare literală a ucenicilor lui Hristos nu este doar posibilă, ci este așteptată de toți și este parte a nădejdii chemării lor. Dacă nu am greșit sensul pasajului, această adunare literală este prezentată pentru a se vedea în ea relația pe care sfinții de pe pământ o au cu biserica de sus. Termenul de biserică este folosit ca explicație la fraza metaforică trupul lui Hristos, o folosire la care se va adapta mai ușor dacă termenii sunt la fel de figurativi. Dar întrebarea cu privire la motivul aplicării termenului pentru a denota biserica universală, este total distinct de întrebarea dacă există biserica universală. Prima întrebare poate rămâne fără răspuns, fără a afecta doctrina existenței și naturii bisericii universale.

 

În prima folosire a termenului ecclesia ce apare în NT, denotă biserica universală. Nu existau biserici locale la acea vreme și este improbabil că aplicația termenului la biserica universală este o metaforă derivată din semnificația locală. Când s-a format prima biserică la Ierusalim, ea a inclus mult timp toți ucenicii lui Hristos și era biserica universală, atât cât era practicabil ca acel trup să se adune pe pământ. Distincția între bisericile locale nu a existat până ce biserica de la Ierusalim nu a fost împrăștiată, este deci, improbabil că numele de trup universal a derivat din cel al asociațiilor particulare formate subsecvent. Chiar termenul conținut în poruncile lui Hristos, 32 s-a aplicat inițial la o biserică din Ierusalim și nu separat la bisericile locale, până ce prima biserică s-a răspândit.

 

Folosirea remarcabilă a termenului ecclesia ca și cuvânt clasic, este aplicarea la adunările democratice ale cetăților grecești. Nu se presupune că numele dat acelor cetăți implica în sine puterile adunărilor sau calificarea membrilor din ele. Este nefolositor să ne uităm la cuvânt pentru a afla informații cu privire la calificarea membrilor bisericii sau natura și modelul de organizație ecleziastică. Acesta denotă, în sensul politic, adunarea tuturor celor cu drepturi depline de cetățeni și locul de adunare era în cetatea unde locuiau. Aceste particularități sunt conforme cu aplicarea termenului bisericii universale care include toți cetățenii Ierusalimului ceresc, al căror loc de întâlnire este în cetatea glorioasă.

 

 

În Septuaginta, cuvântul este aplicat trupului numit în scripturile ebraice: congregația Domnului. Folosirea sa corespunde mai bine cu folosirea creștină cu aplicare la biserica universală, apoi la cele locale. Ecclesia ebraică era adunarea tuturor din națiunea întreagă, care se uneau legal în închinare înaintea lui Iehova, conform formelor prescrise de legea ceremonială. Locul acestei adunări generale era la Ierusalim. În acest oraș, primii creștini s-au adunat. Ecclesia creștină conținea evrei atașați la orașul Sfânt, la templu și la formele de închinare cu care erau obișnuiți. la început nu aveau conceptul că neamurile trebuiau văzute ca egale în privilegii în dispensația creștină și probabil se așteptau ca Ierusalimul să fie marele centru de închinare creștină, cum fusese pentru poporul Israel, dar persecuția le-a arătat curând că greșeau. Alungați din orașul iubit și împrăștiați peste granițe, pe pământ, au învățat să vadă alt oraș în care să se unească în închinare înaintea lui Dumnezeu, dincolo de persecuții. Se vedeau ca străini și călători pe pământ, călătorind spre cetatea pregătită de Dumnezeu pentru ei. Cum erau izraeliții, membrii ai congregației lui Dumnezeu, obișnuiți să călătorească din toate părțile locului unde locuiau, ca să vină înaintea Domnului în Ierusalim, și să-și celebreze serbările în prezența Lui, la fel, Israelul spiritual este în drum spre Ierusalimul ceresc, pentru a se uni cu marea congregație și a se bucura de binecuvântarea pregătită de Dumnezeu pentru ei. Evreii pioși, când călătoreau spre cetatea Sfântă, doreau să vină înaintea Domnului în marea congregație și adesea își înălțau rugăciunile spre templul sfânt. În această închinare la distanță, se uneau grupuri pentru a-și arăta sentimentele și a se încuraja reciproc. Deci, pelerinii creștini ai Ierusalimului cresc se unesc în asocieri temporare, pentru închinare la Dumnezeu și binele lor spiritual. Așa sunt bisericile locale în care sunt uniți pe pământ.

 

Deși termenul de biserică apare mai frecvent în NT, cu aplicare mai mult la bisericile locale, decât la cea universală, este aparent că a fi membru în aceasta este mai important de cât în acelea. Nu se prea vorbește despre a fi membru în bisericile locale, dar recunoașterea comună a creștinilor este ca membrii ai bisericii universale: despre aceasta 33 secta împotriva căreia se vorbește peste tot, 34 au numele în cartea vieții.35 Phoebe este menționată ca slujitoare a bisericii din Cencrea dar este recunoscută ca sora noastră, 36 și relația aceasta la marea frățietate, la familia universală este proeminentă.

 

Nu avem ocazia până acum a unei distincții între biserica vizibilă și cea invizibilă. Am presupus că toți care îl mărturisesc pe Hristos, sunt credincioși adevărați. în vremurile apostolice, excepțiile erau mult mai puține și în acele zile, credincioșii adevărați nu întârziau primirea botezului, porunca cu privire la mărturisirea publică. În acea stare de lucruri, nu era necesitatea distincției la care ne-am referit,, și apostolul se adresează profesorilor de religie care compuneau bisericile, ca la sfinți adevărați, membrii ai bisericii universale, cetățeni ai Ierusalimului ceresc, moștenitori ai moștenirii ce nu putrezește.

 

În această stare a lucrurilor, biserica universală include toate bisericile locale, dar nu ca organizații. Am observat că membrii bisericii universale sunt creștini individuali și nu biserici locale. Toate bisericile locale luate împreună, nu fac biserica uiversală, deoarece aceasta include sfinții din cer și cei de pe pământ. Pot fi sfinți pe pământ, ca famenul etiopian, care aparțin familiei sfinților și care nu au fost primiți într-o biserică locală.

 

 

 

Neprihănirea dată de Dumnezeu (2)

 

de Marian Ghita

 

Romani 3:21-26

 

 

2.  Neprihănirea este asigurată prin jertfa Domnului Isus Cristos (v. 24)

  

Neprihănirea dată de Dumnezeu vine prin credința în Isus Cristos (Rom. 3:22). Nu există nici o altă persoană și nici un alt mijloc, prin care Dumnezeu să dăruiască neprihănirea Lui, decât Isus Cristos. Scriptura este foarte clară în această privință. „...Omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos” (Gal. 2:1-6). Isus a afirmat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De asemenea, apostolul Petru spune: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fap. 4:12 - Este vorba în mod clar de Isus Cristos din Nazaret: v. 10-11). Apostolul Pavel, cu toată neprihănirea lui personală (vezi Filip. 3:6), afirmă foarte clar: „...Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Cristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință” (Filip. 3:8-9). De ce numai prin Isus Cristos? Pentru că „pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui” (Rom. 3:25). Sunt aici câteva aspecte esențiale care trebuie înțelese foarte bine:

 

- Dumnezeu a rânduit pe Domnul Isus Cristos mai dinainte pentru a oferi darul neprihănirii. Este vorba aici despre o rânduire stabilită de Dumnezeu Însuși și este vorba despre un moment când El a făcut această rânduire - în veșnicie, înainte de creație. Nici o orânduire omenească nu a putut face acest lucru ci numai Dumnezeu. În Isaia 43:10-13 se afirmă printre altele că Dumnezeu este Domnul și afară de El Însuși nu este nici un Mântuitor. Dumnezeu s-a implicat în mod direct și personal în mântuirea omului, deci și în a-L socoti neprihănit pe omul care crede. Tocmai aici avem toată valoarea neprihănirii oferite în dar, pentru că „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (vezi Rom. 8:31-35). De asemenea, din moment ce această rânduire a Domnului Isus s-a făcut din veșnicie (Apoc. 13:8; Efes. 1:4-5), atunci înțelegem că neprihănirea dată de El nu este o hotărâre de moment, care ar putea fi schimbătoare. Ea este veșnică, de neclintit.

 

- Dumnezeu a rânduit pe Domnul Isus Cristos ca și canal al neprihănirii noastre tocmai pentru că El a fost, El Însuși, neprihănit, fără nici o vină. Ascultarea Lui de Dumnezeu a fost totală (Mat. 5:17-18; Mat. 3:17; Filip. 2:8; Evr. 7:26-28). Pe de altă parte El a fost Fiul lui Dumnezeu, din veșnicie, deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 1:1-18; Mat. 26:63-64).

 

- Pentru toate acestea, Domnul Isus a fost rânduit de Dumnezeu să fie „o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui” (Rom. 3:25). Jertfele de ispășire din Vechiul Testament înlocuiau pe cei vinovați în moartea care trebuia aplicată de fapt lor. Pentru ca ei să scape de condamnarea morții, din cauza păcatelor lor, era nevoie de un înlocuitor, ca acesta să preia toată vinovăția și să sufere ei condamnarea morții. Jertfele Vechiului Testament au fost doar umbra adevăratei Jertfe, Domnul Isus Cristos. El Însuși a fost Jertfa de ispășire pentru toate păcatele noastre (Evr. 9:22-28). Când vorbim despre ispășire noi trebuie să avem în vedere faptul că Dumnezeu Și-a potolit întreaga Lui mânie din cauza păcatelor noastre, în moartea Fiului Său pe cruce. Era nevoie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie pe deplin satisfăcută în pedepsirea acestor păcate și moartea ispășitoare a Fiului a oferit o asemenea împlinire a dreptății Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a tolerat păcatele noastre, ca și cum, ele nu ar conta; El a pedepsit cu toată asprimea aceste păcate și dreptatea Lui a fost satisfăcută. De aceea, neprihănirea primită prin credință este o neprihănire desăvârșită și veșnică.

 

- Domnul Isus a oferit, prin moartea Sa, și plata răscumpărării pentru păcatele noastre. Prețul păcătuirii omului este imens, imposibil de plătit lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce omul ar putea face nu poate asigura acoperirea acestui preț (Ps. 49:6-9). Numai moartea lui Cristos pe cruce a putut asigura prețul răscumpărării noastre. Numai sângele lui Cristos (deci viața Lui) poate să ne spele de păcate (Evr. 9:11-14, 22). Iată de ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze ca om, pentru că numai astfel a putut muri ca jertfă de răscumpărare (Evr. 10:5-10; 1 Pet. 1:18-19).

 

Este interesant să vedem că Domnul Isus Cristos, prin moartea Sa pe cruce, a purtat păcatele noastre în locul nostru. El a suferit condamnarea lui Dumnezeu și, de aceea, Isus Însuși a suferit despărțirea de Tatăl Său (Ps. 22:1; Mat. 27:46). Dumnezeu Tatăl și-a întors fața de la El pentru că păcatele noastre L-au despărțit pe Fiul de Tatăl (Isa. 59:1-2). Cristos a devenit „blestem pentru noi” (Gal. 3:13), „păcat pentru noi” (2 cor. 5:21), ca noi să fim salvați de păcat. Însă tocmai acceptarea acestei poziții din partea Fiului lui Dumnezeu, a arătat în chip desăvârșit ascultarea Fiului de Tatăl Lui (Filip. 2:8-11; Evr. 10:5-10). Prin moartea Sa pe cruce Domnul Isus Cristos Și-a arătat „neprihănirea” Lui (Rom. 3:25). Această neprihănire L-a făcut pe Dumnezeu Tatăl să Îl învie din morți și astfel El să declare despre Fiul Său „Tu ești Fiul Meu” (Ps. 2:7; Evr. 1:5) și să-i dea totul ca moștenire (Filip. 2:8-11; Evr. 1). De asemenea, neprihănirea Fiului a devenit, prin credință, neprihănirea păcătosului. Iată de ce Pavel a considerat neprihănirea lui personală ca un gunoi, pe când neprihănirea lui Cristos a devenit „haina” pe care a luat-o asupra Sa ca astfel să stea în prezența lui Dumnezeu cu această neprihănire a lui Cristos (Filip. 3:8-9). Singura neprihănire cu care vom putea sta pentru veșnicie în împărăția Sa glorioasă este doar neprihănirea lui Cristos.

 

Există o expresie pe care o găsim des în Noul Testament și care ne asigură binecuvântarea neprihănirii lui Dumnezeu și toate binecuvântările duhovnicești din locurile cerești, deși noi nu le merităm. Această expresie este „în Cristos” (cu toate derivatele: „prin Cristos”, „în El”, „prin El”, etc. Vezi de ex., Efes. 1:4; în Efes. 1 apare de 12 ori). Secretul mântuirii noastre, a vieții noastre veșnice, a faptului că suntem socotiți neprihăniți, a oricărei binecuvântări, a oricărui succes spiritual al nostru este că noi suntem „în Cristos”.           

 

3. Neprihănirea vine prin credință pentru toți cei ce cred în Cristos (v. 22)

 

Neprihănirea care vine ca și dar divin prin Cristos vine „prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3:22). Doar prin credința în Cristos este socotit omul neprihănit înaintea lui Dumnezeu (Gal. 2:16). Credința este singura cheie prin care putem deschide pentru noi poarta Împărăției cerurilor. Sunt câteva aspecte ale credinței mântuitoare la care suntem îndemnați să medităm:

 

- Credința mântuitoare este darul harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Acest lucru înseamnă că nici un om nu poate crede în Cristos prin propria sa capacitate. Dacă cineva crede și este mântuit înseamnă că Dumnezeu s-a implicat pe deplin în gândirea și viața acelui om.

 

- Credința mântuitoare nu este o faptă meritorie a noastră. Credința este, după cuvintele cuiva, „întinderea mâinilor noastre goale către Domnul pentru a primi oferta de har a Lui”. Cine se poate lăuda că în acest fel a făcut ceva nemaipomenit, demn de luat în seamă? Doar cerșetorii fac acest lucru. Așadar, orice pricină de laudă dispare, atunci când vorbim despre credință (Rom. 3:27-28).

 

- Credința mântuitoare este mijlocul pentru mântuirea tuturor oamenilor; nu doar pentru evrei, sau doar pentru oamenii civilizați, sau doar pentru cei bogați, sau doar pentru cei înțelepți, sau doar pentru oamenii morali, sau sfinți. Scriptura spune: „Oricine crede în El (în Cristos) nu va fi dat de rușine” (Rom. 10:11, 13). Atunci când s-a pus problema mântuirii neamurilor, unii au venit să ceară ca, pentru mântuirea lor, să împlinească cerințele legii iudaice, nu doar să creadă în Cristos. Răspunsul Scripturii și al apostolilor a fost: „Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus (aceasta implică automat credința în El)” (Fap. 15:11; vezi și Efes. 2). Prin credință s-a anulat în totul diferența dintre evrei și neamuri, dintre bărbați și femei, dintre categoriile sociale (Gal. 3:27-29; Rom. 3:29-30).

 

- Credința nu-ți cere să-ți îmbunătățești oarecum viața și apoi să vii la Cristos și să crezi în El. Ești chemat să vii la Cristos așa cum ești, cu păcatele tale (Rom. 3:22-24). Vei fi salvat și curățit de păcate doar atunci când vii la Cristos pentru a primi mântuirea Lui - El este Mântuitorul; omul nu se poate mântui prin El însuși.

 

- Toți oamenii din Vechiul Testament, deci înainte de venirea lui Cristos au fost mântuiți prin credința în Cristosul care urma să vină (vezi Evr. 11; Rom. 3:25); iar cei care au trăit după venirea lui Cristos și care vor mai trăi, sunt mântuiți și vor fi mântuiți prin credința în Cristosul care a venit deja (Tit 2:11-14; Rom. 3:26).

 

- Credința în Cristos înlătură total mântuirea prin Lege. De fapt, nu există mântuire prin Lege; Legea doar arată păcatul și aduce condamnarea pentru păcat. Legea, de asemenea, este un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:15-29). „Prin Lege” și „prin har (prin credința în Cristos)” se exclud reciproc (Rom. 4:3-5; Ioan 1:16-17). Harul lui Dumnezeu este legat în mod organic de credința mântuitoare; harul lui Dumnezeu însă exclude mântuirea prin fapte (Ioan 1:16-17; Gal. 2:16).

 

- Credința nu desființează Legea; dimpotrivă întărește Legea lui Dumnezeu. Este drept că mântuirea se capătă prin credința în harul lui Cristos, nu prin faptele Legii. Toți cei care au încercat să fie mântuiți prin faptele Legii au eșuat lamentabil. Ei nu au obținut și nu vor obține niciodată neprihănirea lui Dumnezeu în acest fel (Rom. 9:30-33). În timp ce acei care cred în Cristos sunt socotiți neprihăniți, fără faptele Legii. Aceasta nu înseamnă deloc că prin credință Legea este desființată. Dar cum totuși prin credință Legea este întărită? Legea aduce demascarea și condamnarea păcatului (vezi Rom. 7). Cei care încearcă să facă fapte bune pentru ca prin ele să fie mântuiți, de fapt nu acceptă condamnarea Legii pentru ei; altminteri ar înceta să mai meargă pe drumul îndreptățirii prin faptele lor bune. În timp ce, aceia care cred, acceptă verdictul Legii pentru ei (acceptă condamnarea la moarte a Legii - Rom. 7:4). Legea deci este astfel crezută, confirmată de aceștia. Când îți pui credința în Cristos, de fapt tu crezi că păcatul tău merită condamnarea lui Dumnezeu și o accepți în moartea lui Cristos - ai murit față de păcat (Rom. 6). Când crezi că Cristos a înviat și-L accepți ca Domn și Mântuitor pentru viața ta, atunci Îl lași pe Cristos (Cel care a împlinit în mod desăvârșit Legea lui Dumnezeu) să trăiască în viața ta. Nu tu vei trăi, ci Cristos va trăi în tine, în timp ce tu vei trăi prin credința în Cristos (Gal. 2:20; Rom. 6:4-10; Evr. 8:10). Legea așadar este de fapt întărită prin credința ta în Cristos, prin harul lui Dumnezeu în tine (vezi Ioan 1:16-17; Rom. 5:17).

 

De aceea, să primim prin credință harul neprihănirii (Rom. 1:16-17) și tot prin credință în Cristos să trăim viața pe care o avem în El (Col. 2:6-10).

 

4. Neprihănirea a fost arătată (manifestată) de Dumnezeu (v. 21)

 

Apostolul Pavel începe acest pasaj din Rom. 3:21-26 cu cuvintele: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu...” (v. 21). Această neprihănire s-a arătat (sau „s-a manifestat”). Despre această neprihănire a lui Dumnezeu vorbește Pavel în epistola sa către Romani. Prezentarea ei este una detaliată și, putem spune, completă.

 

- Dumnezeu nu a vorbit doar. El Și-a întrupat Cuvântul, în Isus Cristos cât a fost pe pământ. În acest fel Dumnezeu a făcut o demonstrație a gloriei Sale (Ioan 1:14). Este o binecuvântare să putem privi la Domnul Isus Cristos (la lucrarea Sa de pe pământ) și să putem să credem în vederea mântuirii noastre (Rom. 10:17; Ioan 3:14-16). Atunci când poporul Israel era sub pedeapsa lui Dumnezeu, din cauza șerpilor veninoși care aduceau moartea din cauza păcatului poporului (Num. 21:4-9), salvarea a venit prin șarpele de aramă ridicat în mijlocul taberei. Era suficient ca oricine care dorea salvarea să privească doar, în sus cu credință, la șarpele de aramă ridicat de Moise. Poporul avea nevoie să privească cu credință, așa cum spusese Dumnezeu. Desigur, nu puteau înțelege mai nimic din acțiunea de salvare a lui Dumnezeu, dar puteau crede că Dumnezeu este credincios cuvântului Său. La fel, Domnul Isus a fost ridicat pe cruce și a murit acolo pentru păcatele noastre (Ioan 12:23-24). O simplă privire prin credință la Cel ridicat pe cruce aduce mântuire și viață veșnică. Noi nu am fost de față la scena răstignirii, dar în Scriptură avem relatată în scris moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. Și în Ioan 20:31 ni se spune că lucrurile consemnate în scris dau credința mântuitoare. În Isaia 52:13-53:12 ni se vorbește despre un tablou pe care Îl vom avea în fața noastră (tabloul jertfei lui Cristos pe cruce). Și astfel vom vedea acele lucruri extraordinare care ne dau credința mântuitoare. Duhul lui Dumnezeu ne va deschide ochii inimii cu privire la arătarea neprihănirii pe care o avem în Cristos și astfel credința mântuitoare va apărea în acel om care privește (Ioan 16:13-15; Rom. 10:17).

 

- Priviți la „dar” din Rom. 3:21. Acest „dar” este o conjuncție adversativă. Ea este, putem spune, pivotul în jurul căruia se rotește întreaga relatare din epistola către Romani. În Rom. 1:18-3:20 Pavel ne prezintă starea de păcat a omului. Această stare este îngrozitoare. Păcatul omului este o realitate de care nimeni nu poate scăpa. El aduce condamnare veșnică, și omul nu are nici o speranță de a-și ameliora măcar starea înaintea lui Dumnezeu. Omul este răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, contaminat din cap până în picioare de păcate mari și grele, mort din cauza acestora, fără nici o speranță de mântuire. În fața unui Dumnezeu sfânt și veșnic, cum ai putea fi socotit neprihănit? Singurul răspuns este, „în nici un fel”. Și după acest tablou îngrozitor apare acest „dar”. Iar după „dar”, în Rom. 3:21-11:36 apare înfățișată NEPRIHĂNIREA LUI DUMNEZEU, ca dar al Lui pentru orice om care crede în Cristos, oricât de păcătos ar fi. Un tablor glorios, incredibil pentru mintea umană, dar real, o realitate confirmată de un Dumnezeu plin de har și care nu poate minți. Un asemenea tablou te blochează pur și simplu. Îl înțeleg acum mai bine pe Isaia care spune: „...înaintea Lui (a Robului Domnului), împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?” (Isaia 52:15-53:1). Iar la sfârșitul relatării mesajului lui Pavel despre această neprihănire, autorul se prăbușește în închinare înaintea lui Dumnezeu și spune: „O adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!...Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:33-36). Iată deci imaginea neprihănirii lui Dumnezeu: veșnică, glorioasă, dătătoare de mântuire desăvârșită și de viață veșnică oricărui om care doar crede în Cristosul lui Dumnezeu. Este ceva ce numai Dumnezeu poate oferi. De aceea, Dumnezeu va face paradă în veșnicie de lucrarea harului Lui în cei socotiți neprihăniți prin credință (Efes. 2:7).

 

Concluzii

 

În fața neprihănirii lui Dumnezeu nu există altă alternativă decâr să te încrezi în ea (în nici un caz nu poți să o explici cu mintea omenească), să fii extaziat în întreaga ta ființă, să te prăbușești în închinare înaintea lui Dumnezeu și să aduci întreaga ta ființă ca jertfă lui Dumnezeu (Rom. 12:1-2). Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit, nouă celor din vremea noastră este, pe de o parte, apetitul nostru de a explica lucrurile inexplicabile ale lui Dumnezeu, într-o manieră care ne înalță pe noi oamenii într-un mod nemeritat. Desigur, trebuie să facem teologie și trebuie să înțelegem în profunzime pe Cristos și lucrarea Lui (Col. 1:28), dar aprofundarea pe care o realizăm noi, nu mai are ca rezultat parcă acea închinare plină de evlavie în viața noastră. Noi doar vrem să știm cât mai multe și să ne lăudăm cu cunoștințele noastre despre Dumnezeu. Acest lucru este de-a dreptul periculos. Ar trebui să știm că lucrurile lui Dumnezeu ne sunt date prin revelație divină în baza harului lui Dumnezeu și ele trebuie crezute și scopul lui Dumnezeu nu este altul decât să ne schimbe viața și mentalitatea și să ne echipeze cu evlavie sfântă. Pe de altă parte, parcă lucrurile care ne aduc mântuirea (în cazul nostru neprihănirea din partea lui Dumnezeu) nu mai aduc în noi acel entuziasm care să ne facă, ca și Isaia, să stăm uimiți în fața unui Dumnezeu glorios și veșnic și aceasta să ne facă să-L lăudăm cu întreaga noastră inimă și ființă. Iată de ce apar în viața noastră obișnuința, banalitatea, apatia, plictiseala, ușurința cu care păcătuim, formalismul și alte rele în viața noastră spirituală. Privind în Isaia 6, observăm că revelația sfințeniei lui Dumnezeu a adus lui Isaia, venerație până la prăbușire înaintea lui Dumnezeu, groaza că este un păcătos irecuperabil, curățirea de păcat pe care numai Dumnezeu o lucrează, sensibilitatea spirituală (el ajunge să audă și să vadă ce se vorbește în cer), și dedicarea lui totală față de voia și lucrarea lui Dumnezeu. Toate acestea au lucrat în profunzime în ființa lui Isaia; ele nu au fost superficiale, ci i-au marcat în totalitate viața.

 

Fie ca Domnul sa ridice asemenea oameni care, ca și Isaia sau Pavel, să primim prin credință în toată plinătatea neprihănirea lui Dumnezeu și lucrarea harului Lui (Rom. 5:17), să-L venerăm pe Dumnezeul harului într-o închinare deplină și să-L slujim cu întreaga noastră dedicare! AMIN.

 

 

Viorel ArdeleanSacralitatea, o calitate a lui Dumnezeu dată şi oamenilor

(Partea 4)


de Ardelean Viorel

 


4. IDEEA NOU - TESTAMENTALĂ DESPRE SOCIETATE

Nu ştim precis ce au gândit credincioşii, de-a lungul secolelor dar încă în Biserica Primară au apărut o sere e schimbări prin care biserica care s-au abătut de la învăţăturile lui Hristos. Astfel au apărut puncte de cotitură în Istoria Creştinismului, care au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că este necesar a da un verset care clarifică sau mai bine zis dă o direcție a ceea ce dorim să discutăm în continuare. Matei 10:34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Acest verset ne arată că Domnul Isus Hristos nu a fost un pacifist prin excelenţă şi atât persoana Lui cât şi învăţăturile Sale creează tensiune. Astfel se produce o încordare, stres, zbucium, dramatism, între Împărăţia lui Dumnezeu şi ce anume ne învaţă ea faţă de o lume căzută în păcat în care s-a născut Biserica. Prima curbă, sau ocol, care s-a produs este schimbarea faţă de învăţătura lui Hristos şi este o lovitură dată sacralităţii adevărului lui Dumnezeu, iar din păcate urmează şi alte lovituri. Se pune în conflict împărăţia acestei lumi cu Împărăţia lui Dumnezeu. O societate creştină în mijlocul unei lumi plină de păcat, primeşte mereu lovituri date sacralităţi adevărului Scripturii. Apar ritualuri şi preoţi[28] prin anul 200 D.C, denumiţi clerici, o categorie specială, care administrau sacramentele, clasă care se amplifică în creştinism cu rezultate catastrofale. În anul 250 D.C. Ciprian episcopul Romei, transferă în biserica creştină întreaga clasă de preoţi din Vechiul Testament, cu robe, altar, tămâie, etc, numiţi ”sarcedos”. Dar se calcă principiul din Evrei 7:12. De asemenea se schimbă o serie de lucruri, sacramentele devin taine, ca cina, botezul şi altele, iar mântuirea este ”depozitată de către biserică”, preotul devine mijlocitorul între om şi Dumnezeu, şi se pierde părtăşia credinciosului cu Dumnezeu. Astfel apare o nouă categorie de creştinism, care este miezul credinţei Catolice şi mai târziu Ortodoxe. O altă schimbare s-a produs atunci când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin, iar biserica devine ”biserica împăratului”, cu schimbări mari şi profunde, episcopul primeşte un titlu ca ”primul dintre egali”, (o contradicţie în termeni) şi învăţătura Domnului Isus Hristos este marginalizată. Creştinismul devine religie oficială, popoarele cucerite sunt creştinate cu forţa, religiile păgâne sunt persecutate, biserica este păgânizată, ea luptă pe de o parte împotriva ereziilor care apar în perioada aceea, dar ea însăi devine generatoare de erezii. Conţinutul credinţei creştine şi regulile au început să fie formulate prin decizii ecumenice ale Sinoadelor, nu din Scriptură.

5. DILEMA REFORMATORILOR RADICALI

Luther descopere[29] celebra frază ”Sola Scriptura, Sola Fide”. Reformatorii intră şi ei în structura piramidală. Dacă nu duci teologia în eklesiologie, sfârşeşti în compromis. Anabaptiştii din secolul al – XVI - , printre care şi Donastus, episcop din Nordul Africii, spune că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, în care se intră prin Naştere din Nou. Mai afirmă şi faptul că împărăţia lumii este coenstincivă cu Împărăţia lui Dumnezeu şi ele se pot suprapune în unele porţiuni. Donatiştii au fost persecutaţi iar Donastus afirmă că Biserica va fi în continuare persecutată (erau eretici). Astfel odată cu Reforma ia naştere cea de a-IV–a, cotitură, în Istoria creştinismului[30]. Ca şi premergători ai Reformei pot fi amintiţi Geert Groote, în oraşul Deventer în Olanda, iar Mişcarea este cunoscută cu numele de „Fraţii vieţii comune”, şi Erasmus de Roterdam, (1467-1563), care a publicat primul Nou Testament în text paralel în greacă şi latină (în latină în traducere proprie) şi care a scris un mare comentariu la Evanghelia după Matei. Din cauza persecuţiei, de către luterani şi calvinişti ei s-au refugiat în America unde au format comunităţi cunoscute sub numele de Menoniţi şi Amiţ. Marttin Luther a fost acela care a publicat cu riscul vieţii cele 95 de teze, împotriva indulgenţelor, şi el este principalul declanşator al Reformei. El credea în totala depravare a omului, aşa cum a fost formulată şi de Augustin. El expune această învăţătură în Sclavia voinţei, (publicată în 1525). Luther spune că mântuirea este un act juridic, iar omul este declarat drept. Omul rămâne păcătos dar mântuit prin Har. De asemenea Luther susţine faptul că omul nu se poate schimba. Această idee este reluată de Balthasar Hubmaier, care a fost savant şi preot catolic, înainte de a deveni anabaptist. În 1526, Hubmaier a mers în Moravia ca să slujească drept pastor al unei comunităţi anabaptiste de acolo. Acolo el a găsit oameni care afirmă că ”Noi credem şi credinţa ne mântuieşte” şi al doilea: ”Noi nu putem face nimic bun, dar Dumnezeu lucrează în noi şi dorinţa şi înfăptuirea.” Pentru a corecta aceste învăţături Hubmaier a scris în 1527 două broşuri cu titlul ”Libertatea voinţei”. El combate aceste învăţături. Mai târziuz Balthasar Hubmaier a fost ars pe rug la Viena, la un an după ce a scris aceste cuvinte. O observaţie importantă o face Fred Wright, care afirmă faptul că la fiecare trezire majoră stă un cuvânt - adevăr cheie. Dumnezeu face tot posibilul să restabilească adevărul Său în minţile şi inimile oamenilor. El afirmă că prin Reformă Dumnezeu a restaurat adevărul şi că Isus Hristos este singurul mijloc de mântuire. Astfel Reforma Reforma a reprezentat prima mare trezire sau renaştere a creştinismului. Ca[31] şi orice reformă ea a avut plusuri şi minusuri şi încă destul de mari. Baptiştii nu preiau în mod integral toate învăţăturile Reformei. Ea a adus lucruri noi care au fost amintita mai sus ca justificarea prin credinţă, necesitatea naşterii din nou, necesitatea sfinţirii, perseverenţa sfinţilor, siguranţa mântuirii, suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, (Sola Scriptura), (Sola Gratia şi Sola Fide), (Soli Deo Gloria), de asemenea a pus în centru pe Dumnezeu şi nu pe om. Ne se idolatrizează Reforma, sau vre-un predicator sau un reformator, dar se analizează prin prisma Scripturii. Toţi au pretenţia că sunt biblici dar nu este aşa. De exemplu Luther şi Calvin nu au rămas în conformitate, precizie şi exactitate cu Scriptura, în toate aspectele. Botezul copiilor mici a susţinut de Luther şi Calvin se numeşte ”blestemul reformei”. Presbiterienii sunt în stare să nege practica primilor creştini, şi adoptă în acest punct învăţătura lui Calvin. Este o lovitură dată sacralităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi la Anababtişti au existat grupuri fanatice, cu erori doctrinare, dar au rămas fideli botezului practicat de Biserica primară. Doctrina botezului copiilor mici a fost ca o bombă cu efect întârziat. În mod indirect Calvin s-a făcut vinovat de vinovat şi osândit la chinurile iadului, o mulţime de oameni. Un alt lucru de luat în seamă a fost faptul că sub biserica unde a predicat Calvin, s-au făcut săpături şi s-a descoperit un baptistier. Deci el cunoştea aceste lucruri. Preţul plătit a fost imens. Indiferent cât s-ar forţa textele Scripturii, Biblia spune clar că Evanghelia şi botezul au fost predicate unor oameni care au înţeles cu mintea şi l-au crezut. O închinare oarbă nu ajută la nimic. Dumnezeu va cere socoteală pentru fidelitatea, sau profanarea Cuvântului Său. Astfel se pune în aplicare textul din (Matei 5:19). Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor

A existat întotdeauna o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinare, sau Religia Creştină, efectul acesteia simţindu-se permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei magisteriale şi radicale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii, ca o relaţie dintre Hristos şi cultură. Reforma magisterială a văzut biserica ca ceva continu. Tragedia mai constă şi în faptul că din cauza persecuţiilor excepţionale mulţi creştini s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos. Astfel Reforma vede Biserica ca şi pe o cetate. Dar din nou iarăşi Diavolul are în continuare aliaţi şi în interiorul Bisericii.

Note de subsol:

29. Ardelean Viorel
30. Puncte de cotitură în Istoria Creştinismului de Iosiv Ţon htpp //iosv – ton – mesaje. eu / start /
31. Florin Moţiu http : // www. Mogernism.ro / index / istoria – bisericii / reforma / protestantă

 

7. CONCLUZIE.

 

O problemă care se ridică în mod obiectiv este definirea sacralităţii, pe care am arătat-o  în opoziţie cu profanul, la care este necesar să ne raportăm în mod obiectiv. În postura de creştini referinţa se face la ce anume spune Biblia despre acest lucru. Dacă se schimbă semantica cuvântului sacru ca mesaj al scripturii, am înţeles faptul că acest lucru nu ne este de nici un folos. Acest atribut al sacralităţii, al sfinţeniei, este realizat de Duhul sfânt. El se reflectă în Legea Naturală a lui Dumnezeu, în autoritatea Sa, în etică şi morală, în ceea ce ar trebuii să fie Absolut, în relativism moral şi etic, în principii pe care trebuie să le aibă fiecare credincios raportat la Scriptură. Problema care se pune este aceea că dacă ceva anume nu este sacru acel ceva sau cineva cade în profan şi este păcat. Se pune problema distanţei, în sensul unor zone gri şi cât de lată poate să fie permis să fie această bandă a zonei cenuşii. Am văzut  cât din ea este afectată de aspectul cultural al vremii respective,  sau am văzut că se poate ajunge la o sonă foarte îngustă denumită ”muchia de cuţit”şi întrebarea care se pune când este necesară aplicarea ei. Am observat că Dumnezeu este autoritate, şi orientează lumea prin Legile Sale morale veşnice. Ele se aplică ca  atribut moral prin Revelaţia Naturală la popoarelor păgâne, şi prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise poporului evreu, iar creştinilor prin învăţătura lui Isus Hristos. Cine nesocoteşte aceste Legi morale, cade din sacru în profan, şi este păcat. Etica este un sistem de legi dat de Dumnezeu. Dacă poporul Israel a nesocotit aceste legi (perioada Judecătorilor reflectă cel mai bine acest lucru), iar prin anii 1960 fiecare dorea să facă ceea ce dorea, cenzura dispare, omul se raportează la el însuşi şi  vrea să fie autonom, urmează pedeapsa divină. Dar acest lucru nu este posibil fiindcă trebuie să ne raportăm la Legea lui Dumnezeu pusă în noi, iar ca şi creştini la Biblie. Refuzând acest lucru înseamnă a fi profan. Problema care s-a pus imperios este faptul că termenii au fost redefiniţi şi între Etică şi Moralitate nu mai există diferenţă, ele fiind contopite, dar şi mai mult primesc un caracter relativ. De asemenea este important să desprindem din Biblie ce anume este sau are caracter de lege şi principiu, şi ce anume ţine de cultura vremii respective şi de tradiţie. Dacă nu reuşim să facem acest lucru cădem în erori doctrinare şi teologice. Un alt aspect sunt lucruri care nu existau pe timpul când a fost scrisă Biblia. Am văzut că păcatul are grade de vinovăţie, aspect care apare şi astăzi, şi la care nu se poate răspunde aşa uşor. Mamele surogat, transplanturile de organe, ridică mari probleme de ordin moral, şi apare ”muchia de cuţit” în care zona gri dintre sacru şi profan poate fi foarte îngustă. Pentru a nu greşi trebuie să cunoaştem bine principiile Scripturii. De asemenea relaţia dintre cuplurile ce urmează să se căsătorească, presupune sfinţenie şi curăţire, dacă se procedează altfel este păcat, şi sacralitatea este înlocuită de profan. Cel mai bine elementele eticii se reflectă la Isus Hristos în raportarea Sa, la Legile morale ale lui Dumnezeu. El este punct de referinţă şi în Predica de pe Munte, creionează caracterul creştinului care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Istoria Bisericii, sacralitatea a fost înlocuită cu profanul şi de abia la Reforma din 1500-1600, se încearcă a se reveni la învăţăturile din Biblie şi practicile  Biserici Primare. Dar reforma avea să întâmpine dificultăţi deosebite. În primul rând ea trebuia să  cape de balastul păgânismului din Biserica Catolică, şi de tradiţia care era normă ce învăţătură. Apoi mai era şi aspectul cultural al vremii respective. Întoarcerea  la învăţătura Bibliei nu s-a făcut în totalitate. Însăşi Reforma a fost în sine divizată, şi a durat un proces cam de 200 de ani având şi un caracter sângeros. Ea a fost într-o continuă schimbare de idei şi mişcări cu diferite denumiri, care s-au raportat doar parţial la Reformă. În plus de acest lucru Reforma a avut un caracter nemilos, a curs sânge şi prin acest fapt ea nu a fost onorată. Nu doar ea s-a transformat ci întreaga lume era într-o continuă şi profundă schimbare. Totuşi credinţa reformată a fost radicală, cu idei noi despre lume şi societate, şi cu o întoarcere semnificativă la valorile Scripturii. Ea recunoaşte locul creştinismului care trebuie să fie inclus în societate, Harul lui Dumnezeu, şi vestirea Evangheliei. Problema reformei radicale care s-a reflectat în minusurile ei a fost faptul că a văzut relaţia dintre Cristos şi cultură respetiva biserică ca pe ceva continuu. Nu avem o subordonare a mandatului cultural celui spiritual, aşa cum ar fi trebuit să fie. De asemenea nu a reuşit să se desprindă de multe din elementele păgâne din biserică, şi nici în totalitate de tradiţia bisericii. În aspectele sale pozitive Reforma,  a pus a pus în mod obiectiv Sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului. Ea împinge aceste adevăruri şi în domeniul laic, cu aspecte benefice. Ideile Reformei au fost noi întru-n anume sens, dar au ridicat şi dileme, deosebite. Prin faptul căci Luther şi Calvin, nu s-a desprins complet de tradiţia bisericii, s-a continuat botezul copiilor mici şi a condamnat oamenii la moarte spirituală. La fel şi la ceilalţi reformatori, procesul de schimbare, a fost anevois iar procesul deşi se numeşte reformă radicală, de fapt nu s-a realizat în totalitate aşa ceva. De asemenea sectele desprinse au avut erori doctrinare, grupate în jurul unui lider. Mulţi creştini s-au retras din lumea în care trebuiau să fie, biserica este percepută ca un fort, asaltat din exterior. Tensiunea dintre credinţa adevărată şi religie se menţine iar Satana cuntinuă să aibă aliaţi şi în interiorul bisericii. Dacă ne raportăm la timpul nostru lucrurile nu stau deloc mai bine. În biserică dorim să ne simţim bine, să avem predicatori buni, cuvântul să fie pe gustul nostru se cade în formalism etc. Şi în bisericile tradiţionale, cât şi în cele protestante şi neoprotestante, se ridică cam aceleaşi probleme prin care se loveşte în acel lucru care înseamnă sacru care implică adevărul Scripturii, viaţa, munca, serviciile de închinare şi în ultimă instanţă relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Noi uităm că Biserica este sacră, este a lui Isus Hristos, că trebuie să fie diferită de lume şi în conflict cu ea, iar în biserică trebuie să avem o atitudine de reverenţă şi respect în serviciile divine. Este o problemă de echilibru între a cinstii pe Dumnezeu şi bucuria, părtăşia credinciosului, aspect de care se fac responsabili în primul rând cei care conduc biserica. Dar acest lucru nu exclude responsabilitatea personală a fiecărui credincios. Prioritar pentru biserică şi credincios este de a face totul pentru Slava lui Dumnezeu.  Trebuie să admitem faptul că : Nici un popor nu poate să fie superior religiei lui. Nici o religie nu poate să fie superioară Dumnezeului ei. Nici un dumnezeu nu poate să fie mai sus decât scripura (tradiţia), care îl reprezintă. Tocmai de aceia raportarea fiecărui credincios şi biserici, trebuie să se raporteze la Cuvântul Relevat a lui Dumnezeu.  Amin

 

Bibliografie

 

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 

ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

 

Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

 

Puncte de cotitură în Istoria Creştinismului de Iosiv Ţon htpp //iosv – ton – mesaje. eu / start /

 

Florin Moţiu htpp : // www. Mogernism.ro / index / istoria – bisericii / reforma  / protestantă

 

Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

 

CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE  E. CAIRNS

 

SAITUL ROBOAM http://www.roboam.com/

 

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate