Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 28

ISPĂŞIREA LUI CRISTOS.

 

Au fost prezentate MULTE teorii proeminente, referitoare la lucrarea de ispăşire a lui Cristos, şi metoda prin care Dumnezeu iartă păcatul.

 

1. Cea mai joasă dintre acestea este cea Sociniană. Aceasta acţionează pe baza principiului că Dumnezeu este pură bunăvoinţă, că justiţia răzbunătoare este incompatibilă cu caracterul său, şi că pe baza simplei pocăinţe, Dumnezeu poate şi îl va ierta pe păcătos. De aceea, lucrarea lui Cristos este privită ca una în care el pur şi simplu descoperă sau face cunoscută iertarea pentru om. Nimic din ceea ce el a făcut nu o asigură, pentru că el nu a avut nimic de făcut în acest scop. Aceasta este deja pregătită în bunăvoinţa naturii lui Dumnezeu, şi acum este pur şi simplu făcută de cunoscut. [Symington despre Ispăşire, pag. 2 şi 3.]

 

Apărătorii acestei teorii explică tot ceea ce spun Scripturile despre subiectul morţii lui Cristos pentru noi, prin susţinerea faptului că viaţa şi moartea lui au fost doar simple exemple pentru noi cu privire la maniera în care noi ar trebui să trăim şi să ne supunem lui Dumnezeu. În viziunea lui, de aceea, Cristos este doar un mare învăţător şi un exemplu strălucitor.

 

Unele dintre acestea au mers chiar atât de departe încât să vorbească despre sacrificiile din vechiul legământ ca despre lucruri potrivite doar unei ere barbare, şi atât de departe de a le considera tipuri ale lucrării de jertfire a lui Cristos, s-au uitat la ele ca aranjamente permise doar din simpatie pentru slăbiciunea oamenilor, pe care Dumnezeu le-a poruncit să le ofere. [Nehemiah Adams, Seri cu Doctrine, p. 197.]

 

Obiecţiile faţă de această teorie sunt:

 

1. Aceasta nu se acordă cu descrierea Scripturii despre natura păcatului.

 

2. Este inconsecventă cu alte atribute ale lui Dumnezeu în afară de mila lui.

 

3. Este în duşmănie cu litera şi spiritul revelaţiei divine.

 

4. Este ireconciliabilă cu natura înălţată a răsplăţii mijlocitoare conferită lui Cristos. [Symington, p. 3.]

 

2. A doua teorie despre Ispăşire este ceea ce a fost în mod obişnuit numită Teoria Medie. Prin aceasta nu este înţeles, că există doar acestea două şi o teorie ortodoxă; ci, simplu, că aceasta stă între teoria Socinianilor şi acele teorii susţinute de persoane, care, totuşi, diferind una de alta, sunt considerate ca Evanghelice.

 

„Această teorie susţine că în consecinţă a ceea ce a făcut Cristos, o anumită putere de a ierta păcatul i-a fost oferită lui.” [Symington, p. 3.]

 

„Acest sistem presupune că Dumnezeu poate ierta păcatul fără pedepsire sau ispăşire.”

 

„Dar faptul că trebuie să fie făcută o diferenţă între persoane inocente şi cei care nu au păcătuit niciodată, şi cei astfel iertaţi; că cei din urmă nu pot presupune lăudăroşi că ei înşişi sunt la egalitate cu cei dintâi.”

 

„Aceasta este făcută prin aranjamentul că, în locul unei iertări deplin, ei vor fi iertaţi pe baza pocăinţei, de dragul a ceva ce urma să facă Cristos, din cauza acesteia, el este îndreptăţit să mijlocească pentru ei.”

 

(1.) „Această schemă este doar aparent superioară primei, în a pretinde că aceasta este realizată, din cauza a ceea ce a făcut Cristos.”

(2.) „Aceasta oferă o viziune deficientă despre caracterul divin.”

 

(3.) „Aceasta nu explică limbajul Scripturii cu privire la lucrarea lui Cristos.”

 

(4.) „Aceasta eşuează să socotească particularitatea şi gravitatea suferinţelor lui.” [Symington, pag. 3 şi 4.]

 

3. A treia teorie despre Ispăşire este cea a influenţei morale. Cei mai notabili apărători ai ei au fost Horace Bushnell şi McLeod Campbell. Este dificil de spus dacă acesta, sau ultimul menţionat, abordează mai aproape teoria faţă de Sociniani sau este mai departe de ideile Evanghelice.

Precum aşa-numita Teorie de Mijloc, aceasta consideră că pocăinţa singură este esenţială pentru acceptarea unui păcătos de către Dumnezeu. Aceasta susţine că nu a fost niciodată vre-un obstacol în natura lui Dumnezeu cu privire la oferirea iertării totale doar pe baza pocăinţei de păcat. Necesitatea vieţii de suferinţă a lui Cristos şi moartea lui de agonie se găseşte doar în nevoia sau motivele apărute din dragostea astfel arătată faţă de om pentru a-l influenţa să se pocăiască. De dragul păcătosului, Cristos a trăit o astfel de viaţă de mizerie şi jale după cum se întâmplă omului. Câtă vreme a fost susţinută această teorie de către Sociniani, ei au recunoscut şi lucrarea lui Cristos pur şi simplu ca aceea a omului înălţat, Cristos Isus. Dar aşa cum este prezentat de Bushnell şi Campbell, Dumnezeu în Cristos s-a identificat astfel pe sine cu omul în mizeria şi păcatul acestuia. Campbell merge atât de departe încât îl reprezintă pe Cristos atât de deplin făcut una cu omul încât el a fost pocăitul reprezentativ şi mărturisitorul păcatului. Dragostea măreaţă astfel arătată este aceea care exercită influenţa morală puternică, care îl determină pe om să se pocăiască şi să fie împăcat cu Dumnezeu.

 

Toate obiecţiile faţă de Teoria de Mijloc pot să fie chemate cu o forţă egală împotriva acesteia. La acestea poate fi adăugat:

 

(1.) Că, în timp ce acea teorie recunoaşte că puterea de a ierta păcatul a fost acordată lui Cristos ca rezultat a ceva ceea ce Cristos a făcut, aceasta îngrădeşte efectul lucrării lui spre producerea pocăinţei în păcătos prin influenţa pe care dragostea arătată astfel de el, o exercită în îndepărtarea indiferenţei şi duşmăniei inimii umane.

 

(2.) Că, în timp ce această teorie recunoaşte marele adevăr că iubirea lui Cristos arătată în suferinţele şi moartea lui, are o influenţă puternică în conducerea oamenilor spre împăcarea cu Dumnezeu, aceasta micşorează măsura în care această iubire a fost manifestată prin negarea acelui element în acele suferinţe care a apărut din relaţia lor cu pedeapsă îndurată pentru păcat în satisfacerea justiţiei lui Dumnezeu.

 

(3.) Că, precum este adevărat cu privire la toate schemele care depind în întregime de influenţe subiective în păcătos, aceasta eşuează să prezinte vre-o metodă de mântuire disponibilă pentru cei care nu au nici o cunoştinţă despre aceste suferinţe. Astfel sunt tăiaţi de la toate binecuvântările de mântuire, nu doar toţi copiii şi debilii mintali, ci de asemenea mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu care au murit înainte de naşterea lui Isus.

 

4. A patra teorie despre Ispăşire este cea Etică, sugerată de teologul Andover. Aceasta este în acord efectiv cu teoria tocmai considerată, dar din cauza evidenţierii recente a „Noii Teologii,” a căreia Andover poate fi considerat ca fiind cel mai proeminent exponent, aceasta merită o consideraţie specială în forma expusă de acea şcoală. Aceasta a fost clar prezentată într-o serie de articole despre „Ortodoxia Progresivă,” publicată editorial în al patrulea volum (1885) al Andover Review. A treia din această serie este despre Ispăşire. Citatele care urmează sunt din acel articol.

 

Punctele specifice ale acestei teorii sunt:

 

1. Că Cristos este mijlocitor universal, şi astfel, trebuie să apară pentru uşurarea oricărei părţi din univers care are nevoie de ajutorul lui.

 

„Cristos îl mijloceşte pe Dumnezeu către întregul univers. Prin Cristos au fost făcute lumile, şi prin el, acestea sunt alcătuite. În el au fost toate lucrurile create, în ceruri şi pe pământ, lucrurile vizibile şi lucrurile invizibile. În final lui, nu doar pământul, ci tot universul îi este supus, lucrurile în cer şi lucrurile în pământ şi lucrurile sub pământ, … Nu până când el este cunoscut ca şi Cap al universului, noi îl percepem astfel, nici nu putem să-l înţelegem bine, că el este Viaţa şi Lumina oamenilor. Întregul adevăr, atunci, este că Cristos este principiul revelator sau manifestat; sau, mai exact, că prin Logos, Cuvântul, a Doua Persoană din Trinitate, care este absoluta plinătate şi adevăr în Dumnezeu este comunicat în existenţe finite; pentru că prin Cuvântul Veşnic universul creat este posibil; că de aceea, universul este al lui Cristos, lumile care se învârt, şi cei care locuiesc în ele sunt ale lui spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Universul creat şi toate fiinţe raţionale sunt prin Cristos şi în Cristos. De aceea el mijloceşte sau îl descoperă pe Dumnezeu către orice parte din universul lui potrivit cu condiţia sau nevoia care ar putea exista în acea parte. Dacă în oricare punct lumea lui este bolnavă, obosită, vinovată, fără speranţă, acolo Cristos este atins şi rănit, şi acolo el apare pentru a restaura şi mângâia. Acest pământ este, ar putea fi, oaia pierdută în pustie, în timp ce nouăzeci şi nouă sunt sigure în ţarc. Cristos nu poate fi indiferent faţă de cea mai mică dintre creaturile lui care este în durere sau răutate, pentru că universul lui nu este ataşat de el în mod extern, ci în mod vital. El nu este un guvernator pus peste aceasta, ci este viaţa acesteia pretutindeni. El simte fiecare mişcare a ei, majoritatea din viaţa ei spirituală şi slăbiciunea sau boala spirituală, şi apare în puterea lui glorioasă chiar la cel mai îndepărtat punct. Dacă ar exista doar un singur păcătos, Cristos l-ar căuta. Dacă doar o planetă ar fi invadată de păcat, Cristos ar veni pentru alinarea acesteia.” p. 57.

 

2. Întruparea lui ar fi avut loc probabil dacă nu ar fi fost nici un păcat, ci doar existenţa păcatului schimbă condiţiile acestuia, dar nu puterea şi realitatea lui Cristos.

 

„Opinia are raţionament în faptul că Întruparea ar fi avut loc chiar dacă nu ar fi fost nici un păcat,” p. 58. „Este, desigur, adevărat că pentru a-l revela pe Dumnezeu într-o lume de păcat şi vină, condiţiile istorice, şi în special condiţiile suferinţei din viaţa Domnului nostru trebuie să fi fost, în puncte de vedere importante, ceea ce altfel nu ar fi fost. De asemenea, este probabil că cea mai profundă dezvăluire a iubirii lui Dumnezeu în Cristos a fost făcută în răscumpărarea omului păcătos. Dar numai condiţiile, nu puterea şi realitatea lui Cristos, sunt întâmplătoare cu privire la păcat,” p. 57.

 

3. Efectul lucrării lui Cristos a fost să schimbe relaţiile lui Dumnezeu cu omul, care asigură o schimbare în relaţia omului cu Dumnezeu. Aceasta este împăcarea realizată.

 

„Cel mai bun cuvânt pe care Evanghelia îl oferă pentru a exprima rezultatul complet al lucrării lui Cristos este împăcarea, un cuvânt ce semnifică faptul că Dumnezeu este adus într-o nouă relaţie cu omul şi omul este adus într-o nouă relaţie cu Dumnezeu. Totuşi, realitatea finală este că relaţia lui Dumnezeu cu omul este schimbată în Cristos din ceea ce altfel putea fi, şi că de aceea relaţia omului cu Dumnezeu este schimbată. Astfel răscumpărarea îşi are originea în Dumnezeu, care în Cristos găseşte o cale prin obstacole spre păcătos, astfel că el poate în mod drept ierta şi binecuvânta. Pentru că Dumnezeu este împăcat în Isus Cristos, omul se pocăieşte şi începe o viaţă nouă,” p. 58.

 

4. În lucrarea de Ispăşire, nu există nici o imputare sau transfer de păcat al omului către Cristos, nici a dreptăţii lui Cristos către om.

 

„Nu se mai crede că meritul şi defectul personal pot fi transferate de la unul la altul… Nu se mai crede că, consecinţele păcatului pot fi înlăturate de la păcătos prin trecerea lor spre altul. Comportamentul, caracterul şi condiţia sunt inseparabile. Rezultatele păcatului sunt parte din personalitatea etică, şi nu pot fi detaşate, nici purtate de altul,” p. 60.

 

5. Totuşi în Cristos ca substitut al omului, rasa se apropie de Dumnezeu reprezentativ suferind pentru păcat şi pocăindu-se de el.

 

„El este un individ, dar o individualitate vital legată de fiecare fiinţă umană. El a preferat să fie numit Fiul Omului. Pavel vede în el Capul umanităţii, al doilea Adam. El este unul care nu este el însuşi un păcătos, totuşi este un om care nu luptă el însuşi împotriva tendinţelor păcătoase şi a celor corupte, totuşi atât de mult s-a identificat cu umanitatea încât povara ei de suferinţă s-a odihnit pe el, şi fiecare om a fost în atingerea lui de simpatie…”

 

„Umanitatea poate fi astfel gândită ca oferind ceva lui Dumnezeu de o valoare remarcabilă. Când Cristos suferă, rasa suferă. Când Cristos este trist, rasa este tristă. Cristos realizează ceea ce umanitatea nu ar putea realiza pentru ea însăşi. Rasa poate fi concepută ca apropiindu-se de Dumnezeu, şi semnificând pocăinţa ei prin a arăta spre Cristos, şi prin a da expresie în el la pocăinţa pe care nici un cuvânt nu o poate rosti. Astfel putem să-l considerăm ca substitutul nostru, nu pentru că el stă despărţit, nu pentru că el este unul şi rasa alta, ci pentru că el este atât de intim identificat cu noi, şi pentru că în privinţe esenţiale este viaţa fiecăruia, sau poate fi, închis împreună cu a lui… Aici este adevărul despre viziunea lui McLeod Campbell despre ispăşire. Întreaga rasă se pocăieşte sau este capabilă de a se pocăi prin Cristos. Aceasta transmite în el o pocăinţă completă…,” pag. 61, 62.

 

6. Această suferinţă şi pocăinţă înlocuitoare nu este, totuşi, disponibilă despărţită de puterea omului de a se pocăi, şi realizarea pocăinţei în individ. Aceasta foloseşte doar pentru om, deşi un păcătos, acesta încă este, sub influenţele potrivite, capabil de a se pocăi, şi suferinţa lui Cristos pentru om, şi simpatia lui cu el sunt capabile să trezească omul la o pocăinţă reală care este revoluţionară şi profundă.

 

„Dar puterea lui Cristos de a-l reprezenta sau a fi substitut pentru om trebuie să fie totdeauna asociată cu puterea omului de a se pocăi. Posibilitatea răscumpărării omului stă în faptul că deşi el este prin fapt şi moştenire un păcătos, totuşi sub influenţa corespunzătoare el este capabil de pocăinţă. Puterea de pocăinţă rămâne, şi la această putere se adresează Evanghelia în sine. Cristos care suferă şi simpatizează cu oamenii este capabil să trezească în ei şi să exprime pentru ei o pocăinţă reală. La această putere Cristos, cel sfânt şi milostiv, se ataşează. Realizând aceasta în unii, şi fost capabil să realizeze aceasta în toţi, el reprezintă umanitatea înaintea lui Dumnezeu. Acum puterea de pocăinţă, care atât cât există, este puterea de regenerare, este superioară faţă de necesităţile faptelor rele din trecut şi ale obiceiurilor din prezent. Acesta este un fapt care nu poate fi niciodată estimat pentru ceea ce poate face, care nedumereşte pe cei mai înţelepţi observatori. Omul pocăit, în măsura în care el se pocăieşte cu adevărat, este în exerciţiul unei libertăţi care se împotriveşte şi aproape subjugă forţele răului. În unire cu Cristos, care aduce omului adevărul şi puterea spirituală, pocăinţa este radicală. Omul lăsat singur nu poate avea o pocăinţă care îl eliberează de păcat şi moarte. Dar în Cristos el este mişcat spre o pocăinţă care este revoluţionară… Nu este adevărat, trebuie să admitem şi să insistăm, că pocăinţa fără Cristos nu aduce răscumpărare, pentru că omul de la sine nu se poate pocăi; dar, pe de altă parte nu este adevărat că ispăşirea lui Cristos are valoare fără pocăinţă. Jertfa lui Cristos foloseşte înaintea lui Dumnezeu pentru că aceasta este adaptată pentru a aduce omul la pocăinţă. Aceasta îi dă un sens şi o valoare etică,” pag. 62, 63.

 

7. Suferinţele şi moartea lui Cristos pot fi substituite pentru pedeapsa omului, nu din cauză că vina omului a fost născută de om şi a fost ispăşită în felul susţinut de teologii Calvinişti mai vechi, ci pentru că:

 

(1.) Prin ele, pe deplin şi într-adevăr precum o astfel de pedeapsă, a fost exprimată aversiunea lui Dumnezeu faţă de păcat, şi dreptatea legii.

 

(2.) Pentru că în acest fel este descoperită iubirea lui Dumnezeu, care astfel caută păcătosul pentru a manifesta că chiar mânia lui este doar iubirea lui care, nu poate îngădui ca păcătosul să fie binecuvântat în păcatul lui.

 

(3.) Pentru că aceasta este un sfârşit al separării faţă de Dumnezeu, care este prima şi cea mai mare pedeapsă a păcatului; şi în vederea morţii lui Cristos, ar fi pueril să cerem pedeapsa literală a celor care sunt prin aceasta făcuţi să le pară rău pentru păcat şi aduşi la pocăinţă faţă de Dumnezeu.

 

(4.) Pentru că prin această cunoştinţă a lor, omul este adus la pocăinţă.

 

„Pedeapsa şi consecinţele păcatului face reală ura lui Dumnezeu faţă de păcat, şi dreptatea legii. Suferinţele şi moartea singurului său Fiu de asemenea recunosc ura lui Dumnezeu faţă de păcat, şi autoritatea dreaptă a legii; de aceea pedeapsa nu trebuie să fie aplicată.”

 

                                                    * * * * * * * * * *

 

„Totuşi, trebuie să fie mărturisit, că nu este clar cum pot suferinţele şi moartea lui Cristos să fie substituite pentru pedeapsa păcatului; cum, pentru că Cristos a arătat dramatic răutatea păcatului şi dreptatea lui Dumnezeu, de aceea omul nu este mai puţin expus la consecinţele păcatului. Trebuie să continuăm cu faptul că Cristos face real mult mai mult decât dreapta indignare a lui Dumnezeu împotriva păcatului. Pedeapsa păcatului nu-i salvează pe oameni. Aceasta doar îl răzbună pe Dumnezeu şi legea lui. Cristos, în timp ce declară dreptatea lui Dumnezeu, îl descoperă pe Dumnezeu căutând oameni, şi aceasta cu costul jertfei. El arată că Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, şi se insuflă în Cristos pentru a-i aduce la sine; că într-adevăr mânia lui Dumnezeu este doar o manifestare a iubirii lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu nu poate îngădui ca păcătosul să fie binecuvântat în păcatul lui. Chiar faptul că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi printre oameni pentru răscumpărarea lor decât cu costul suferinţei din păcatul omului şi cel al morţii pentru îndatoririle lor, arată deopotrivă răutatea intrinsecă a păcatului şi iubirea nedescurajată a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este apropierea lui Dumnezeu faţă de oameni în Cristos, care le arată lor pe Tatăl prin cuvintele şi via lui: cel care îi atrage înapoi spre Dumnezeu în oroare faţă de păcat, şi ale cărui suferinţe, din cauza păcatului, au condamnat păcatul şi mai sigur decât ar fi făcut pedepsirea acestuia.”

 

„Păcatul trebuie privit nu doar ca un obstacol care îl împiedică pe om să vină la Dumnezeu, ci de asemenea ca un obstacol care îl împiedică pe Dumnezeu să vină la om. Dumnezeu îl iubeşte pe om, şi l-ar binecuvânta. Dar păcatul împiedică iubirea lui Dumnezeu, o reţine, trezeşte dezaprobarea lui Dumnezeu, astfel că în loc de binecuvântare el trebuie să condamne şi să pedepsească. Relaţia ideală a lui Dumnezeu este iubirea, dar relaţia efectivă este mânia. Păcatul omului împiedică iubirea lui Dumnezeu să se manifeste, astfel că Dumnezeul iubirii este în realitate ostil faţă de om. În Cristos Dumnezeu poate veni la om într-o altă relaţie, pentru că Cristos este o nouă putere divină în rasă pentru a o întoarce de la păcat la Dumnezeu.”

 

„Dumnezeu nu devine înţelegător pentru că omul se pocăieşte şi se îndreaptă, pentru că aceasta este dincolo de puterea omului. El devine înţelegător pentru că Cristos, dându-şi viaţa lui, face cel mai rău dintre indivizii umani capabil de a se pocăi, a asculta, a se încrede; şi el face aceasta într-un asemenea mod încât dezgustul lui Dumnezeu faţă de păcat este îndeplinit, măreţia legii este onorată, păcătosul şi universul sunt convinse de dreptatea judecăţilor divine.”

 

„Prima şi cea mai mare pedeapsă a păcatului este despărţirea de Dumnezeu, retragerea acelor influenţe de la Dumnezeu prin care omul este binecuvântat. Consecinţele păcatului în trup şi caracter sunt secundare, sunt doar rezultatele separării de Dumnezeu. Acestea sunt pentru că Dumnezeu se poate apropia de om pentru a-l binecuvânta. Cristos îl aduce pe Dumnezeu Persoana la omul persoana, şi astfel că Dumnezeu este cunoscut ca Dumnezeu cu o dragoste sfântă, iubitorul şi sfântul Tată. Bunătatea lui Dumnezeu îl conduce pe om la pocăinţă. Omul este împăcat cu Dumnezeu, şi cea mai rea pedeapsă a păcatului este înlăturată în mod drept.”

 

„Atunci, este adevărat că Cristos a suferit pentru păcatele noastre, şi că din cauză că el a suferit, păcatele noastre sunt iertate. Dar suferinţa a fost purtată pentru că aceasta stă pe calea spre răscumpărare. Realizarea iubirii lui Dumnezeu în Cristos a fost posibilă doar prin suferinţa şi moartea lui Cristos; şi pentru că el a suferit şi a murit în aducerea cunoştinţei şi iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, nu mai este necesar ca oamenii să sufere toate consecinţele păcatului. Scopurile etice ale pedepsei sunt mai mult decât realizate în durerea şi moartea Răscumpărătorului, prin care omul este adus la pocăinţă. Moartea lui este un fapt nou, un fapt uimitor, revelator, convingător, topitor, în vederea căruia ar fi pueril să aplicăm pedeapsa exact literală asupra celor care prin aceasta sunt făcuţi să le pară rău pentru păcat şi sunt aduşi în pocăinţă spre Dumnezeu. Dar aceasta este inseparabilă de pocăinţă sau însuşire. Astfel există o limită la principiul delegării. Acesta este limitat în aplicarea sa de relaţia personală a fiecărui om cu Cristos. Cel care nu este mişcat spre pocăinţă şi credinţă de Cristos este sub o mai mare condamnare. Dacă el este incorigibil, condamnarea este finală şi ireversibilă.” pag. 63-65.

 

8. Aplicaţia Evangheliei este făcută de Duhul care regenerează doar prin cunoştinţa şi experienţa personală a celui transformat.

 

„Este funcţia Duhului Sfânt să ia lucrurile lui Cristos, şi să le arate oamenilor. Atât cât ştim noi, Duhul Sfânt nu regenerează oamenii decât prin cunoştinţă, motivul şi puterea Evangheliei.” p. 67.

 

9. Dreptatea faţă de iubirea lui Dumnezeu cere ca această revelaţie de sine să fie făcută de cunoscut fiecărui păcătos.

 

„Dreptatea este preocupată ca fiecare atribut al lui Dumnezeu să fie arătat; este la fel de geloasă pentru drepturile iubirii precum şi pentru cele ale sfinţeniei. Dacă este chiar natura lui Dumnezeu să iubească, dacă este o dorinţă a lui să îi salveze pe oameni de la păcat, dreptatea caută ca dragostea să nu fie lipsită de drepturile ei, şi nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale. Putem merge atât de departe încât să spunem că nu ar fi drept pentru Dumnezeu să condamne oameni fără speranţă când ei nu l-au cunoscut aşa cum este el cu adevărat, când ei nu l-au cunoscut în Isus Cristos. Şi este evident intenţia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să-l cunoască prin Cristos. Judecata nu vine până când Evanghelia a fost vestită la toate naţiunile. Evanghelia este predicată unei naţiuni, nu atunci când în cadrul anumitor graniţe geografice ea a fost proclamată în puncte împrăştiate, ci doar atunci când în realitate toţi indivizii din toate naţiunile au cunoscut-o.” pag. 66, 67.

 

Se pot face felurite obiecţii la teoria astfel prezentată, care sunt comune acesteia şi teoriei Influenţei Morale.

 

Totuşi, următoarele sunt câteva dintre cele care sunt sugerate de trăsăturile sale distincte:

 

1. Împotriva ideii mijlocirii universale de către Cristos.

 

(1.) Faptul că verosimilitatea sa reiese dintr-o idee nedefinită şi amestecată de mijlocire, datorită căreia o relaţie de mijlocire reală este bazată pe fapte care nu implică o astfel de relaţie. Un mijlocitor nu este un agent prin care o persoană face o faptă pentru altă persoană, aşa cum a fost crearea lumii pe care Cristos singur a realizat-o pentru Dumnezeu. Un mijlocitor nu este un mediu de comunicare prin care o persoană transmite informaţii către altă persoană. Totuşi scriitorul pretinde astfel când scrie: „De aceea el mijloceşte sau îl descoperă pe Dumnezeu către orice parte din universul lui.” p. 57. Un mijlocitor este unul care intervine între două persoane pentru a le aduce la un acord unul cu celălalt. Doar în acest sens aceasta se aplică poziţiei ocupate de Cristos între Dumnezeu şi omul păcătos. De aceea, nu este permis să bazăm o teorie a poziţiei astfel ocupate şi lucrarea realizată în aceasta, pe orice relaţie ocupată de Cristos ca agent prin care au fost făcute lumile, sau ca descoperitorul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe sine.

 

(2) Dar Cristos nu este nici măcar un mediu universal.

 

(a) El nu este astfel în creaţie, pentru că creaţia nu este doar lucrarea lui, ci este lucrarea lui Dumnezeu, în care fiecare dintre Persoanele din Trinitate au co-operat (vezi capitolul xvi din Outward Relations of the Trinity, pp. 156-159). De aceea, lucrarea lui nu ar fi putut fi atât de exclusivă încât să facă permisivă ideea că Tatăl şi Duhul au stat astfel izolaţi de creaţie, sau, ulterior, au fost atât de izolaţi de univers încât să îl facă pe Cristos singurul mediu între Dumnezeu, sau între alte Persoane din Trinitate, şi acea creaţie. Totuşi astfel este evident că ideea care este bazată pe unitatea universală a lui Cristos cu creaţia şi mijlocirea lui pentru aceasta înaintea lui Dumnezeu.

 

(b) El nu este un mediu universal în descoperirea naturii şi slavei lui Dumnezeu către întregul univers, pentru că nicăieri Scriptura nu învaţă că el a descoperit astfel pe Dumnezeu, cu excepţia lucrării de Întrupare şi Răscumpărare. Dar revelaţia făcută în aceasta este afirmată doar pentru oameni şi locuitorii cereşti. Nicăieri nu este învăţat nici faptul nici posibilitatea ca o astfel de revelaţie să fie făcută de el către Diavol şi către oştirile lui. Este posibil ca, corupţia şi orbirea produse de păcatul lor să le interzică, aşa cum fac acestea către oamenii neregeneraţi, capacitatea de a primi un astfel de adevăr. Dar, în baza oricărui motiv l-am putea socoti, sau deşi nici un motiv se poate atribui pentru aceasta, rămâne faptul că Scripturile nu oferă nici un indiciu că demonii participă în acea cunoştinţă a excelenţei minunate a lui Dumnezeu despre care Evanghelia învaţă că este făcută de cunoscut de către Cristos către oameni şi îngeri.

 

(3) Nici nu este dat vre-un temei sau motiv în Scriptura pentru credinţa că este necesară vre-o intermediere între Dumnezeu şi creaturile lui inocente. Poziţia pe care el o ocupă faţă de fiinţele fără păcat este neîndoielnic arătată în limbajul din Geneza 1:31, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.” În general, Scripturile îl reprezintă pe Dumnezeu pur şi sfinţii îngeri în prezenţa lui, ca primind rapoarte de la el, şi ca mesageri trimişi de el pentru a sluji moştenitorilor mântuirii. Singurul intermediar între Dumnezeu şi o fiinţă inocentă despre care menţionează Scripturile a fost între Dumnezeu şi Cristos însuşi, când, după ispitirea lui „îngerii au venit şi i-au slujit,” Matei 4:11, şi, când, după rugăciunea lui din Gheţimani pentru înlăturarea paharului „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.” Luca 22:43.

 

(4) Dar toată temelia unei teorii a mijlocirii universale este distrusă de faptul că nici o astfel de mijlocire nu a avut loc în legătură cu alte fiinţe păcătoase în afară de om. În special, aici nu este adevărat faptul că „dacă la vre-un punct lumea lui este bolnavă, obosită, vinovată, deznădăjduită, acolo Cristos este atins şi rănit, şi acolo el apare pentru a restaura şi mângâia,” p. 57. Cine din toată creaţia au fost mai vinovaţi, sau cine au fost mai neajutoraţi decât „îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia lor, ci şi-au părăsit locuinţa lor,” şi despre care se spune „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” Iuda 6. Nici în vremurile dinainte nici în lucrarea întrupării lui, Cristos nu a oferit izbăvire pentru aceştia ca Mijlocitor universal. În lucrarea de răscumpărare din întruparea lui ni se spune clar că el nu a făcut aceasta, pentru că este spus că „Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.” Evrei 2:16. Într-adevăr Pavel pare să înveţe că nu ar putea fi vre-o mijlocire pentru altă rasă decât pentru om, atunci când în context el spune, „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,” (v. 14) şi când el afirmă în altă parte că există „un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om” care este „omul Cristos Isus.”

 

De aceea, se pare în măsura în care ideea de mijlocire universală a lui Cristos este esenţială pentru această teorie, ea nu poate fi acceptată. Totuşi scriitorul în recenzie pune aceasta ca un punct de pornire adevărat al cercetării pentru „o afirmaţie doctrinală care va fi cuprinzătoare, satisfăcătoare şi în acelaşi timp, eliberată de obiecţii etice şi nepotriviri,” p. 56.

 

Următoarele obiecţii au sugerat că teoria în sine va testament libertatea sa faţă de aceste obiecţii şi nepotriviri.

 

2. Această teorie nu poate fi o expresie corespunzătoare a învăţăturilor Scripturii despre suferinţele şi moartea lui Cristos, pentru că aceasta nu explică nimic în ele, din cauza cărora Dumnezeu poate în mod drept ierta şi accepta pe păcătos. Păcătosul este recunoscut ca meritând pedeapsa. Dar acea pedeapsă nu este purtată de Cristos. Tot ceea ce face Cristos este să sufere, dar suferinţele şi moartea nu sunt recunoscute ca pedeapsa îndurată în locul păcătosului. Nici nu este vre-un transfer al vinei sau păcatului omului către Cristos. Cristos nu este un substitut care să poarte pedeapsa păcatului, ci doar un substitut care reprezintă rasa în apropierea sa faţă de Dumnezeu în mărturisirea păcatului şi pocăinţa pentru acesta. Această explicaţie a suferinţelor şi a morţii lui, de aceea, nu înlătură păcatul omului, nici nu face ispăşire pentru acesta.

 

Totuşi, se spune că astfel este luată cea mai mare pedeapsă pentru păcat, separarea de Dumnezeu. Dar nu este atribuit nici un motiv de ce apropierea dintre Dumnezeu şi om este astfel obţinută, cu excepţia faptului că în moartea şi suferinţele lui Cristos, Dumnezeu îşi exprimă oroarea lui faţă de păcat şi manifestă dreptatea legii. Dar ce este acolo în aceste suferinţe şi acea moarte aşa cum este explicat de această teorie care expune sentimentele lui Dumnezeu în aceste direcţii? Se spune, pentru că mai degrabă decât să salveze omul în păcatul lui sau să îl lase pentru pedeapsa lui dreaptă, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, deşi el trebuie să sufere şi să moară de mâinile oamenilor. Dar aceasta este mai degrabă o expunere a milei lui Dumnezeu faţă de oameni, dorind să abată suferinţele care trebuie să le îndure omul. Nu există nici o dovadă a ororii lui faţă de păcat, deşi el nu doreşte ca omul să continue să fie un păcătos. Păcatul poate fi privit doar ca o mare calamitate, nu ca un rău ticălos. Acesta poate fi considerat doar cum ar fi sărăcia la unul dintre fiii unui om bogat, în lipsurile în care tatăl nu vrea ca fiul să fie, ci el să fie restaurat, şi care ar trebui să rămână în acea restaurare a familiei sale.

 

Nici nu apare de ce aceste suferinţe şi moartea sunt necesare, din cauza vieţii lui Cristos cu omul pe acest pământ. Este afirmat că aceasta este astfel, dar nu este dat nici un motiv pentru o astfel de necesitate. Cristos în unirea lui cu rasa, se spune a fi cel mai mare confesor şi pocăit. Dar de ce de asemenea cel mai mare suferind şi martir? De ce nu ar fi putut el apărea printre oameni fără a suferi din mâinile lor, sau a fi dat la moarte de ei? Teoria nu îl reprezintă ca primind suferinţa şi moartea de la Dumnezeu, decât în acest fel providenţial. Nu este clar că nici o explicaţie a suferinţelor şi a morţii lui nu poate fi dată, care să nu recunoască faptul că acestea sunt date de Dumnezeu, şi oricât de răutăcios prin om, prin om doar ca instrument al suferinţei, cauza căreia este păcatul pe care el l-a purtat pentru om şi ultima sursă a căruia este Dumnezeu, nu în acţiunea lui doar providenţială, ci ca un răzbunător al păcatului şi al încălcării legii lui drepte? Dar această teorie nu recunoaşte nici o astfel de explicaţie şi eşuează să arate cum, din cauza lucrării lui Cristos, Dumnezeu poate „să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Romani 3:26.

 

3. Această teorie nici nu poate găsi ceva în explicaţia sa despre suferinţele şi moartea lui Cristos, care îl face în stare să facă o astfel revelaţie a lui Dumnezeu după cum nu s-ar fi putut face fără ele. Când moartea lui Cristos este privită pe de o parte ca rezultatul cerinţelor necruţătoare ale justiţiei, care poate fi doar aşa să fie satisfăcută pentru păcatele comise şi vina atrasă în încălcarea legii morale, şi, pe de altă parte, a milei care mai degrabă oferă totul decât să nu îi salveze pe cei pe care i-ar ierta, şi adiţional a adevărului care nu se poate abate de la o îndeplinire adecvată a tot ceea ce a fost ameninţat, şi a iubirii care se agaţă cu afecţiune inseparabilă de cei faţă de care îi consideră ai săi, atunci se face o astfel de expunere a atributelor lui Dumnezeu după cum nici un gând nu poate sonda şi nici un cuvânt nu poate exprima. De aici, în întruparea lui şi în sacrificiu, Cristos a făcut o astfel de revelaţie a lui Dumnezeu, care nu ar fi putut fi altfel atinsă. Dar ce revelaţie a cărui atribut a lui Dumnezeu este exprimată în suferinţele lui Cristos potrivit acestei teorii care nu poate fi rostită în cuvinte şi învăţată fără acele suferinţe însoţitoare şi moarte? Totuşi, dacă salvarea subiectivă pe care această teorie o prezintă ca lucrată în păcătos, nu ar fi putut fi realizată fără aceste suferinţe şi acea moarte, după cum se vede, aceasta ar fi putut fi doar dacă este dependentă de revelaţia astfel indicată ca fiind făcută, atunci este sigur că Cristos nu ar fi murit. Aceasta este exact similar cu cazul presupus al posibilităţii îndreptăţirii prin lege despre care Pavel a declarat că dacă aceasta ar fi adevărată, „Cristos a murit degeaba” Galateni 2:21.

 

4. Planul de mântuire este reprezentat în Scriptură ca unul de har fără faptele legii, dar această teorie face aceasta în parte prin lucrarea lui Cristos şi în parte prin cea a păcătosului. Pocăinţa din partea păcătosului este atât de absolut necesară, nu ca o consecinţă, ci ca o cauză eficientă încât chiar se spune că „nu este adevărat că ispăşirea lui Cristos are valoare fără pocăinţă,” p. 63.

 

5. Fapta păcătosului prin care este obţinută îndreptăţirea lui este afirmată în Scriptură a fi credinţa; şi despre acea justificare sau dreptate se spune, „De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,” Romani 4:16. Dar această teorie face pocăinţă singurul lucru necesar în păcătos, lăsându-ni-se să arătăm că credinţa nu este exclusă oriunde este necesară la pocăinţă ca un însoţitor subordonat. Această teorie ar face necesară o astfel de revizuire a Cuvântului lui Dumnezeu deoarece ar substitui pocăinţa pentru credinţă în sute de locuri. Este un fapt straniu că în acest articol de aproape cinci sute şi cincizeci de linii pe o pagină largă, cuvântul „credinţă” apare doar o dată, şi acesta în această propoziţie, „Cel care nu este mişcat spre pocăinţă şi credinţă prin Cristos este sub o mai mare condamnare,” p. 65. Cât de diferit faţă de expunerile doctrinare ale lucrării lui Cristos conţinută în Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi fost imposibil pentru Pavel să scrie o zecime despre acest subiect fără să folosească cuvântul „credinţă”. Ar fi fost egal imposibil pentru editorul Andover să facă astfel dacă ar fi susţinut viziunea lucrării lui Cristos predată de apostolul inspirat.

 

6. O altă obiecţie la această teorie este învăţătura sa despre regenerare. Dacă aceasta nu are loc niciodată, „decât prin cunoştinţa, cauza şi puterea Evangheliei,” în ce fel pot fi copiii mântuiţi? Şi dacă prin Evanghelie este înţeles nu doar o simplă promisiune a mântuirii, fără o cunoştinţă clară despre revelaţiile făcute în lucrare în timpul întrupării, cum au obţinut sfinţii din vechime mântuirea? Totuşi, evident, acesta trebuie să fie înţelesul, deoarece această teorie declară pocăinţa a fi necesară în fiecare păcătos, şi că „doar în Cristos el are o astfel de cunoştinţă despre Dumnezeu şi despre sine după cum este necesară unei pocăinţe care este revoluţionară,” p. 62. De aici nu poate fi vre-o mântuire pentru nici un om care nu a cunoscut în mod personal Evanghelia aşa cum este descoperită în legătură cu lucrarea lui Cristos pe pământ.

 

7. Încă alte trăsături criticabile apar în necesitate afirmată pentru predicarea Evangheliei la fiecare individ înainte ca justiţia să îşi pronunţe cuvântul său final.

 

(a) Această idee este bazată pe o interpretare forţată a lui Marcu 13:10. „Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor.”

 

(b) Aceasta este incompatibilă cu afirmaţiile despre diferenţa de cunoştinţă posedată de oameni înaintea zilei judecăţii şi acţiunea diferită a judecătorului faţă de ei din această cauză. Cristos a vorbit despre cei care în acea zi care au cunoscut şi despre cei care nu au cunoscut voia Domnului, şi declară că pedepsele acestora vor fi diferite. Dar potrivit cu această teorie toţi oamenii vor fi cunoscut despre Evanghelie. Luca 12:47-48. Pavel, de asemenea a învăţat despre diferenţele în judecata oamenilor când a scris, „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.” Romani 2:12.

 

(c) Ideea este fără consistenţă, că Dumnezeu este sub vre-o obligaţie faţă de om sau faţă de sine pentru a asigura această anunţare universală.

 

Faţă de om, Dumnezeu nu poate fi sub nici o obligaţie. El nu datorează nimic cuiva decât doar lui însuşi. De aceea ideea de obligaţie este introdusă cu dexteritate de scriitor, ca fiind una a lui Dumnezeu însuşi. „Dacă este chiar natura lui Dumnezeu să iubească, dacă este o dorinţă a lui de a-i salva pe oameni din păcat, dreptatea caută ca dragostea să nu fie lipsită de drepturile sale, şi nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale,” pag. 66, 67. Faptul că limbajul este înşelător poate fi arătat prin prezentarea unei alte propoziţii, la baza căreia există aceeaşi necesitate în Dumnezeu; astfel dacă este chiar natura lui Dumnezeu să fie drept, dacă este o dorinţă a lui să pedepsească oamenii pentru păcatele lor, dreptatea caută ca acea dreptate să nu fie lipsită de drepturile sale, şi nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale. Întrebările în ambele cazuri sunt, care sunt acele drepturi şi care sunt acele dorinţe?

 

Pe lângă acest limbaj folosit ar fi în mod egal potrivit după omul care a respins Evanghelia. Astfel, aceasta ar furniza un argument pentru o repetare constată a ofertei Evangheliei către fiecare care a respins-o, şi aceasta la infinit. Într-adevăr, dacă dorinţa mărinimoasă a lui Dumnezeu este să nu-i pedepsească pe păcătoşi este o piedică sigură la acea pedeapsă, atunci ei nu ar putea fi niciodată pedepsiţi, pentru că iubirea mărinimoasă a lui Dumnezeu curge spre toate creaturile lui, chiar în păcatele lor. El nu ar nici o plăcere în moartea celor răi, dar la Dumnezeu dorinţa este scopul nu mai adevărat decât este în cazul omului. Scopurile lui Dumnezeu vor fi împlinite cu siguranţă. Ele vor fi întotdeauna în acord cu natura lui. Dar Scriptura nu învaţă nicăieri un astfel de scop precum acela că Evanghelia va fi predicată la fiecare individ.

 

5. A cincea teorie este aceea care de obicei este numită Teoria Guvernamentală a Ispăşirii.

 

Cei care susţin această teorie afirmă că Dumnezeu nu poate ierta constant păcatul doar pe baza simplei pocăinţe şi credinţe; ci, necesitatea pedepsirii acestuia nu apare din natura lui Dumnezeu, şi oroarea lui faţă de păcat; de aici nu există nici un principiu în el care cere ca tot păcatul să fie pedepsit doar pentru acesta însuşi; ci din necesitatea care există pentru menţinerea guvernării sale morale în univers. „Astfel ei au considerat suferinţele lui Cristos ca fiind intenţionate a face o impresie morală asupra universului prin arătarea hotărârii lui Dumnezeu de a pedepsi păcatul, şi astfel să facă iertarea păcatului consecventă cu conducerea bună a universului.” [Hodge's Outlines, p. 301, 1st Edition.]

 

Obiecţiile la această teorie sunt:

 

1. Natura care aceasta o atribuie păcatului. Aceasta nu consideră esenţial ca tot păcatul ar trebui să fie pedepsit. De aceea, păcatul în mod intrinsec în sine nu merită pedepsire.

 

2. Aceasta pune pedeapsa păcatului pe o bază greşită, şi anume, binele universului ca implicat în conducerea morală a lui Dumnezeu; şi nu pentru că acesta merită pedeapsă ca păcat.

 

3. Dumnezeu este privit aici, nu ca un judecător drept care răzbună călcătorii legii lui, nici ca un rege drept pedepsind pe cei care au respins autoritatea lui, ci doar ca o fiinţă binevoitoare cu totul nepăsător de natura lui proprie, sau de diferenţa între drept şi greşit, pedepsind pe unii oameni pentru binele altora.

 

4. Potrivit acestei teorii, necesitatea pedepsirii păcatului stă, nu în natura acestuia, ci din cauză că există mai multe fiinţe create în univers decât cele care au păcătuit. Dacă Dumnezeu ar fi creat un om, dau doar un înger, şi acel înger ar fi păcătuit, nu ar fi fost nici un motiv, fie în legea călcată, fie în dezonorarea lui Dumnezeu, pentru pedepsirea acestuia, decât dacă alte fiinţe ar fi fost de asemenea create.

 

5. Această teorie nu pretinde nici un sprijin din Scriptura; ci este prezentată simplu ca o explicaţie filozofică, pentru a evita dificultăţile presupuse a exista în doctrina primită în mod obişnuit despre necesitatea pedepsei date de Dumnezeu.

 

6. Aceasta este opusă de Scriptură în fiecare detaliu implicat în aceasta; natura păcatului; meritarea pedepsei; răzbunarea lui Dumnezeu împotriva călcătorului legii lui; faptul că Dumnezeu acţionează din propria lui voinţă, şi nu îşi extrage raţiunile acţiunii sale din afară; învăţătura Scripturii despre slujba preoţească a lui Cristos, lucrarea pe care el a făcut-o, poziţia pe care el a purtat-o pentru noi ca fiind făcut păcat pentru noi; motivul răscumpărării noastre; cauzele condamnării şi o sută de alte detalii, care ne arată că Scripturile nu sunt doar tăcute cu privire la acest subiect, ci dimpotrivă doctrina contrară stă chiar la baza tuturor instrucţiunilor sale.

 

6. A şasea teorie a Ispăşirii este cea a Arminienilor, care susţin că Cristos a murit, şi aceasta pentru păcat; dar numai în sensul că aceasta face logic pentru Dumnezeu să ofere mântuire oamenilor pe motivul ascultării Evanghelice, şi nu o ascultare perfect legală.

 

Această teorie învaţă o ispăşire generală fără vre-o aplicare a acesteia din partea lui Dumnezeu. Conectat cu doctrina harului suficient pentru fiecare om, aceasta presupune că individul exercită, sau nu credinţă, şi ascultare, şi astfel îşi asigură viaţa veşnică sau o pierde.

 

Obiecţiile la această teorie sunt:

 

1. „Că aceasta dă o concepţie indefinită despre ceea ce a făcut Cristos. Fie aceasta implică nici o satisfacere faţă de justiţia divină şi faţă de lege, fie implică o satisfacere universală. În primul caz aceasta dezonorează pe Dumnezeu, în al doilea caz ne forţează să susţinem doctrina mântuirii universale.” Ceea ce este înţeles prin expresia, că „el este credincios şi drept să ne ierte păcatele, şi să ne curăţe de orice nelegiuire,” dacă Dumnezeu nu este pe bună dreptate sub obligaţii, pentru ceea ce a făcut Cristos, să dea mântuire pentru toţi pentru care a murit?

 

2. Dacă se spune că obiectivul a fost simplu să facă posibilă mântuirea pentru toţi, răspunsul este că nu aceasta reprezintă Scriptura. Ei vorbesc pozitiv despre mântuire ca procurată, nu mijloacele de mântuire; şi despre o anumită mântuire, o mântuire care nu este posibilă. „Efectele morţii lui Cristos sunt afirmate în Scriptură ca reconciliere şi justificare, Romani 5:10; Efeseni 2:16; iertarea păcatelor, Efeseni 1:7; pace, Efeseni 2:14; eliberare de mânie, 1 Tesaloniceni 1:10; de moarte, Evrei 2:14; de blestemul legii, Galateni 3:13; de păcat,” 1 Petru 1:18. [Hodge's Outlines, p. 314, 1st Edition.] Ni se spune despre justificat când eram păcătoşi.

 

3. Această viziune despre ispăşire este cu totul incompatibilă cu doctrina Scripturii despre Corupţia Înnăscută, Regenerare, Alegere, Justificare, Adopţie, şi Sfinţire. Fiecare dovadă a doctrinei adevărate despre aceste puncte este un argument împotriva ei.

 

4. Această teorie face posibil ca Cristos să fi murit în zadar.

 

5. Această teorie face mântuirea în parte a lui Dumnezeu şi în parte a omului, în cea mai condamnabilă formă. Aceasta îl reprezintă pe Dumnezeu ca permiţând lui Cristos să moară ca cerinţele legii să poată fi micşorate.

 

7. A şaptea teorie este Luterană, care învaţă că moartea lui Cristos a fost intenţionată să facă o astfel de satisfacere a justiţiei lui Dumnezeu încât el poate oferi mântuire tuturor celor care cred în el.

 

Obiecţia la această teorie este că prin respingerea doctrinei Alegerii aceasta omite o parte a adevărului. Afirmaţia, aşa cum este făcută, nu este opusă faţă de viziunile de obicei susţinute de ortodocşi. Mântuirea este astfel oferită tuturor, şi oferită pentru că ispăşirea pentru păcat a fost făcută pentru justiţia lui Dumnezeu. Dar pentru cine este această mântuire? Ei spun, aşa cum facem noi, pentru cei care vor crede. Şi de aici întrebarea între noi este, Cine va crede, ci cum va fi efectuată această credinţă? Doctrina Alegerii învaţă că cei care cred sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales, pentru care el l-a trimis pe Cristos, pentru care Cristos a murit; şi vor crede ca rezultat al influenţelor milostive al Duhului dobândit prin lucrarea lui Cristos.

 

8. A opta teorie a Ispăşirii este cea care declară a fi generală, dar afirmă că este limitată în aplicarea ei. Potrivit acestei teorii, lucrarea de ispăşire nu a fost lucrată de Cristos pentru cei aleşi, nici pentru biserică, nici pentru cei prevăzuţi, dau proiectaţi pentru a fi compuşi din cei care sunt de mântuit; ci pentru păcătoşi, ca păcătoşi. Lucrarea de ispăşire nu a avut nimic de a face cu persoanele pentru care a fost de aplicat considerată ca o ispăşire, ci i-a avut în considerare doar pe oameni ca păcătoşi vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Lucrarea de a fi realizată a fost precis ceea ce ar fi fost, dacă nu ar fi fost nici o alegere, nici o biserică de întemeiat, nici o lucrare de har să fie realizată în inimă, ci fiecare persoană lăsată să acţioneze la primirea ei, sau respingerea ei, după cum alege.

 

Este în aplicarea ei are respect faţă de Alegere, şi astfel este făcută specifică, nu pentru că în timp este aplicată la anumite persoane, ci pentru că a fost planificată în veşnicie să fie astfel aplicată. Totuşi, aplicarea în sine, implică planul ispăşirii; dar, simplu, că aceasta este făcută în legătură cu fiecare individ, când, prin regenerare şi credinţă, el este făcut în mod vital părtaş al lui Cristos. Aceasta nu include plăcerea suverană a lui Dumnezeu în scopul de aplicare. Aceasta este implicată în alegere.

 

Cel mai deosebit apărător al acestei teorii este Andrew Fuller, un om cu cele mai clare percepţii, şi cu o remarcabilă putere de afirmare precisă. Viziunile lui despre subiect apar în Conversaţia despre Răscumpărarea Specifică, Andrew Fuller's Works, Vol. II, p. 692 to 698. El a căutat aici să întemeieze o teorie nu substanţial diferită faţă de cea a Calviniştilor mai vechi, dar în final, una care cel puţin la prima vedere are aparenţa uneia mai bune. Distincţia în care el încearcă să o întemeieze, totuşi, pare a nu fi corectă. Următoarele citate din discuţia lui vor arăta poziţia lui. Cei care dispută sunt Petru şi Iacov; cel din urmă prezintă viziunile lui Fuller. Petru dă teoria aşa cum o înţelege el, astfel:

 

„Particularitatea Ispăşirii constă în plăcerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicarea ei.”

 

Iacov dă replica: ar trebui să spun mai degrabă „particularitatea Răscumpărării constă în plăcerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicarea Ispăşirii, care este cu privire la persoanele căreia i se va aplica.”

 

Din nou spune Iacov: „Tu spui că poziţia în chestiune pune particularitatea Răscumpărării în aplicarea ei. De aici, dacă te vei reculege, vei găsi că aceasta pune aceasta în plăcerea Suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicare.”

 

Din nou Petru: „Dar, ai folosit vre-odată termenul aplicare astfel încât să nu includă intenţia divină?”

 

Iacov: „Nu sunt conştient să fi făcut astfel.”

 

Din nou: El rezumă totul spunând că al lui „obiect în distincţie a fost doar să distingă pentru ce este suficientă moartea lui Cristos, din care a fost planul Tatălui şi Fiului să efectueze prin aceasta.”

 

Din nou: „Nu consider răscumpărarea specifică a fi atât de mult o doctrină în sine ci o ramură a marii doctrine a Alegerii.”

 

„Ispăşirea şi Răscumpărarea sunt amândouă efectele morţii lui Cristos, dar într-o astfel de ordine încât una este consecinţa alteia.”

 

Din nou: În conversaţia anterioară despre substituire el spune, p. 690: „Referitor la moartea lui Cristos, dacă vorbesc despre ea fără să ţin seama de scopul Tatălui şi al Fiului, cu privire la obiectele prin care să fie salvaţi prin aceasta, referindu-mă doar la ceea ce este în aceasta suficient pentru, şi declarat în Evanghelie a fi adaptat la aceasta, ar trebui să mă gândesc că am răspuns la întrebare în modul Scriptural prin a spune, aceasta a fost pentru păcătoşi ca păcătoşi. Dar dacă am respect cu privire la scopul Tatălui în a-l da pe Fiul său să moară şi la planul lui Cristos în a-şi da viaţa lui, ar trebui să răspund, aceasta a fost doar pentru cei aleşi.”

 

Această teorie este de acord cu teoria obişnuită în:

 

1. Referindu-se la ispăşirea pentru păcat necesară.

 

2. Recunoscând că aceasta a fost făcută de Cristos.

 

3. Pretinzând că valoarea morţii lui Cristos este suficientă pentru lume.

 

4. Declarând că beneficiile sale se adaugă doar pentru unii.

 

5. Susţinând că această limitare este datorită scopului lui Dumnezeu, şi nu datorită acţiunii din partea omului.

 

Aceasta diferă de ea în faptul că face Răscumpărarea şi Ispăşirea două lucrări diferite, în loc ca aceeaşi lucrare să fie văzută în două aspecte diferite. Doctrina mai veche consideră ispăşirea ca o împăcare a păcătoşilor cu Dumnezeu, dar a păcătoşilor, care sunt astfel răscumpăraţi dintr-o condiţie de robie şi mizerie în care ei au fost. De aceea, ispăşirea este împăcare, Răscumpărarea este eliberare; dar a aceloraşi persoane prin aceeaşi lucrare, şi în acelaşi timp, fiecare fiind implicate în acelaşi grad. Noua teorie face ispăşirea un act de împăcare prin moartea lui Cristos, nu doar a persoanelor răscumpărate, ci a întregii luminii, şi aceasta, ca rezultat al unui decret general de a-l trimite pe Cristos pentru a împăca lumea cu Dumnezeu. Răscumpărarea vine sub decretul de Alegere care nu are nimic de a face cu împăcarea; şi, prin aceasta, doar anumite persoane au beneficiul împăcării astfel realizate, nu datorită acceptării lor sau a credinţei, ci pentru că Dumnezeu le dă toate avantajele lucrării de ispăşire şi îi reţine de la toate celelalte.

 

Obiecţiile faţă de această viziune sunt:

 

1. Că aceasta reprezintă întreaga lume ca fiind de fapt împăcată cu Dumnezeu prin moartea lui Cristos. Dacă este aşa, pe ce bază este această împăcare distrusă? De aceea doctrina mântuirii universale este implicată.

 

2. Dacă aceasta nu este viziunea, atunci, când Scripturile vorbesc despre împăcarea noastră cu Dumnezeu, nu este înţeles nimic mai mult decât că un simplu mod de împăcare a fost aranjat, astfel că justiţia divină a fost simplu atât de satisfăcută că a fost oferit un mediu de acceptare cu Dumnezeu. Dar, dacă există doar un mediu de acceptare oferit, cum se poate vorbi despre oameni ca fiind de fapt împăcaţi cu Dumnezeu? În ce sens propriu se poate spune despre Cristos că a purtat păcatele noastre, şi că a fost rănit pentru fărădelegile noastre, dacă actul său a fost doar aranjamentul pentru un mediu pentru mântuire? Cristos, pentru a face ispăşire, trebuie să fi fost substituit în locul nostru, să poarte păcatele noastre, i-au fost imputate fărădelegile noastre, şi pedeapsa păcii noastre trebuie să fi fost asupra lui. Dar, dacă este aşa, o ispăşire adevărată trebuie că s-a făcut. Aceasta nu ar fi putut fi doar o simplă aranjare a unui mediu de mântuire. Aceasta trebuie să fi fost mântuirea în sine. Şi, dacă este pentru toţi, toţi trebuie să fie mântuiţi.

 

3. Această teorie este inconsistentă cu cea despre fapte admise de apărătorii ei; că moartea lui Cristos a fost o jertfă penală. Pedeapsa şi vina nu au nici o legătură cu păcatul în abstract, ci doar cu acesta ca asociat cu păcătoşii. Dacă lucrarea de ispăşire doar a lucrat un mediu de acces, atunci aceasta a fost doar o arătare generală a urii lui Dumnezeu faţă de păcat, fără a avea legătură cu persoane particulare. În teoria guvernării un astfel de aranjament era necesar simplu pentru a arăta înaintea universului răul păcatului, această idee a ispăşirii ar putea fi permisă. Dar în baza teoriei ispăşirii pentru justiţie, ispăşirea trebuie să fie făcută de o jertfă penală.

 

4. Aceasta doar aparent are vre-un avantaj faţă de teoria obişnuită Calvinistă mai veche.

 

(1.) Aceasta îngrădeşte mântuirea către cei aleşi.

 

(2.) Aceasta oferă mântuirea ca rezultat al acţiunii lui Dumnezeu.

 

(3.) Aceasta nu atribuie o valoare mai mare la moartea lui Cristos. Teoria mai veche, cu excepţia felului susţinut de cei care i-au dat un caracter comercial, a învăţat că ceea ce trebuia Cristos să facă pentru un om, ar fi fost suficient pentru toţi.

 

(4.) Aceasta, cu acea teorie, atribuie limitare la scopul lui Dumnezeu; una susţine scopul în mântuirea efectivă; cealaltă scopul în aplicarea mântuirii.

 

(5.) Dumnezeu poate sub oricare din ele, cu sinceritate egală, să facă oferta Evangheliei către toţi.

 

(a.) Fiecare susţine că o bază suficientă pentru mântuire există dacă Dumnezeu a ales să o extindă.

 

(b.) Fiecare susţine că Dumnezeu cunoaşte că doar cei aleşi de el vor accepta.

 

(c.) Fiecare învaţă că această acceptare este datorită unui har special.

 

(d.) Fiecare susţine că a fost scopul lui Dumnezeu să reţină acel har special pentru unii; un scop format în veşnicie şi recunoscut ca existând când jertfa a fost oferită, şi când oferta de mântuire este făcută.

 

(6.) Aceasta pare la început mai mult în acord cu expresiile ispăşirii generale făcute în Scripturi; dar după examinare apare faptul că actul despre care se vorbeşte acolo nu poate fi limitat la înţelesul dat aici, şi că fie aceste pasaje învaţă mântuirea universală, fie ele au un înţeles, aşa cum sunt folosite de Cristos şi Apostolii săi, care nu implică ideea unei astfel de universalitate egală pentru a include în aceeaşi privinţă în fiecare fel pe fiecare din posteritatea lui Adam.

 

(7.) Această teorie, ca toate celelalte despre ispăşirea generală, stă sub dificultatea că extinde împăcarea, sau un mediu de împăcare, către persoane, care prin moarte au fost confirmate în distrugere, sau aceasta îi exclude de la beneficiile sale pe toţi cei care au murit înainte de Cristos. Teoria ispăşirii limitate îi recunoaşte pe toţi cei care sunt incluşi în ea ca mântuiţi prin virtutea acesteia. De aceea, virtutea asigurată este aplicată tuturor cărora le aparţine. Faptul că Mielul a fost înjunghiat înainte de întemeierea lumii, sau, în alte cuvinte, siguranţa morţii lui Cristos, face mântuirea anticipată posibilă, şi îi permite lui Dumnezeu să o ofere. Moartea lui Cristos doar împlineşte ceva pe care se bazase. Dar în cazul unei ispăşiri generale făcute pentru întreaga rasă, îl avem pe Cristos murind, nu simplu pentru cei care nu vor fi mântuiţi, ci pentru cei care sunt deja osândiţi.

 

(8.) Această teorie este incompatibilă cu acele expresii din Scriptură care vorbesc despre moartea lui Cristos ca fiind limitată la cei aleşi.

 

Ioan 10:11, 15, 26-28. „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi… Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele… Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele… Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

 

(a.) Oile aici sunt cei cărora el le va da viaţa veşnică.

 

(b.) Ei sunt cei pentru care el îşi dă viaţa.

 

(c.) Ei nu sunt toţi, pentru că el spune că cei care îl respingeau că ei nu erau oile lui.

 

(d.) Întregul limbaj folosit implică faptul că doar mântuirea oilor este obiectul pentru care viaţa lui este dată.

 

Ioan 17:9, 19. „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi… Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.”

 

Romani 5:8, 9. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.”

 

Aici cei pentru care Cristos a murit sunt în mod clar declaraţi a fi astfel justificaţi prin sângele lui, şi siguranţa mântuirii lor de la mânie este susţinută.

 

Vezi de asemenea pasajul din Romani capitolul 8, unde Apostolul foloseşte limbajul entuziasmului. În versetul 32. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

 

(a.) Pentru noi toţi: aici este măsura adevărată a ispăşirii. Toţi, sunt cei care sunt cu adevărat mântuiţi.

 

(b.) Cei pentru care el a fost astfel dat, se simt asiguraţi că el le va da de asemenea tot harul, astfel că mântuirea lor este sigură. Dar aceasta este adevărat doar cu privire la cei aleşi; de aceea, doar pentru ei şi nu pentru alţii, Cristos „nu a fost cruţat.”

 

Versetul 34. „Cine-i va osândi? Hristos a murit.” Acesta este răspunsul suficient pe care îl învaţă apostolul; dar potrivit teoriei lui Fuller aceasta este aplicarea morţii lui Cristos, şi nu moartea în sine, care înlătură condamnarea.

Efeseni 5:25 „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

 

Tit 2:14. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Este pentru „noi” care alcătuim acest popor, Cristos s-a dat „pe sine.”

 

1 Petru 1:20. Chiar manifestarea lui Cristos în lume se spune că a avut loc pentru cei „care prin el sunt credincioşi în Dumnezeu.”

 

Argumentele în favoarea acestei teorii din urmă sunt (1) că Scripturile folosesc expresii, care favorizează o ispăşire generală, în acelaşi timp ele vorbesc despre un obiect specific în moartea lui Cristos. Este pretins că ambele, ispăşirea generală, şi aplicarea specială sunt astfel învăţate.

 

(2) Al doilea argument este că aceasta va face specifică oferta Evangheliei către toţi apare mai sincer decât cealaltă formă.

 

Aceste argumente vor fi considerate în legătură cu ultima teorie a ispăşirii, în mod obişnuit numită teoria Calvinistă. Este cea a lui Calvin şi a bisericilor întemeiate de el. Este teoria Baptiştilor Obişnuiţi din trecut. Doar aceasta a predominat printre cei care au avut sentimente distinct Calvinist Baptiste până în zilele lui Andrew Fuller. El, din cauza abilităţii sale măreţe, a contribuit mult la acceptarea modificării pe care noi tocmai am considerat-o. După afirmarea vechii teorii Calviniste se va arăta că aceasta este doctrina Scripturală a ispăşirii în fiecare cu particularităţile ei. S-a presupus până acum că natura Ispăşirii este astfel după cum este învăţat de această teorie. După această dovadă se va cerceta aceasta amănunţit, dacă ea este generală sau specifică. În acel loc în mod natural va apărea întrebarea despre adevărata explicare a pasajelor care au fost crezută că învaţă o ispăşire generală.

 

7. Teoria Calvinistă a ispăşirii este, că în suferinţele şi moartea lui Cristos, el a atras asupra sa pedeapsa păcatelor celor a căror substitut a fost, astfel că el a făcut o ispăşire reală pentru justiţia lui Dumnezeu pentru legea care a fost călcată. Cu această ocazie, Dumnezeu acum iartă toate păcatele lor, şi fiind pe deplin împăcat cu ei, iubirea lui alegătoare curge liber spre ei.

 

Doctrina astfel învăţată implică următoarele puncte:

 

I. Că suferinţele şi moartea lui Cristos au fost o ispăşire reală.

 

II. Că în realizarea acesteia, Cristos a devenit substitutul celor pentru care el a venit să-i mântuiască.

 

III. Că astfel el a purtat pedeapsa fărădelegilor lor.

 

IV. Că făcând astfel el a făcut o ispăşire cuprinzătoare faţă de cerinţele legii, şi faţă de justiţia lui Dumnezeu.

 

V. Că astfel a fost realizată o reală împăcare între ei şi Dumnezeu.

 

 

 

Întruparea Fiului lui Dumnezeu - O întrupare completă

de Marian Ghita

 

(Matei 1:1-4:17)

 

„Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Adevărul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos este un adevăr glorios. Avem tendința să privim la această întrupare ca fiind venirea Fiului lui Dumnezeu doar într-un trup fizic. Este adevărat să credem că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu a fost reală pentru că Isus din Nazaret a fost un om real, într-un trup fizic real (1 Ioan 1:1-4; 4:1-3). Câți însă dintre noi suntem gata să privim la toate aspectele acestei întrupări? Pentru că întruparea Fiului nu este doar o întrupare în trup fizic. Ea are mult mai multe valențe. Dorim să privim la toate aceste aspecte ale întrupării Domnului nostru. Vom vedea astfel că întruparea Lui este o întrupare completă. De aceea, când privim la pasaje ca cel din 1 Tim. 1:15, „Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, prin prisma tuturor aspectelor întrupării, vom înțelege mult mai bine ce înseamnă că mântuirea prin Cristos este o mântuire desăvârșită și veșnică (Evr. 5:9; 10:14). Sau, atunci când stăm înaintea a ceea ce ni se spune în Isaia 57:15, „Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite””, și încercăm să răspundem la întrebări de genul: „Cât de aproape este Dumnezeul cel infinit și care locuiește în gloria cerului de cei care sunt pe pământ?”, sau „Cât de implicat este acest Dumnezeu în nevoile celor de pe pământ?”; ei bine, întruparea desăvârșită a Domnului Isus Cristos ne arată că apropierea și implicarea lui Dumnezeu în viețile și nevoile reale și profunde ale oamenilor sunt desăvârșite și cu implicații veșnice.

 

Ce înseamnă deci că Isus Cristos a venit în lume? Cât de reală este venirea Sa în lumea noastră? Ce presupune întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în persoana și lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret? În Matei 1:1-4:17 (partea introductivă a Evangheliei după Matei) noi putem vedea că venirea lui Cristos în lume, în trup, este o venire reală și completă (nu doar ca cea a un excursionist, fără să se implice în lumea pe care o vizitează) și care, astfel, „S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evr. 5:9). În această parte introductivă, evanghelistul Matei ne prezintă 7 profeții ale Vechiului Testament, care s-au împlinit prin întruparea cuvântului lui Dumnezeu în venirea Fiului Său ca om pe pământ (vezi Mat. 1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23; 3:3; 4:13-16). Putem lua în considerare că Matei, ca și iudeu, ne comunică astfel, prin cele șapte profeții împlinite, că Domnului Isus Cristos a împlinit în mod desăvârșit cuvântul lui Dumnezeu; întruparea cuvântului a avut deci loc în mod desăvârșit în persoana și lucrarea Lui.  

 

1.            Cristos a venit în istoria noastră umană – Mat. 1:1-17 (vezi şi Lc. 3:23-38). El a fost parte integrantă din istoria noastră. Genealogiile din Matei și din Luca ne arată în mod clar că Domnul Isus Cristos nu a fost un intrus în lumea noastră. Despre El s-a vorbit mult în istoria Vechiului Testament; El a fost așteptat ca și împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu și a cuvintelor profeților. Chiar de la începutul istoriei umane, El a fost așteptat ca și sămânță a femeii care va zdrobi capul șarpelui (Gen. 3:15). Lui Avraam, Dumnezeu i-a făcut promisiunile binecuvântării în sămânța lui (Gen. 15:4; 17:19-21). De asemenea, Dumnezeu i-a promis împăratului David un urmaș veșnic pe tronul lui (1 Cron. 17:11-14). Și aceste profeții, despre Cel care va veni, abundă în toată istoria Vechiului Testament (vezi Isaia 7:14; 9:16-7; 11:1-2; ș.a.). Conform genealogiei din Mat. 1:1-17, În ciuda unui curs al istoriei care pare imprevizibil şi ieşit de sub controlul lui Dumnezeu, totuşi Cristos a venit la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5). În ciuda unei istorii marcată de oameni păcătoși şi evenimente nefavorabile (vezi Tamar, Solomon din văduva lui Urie, strămutarea în Babilon), totuşi Cristos a venit ca fiu al lui Avraam şi al lui David, și astfel promisiunile făcute lor s-au împlinit (Gal. 3:16,29). În ciuda unei istorii conduse de oameni răi şi păcătoşi, sub care poporul lui Dumnezeu a suferit, totuşi Cristos – Regele a venit să-Şi conducă poporul spre binecuvântarea promisă. Menționarea de trei ori a 14 neamuri (v. 17) ne arată că planul lui Dumnezeu s-a îndeplinit – Cristos a venit și deci cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat la vremea stabilită de decretul ceresc. Ce ar fi însemnat istoria umană fără venirea pe pământ a lui Cristos? Cu siguranță niște evenimente fără noimă, zadarnice. Prin Cristos, Dumnezeu a făurit istoria umană (Evrei 1:1-3). Dacă ea există și are sens și scop binecuvântat este tocmai datorită Domnului nostru Isus Cristos. Ce importanță are pentru fiecare dintre noi acest lucru? Mai întâi, persoana mea nu este doar o cantitate neglijabilă în această istorie. Sunt în mâna unui Dumnezeu absolut suveran. Totul este sub ocrotirea Sa și în Cristos eu am un viitor și o nădejde. Nădejdea mântuirii și a gloriei viitoare este una reală, absolut sigură (vezi Romani 8:28-39).

 

2.            Cristos a venit în trup fizic real – Mat. 1:18-25. El nu a venit ca un „extraterestru”, sau ca o ființă cu „sânge albastru” ci s-a născut în mod real din fecioara Maria. El a venit în mod miraculos de la Dumnezeu, prin concepere miraculoasă, şi totuşi s-a născut dintr-o fiinţă umană, fecioara Maria, ca orice om (vezi şi Lc. 1:30-35). El a venit ca și „Sămânţă a femeii” (Gen. 3:15; Isa. 7:14), pentru a aduce mântuirea lui Dumnezeu. El a venit ca „Dumnezeu care este cu noi”. Privind la pasajul menționat din Matei, observăm că nașterea lui Isus a afectat în mod serios pe Maria și pe Iosif – părinții Lui pământești. Maria, deși logodită cu Iosif, „s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”. Conceperea și însărcinarea nu au fost niște închipuirii ale Mariei. Ele au fost niște fapte reale. Intervenția lui Dumnezeu în trupul Mariei a fost miraculoasă dar și perfect reală. La fel, tulburarea lui Iosif, din cauza pruncului din pântecele Mariei, a fost cu adevărat reală și aceasta l-a făcut să ia niște decizii foarte drastice. Ceea ce este însă minunat la Dumnezeu este faptul că aceste schimbări reale și profunde în viața celor doi logodnici nu au fost făcute fără ca ei să aibă parte de protecția divină. Dumnezeu a intervenit într-un mod extraordinar în viața celor doi și, ceea ce era dincolo de înțelegerea lor, cât și de suportabilitatea lor, a devenit un fapt atât de normal și o binecuvântare pentru ei cât și pentru oameni. Dumnezeu a fost cu ei (v. 23). Implicațiile pentru noi sunt extraordinare. Când cineva se lasă în mâna lui Dumnezeu, pentru ca Cristos să ia chip în el, deși schimbările sunt profunde și dramatice (vezi 2 Cor. 5:17), totuși ei au parte de protecția lui Dumnezeu într-un mod cum nu au avut înainte – Dumnezeu Însuși este cu ei (aceasta este adevărata mântuire).  

3.            Cristos a venit sub un regim ostil poporului lui Dumnezeu – Mat. 2:1-23. Cristos nu a venit într-o lume ideală și sub un regim politic ideal; El a venit ca o persoană „sub Lege” (Gal. 4:4), fie că a fost vorba despre Legea lui Dumnezeu, fie că a fost vorba despre legea dată de conducătorii oamenilor. El a venit în vremea unui rege rău – Irod. Acesta, atunci când a aflat de la magi despre nașterea Lui, L-a tratat ca pe un rival periculos. Isus era la acel moment un prunc vulnerabil, am zice, o pradă ușoară în mâna unui rege tiran. Totuşi Isus a venit ca și Căpetenie a poporului Său – o Căpetenie plină de putere și plină de dragoste protectoare pentru cei care sunt ai Lui, o Căpetenie care se poate numi „Păstorul poporului Meu Israel” (2:6; Num. 26:17-19). El a venit într-o vreme a dictaturii represive şi criminale față de poporul Domnului, dar ca Unul care urma să aducă deplina eliberare a poporului Său (2:13-18). Înțelegem din profețiile amintite aici (din Mica 5:2, Osea 11:1 și Ieremia 31:15) că acest Păstor al poporului lui Dumnezeu a experimentat toate tragediile poporului Său, a fost în mijlocul lor și, de aceea, El le cunoaște și are putere să intervină în puterea lui Dumnezeu pentru salvarea și binecuvântarea veșnică a poporului Său. Așa cum Dumnezeu Și-a protejat Fiul în situațiile dificile prin care El a trecut, așa va interveni Dumnezeu pentru mântuirea poporului Lui. În același timp, Domnul Isus a venit într-o vreme şi într-un loc care I-au impus anonimatul. El a trebuit să fugă departe de fiul lui Irod, în localitatea Nazaret și aici El a crescut într-un perfect anonimat, ca orice om care trebuie să răzbată în viață fără ca El să se bucure de privilegiile speciale ale dumnezeirii Sale (2:19-23). Dar tocmai în acest fel, Isus a devenit ca și noi, experimentând vitregiile vieții ca orice om obișnuit. Întruparea Lui în această privină a fost totală. El nu a fost „cocoloșit” ca și un prinț, care este rupt de viața reală. Implicațiile pentru noi sunt, de asemenea, extraordinare. Așa cum Dumnezeu l-a protejat pe „vulnerabilul” prunc de intențiile criminale ale lui Irod, așa cum părinții Lui au fost călăuziți să fugă în Egipt pentru a-I scăpa viața; așa cum lacrimile mamelor pruncilor uciși de Irod au fost aduse înaintea lui Dumnezeu; așa cum Isus a trăit între oameni suferind vitregiile vieții ca orice om și totuși Dumnezeu L-a pregătit în anonimat pentru o misiune înaltă – tot așa Dumnezeu va fi alături de toți cei care se încred în El. Chiar dacă toate aceste îi lovesc pe copiii lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc sub un regim tiranic și dușmănos, totuși, Dumnezeu îi poate pregăti pentru lucrarea Sa, în ciuda sau tocmai prin aceste experiențe dificile. La vremea Lui, Domnul îi va înălța (1 Pet. 5:6).  

4.            Cristos a venit într-o lume păcătoasă – Mat. 3:1-17. Cristos a venit într-o lume condamnată de Legea lui Dumnezeu. Vremea în care Domnul Isus a venit pe pământ s-a caracterizat prin decădere spirituală foarte mare. Totul în societate era întors pe dos și păcătoșenia oamenilor era mare. Totuşi Dumnezeu Și-a trimis lumina Sa prin Ioan Botezătorul. El, prin predicarea sa, a trezit conştiinţele păcătoşilor și foarte mulți oameni s-a pocăit de păcatele lor, în vederea primirii iertării lui Dumnezeu (3:1-12). În această vreme de cercetare prin cuvântul lui Dumnezeu, a venit Cristos ca Cel care s-a identificat cu păcătoşii pentru a purta păcatele lor (3:13-17). Înțelegem de aici că Dumnezeu poate trezi conștiințele păcătoșilor, chiar dacă întunericul păcatului este foarte mare. Cristos nu a venit într-o lume neprihănită. El a venit într-o lume păcătoasă și, când oamenii au fost dispuși să se pocăiască, El S-a arătat ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Observați, că Ioan Botezătorul a venit „în vremea aceea” pentru a propovădui despre pocăință și venirea Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 3:1-2). Când a fost „vremea aceea”? Matei nu vorbește despre o epocă istorică anume, ca și Luca (vezi Luca 3). Matei ne vorbește, prin cuvintele sale, despre o epocă spirituală anume. El vrea să ne arate o vreme a păcătoșeniei, când judecata lui Dumnezeu era iminentă (Mat. 3:10). Atunci când starea de păcat era o stare generalizată, atunci cuvântul lui Dumnezeu, prin predicarea lui Ioan Botezătorul, a adus cercetare spirituală. Observați și „Atunci” (din v. 13). Atunci a venit Isus din Galileea. Când? Atunci când lucrarea lui Ioan Botezătorul și-a atins scopul, adică atunci când oamenii s-au trezit în conștiința lor, și-au mărturisit păcatele și au acceptat mesajul lui Ioan că iertarea lui Dumnezeu era garantată prin venirea lui Cristos. Atunci, prin botezul Său, Isus Cristos s-a identificat cu păcătoșii pocăiți și a acceptat să ia asupra Sa păcatele lor. Deși, El nu trebuia să se boteze (El nu avea păcate personale), totuși El prin botez s-a identificat cu cei păcătoși. Când noi ne pocăim de păcatele noastre, atunci ne putem bucura de lucrarea ispășitoare a Domnului nostru Isus Cristos (1 Ioan 1:7-2:2).  

5.            Cristos a venit pe terenul ispitirii diavolului – Mat. 4:1-11. Pustia este terenul potrivit pentru ispitirea din partea celui rău. Adam şi Eva au fost biruiţi de diavol tocmai în grădina Edenului. De aceea ei au fost izgoniți din Eden, din prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu (Gen. 3). Domnul Isus însă a venit pe terenul ispitirii, pe terenul în care diavolul se simte ca la el acasă (în pustie) și aici, pe terenul vrăjmașului sufletelor noastre, El l-a biruit. Cristos a venit mânat de Duhul în pustie, tocmai ca să fie ispitit. El a fost ispitit ca şi noi (Evr. 2:17-18). El a biruit pe cel rău tocmai pe terenul Lui, prin mijloacele care sunt la dispoziţia oricărui credincios (rugăciune, cuvânt, post). Cristos Domnul nu a avut un trup cu totul special, sau o protecție din partea lui Dumnezeu, de care numai El a avut parte. Nu. El a avut un trup exact ca al nostru. Dar, prin Duhul Sfânt, cu mijloace spirituale care sunt la dispoziția oricărui credincios, El a biruit pe cel rău. De aceea, și noi, în numele Domnului Isus Cristos, putem să fim biruitori împotriva uneltirilor Satanei (Ioan 16:33). Astfel, Cristos s-a dovedit fără păcat şi, de aceea, s-a calificat să fie Mântuitorul nostru. Noi ar trebui să știm că nu există ispitire așa de puternică din partea celui rău care să nu poată fi contracarată de puterea lui Cristos. Domnul Isus a fost ispitit în toate felurile (vezi și Luca 4:1-13) și în toată perioada ispitirii (chiar în toată perioada vieții Sale pământești). Totuși El l-a biruit pe Satan. De aceea, El poate să ne ajute atunci când noi suntem ispitiți (Evr. 2:14-18; 4:15-16).

6.            Cristos a venit în întunericul acestei lumi – Mat. 4:12-17. Isus s-a mutat în Capernaum, locul marcat de întuneric spiritual. El nu a evitat întunericul acestei lumi, dar a fost lumină prin viaţa Sa. Este interesant să vedem că Matei, prin cuvintele profeților citate (Isaia 9:1-2; 42:7), vorbește despre o mare lumină care a fost văzută de noroadele aflate în întuneric spiritual. Pe de altă parte, Matei scoate în evidență faptul că întunericul care domnea peste poporul din Zabulon și Neftali era un întuneric al morții care stăpânea cu putere. De aceea, lumina lui Cristos a ieșit în evidență tocmai din cauza contrastului față de acest întuneric. De-a lungul istoriei omenirii s-a vorbit și se vorbește foarte mult despre iluminare spirituală. Și totuși iluminare reală nu există. Intunericul acestei lumi pare să fie netulburat. Ce a făcut totuși ca lumina lui Cristos să biruiască întunericul acestei lumi? Tocmai viața Lui din Dumnezeu, gloria lui Dumnezeu din ființa și caracterul Lui au dominat acest întuneric de pe pământ. Ceea ce este demn de luat în considerare este faptul că lumina veritabilă (lumina lui Cristos) nu are nevoie de declarații pentru a se impune. „În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:4-5). Oamenii din Zabulon și Neftali doar au văzut lumina lui Cristos și ei au putut spune: „Este lumina lui Dumnezeu”. Tocmai acest lucru ne arată că lumina lui Isus era una veritabilă, de la Dumnezeu. Ea lumina în întuneric și întunericul n-a biruit-o. Și noi, putem să-L avem pe Cristos în viața noastră și astfel noi să fim lumina lumii și faptele noastre să lumineze înaintea oamenilor (Mat. 5:14-16). Este suficient pentru aceasta să-L avem pe Domnul Isus Cristos în viața noastră, pentru a lumina în întuneric.

7.            Cristos a venit ca răspuns la aspirațiile adânci ale ființei noastre. Ni se spune că „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape”” (Matei 4:17). Câtă nevoie avem, noi ca oameni, de un cuvânt de la Dumnezeu. Câtă nevoie avem să știm că acel cuvânt este Cuvântul lui Dumnezeu, nu un cuvânt care să fie gândirea oamenilor despre ceea ce ar vrea să ne spună Dumnezeu. În Cristos Domnul, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Acest cuvânt nu este doar o declarație scrisă din cer; el este un cuvânt trăit efectiv între noi oamenii. Cuvântul acesta nu este un cuvânt pe care să nu-L putem înțelege, pentru că el este unul aproape de noi, chiar lângă noi, cei de pe pământ (Romani 10:6-11). Cuvântul acesta nu este o declarație de război împotriva păcătoșilor, un cuvânt nimicitor pentru noi, ci o veste bună de la Dumnezeu, o ofertă a dragostei și harului lui Dumnezeu pentru cei în nevoie. Cuvântul acesta nu este un cuvânt fără valoare pentru noi pământenii. Nu este un cuvânt care să nu producă binecuvântare în viața noastră, sau un cuvânt care să însemne doar o soluție fără putere pentru nevoile noastre adânci, ale sufletului nostru. El este vestea bună despre mântuirea lui Dumnezeu, despre viața veșnică, despre Împărăția cerurilor. Este tocmai ceea ce avem cu adevărat nevoie. Ei bine, Cristos Domnul a venit cu acest cuvânt al lui Dumnezeu pentru ca prin el să avem viață din belșug (Ioan 10:10). Observați că Domnul Isus nu a venit să ne ofere acest cuvânt de la înălțimea unei catedre omenești, fără a se apropia de noi în nevoile noastre. Declarația din Matei 4:17 este o declarație care marchează începutul lucrării mesianice a Domnului Isus Cristos pe pământ. De la acest moment, în Evanghelia după Matei observăm tot ceea ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni despre Împărăția cerurilor. Cuvântul Lui a însemnat trăire efectivă în mijlocul oamenilor, în nevoile lor. Observă în Mat. 4:17-16:20, cum Domnul a desfășurat acest cuvânt al lui Dumnezeu în misiunea Sa mesianică. El, Cristos, S-a descoperit astfel pe Sine Însuși. Vezi cum se încheie această secțiune, conform evangheliei după Matei (Mat. 16:13-20). Isus i-a chemat la Sine pe ucenici și i-a întrebat: „Cine ziceți că sunt?” (v. 15). Ucenicii, prin Petru, au răspuns: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (v. 16). Mesajul lui Isus s-a exprimat prin identitatea persoanei Lui. Și observați apoi în Matei 16:21, același tip de afirmație: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât și că a treia zi are să învieze”. Și toate acestea devin evenimente reale, consemnate în Matei 16:21-28:15. Vedem că mesajul lui Cristos din Matei 4:17 nu este vorbă goală, ci un cuvânt întrupat, viu, în tot ceea ce a făcut Domnul Isus Cristos. Abia după aceea, Isus le cere ucenicilor Lui să meargă în toată lumea să vestească acest cuvânt mântuitor, nu prin puterea lor ci prin puterea Domnului înviat și înălțat la ceruri (Mat. 28:16-20). Cuvântul lui Cristos este cuvântul vieții veșnice, un cuvânt mântuitor, dar un cuvânt trăit efectiv, un cuvânt întrupat în persoana și lucrarea lui Isus Cristos. Iată de ce, acest cuvânt are putere în viața tuturor celor ce îl cred (Rom. 1:16-17). El este un cuvânt de la Dumnezeu, cuvânt întrupat într-o persoană și în trăirea ei, este un cuvânt aproape de fiecare din noi și este un cuvânt viu și lucrător în viața tuturor celor care îl primesc (Evr. 4:12).

 

Concluzie

 

Sărbătorind nașterea Domnului nostru Isus Cristos, nu ar trebui să rămânem la lucrurile sărăcăcioase ale acestei lumi (observă felul cum oamenii sărbătoresc crăciunul). Ce vom câștiga astfel? Doar satisfacții de scurtă durată, doar amăgiri că ne vom simți bine pentru moment. Dar dacă privim această sărbătoare a nașterii Domnului Isus Cristos ca la mărețul eveniment al întrupării cuvântului lui Dumnezeu și dacă ne adâncim privirile prin Duhul Sfânt, pentru a descoperi toate valențele acestei întrupări, atunci, cu siguranță, vom fi în postura omului care găsește o o comoară inestimabilă în pământ și, conștient de valoarea ei, vom vinde tot ce avem pentru a cumpăra acel ogor. Sau în postura acelui negustor care găsește un mărgăritar de mare preț și de aceea ne vom duce să vindem tot ce avem pentru a-l cumpăra. Nu vom fi noi oare în postura acelora care găsim comori veșnice și care, din această cauză, vom putea trăi o viață din belșug în orice circumstanță? Așa să ne ajute Dumnezeu!  AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2013 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate