Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 40

A doua venire a lui Cristos, şi învierea

 

Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu este ultima lui manifestare în trup faţă de oameni pe pământ. Scripturile vorbesc despre o altă apariţie, în legătură cu care, este învăţată învierea morţilor, şi judecata finală. Fiecare dintre aceste subiecte cer o discuţie specială. În unele lucrări de teologie, doctrina Învierii este tratată prima datorită legăturii sale strânse cu moartea şi nemurirea; şi pentru că aceasta termină starea intermediară. Dar, deoarece venirea lui Cristos va preceda învierea morţilor, se pare cel mai potrivit ca ea să fie prima considerată.

 

I. A doua venire a lui Cristos.

 

1. Faptul este descoperit clar.

 

Orice îndoieli ar fi cu privire la pasajele uneori citate ca învăţate în Vechiul Testament, nu există nici una care este mai clar făcută de cunoscut în Noul.

 

(1) Aceasta a fost învăţată de Domnul nostru. Matei 16:28; 24:36-40; 26:64; Marcu 13:26; Luca 21:27.

 

(2) Aceasta este învăţătura Apostolilor şi a altor scriitori inspiraţi. 1 Corinteni 1:7; 15:23; 1 Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8; Evrei 9:28; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 3:4; 1 Ioan 2:28.

 

2. Modalitatea acesteia este arătată în mod clar.

 

(1) Aceasta va fi o apariţie personală. Nu este îndoielnic faptul că Cristos va veni în alt fel decât personal. Ora morţii este mărturisită a fi calea prin care el vine în prezent la sfinţii săi, la ceea ce este pentru ei sfârşitul timpului. Dar Scripturile învaţă o astfel de venire specială personală care poate fi împlinită doar prin apariţia în trup a lui Cristos înaintea oamenilor. Marcu 8:38; Fapte 1:11; Evrei 9:26-28; 1 Tesaloniceni 4:16.

 

(2) Venirea lui va fi „nu pentru păcat, ci pentru cei care îl aşteaptă, spre mântuire,” în contrast cu acel timp în care „el a fost arătat pentru a înlătura păcatul prin jertfa lui de sine,” şi a fost „oferit pentru a purta păcatele multora.” Evrei 9:26-28.

 

(3) Aceasta va fi o apariţie cu putere şi slavă; „Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4:16); „în slava Tatălui său,” (Matei 16:27); şi „în slava lui, şi cu toţi îngerii,” (Matei 25:31); împlinind pentru credincioşi aşteptarea lor, „fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” Tit 2:13.

 

(4) Aceasta va fi instantanee şi neaşteptată. Ea într-adevăr va fi precedată de semne spirituale şi fizice deopotrivă. Dar, precum cei din zilele lui Noe şi Lot, puţini vor recunoaşte aceste semne. Matei 24:37-39; Luca 17:28. Chiar pentru aceştia venirea va fi instantanee; ca fulgerul, Matei 24:27; ca un hoţ în noapte, 1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 16:15.

 

3. Timpul venirii lui Cristos. Acesta este reprezentat ca deosebit de necunoscut. Cristos a declarat că chiar Fiul nu ştia când va fi acesta. El este ascuns de toţi oamenii. Matei 24:36; Marcu 13:32. Domnul nostru i-a mustrat pe ucenici, chiar înainte de ridicarea lui, pentru că i-au pus întrebări din nou cu privire la acest subiect. Fapte 1:7. Apostolul Pavel într-adevăr a scris Filipenilor, „Domnul este aproape,” (Filipeni 4:5), şi Cristos a anunţat, „Vremea este aproape,” (Apocalipsa 1:3), şi a trimis bisericii din Filadelfia mesajul: „Eu vin curând,” Apocalipsa 3:11. Aceasta este din nou repetat slujitorilor săi în Apocalipsa 22:7, 12, 20. Dar că aceste expresii, dacă ele se referă, după cum o fac în mod evident, la a doua lui venire, nu au fost intenţionate a învăţa că omul ar numi-o o venire timpurie, este evident din faptul că această a doua venire a fost amânată peste o mie opt sute de ani. Apostolul Petru a dat soluţia adevărată celor din vremea lui care erau necăjiţi de întârzierea aceasta, scriindu-le: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.” 2 Petru 3:8.

 

4. Aspectele în care el va veni.

 

(1) Cristos a vorbit întotdeauna de venirea lui ca aceea a Fiului Omului. Prin aceasta el însuşi a învăţat acelaşi adevăr pe care după aceea îngerul la ridicare i-a reasigurat pe ucenicii care stăteau „pironiţi cu ochii spre cer,” şi anume, că cel va veni va fi „acelaşi Isus” care a fost înălţat. Atunci el va fi în formă umană în care el va apărea, şi cu aceeaşi simpatie faţă de oameni şi iubire divină faţă de ai lui, pe care el a arătat-o atât de minunat în timp ce era pe pământ.

 

(2) Dar apostolul Petru, la Cincizecime, a spus, „Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Fapte 2:36. De aici, apostolii, aproape exclusiv, au vorbit despre Cristos ca Domn în legătură cu a doua lui venire. Acesta era numele lor obişnuit pentru Cristos, şi astfel ei au recunoscut răsplata glorioasă acordată lui pentru mântuirea lucrată pentru ei, şi că „toată puterea” i-a fost dată lui în cer şi pe pământ.

 

(3) El va apărea ca Judecătorul întregului pământ, deopotrivă ca Fiul Omului şi ca Domn; dând astfel încredere celor care îl cunosc şi au crezut în el, şi lovind cu groază pe cei care au respins iubirea lui.

 

(4) El vine de asemenea, ca Rege, pentru a lua în posesie împărăţia lui, pentru a împărtăşi binecuvântările sale şi slava lui cu toţi supuşii săi binevoitori, şi să dea pedeapsă tuturor celor care au refuzat să domnească peste ei.

 

5. Evenimentele semnal care vor introduce venirea lui.

 

Acestea sunt învierea trupurilor celor morţi, şi schimbarea acelor sfinţi care sunt încă vii; judecata tuturor oamenilor; şi acordarea, potrivit celei mai înalte echităţi, a răsplăţii sau pedepsei cuvenite asupra fiecăruia din omenire.

 

II. Învierea trupului.

 

Primul punct de timp al evenimentelor care însoţesc a doua venire este învierea trupurilor celor morţi.

 

1. Acest fapt este învăţătura Vechiul şi Noului Testament deopotrivă.

 

Este recunoscut că unele locuri în care învierea este menţionată poate vorbi doar despre reapariţia pe scena existenţei a celor care au murit, şi nu în mod necesar afirmă învierea finală a trupului. Astfel, Domnul nostru răspunzând Saducheilor, Luca 20:37, doar implică ideea de viaţă continuată. Tot astfel, limbajul său în Luca 14:14; Ioan 6:39; şi cel către Marta şi răspunsul ei, Ioan 11:23, 24.

 

Poate fi recunoscut că, uneori, viaţa şi moartea, în legătură cu care este învăţată învierea, este doar spirituală, şi doar cea a sufletului. Acesta pare a fi cazul din Ioan 5:24-26, deşi se vorbeşte de învierea trupului nu în mod nenatural în versetele imediat următoare.

 

Există de asemenea locuri în care se vorbeşte de învierea trupului, dar nu în general, sau de învierea finală. Acestea pot fi citate doar ca arătând că o astfel de înviere nu este imposibilă. Astfel, scriitorul către Evrei se referă la credinţa lui Avraam în puterea lui Dumnezeu „de a-l învia” pe Isaac „chiar dintre morţi.” Evrei 11:19. De asemenea, ni se spune că, după moartea lui Cristos, „mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.” Matei 27:52, 53. Învierea lui Cristos însuşi este învăţată a fi o împlinire a unei profeţii, Fapte 2:24-31; 13:34-37, şi o dovadă, nu doar despre posibilitatea unei învieri din morţi, 1 Corinteni 15:12-18, dar chiar o asigurare, şi arvuna învierii trupurilor poporului său. 1 Corinteni 15:20-23, 35-45, 48-54.

 

Dar există destule pasaje, de o importanţă neîndoielnică, deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament, care stabilesc o înviere generală a trupurilor tuturor oamenilor, precum Isaia 26:19; Daniel 12:2-13; Osea 13:14; şi Ioan 5:28, 29; Romani 8:11-22, 23; 1 Corinteni 15:20-23, 42-45, 48-54; Filipeni 3:21; 1 Tesaloniceni 4:13-17. Ultimele două pasaje se referă, într-adevăr, doar la schimbarea trupului; ultimul de asemenea la schimbarea în cei care nu vor muri, ci vor rămâne până la venirea lui Cristos; potrivirea lor este recunoscută uşor.

 

2. Învierea nu va fi limitată doar la cei drepţi; ci îi va include şi pe cei răi.

 

Noul Testament tratează uneori în mod exclusiv învierea celor drepţi. Aceasta nu este nenatural; pentru că toată speranţa legată cu aceasta este limitată la ei. Atât de binecuvântată este acea speranţă, că a fost potrivit ca aceasta să fie susţinută frecvent pentru încurajarea şi mângâierea lor. În special legătura dintre învierea lor şi cea a lui Cristos, ca primele roade ale lor care adorm, a tins să îi conducă în bucuriile produse de conştiinţa unirii cu el, şi triumful lor cu şi prin el. Aceasta nu a fost pentru a fi îngrădită la învierea lor spirituală cu el în noutatea vieţii spirituale; şi acest fapt trebuia să fie întărit, pentru ca trupul să nu fie uitat în experienţa lor a înnoirii sufletului. Obiecţiile faţă de aceasta au stârnit obiecţii de asemenea în legătură cu speranţa creştină. Nu este ciudat că unii au negat-o, chiar dintre cei din poporul lui Dumnezeu, după cum Apostolul a scris Corintenilor că era adevărat cu privire la unii dintre ei. 1 Corinteni 15:12. Doctrina era prea minunată pentru a fi crezută. Probabil ei aveau obiecţii specifice faţă de ea în acea vreme, după cum au fost în alte veacuri ale creştinismului, chiar până în vremea noastră. Nu trebuie să fim surprinşi, că alţii de asemenea au declarat că aceasta era deja trecută, şi că au răsturnat credinţa unora. 2 Timotei 2:18. De aceea, a devenit necesar, ca aceasta să fie în special accentuată pentru credincioşii din acea vreme. Cu singura excepţie a „celor care rămân,” care urmau să fie „schimbaţi,” aceasta anunţa clar destinul bucuros al tuturor credincioşilor. Astfel, Pavel a scris Corintenilor că „Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” 1 Corinteni 15:22. Faptul că această afirmaţie avea legătură doar cu credincioşii este evident, nu doar din construcţia naturală din originalul din greacă, ci din faptul că limbajul său este limitat în context la cei „care sunt ai lui Cristos la venirea lui.” 1 Corinteni 15:23. Tot aşa, mângâindu-i pe Tesaloniceni despre creştinii morţi, el atribuie ca un motiv de ce „să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde,” (1 Tesaloniceni 4:13), „Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El”; afirmând schimbarea în cei care rămân pe pământ şi susţinând că „cei morţi în Cristos vor învia primii.” 1 Tesaloniceni 4:14-18.

 

Dar, faptul că această învăţătură despre cei drepţi, nu a fost intenţionată pentru a exclude învierea celor răi, este destul de clar din alte locuri. Astfel, Domnul nostru a spus „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29. Ceea ce este în special semnificativ, referitor la învăţăturile lui care în altă parte sunt exclusiv referitoare la învierea celor drepţi, este că Pavel, în discursul lui înaintea lui Felix, a mărturisit că el avea „speranţă în Dumnezeu,… că va fi o înviere deopotrivă a celor drepţi şi a celor nedrepţi.” Fapte 24:15. În viziunea lui Ioan cu privire la ziua judecăţii el a văzut că „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Apocalipsa 20:13-15. Aceste pasaje arată clar învierea celor răi de asemenea din mormânt, şi, de aceea, o înviere a trupurilor lor.

 

3. Natura învierii trupului.

 

Nu ni se spune nimic de natura trupurilor înviate ale celor răi. Dar se spune destul despre cele ale sfinţilor pentru a arăta că schimbarea lor va fi binecuvântată.

 

Faptul atotcuprinzător clar declarat, este că ei vor avea trupuri după cum este cel al Domnului lor. Dacă am şti natura exactă a trupului său ar trebui să ştim natura trupurilor sfinţilor săi. Dar este suficient să ştim că „El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” Filipeni 3:21. Suntem învăţaţi multe lucruri, totuşi, despre învierea trupului; sursa principală de informare fiind capitolul 15 din 1 Corinteni, unde Pavel afirmă,

 

(a.) Că acesta va fi nepieritor.

 

(b.) Că acesta va fi nemuritor.

 

(c.) Că acesta va fi un trup glorificat.

 

(d.) Că acesta va fi înviat în putere.

 

(e.) Că acesta va fi identic cu trupul actual. Că ceea ce este înviat este „acela” care este semănat. „Este acesta care este pieritor” care „se îmbracă în nepieritor,” acest „muritor” care „se îmbracă în nemurire.”

 

(f.) Totuşi este identic unul care nu există fără o schimbare mare, v. 51.

 

(g.) Totuşi nu cu o schimbare mai mare decât aceea care a avut loc în trupul lui Cristos. Este imaginea lui care se naşte în locul celei a lui Adam, v. 49.

 

(h.) Când Pavel afirmă că, „carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu,” v. 50, el vrea să spună doar că neagă faptul că un trup corupt şi muritor poate astfel moşteni, şi nu vrea să afirme că o astfel de moştenire nu este adevărată cu privire la un trup glorificat din substanţă materială, din care au fost înlăturate toate elementele corupţiei şi mortalitate.

 

(i.) În consecinţă, vedem ce vrea el să spună prin trupul spiritual în versetele 44-46, unde el îl pune în contrast cu cel „natural,” şi declară că învierea trupului a fi una „spirituală.” Nu este spirituală în sensul că ea nu este materială; pentru că aceasta este compusă din materie. Dar, este spirituală, ca fiind potrivită pentru viaţa spirituală din lumea cealaltă, după cum aceasta a fost anterior naturală, după cum este potrivit pentru viaţa animală din această lume. Acesta este corpul pneumatic ca opus faţă de fizic. După cum primul trup a fost potrivit pentru viaţa prezentă, şi nu a putut fi folosit în viaţa viitoare fără schimbare; tot aşa învierea trupului este potrivită pentru viaţa viitoare, şi nu pentru stadiul prezent al existenţei. De aici rezultă că schimbarea, cu sau fără moarte, nu are loc până la timpul reunirii în care viaţa pneumatică va începe.

 

4. Va fi o înviere generală a trupurilor celor drepţi, şi a celor răi la venirea lui Cristos pentru a judeca.

 

(1.) Răsplătirile celor drepţi sunt în special asociate cu venirea lui Cristos în ziua măreaţă. Matei 16:27; Luca 12:37; 1 Corinteni 1:7, 8; 1 Tesaloniceni 3:13; 2 Tesaloniceni 1:7, 10; 1 Petru 5:4; 1 Ioan 2:28; 4:17.

 

(2.) Suferinţa şi pedeapsa celor răi sunt de asemenea strâns legate cu ziua venirii lui Cristos pentru a judeca. Ioan 12:48; 2 Petru 2:9; Apocalipsa 1:7.

 

(3.) Există pasaje, de asemenea, în care deopotrivă răsplata celor drepţi, şi pedeapsa celor răi sunt arătate în legătură unită cu a doua venire a lui Cristos. Matei 16:24-27; 24:36-51; Marcu 13:24-27; Romani 2:1-16; 1 Corinteni 4:5; 2 Petru 2:9; 2 Petru 3:7-9.

 

(4.) Cei drepţi şi cei răi sunt judecaţi împreună. Eclesiastul 3:17; Daniel 12:2; Matei 16:27; Fapte 17:31; Romani 2:1-16; 2 Corinteni 5:10; Evrei 9:27.

(5.) Învierea celor morţi are loc în acelaşi timp cu judecata. Daniel 12:2; Apocalipsa 20:12, 13.

 

(6.) Învierea şi schimbarea care are loc în ea sunt de asemenea asociate cu venirea lui Cristos. 1 Corinteni 15:52; Filipeni 3:21; 1 Tesaloniceni 4:16.

 

(7.) Judecata şi venirea lui Cristos, au loc în legătură directă. Matei 16:27; 25:31-46; 2 Petru 3:7-10.

 

(8.) Învierea deopotrivă a celor drepţi, şi a celor nedrepţi, va avea loc în acelaşi timp. Daniel 12:2; Ioan 5:28, 29; Fapte 24:15.

 

(9.) Cei nedrepţi sunt păstraţi pentru ziua judecăţii. 2 Petru 2:9.

 

(10.) La vremea venirii lui Cristos, lumea urmează să fie distrusă, şi să se împlinească promisiunea unor „ceruri noi şi a unui pământ nou în care va locui neprihănirea.” 2 Petru 3:8-13. Dar, acea zi este de asemenea ziua „de judecată şi distrugere a oamenilor păcătoşi;” pentru care „sunt acum cerurile şi pământul prin acelaşi cuvânt au fost păstrate pentru foc,” v. 7.

 

Aceste afirmaţii arată că învăţătura generală a Cuvântului lui Dumnezeu este că Domnul va veni; că la venirea lui va fi o înviere generală a celor drepţi şi a celor nedrepţi, care vor fi judecaţi potrivit cu faptele făcute în trup. Nu doar că nu este învăţat că există două învieri ale trupului, cea a celor drepţi la a doua venire a Domnului, şi cealaltă a celor răi la judecata generală după un interval de o mie de ani; dar judecata şi venirea Domnului sunt recunoscute ca fiind contemporane. Ziua la amândouă evenimente este numită prin felurite nume, unele sunt repetate mai mult decât o dată: precum „ziua,” (1 Corinteni 3:13); „acea zi,” (Matei 7:22); „ziua judecăţii,” (2 Petru 2:9); „ziua lui Dumnezeu,” (2 Petru 3:12); „ziua Domnului,” (1 Tesaloniceni 5:2); „ziua Domnului nostru Isus Cristos,” (1 Corinteni 1:8); „ziua lui Isus Cristos,” (Filipeni 1:6); „ziua lui Cristos,” (Filipeni 2:16); „ziua Domnului Isus,” (1 Corinteni 5:5); „ultima zi,” (Ioan 6:39); „ziua măreaţă,” (Iuda 6); „ziua măreaţă a mâniei lor,” (Apocalipsa 6:17); „ziua de mânie şi de descoperire a drepţii judecăţi a lui Dumnezeu,” (Romani 2:5); „acea zi măreaţă a Domnului,” (Fapte 2:20); „ziua când Dumnezeu va judeca secretele oamenilor… prin Isus Cristos,” (Romani 2:16); „ziua în care este descoperit Fiul Omului,” (Luca 17:30); „venirea Domnului nostru Isus,” (1 Tesaloniceni 3:13); „apariţia Domnului nostru Isus Cristos,” (1 Timotei 6:14); „descoperirea lui Isus Cristos,” (1 Petru 1:13); „arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos,” (Tit 2:13), etc.

 

Totuşi, există un pasaj din Scriptură, despre care unii pretind că învaţă o înviere a trupurilor celor drepţi, şi alta a celor nedrepţi; şi le pune despărţite de un interval mare, cu numeroase părţi care intervin între ele. Cei care susţin această părere, afirmă că o mie de ani ai Mileniului succed venirea lui Cristos, şi învierea celor drepţi. Acest pasaj constituie al douăzecilea capitol din cartea Apocalipsa. În acea viziune, în care Ioan l-a văzut pe înger legându-l pe Satan, în groapa fără capăt, pentru o mie de ani; în care timp sufletele sfinţilor au trăit şi au domnit cu Cristos. „Aceasta,” spune Ioan, „este prima înviere.” V.5. Despre cei care au parte de ea, „a doua moarte nu are nici o putere.” V.6. Când cei o mie de ani au expirat, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui, şi va ieşi să înşele naţiunile. Când numărul forţelor pe care el le adună, care este ca nisipul mării, înconjoară tabăra sfinţilor, acele forţe vor fi devorate de foc din Cer, şi diavolul este aruncat în lacul cu foc şi cu pucioasă. Apoi apare marele tron alb, şi judecata celor morţi, deopotrivă mici şi mari, şi judecata celor morţi din cărţi. Şi apoi moartea şi Hades sunt aruncate în lacul de foc. „Aceasta,” spune Ioan, „este moartea a doua.” V. 14.

 

Este uşor recunoscut cu privire la acest pasaj că orice este adevărat învăţat în aceasta trebuie să fie acceptat ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Dar,

 

(1.) Trebuie să fim atenţi cum primim orice interpretare care nu se acordă cu restul Scripturii. Înainte de a face aşa, trebuie să examinăm complet amândouă interpretările care dorim să le acceptăm, şi viziunile atinse din alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ştim că Scriptura nu se poate contrazice pe sine, când este interpretată corect. De aceea, toate părţile trebuie să fie comparate cu grijă pentru a vedea în ce interpretare sunt ei de acord.

(2.) Dacă, după cele mai bune eforturi de a armoniza aceasta cu alte părţi din Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta s-ar arăta ca fiind ireconciliabile cu ele, interpretarea evidentă a acestui pasaj trebuie să se potrivească cu cea a altor pasaje; nu atât de mult pentru că acesta este unul doar, comparat cu un număr mare; ci pentru că acesta se găseşte într-o carte cu o profeţie foarte figurată, în care interpretarea literală nu este atât de justificat a fi presată, ca în altele, care nu au acest caracter, şi în care înţelesul literal este mai capabil a fi mintea Duhului.

 

(3.) Limbajul acestui pasaj, totuşi, este, cel puţin, în anumite privinţe, opus ideii de două învieri a trupului; prima, pentru ca sfinţii să domnească împreună cu Cristos pentru o mie de ani, şi a doua, cea a celor răi la judecată.

 

(a.) Pentru că cei care sunt reprezentaţi ca aparţinând primei învieri, nu sunt declaraţi a fi îmbrăcaţi în trupuri de înviere; ci, dimpotrivă, Ioan declară simplu că el a văzut „sufletele celor care au fost decapitaţi pentru mărturia lui Isus, etc.” v. 4.

 

(b.) Nu doar că se spune că aceia care au parte de prima înviere nu sunt printre cei morţi, care în consecinţă sunt predaţi de moarte şi Hades pentru a fi judecaţi, v. 13, dar este sugerat că ei sunt printre cei pentru care Ioan foloseşte termeni universali când spune că el „a văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând înaintea lui Dumnezeu,” v. 12. Dar, dacă aceasta ar fi adevărat, atunci trebuie să ori să fie două învieri a trupurilor sfinţilor, ori una dintre învieri cel puţin nu poate fi cea a trupului.

 

(c.) În special, nu este învăţat că învierea pentru judecată este limitată la cei răi, nici că prima înviere este a trupurilor tuturor sfinţilor; pentru că alături de cărţile „care au fost deschise,” „a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii: şi morţii au fost judecaţi cu privire la lucrurile care erau scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor,” v. 12; „şi dacă cineva nu era găsit scris în cartea vieţii, el a fost aruncat în iazul de foc,” v. 15. Acest limbaj implică, faptul că, printre cei atunci înviaţi şi judecaţi, existau unii a căror numai erau scrise în cartea vieţii. În consecinţă, aici trebuie că se face referire la învierea generală şi la judecată, învăţată în altă parte ca fiind contemporană, şi prima înviere nu poate fi cea a trupului; dau doar unii dintre sfinţi au parte de prima înviere; sau trebuie să fie două învieri a trupurilor sfinţilor. Prima dintre acestea este singura interpretare care este în acord cu ceea ce este învăţat în altă parte.

 

(4.) Interpretarea acestui pasaj care îl face să se armonizeze cu toate celelalte din Scriptură este,

 

(a.) Că învierea este o înviere spirituală a sufletului din moartea păcatului, despre care Scripturile vorbesc în altă parte atât de clar ca fiind o trecere de la moarte spre viaţă. Vezi Ioan 5:24-26; Romani 6:2-7; Efeseni 2:1, 5; 5:14; Filipeni 3:10, 11; Coloseni 2:12, 13; 1 Ioan 3:14; 5:11, 12.

 

(b.) Că a doua moarte, care nu are nici o putere asupra celor care au parte de prima înviere, constituie pedeapsa celor condamnaţi în ziua judecăţii, care constă în aruncarea lor, deopotrivă trup şi suflet, într-un lac de foc.

 

(c.) Cei o mie de ani ai legării lui Satan sunt o perioadă de timp, de o lungime necunoscută, probabil o lungime nedefinită, posibil de la vremea înfrângerii lui Satan de către Cristos, în moartea lui, învierea şi înălţarea lui, sau posibil dintr-o altă perioadă, chiar probabil dintr-o epocă mai târzie din istoria creştinismului, în timpul căreia Satan este restrâns din exercitarea puterii pe care altfel el ar arăta-o împotriva omului; cei o mie de ani se termină chiar înainte de ziua venirii lui Cristos; când Satan va fi dezlegat pentru a face faptele sale rele prin astfel de atacuri asupra sfinţilor, ceea ce va aduce răzbunarea finală a lui Dumnezeu la apariţia lui Cristos în slavă.

 

(d.) Judecata şi învierea, în Apocalipsa 20:12, 13, sunt generale, şi sunt cele din ziua de pe urmă care urmează imediat venirii lui Cristos.

 

 

 

Adevărul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu

 

de Marian Ghita

 

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.

Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

 

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, a fost și este un fapt de primă importanță în vederea mântuirii oamenilor. Acest adevăr este subliniat cu putere în Sfânta Scriptură de către Duhul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel afirmă: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4-5). Autorul epistolei către Evrei afirmă: „De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup;...Atunci am zis:„Iată-Mă (în sulul cărții este scris este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”...Prin această „voie” am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:5-10). Este așa de important să credem în întruparea Cuvântului lui Dumnezeu încât ni se spune: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh care mărturisește că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3). Din nou, Pavel ne spune: „Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Tim. 1:15). Doar prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în Cristos, Domnul, toți cei care cred pot fi mântuiți de păcat. Nu există o altă cale de mântuire (Fapte 4:12).

 

Ce înseamnă că Domnul Isus Cristos a venit în lume? Cât de reală este venirea Sa în lumea noastră? Ce înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup? Până la ce nivel pământesc și uman s-a săvârșit întruparea Fiului lui Dumnezeu? Este important să ne punem aceste întrebări, pentru că de modul în care noi înțelegem acest adevăr al întrupării Cuvântului depinde și credința noastră mântuitoare în Cristos. Imaginați-vă o operațiune de salvare a unui om care a căzut într-o prăpastie în munți. Orice încercare de a-l salva pe acel om, care nu înseamnă coborârea salvatorului (bine instruit, bine ancorat și cu funii suficient de rezistente) până la locul unde este cel căzut și preluarea acestuia în condiții de siguranță și apoi ridicarea lui până la locul de salvare, cel căzut nu va avea nici o șansă de izbândă. Așa trebuie privită lucrarea de mântuire pe care o lucrează Dumnezeu în Cristos. Și așa trebuie privită întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. O coborâre a Fiului Său în lumea noastră ca și Salvator și o ridicare a celor căzuți, prin lucrarea și puterea lui Dumnezeu arătate în Cel care este Mântuitorul (Isus Cristos), în vederea recuperării depline a lor. 

 

În Matei 1:1-4:17 (introducerea la întreaga Evanghelie după Matei) noi vedem această dimensiune a întrupării Mântuitorului; vedem realitatea venirii lui Cristos în lume, realitatea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu până la nivelul în care a fost posibilă mântuirea celor ce cred în El. Când vorbim despre venirea Fiului lui Dumnezeu în trup, pe pământ, noi nu trebuie să privim doar la faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit ca și om în trup de carne. Dimensiunea întrupării este mult mai amplă decât doar venirea în carne. Întruparea Fiului lui Dumnezeu presupune venirea Lui ca om în trup de carne, în lumea noastră, în contextul vieții și problemelor noastre pământești.

 

1. Cristos a venit în istoria noastră umană – Mat. 1:1-17 (vezi şi Lc. 3:23-38). El s-a integrat perfect în istoria noastră umană. El a fost parte a acestei istorii. Genealogiile din Noul Testament, cât și cele din Vechiul Testament ne arată că Domnul Isus Cristos a fost parte integrantă a istoriei noastre umane. Chiar de la începutul ei, Domnul Isus Cristos a venit ca și descendent din Adam, ca și descendent din Avraam și apoi din David. În ciuda unui curs al istoriei care pare imprevizibilă şi ieşită de sub controlul lui Dumnezeu, totuşi Cristos a venit la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5). Remarca din Mat. 1:17 că, în cele trei perioade majore ale istoriei lui Israel au fost de fiecare dată câte 14 neamuri, ne arată o istorie dirijată de Dumnezeu înspre venirea Mântuitorului promis. Nimic nu a fost la voia întâmplării în istoria umană. În ciuda unei istorii marcată de oameni şi evenimente nedesăvârşite sau rele (vezi Tamar, Solomon din văduva lui Urie, strămutarea în Babilon – merită studiate aceste evenimente din Vechiul Testament), totuşi Cristos a venit ca fiu al lui Avraam şi David, în care promisiunile făcute lor s-au împlinit (vezi Gal. 3:16,29). El a venit în lume ca Cel în care binecuvântarea lui Dumnezeu a luat locul blestemului rostit de Dumnezeu, din cauza căderii omului în păcat (vezi Gen. 3:14-19). În ciuda unei istorii conduse de oameni răi şi păcătoşi, în care poporul lui Dumnezeu a suferit din cauza acestora şi din cauza unor vremuri extrem de dificile, ca cele ale robiei babiloniene, totuşi, Cristos – Regele, a venit să-Şi răscumpere poporul și să-l conducă înspre binecuvântarea promisă (vezi de ex. Numeri 24:15-24 – profeția lui Balaam). Cristos, nu doar că a fost parte a istoriei lui Israel și parte a istoriei umane, dar El a făcut chiar istoria (Evr. 1:2). El va reveni în glorie pentru a încheia și a desăvârși istoria umană (Mat. 26:63-64; Apoc. 1:11). El va reveni pentru a-i nimici pe toți vrăjmașii și pentru a-Și întemeia împărăția Sa (vezi Apocalipsa).

 

2. Cristos a venit în trup – Mat. 1:18-25. El nu a venit ca un „extraterestru” ci s-a născut în mod real din fecioara Maria, în trup de carne ca și al nostru (Evrei 10:5-10). El a venit în mod miraculos de la Dumnezeu prin concepere miraculoasă dar totuşi s-a născut dintr-o fiinţă umană, Maria şi la fel ca și orice om prin procesul nașterii. Mai mult, ni se arată că Domnul Isus a parcurs toate etapele creșterii umane ca orice om, fără să sară vreuna (vezi şi Lc. 1:30-35; cap. 2). El a venit ca și „Sămânţă a femeii” (Gen. 3:15; Isa. 7:14), pentru a aduce mântuirea lui Dumnezeu. Împlinirea profețiilor menționate, nu a fost doar o figură de stil, ci s-a realizat prin fapte și evenimente reale în istoria fecioarei Maria și a lui Iosif (vezi și Luca 1-2). El a venit ca „Dumnezeu care este cu noi” (Mat. 1:22-23). Iosif şi Maria au experimentat, am spune noi, în viața lor intervenția miraculoasă și salvatoare a lui Dumnezeu. Iosif a ajuns să fie convins până la urmă să o ia pe Maria ca și soție a lui (deși el era un om neprihănit – v. 19) și Maria a fost salvată în mod miraculos de condamnarea morții din partea lui Dumnezeu Însuși (vezi Deut. 22:20-21). Aceasta este și o ilustrație a faptului că în Cristos, oricine crede în El capătă mântuire și viață veșnică (Colos. 1:13-14). 

 

3. Cristos a venit în lume sub un regim ostil poporului lui Dumnezeu – Mat. 2:1-23. Cristos nu a venit ca o persoană ferită de relele regimurilor represive; El a venit ca o persoană „sub Lege” (Gal. 4:4). Aceasta a însemnat, pe de o parte că El s-a supus în totalitate Legii lui Dumnezeu și a împlinit-o în mod desăvârșit (vezi Lc. 2:21-24; Mat. 5:17-20). De asemenea, El a trebuit să se supună legilor date de oameni. El a venit pe pământ sub conducerea unui dictator rău și arbitrar – Irod. Isus a fost suspectat chiar de la nașterea Sa că va ajunge să ia tronul lui Irod și de aceea a trebuit să fie luat de părinții Lui pentru a-L pune la adăpost, în Egipt, de uneltirile acestuia. Doar simpla existență a Pruncului Isus a fost îndeajuns pentru Irod să-L facă să pornească un măcel îngrozitor împotriva tuturor pruncilor de o vârstă cu Isus, pentru a fi sigur că și acesta va fi exterminat. La întoarcerea familiei sfinte în Iudeea, părinții au trebuit să se adăpostească în Galileea, în satul Nazaret, de fiul lui Irod, Arhelau. Putea și acesta să-i facă rău lui Isus. Teama și grija pentru viața personală L-au însoțit pe Domnul nostru încă din pruncie. El a trebuit să se ferească de multe ori de asemenea oameni răi de-a lungul vieții Sale. Mai mult decât atât, Isus a avut parte de o pregătire pentru lucrarea Sa mesianică într-un anonimat total. El a crescut în Nazaret, o localitate total obscură (aceasta nu apare în Vechiul Testament) și faptul că El a crescut acolo, i-a făcut pe unii să aibă chiar neîncredere în El (vezi Natanael – Ioan 1:46). Dar, Domnul nostru a acceptat toate aceste constrângeri ca din partea lui Dumnezeu pentru El. Toate acestea nu L-au strivit ci, dimpotrivă, L-au pregătit și L-au întărit să devină Mântuitorul celor credincioși. Deși Domnul Isus a fost obligat să crească și să se pregătească pentru lucrarea Sa mesianică sub un regim represiv, totuși, tocmai asemenea împrejurări au vorbit despre calitatea Sa de Împărat venit de la Dumnezeu. Ca și David, care a trebuit să fugă de Saul și să fie sub amenințarea morții, până a ajuns pe tron, Isus a arătat astfel că este cu adevărat Fiul lui David, Cel care va domni pe tronul lui Israel (vezi Lc. 1:32-33). Pregătirea pentru împărăția viitoare a fost astfel una excelentă pentru Domnul nostru, ca și cea a lui David. Mai mult, Isus a putut astfel să adune în sufletul Lui toată durerea poporului Său, aflat sub opresiunea acestor tirani. Isus a înțeles durerea poporului Lui mai bine decât oricine altcineva. Apoi, pregătirea Sa în anonimat (vezi Nazaretul) L-a învățat pe Domnul nostru să slujească lui Dumnezeu și poporului Său în umilință și dedicare, ca rob, care „nu a venit să slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10:45; Filip. 2:5-11). În acest fel, Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a ajuns să se pregătească pentru viitoarea Împărăție în modul cel mai excelent cu putință. Astfel, El nu este un Împărat în maniera împăraților acestei lumi. El este cu adevărat Căpetenia poporului Său, cu autoritate dumnezeiască asupra întregii lumi, Păstorul plin dragoste și grijă pentru poporul Lui (Mat. 2:6; Num. 26:17-19).

 

4. Cristos a venit într-o lume păcătoasă – Mat. 3:1-17. Cristos a venit într-o lume marcată de păcat și sub condamnarea Legii lui Dumnezeu. Dar, lumina arătată prin Ioan Botezătorul a trezit conştiinţele păcătoşilor în vederea primirii iertării de păcate (3:1-12). Pregătirea căii, făcută de Ioan Botezătorul pentru venirea Domnului Isus Cristos, a fost una care a pus foarte bine în lumină caracterul Celui care urma să vină. Era nevoie de o trezire spirituală puternică în vederea venirii Domnului. Și ce pregătire mai bună ca cea a conștientizării păcatelor oamenilor, în vederea pocăinței lor, ar fi putut să facă Ioan? Era nevoie de o asemenea pregătire în vederea unei pocăințe veritabile a păcătoșilor (vezi Mal. 4:5-6). În același timp, Cristos a venit ca Cel care s-a identificat cu noi păcătoşii, pentru a purta păcatele noastre (3:13-17). Botezul Domnului, deși El nu avea nevoie de el, a arătat că El, Domnul Isus Cristos, a fost „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Este foarte interesant să vedem că Domnul nostru a venit într-o lume păcătoasă, s-a identificat în totalitate, prin întruparea Lui, cu această lume, și totuși, El nu S-a murdărit de loc din cauza păcatului; El a fost absolut curat, nepătat de vreun păcat. El a purtat cu adevărat păcatele noastre, dar a fost jertfa cea mai potrivită pentru a ne curăța de păcatele noastre.

 

5. Cristos a venit pe terenul diavolului – Mat. 4:1-11. Pustia este terenul potrivit pentru ispitirea din partea celui rău. Este locul unde ești cel mai predispus la păcătuire. Poporul Israel a trebuit să rătăcească 40 de ani prin pustie, din cauza necredinței în Dumnezeu. A fost locul unde s-a văzut din plin păcătoșenia poporului Său. Iată de ce, Domnul Isus a trebuit și El să experimenteze condițiile din pustiu, pentru a fi ispitit și El ca și noi. Adam şi Eva au fost biruiţi de diavol, deși ei au avut parte de condiții de viață ideale (Gen. 3:1-6). Cristos a venit mânat de Duhul în pustie, tocmai ca să fie ispitit de diavol. El a fost ispitit ca şi noi (Evr. 2:17-18), dar Isus l-a biruit pe diavol. Cristos l-a biruit pe cel rău tocmai pe terenul Lui, prin mijloace care sunt la dispoziţia oricărui credincios (rugăciune, Cuvânt, post). Cristos a venit mânat de Duhul în pustie, tocmai ca să fie ispitit. El a fost ispitit ca şi noi (Evr. 2:17-18). El s-a dovedit fără păcat chiar și în ispitire şi, de aceea, s-a calificat a fi Mântuitorul nostru. Diavolul a fost zdrobit prin chiar moartea lui Cristos pe cruce. Deși, Isus a murit pe cruce și deși părea că diavolul L-a învins prin moarte, totuși biruința diavolului a fost aparentă, de scurtă durată. Isus a înviat în glorie a treia zi și pentru veșnicie. Mai mult, moartea Sa a adus răscumpărarea de păcat și moarte pentru toți cei ce cred în El. Astfel, promisiunea unui răscumpărător din Geneza 3:15, s-a împlinit în mod desăvârșit.

 

6. Cristos a venit în întunericul acestei lumi – Mat. 4:12-17. Isus s-a mutat în Capernaum, locul marcat de întuneric spiritual. Condițiile vremii în care Domnul Isus Cristos a venit pe pământ erau marcate de un mare întuneric spiritual. Conducătorii religioși ai vremii erau fățarnici și fără puterea evlaviei în ei. Poporul iudeu trăia în păcat și într-o aparentă neprihănire. Statul iudeu era condus de oameni răi și păgâni în comportamentul lor. Urmașul lui David (Isus din Nazaret) era la vremea aceea un umil și obscur cetățean sub stăpânirea imperiului neamurilor – imperiul Roman. Nimic nu era sănătos, în plan spiritual, în ordinea civilă și religioasă a poporului lui Dumnezeu. Credincioșii adevărați erau puțini și împrăștiați printre cei nedrepți. Domnul Isus nu a evitat întunericul acestei lumi, dar a fost lumină prin viaţa Sa. Trăirea Sa a răspândit o mare lumină. Este demn de remarcat faptul că lumina Domnului nostru a fost așa de puternică, încât întunericul nu a biruit-o (Ioan 1:4-5). Mai mult, El ne-a adus Evanghelia mântuirii şi prin ea s-a răspândit lumina şi viaţa în lume.

 

7. Cristos a coborât până la nivelul nostru de percepere umană – 1 Ioan 1:1-3; Ioan 1:1-18. Ni se spune în aceste pasaje că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și locuirea Fiului Său între oameni ne-a dat posibilitatea de a interacționa cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, prin toate simțurile noastre umane (auz, văz, pipăit, miros, gust). Aceasta înseamnă că venirea Sa în lume a fost una reală și deplină. În Rom. 10:6-13 ni se arată că nu este nevoie ca cei care doresc să-L caute pe Dumnezeu să se suie până la cer pentru a-L găsi. În Cristos, Dumnezeu Însuși, în gloria Sa de Dumnezeu, S-a coborât la noi. De aceea, noi nu avem nevoie să folosim practici de inițiere spirituală, ca cei puțini care se consideră inițiați, pentru a intra în relație cu Dumnezeu. Noi, doar prin credința în Domnul Isus Cristos, în Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, putem fi mântuiți în chip desăvârșit de păcatele noastre și putem de asemenea să ne bucurăm de viața cu Dumnezeu și de binecuvântările Sale în Cristos (Efes. 1). Și acest lucru este posibil pentru toți oamenii (iudei și neiudei, oameni înțelepți și oameni simpli, tineri și bătrâni, bărbați și femei) care cred în Cristos și în jertfa Lui. În toată istoria mântuirii (vezi Vechiul și Noul Testament) Dumnezeu Și-a arătat Cuvântul în mod progresiv și în final, Cuvântul Însuși a lui Dumnezeu a venit în lumea noastră (Evr. 1:1-3). Așadar, dacă vrea cineva să-L găsească pe Dumnezeu și să se bucure de relație personală cu El, poate lucrul acesta doar prin credința în Domnul Isus Cristos (Ioan 20:31).

 

Concluzii

Adevărul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este un adevăr glorios și bine consemnat în Sfânta Scriptură. Bucură-te de acest adevăr, atunci când îți vei aminti de nașterea Domnului Isus Cristos. Lasă ca El, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să-ți aducă și ție mântuire și viață veșnică. Nu lăsa ca sărbătoarea crăciunului să fie doar o sărbătoare de moment și superficială pentru tine. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Bucură-te și tu de viața veșnică care este în Isus Cristos – Cuvântul făcut trup. Lasă-L pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să-L întrupeze pe Cristos, Domnul în viața ta, în gândirea, în vorbirea, în purtarea ta și în caracterul tău.   AMIN.   

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Transcendența și imanența - Calitate necesară a creației și providenței divine

Dumnezeu posedă atribute sau calităţi care ţin de natura Fiinţei Sale. Ele sunt comunicabile sau netransmisibile. Atributele comunicabile sunt gândite în sensul că le experimentăm şi noi dar la niveluri mult inferioare. De exemplu Dumnezeu este imuabil, neschimbător pe când omul este o fiinţă care se schimbă.[1] Acesta este un atribut necomunicabil pe când sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi.[2] Autoexistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa[3] Dumnezeu este infinit în raport cu spaţiul şi cu timpul. El este acela care a adus în existenţă materia, energia, spaţiul şi timpul. Datorită naturii Sale Spirituale şi datorită faptului că noi gândim în termeni spaţiali este ceva greu de priceput.[4] Dumnezeu este atât imanent cât şi transcendent prin însăşi realitate Sa [5]. În Isaia 57 şi Fapte 17, Biblia ne vorbeşte despre imanenţa şi transcendenţa Creatorului. Pavel la Atena afirmă atât imanenţa cât şi transcendenţa lui Dumnezeu. (Fapte 17: 24-28 ).[6] Dumnezeu este pretutindeni. (Ieremia 23: 23-24 sau Psalmul 139: 7-10)[7] Aşa cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză” Afirmaţia Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14), se compară cu Eu Sunt din învăţăturile lui Hristos despre Sine. (Ioan 8: 58).[8]

Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forţa impersonala, ci este un Dumnezeu personal[9]. Personalitatea Lui este demonstrata prin calităţile ce le poseda: conştienta de sine (Exod. 3:14), auto-determinare (Efeseni 1:11). Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10), inteligenta (Fapte 15:18), scop (Isaia 14:26-27), acţiune (Ioan 5:17), libertate (Efes. 1:11), sentimente (Ioan 3:16) voinţa (Ioan 6:38-39).

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se împart in doua categorii: (1) naturale sau legate de măreţia Sa, (2) morale sau legate de bunătatea Sa.

Din atributele naturale fac parte: atotputernicia (Apuc 19:6), atotştiinţa (PS. 147:5), atotprezenţa (Ps. 139:7-10), veşnicia (Duet. 33:27), infinitatea (PS. 147:5) imutabilitatea sau neschimbarea (Iacob 1:17; PS. 33:11).

Din atributele morale fac parte: sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16), neprihănirea (Ps. 11:7), dreptatea (Rom. 2:6), adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29), harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17), dragostea (1 Ioan 4:8,16), mila (Efes. 2:4).

Din veşnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt (Matei 28:19). Aceste trei persoane sunt absolut egale in esenţa, iar aceasta esenţa există nedespărţita, simultan si etern.

Dintre atributele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu omul iese în evidenţă cel mai mult atributul dragostei deşii ele sunt în esenţă egale şi chiar dacă în gândirea umană există puncte de tensiune între ele noi trebuie să le acceptăm Ne este greu să împăcăm şi să acceptăm bunătăţi lui Dumnezeu cu cel al mâniei Sale.

Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu sunt două concepte care există într-o permanentă tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece sunt o caracteristică a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat a urca peste, sau a traversa un obstacol. Sensul religios al transcendenţei este acela că Dumnezeu e „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.[10] Este sugerată ideea de separare a unei persoane, de ceva, sau cineva de care a fost apropriată cândva. Transcendenţa lui Dumnezeu pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile Sale, bune sau rele, întrucât El este un spirit ce există independent prin Sine însuşi.[11] Disputele s-au purtat atât pe terenul teologiei cât şi al filozofiei. Transcendenţa a fost căutată în toate direcţiile posibile. Astfel avem Transcendenţa spre Început, Transcendenţa în Sus, Transcendenţa în Afară (circumferinţă), Transcendenţa spre Sfârşit, Transcendenţa spre Înăuntru, (centru), Transcendenţa în Adâncime, (temelie), Transcendenţa în Cerc.[12] Dar transcendenţa are o singură direcţie şi vine de Sus, din contră ea nu trebuie să fie căutată, pentru că Dumnezeu a iniţiat-o. Istoria filozofiei este plină de prezentări ale transcendenţei şi ale imanenţei, aflate într-un permanent conflict teologic şi care uneori indică o adaptare a acestor concepţii la o modalitate anume de gândire. Accentul greşit aplicat conceptului de transcendenţă, şterge semnificaţia Dumnezeului creator în lumea naturală. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu conceptul de imanenţă divină radicală, care erodează diferenţa dintre finit şi infinit. Conceptele şi aşa tensionate, duse la extreme creează pericole în gândirea teologică. Naturaliştii au respins în mod necritic pe Dumnezeul Bibliei. De asemenea descrierile foarte vagi ale prezenţei şi providenţei divine în univers, natură şi istorie au caracterizat concepţia precreştină seculară şi concepţia post-iluministă. Hegel a căutat să învingă această imprecizie, dar cu un foarte mare preţ pentru reprezentările biblice”.[13] Eroarea a constat în refuzul de a accepta revelaţia din Scriptură. Biblia dă o imagine clară despre prezenţa lui Dumnezeu, în ambele ipostaze. Prin imanenţă înţelegem prezenţa şi puterea Lui care pătrunde totul în creaţia Sa.[14] Dumnezeu este prezent oriunde, în orice loc, în orice proces, în sensul că le poate controla. Dumnezeu se implică în creaţia Sa şi în mersul istoriei. El poate fi prezent pentru a susţine, a pedepsii, a binecuvânta. (Amos. 9:14); (Col.1:6). Omul poate să perceapă şi să-şi reprezinte doar în mod subiectiv mediul înconjurător. În psalmul (102:25-26), avem dovezi din Scriptură, despre contraste între lucrurile pe care noi le credem permanente, pe de-o parte şi ce crede Dumnezeu despre ele pe de altă parte.[15] De asemenea percepţia omului este întunecată din pricina căderii în păcat, iar Biblia ne declară orbi spirituali. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Dumnezeu este văzut ca „deasupra lumii” prin faptul că este Creatorul, (Fap.4:24), păstrătorul (2.Petru.3:5-7) şi conducătorul ei (Apoc.10:5-7). Nici o prezentare a conceptului de transcendenţă şi imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul omului. “Transcendenţa şi imanenţa sunt atribute pe care le posedă doar Dumnezeu”. Politeismul se împodobeşte în mod gratuit cu atribute ale divinităţii. Zeii inventaţi şi imaginaţi de om, posedau aceste atribute doar la modul teoretic. Dumnezeul adevărat a făcut de ocară zeii Egiptului, în spatele cărora se camuflau forţele demonice. Dumnezeu este singura sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de profeţii evrei. Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, încarnarea Logosului, toate acestea presupun transcendenţa divină (Ioan 1:14). Crezuri teologic ale Bisericii primare afirmă acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare transcendentă a lui Dumnezeu. [16] Dumnezeu a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt, să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare. Astfel Moise devine modalitatea prin care Dumnezeu dă Legea poporului Israel (Ex.20:1-17). În perioada lucrării lui Cristos, sunt prezentate trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său (Marc 1:10), Sursa autoritară şi ultimă a mesajului este şi rămâne Dumnezeul transcendent ( Gal.1:11).[17] Oamenii chiar dacă acceptă conceptul de transcendenţa, îl caută în alte direcţie. Chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi nu l-a găsit pe Dumnezeu.[18] În unele cercuri filozofice, conceptul de transcendenţă era recunoscută doar ca o limită misterioasă şi neexplorată a ştiinţei. Astfel s-a produs o mutaţie din domeniul spiritual, în cel fizic şi palpabil, datorită refuzul omului de a nu accepta lucruri pe care nu le înţelege. Transcendenţa a ajuns să fie identificată cu posibilităţi mai largi ale umanităţii şi cu o viziunea subiectivă despre realitate. Toate refulările umane explică căutarea în acel dincolo.[19] Acel dincolo din universul filozofic nu este niciodată definit în mod corespunzător şi nu are un punct de referinţă acceptabil. Dar prin această modalitate de căutare în direcţii total greşite se ajunge eventual în abisurile sufletului uman decăzut şi nicidecum la o rezolvare. Henry nu este de acord cu Pascal care foloseşte termenul de „Dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul” Termenii în cauză nu coincid în nici un caz cu Dumnezeu din Scriptură.[20] Cele două concepte transcendenţa şi imanenţa divină, aflate în tensiune din punct de vedere uman şi în armonie din punct de vedere al divinităţii, operează în lumea finită. Ele implică relaţii continue dintre Dumnezeu şi creaţia spaţio-temporală Necredinţa unor teologi cu orientare liberală deformează cele două concepte. Bart are o viziune diferită şi greşită faţă de conceptele prezentate de Scriptură. „Conceptul de transcendent din scrierile sale timpurii trece dincolo neoplatonism, ca şi dincolo Augustin, sau reformatori”. La început Barth îl descrie pe Dumnezeu ca Suveranul suprem al lumii, dar apoi el îl detaşează de orice gândire şi experienţă umană şi spune că nu poate fi cunoscut sub aspect cognitiv. El neagă transcendenţa lui Dumnezeu, iar misterul, atracţia, fascinaţia faţă de ceva la care omul nu poate să ajungă, nu înseamnă şi credinţă. În ciuda respingerii seculare, doctrina transcendenţei continuă să fie o atracţie puternică pentru teologia şi filozofia modernă, dar nu orice prezentare a ei poate fi acceptată, ca iluminare constructivă a ordinii eterne. „Recuperarea sacrului, nu e neapărat un câştig total al teologiei biblice.”[21] Şi în mediul creştin o interpretare greşită a textelor care ne vorbesc despre atributele lui Dumnezeu, lansează credinciosul pe o direcţie falsă, care la rândul ei va genera o închinare falsă. Această interpretare nu ţine în mod neapărat doar de perioada antichităţii sau a evului mediu. Chiar şi post-modernismul modern, prin accentul său deformat pe revelaţia universală şi specială, a comprimat întru-n mod vulnerabil discuţia despre divinitatea transcendentă; teologia dialectică şi existenţială au enunţat un „cu totul Altul”, S-a afirmat că descoperirea divină nu comunica nici o lămurire obiectivă valoroasă despre realitatea şi manifestare lui Dumnezeu, ci mai degrabă a deşteptat o atitudine de ascultare.[22] Biblia are pretenţia legitimă la o interpretare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Concepţia divină loveşte cu putere împotriva concepţiilor greşite cu privire la transcendenţa şi imanenţa divină. Revelaţia Scripturi pune în controversă orice doctrină care nu este biblică a transcendenţei şi imanenţei divine. Ea respinge enunţurilor de tip „ca şi cum” pentru a eluda afirmaţiile neimportante despre divinitate din punct de vedere cognitiv.[23] Argumentele biblice sunt mai mult decât suficiente. Biblia vine cu dovezi demne de crezare.

Tensiunea dintre cele două concepte regăsite ca permanenţă la aceeaşi persoană creează presiune la nivelul înţelegerii umane şi generează numeroase dezbateri. Filozofii au forţat limitele impuse de Creator şi au căutat transcendenţa în diferite direcţii, au găsit orice altceva, dar nu pe Dumnezeu. Acel Ultimul, nu este Dumnezeul din Scriptură. Henry critică aceste căutări greşite. Transcendenţa şi imanenţa sunt atribute ale divinităţii care nu se aplică şi omului. Biblia îl prezintă doar pe Dumnezeu posedând aceste calităţi. Negarea acestor atribute divine nu aduce beneficii spirituale, ci din contră omul se scufundă în abisurile necredinţei. Henry nu este de acord cu abordarea filozofică a conceptului de transcendenţă. El respinge conceptele impersonale de genul „Altul” în favoarea dumnezeului adevărat al Bibliei. Aceste două atribute sunt creionate în paginile Scripturii ca şi calităţi ale unui Dumnezeu Suveran.

CONCLUZII

Un punct de tensiune în gândirea teologic sunt atributele imanenţei şi transcendenţei, aplicate simultan la aceeaşi persoană. Dacă există o armonie în sfera divinului, va exista doar o înţelegere limitată în sfera umanului şi va trebui să existe o acceptare a adevărului biblic. Filozofii au căutat transcendenţa în toate direcţiile, imaginând un dumnezeu al filozofilor, „absolutul”, „cauza primă”, concepte impersonale, etc. idei pe care Henry le respinge, şi cărora el le pune în faţă Revelaţia prin Cuvânt ce afirmă că numai Dumnezeu posedă aceste calităţi. Din conceptul de Suveranitate al lui Dumnezeu derivă în mod necesar autoritatea Sa pe care o exercită în univers. Chiar dacă lumea este răzvrătită datorită păcatului în final autoritatea Lui va avea câştig de cauză. Libertatea umană este una derivată şi supus termenilor şi voinţei lui Dumnezeu. Henry atrage atenţia asupra pericolului la care se expune omul când nu se supune autorităţii lui Dumnezeu. În acesta zonă a libertăţii umane, Henry combate de fapt ideile umaniste, care înzestrează omul cu o libertate neîngăduită de Dumnezeu. Avem implicaţii a le acestor atribute ale lui Dumnezeu ca Imanenţa şi Transcendenţa. Dumnezeu nu este limitat în a lucra în mod direct prin creştini sau necreştini pentru a duce la îndeplinire planurile Sale.[24] De asemenea Dumnezeu poate să folosească persoane şi organizaţii care nu sunt creştine pentru aşi îndeplini voia Sa hotărâtoare.[25] Ca şi oameni în postura de fiinţe create trebuie să apreciem tot ce a creat Dumnezeu[26], pentru că El ni le-a dat în stăpânire, nicidecum să facem abuzuri din aşa ceva ( defrişări masive, vânătoare în scopuri distractive, exploatarea resurselor doar pentru îmbogăţire, etc ). Avem posibilităţi nemăsurate de a învăţa din Creaţia lui Dumnezeu[27], şi de a pune în practică ce s-a descoperit. Atributul Imanenţei presupune că El poate stabili puncte de conexiune în vederea cu oamenii necredincioşi în vederea refacerii relaţiei cu El.[28] Atributul Transcendeţie presupune faptul că deşi am primit mântuirea şi vom ajunge odată sus în cer niciodată nu vom cunoaşte cu adevărat imensitatea veşniciei şi a măreţiei Sale.

Bibliografie:

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6
Dicţionar Biblic, ” SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ” Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.
Norman N, Geisler Filozofia Religiei,
Dicţionar Biblic
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY
PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen
O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1

Note de subsol:

[1] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 162
[2] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 85.
[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 89
[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 89
[5] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 89
[6] Dicţionar Biblic pag 351
[7] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 180
[8] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 89
[9] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[10] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.
[11] Dicţionar Biblic, ” SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995. pag 357
[12] Norman N, Geisler Filozofia Religiei, pag 46
[13] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 37.
[14] Dicţionar Biblic pag 357
[15] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 163 -175
[16] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 38- 39.
[17] Ibd. pag. 54.
[18] Norman N, Geisler Filozofia Religiei, pag 50-52
[19] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 40.
[20] Ibd. pag. 47.
[21] ibd pag. 42-45.
[22] Ibd. pag. 41-42.
[23] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6, pag. 41-42.
[24] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 338
[25] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 338
[26] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 339
[27] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 339
[28] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 339

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate