Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 17

 

CREAȚIA

 

Este natural ca originea universului să fie unul din cele mai proeminente subiecte cercetate de oameni. Diferite teorii au fost prezentate, nu doar de către cei ghidați de rațiune, ci și de cei pentru care revelația este cunoscută dar nu acceptată ca fiind autoritară. Toate teoriile pot fi reduse la patru.

 

1. Cea care afirmă că materia este substanța eternă, auto-existentă, din care reies toate celelalte.

 

2. Cea care o privește ca pe o emanență de la Dumnezeu

 

3. Cea care susține că materia este eternă în sine, dar a fost lucrată de Dumnezeu, care i-a folosit substanța pentru construirea tuturor lucrurilor, dându-le astfel formă și viață.

 

4. Cea care este în acord c Scriptura, anume că universul a fost făcut din nimic, prin exercițiul activ al voinței și puterii lui Dumnezeu.

 

Este datoria teologiei să examineze aceste teorii și să arate motivele pentru care să credem că materia nu este nici auto-existentă și independent eternă, nici o emanație de la Dumnezeu, nici doar un material folosit de El, ci a fost creată din nimic.

 

1. Materia nu este substanța eternă, auto-existentă din care reies toate.

 

(1.) Dacă este , atunci mintea este produsul materiei și nu materia este produsul minții.

 

Universul ne prezintă și mintea și materia. Fiecare trebuie să existe independent de cealaltă, altfel una ar fi produsul celeilalte. Care a fost deci cauza producătoare? Puterile mintale arătate de om au fost forța dezvoltată inerentă materiei, care prin diferite procese a ajuns în final la conștiența de sine, gândirea, scopul, cum le găsim în om? Sau este o altă minte infinită care a dat naștere la toate lucrurile și la minte și la materie?

 

Rațiunea mai înaltă a presupunerii că mintea a născut materia este înaintată de Dr. Hovey, în manualul de teologie, pp. 28-39. Este mai rezonabil să se presupună că (1.) este o forță originală și auto-existentă sau ființă; (2.) materia este produsul minții, nu mintea produsul materiei; (3.) ordinea universului se datorează unei minți supreme, nu forțelor cooperante fără scop; (4.) lumea vegetală este produsul materiei organizatoare de minte; (5.) lumea animală este produsul minții, având un principiu mai înalt de organizare față de elementele vegetale, decât forțele vegetale acționând unit; (6.) omul, ca ființă rațională este produsul minții, oferind un principiu mai înalt vieții ființelor animale, decât forțe vitale ce acționează fără motiv; (7.) omul, ca ființă morală este produsul unei minți supreme, morală ea însăși, și nu a forțelor vitale ce nu au morală; (8.) omul a ființă religioasă este produsul ființei supreme și nu a forțelor vitale.

 

Cele de mai sus sunt afirmații condensate despre propoziții ale lui Dr. Hovey. Argumentul lui deplin arată conclusiv cât de iresponsabilă este ideea că mintea a reieșit din materie și nu a produs-o. Dar dacă este așa, este la fel de nerezonabil ca materia să fie cauza originară a universului.

 

 (2.) Același fapt apare din existența legilor ce controlează materia. Materia are limite fixe în care poate acționa. Mișcarea ei, schimbarea formei, dezvoltarea și toate lucrurile conectate cu ea sunt guvernate de legi fixe și din câte vedem noi, neschimbabile. Aceste legi pot fi examinate și cunoscute și puse ca baza acțiunilor oamenilor. Aceste legi pot fi responsabile doar într-un mod din trei. Fie aparțin materiei ca necesitate a naturii ei, fie materia are puterea de a-și da legi, fie aceste legi au fost impuse ei de o inteligență superioară. Dacă primul caz este adevărat, atunci acea necesitate a naturii nu doar că face legile neschimbabile (căci ce există din necesitate, există fără posibilitate de schimbare,) ci face imposibil oamenilor să conceapă schimbarea rezonabilă în vreo privință. Dar faptul că este o așa de mare diversitate între teoriile științifice, care încearcă să dezvolte legile ce controlează natura în multele ei aspecte, și că nu este nici absurd și nici imposibil natural ca legea să fie în acord cu oricare din aceste teorii sau să fie diferită de ele – arată că nu este nici absurd și nici nerezonabil să se presupună că universul material ar fi fost plasat sub legi diferite de cele existent.

 

Dar a doua presupunere nu poate fi adevărată, deoarece materia ar trebui să aibă inteligență pentru a înțelege și să stabilească legea înainte de existența minții sub orice formă; căci știința ne spune că mintea creată (care este presupus a fi singura existentă,) apare în legătură cu organismele mai înalte de existență și la mult timp după operarea aparentă a legilor ce reglează materia.

 

Este sigur, deci că legile materiei au fost impuse de o inteligență superioară și eternă și în consecință, acea materie nu poate fi substanța eternă, auto-existentă, din care reies toate.

 

(3.) Incapacitatea materiei de a crea ceva arată că nu este auto-existentă și eternă. Tot ce se pretinde materiei este puterea de a dezvolta o formă în alta. S-a negat creșterea materialelor inițiale de la începuturi. Dar este evident că ceea ce nu poate fi cauza existenței altora, nu poate fi cauza propriei existențe sau auto-existenței. Ultima este o putere mult mai înaltă decât prima.

 

 (4.) Materia nu este aut-existentă etern, ceea ce reiese din faptul că ea există în timp. Legile timpului necesită succesiunea momentelor și limita duratei. Materia nu poate fi eternă decât prin existența unei serii infinite de perioade finite, ceea ce este absurd.

 

2. Materia nu este o emanație de la Dumnezeu.

 

Ceea ce iese de la Dumnezeu trebuie să fie ori din natura Sa, ori din voința sau puterea Sa. Dar ultima ar fi doar creația a nimic, căci ar fi ceva produs din sine. O emanație de la Dumnezeu trebuie să reiasă din natura Lui. Dar nu din caracterul Lui.

 

 (a) Dacă este din natura Lui, trebuie să posede atributele acelei naturi și să existe în același mod ca existența ei. Dar materia nu are nici unul din atributele ce aparțin lui Dumnezeu. Nici existența ei nu este ca a Lui. Nu are nici existență în sine, nici eternitatea existenței, nici infinitatea spațiului și timpului, deoarece este compusă din părți finite și există în momente succesive, care sunt finite și măsurabile. Nu are inteligență, nici putere cu scop, nici bunătate sau înțelepciune, nu poate exercita dreptatea, nici experimenta dragostea.

 

 (b) O emanație din natura lui Dumnezeu va fi opusă doctrinei unității lui Dumnezeu. Ceea ce ar reieși ar fi Dumnezeu adevărat ca ceea din care reiese. Am avea doi dumnezei. Așa cum materia însăși este capabilă de divizare infinită, ar fi și un număr infinit de dumnezei. Doctrina Trinității nu sprijină o astfel de emanație din natura lui Dumnezeu, deoarece natura divină este doar una și nu se împarte la trei persoane, ci este substanța comună în care ele subzistă. Ca materia să subziste în Dumnezeu așa, trebuie ca ea însăși să aibă o existență personală conștientă și toate atributele lui Dumnezeu și același mod de existență.

 

3. Materia nu este o substanță asupra căreia a acționat Dumnezeu, la producerea universului.

 

(a) Dovada că nu este eternă arată că nu a fost prezentă în sine, cu Dumnezeu, oferind material pentru lucrările Lui. Dacă a existat la un moment dat ca anorganică, fie a fost creată în condiția aceea fie i s-a permis să ajungă în ea, din forma inițială.

 

 (b) Puterea și dreptul de a acționa asupra materiei sunt ale lui Dumnezeu și ale noastre, ori s-au ridicat din creația Lui. Dar nimeni nu i-a dat această putere lui Dumnezeu, universul a fost creat de El.

 

4. Teoria creației din nimic, prin voință și puterea lui Dumnezeu este singura presupunere rațională pe baza căreia se justifică existența universului. Nu este o obiecție la acest raționament făcut cunoscut prin revelație. Fiind revelat, apare înaintea rațiunii nu doar în deplină concordanță cu toate faptele și fenomenele materiei, ci ca fiind singura teorie care le justifică. Această teorie a fost sugerată de limbajul cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce nu o face mai puțin rezonabilă decât dacă ar fi fost sugerată de un om. Se vede imediat că nu este o imposibilitate. Nu este o creație din nimic, în sensul că nu are cauză, sau a fost produsă fără existența forțelor adecvate până la capăt. Cauza și forțele sunt în Dumnezeu, în voința Lui, înțelepciunea, puterea și bunătatea Lui. Nu se poate spune că a venit de nicăieri, căci vine de la Dumnezeu. Mintea se odihnește pe o așa teorie. Răspunde deplin la toate întrebările. Nu este însoțită de nici una din dificultățile ce apasă asupra teoriilor bazate pe eternitatea materiei. Maniera în care lucrează Dumnezeu nu ne este cunoscută, dar că ar lucra așa este foarte rațional.

 

Creația lumii din nimic este învățătura scripturală. Este adevărat că fraza "a crea din nimic" nu se găsește, doar într-una din cărțile apocrife ale VT (2 Macabei 7:28). Dar învățătura este în Evrei 11:3. "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd." Justificarea creației generale din Geneza sugerează aceeași idee, ca și scripturile în general. S-a susținut din verbele folosite pentru a declara creația, în Geneza și nu numai, dar argumentul este îndoielnic, deoarece aceste cuvinte se aplică faptelor creației dintr-o materie pre-existentă.

 

Creația din nimic pare esențială puterii lui Dumnezeu asupra materiei. Dacă nu a creat-o El, există independent de El, dar dacă este creația Lui, atunci are controlul absolut, nu doar asupra formelor pe care i le-a dat, ci și a duratei existenței.

 

Se face o distincție între creația primară sau imediată, care este actul prin care Dumnezeu acționează direct, fără folosirea materialelor pre-existente, și creația secundară, în care produce creaturile din materiale pre-existente. Universul materiei a fost o creație primară. Trupul lui Adam a fost una secundară și la fel, restul posterității.

 

Mai multe obiecții au fost prezentate împotriva inspirației depline a justificării creației dată în primele capitole din Geneza.

 

 (1.) Se susține că justificarea generală ce concluzionează cu v3 din cap.2 nu este scriere inspirată, deoarece a fost evident luată din altă sursă și încorporată în carte.

 

 

Se poate replica

 

(a) acest lucru nu a fost și nu poate fi stabilit.

 

(b) dacă ar fi, nu i-ar afecta inspirația.

 

Este mult mai probabil că genelogia lui Hristos, dată de Matei și Luca, au fost luate din datele familiei lui David. Inspirația lui Matei, Luca, Moise nu depinde de revelația personală a acestora; dar pe baza faptului că au fost mișcați de Duhul Sfânt să o introducă în cărțile pe care le scriau, aceasta fiind o dovadă a adevărului informației. Dacă se poate dovedi că justificarea creației a existat cu mult înainte de Moise, acest fapt nu ar milita împotriva inspirației.

 

 (2.) O altă obiecție este că Geneza reprezintă creația ca având loc în 6 zile a câte 24 de ore și știința geologică a dovedit că lumea a fost creată în perioade de timp mult mai lungi.

 

Dar justificarea nu ne învață că a fost făcută în 6 astfel de zile.

 

(a) Fiindcă cuvântul "zi" este un termen nedefinit, adevăratul sens trebuie obținut din context. Se aplică fiecăreia din aceste perioade din primul capitol și tuturor, unite, în Gen. 2:4. Scripturile folosesc frecvent acest termen nedefinit, "ziua necazului," "a mâniei," "a ispitirii," "a răzbunării," etc. Cuprinde întreaga perioadă a captivității ca "ziua Ierusalimului," Ps, 137:7; "ziua Egiptului," Ezech. 30:9. Aceste aplicații arată că înseamnă doar o perioadă, iar lungimea perioadei trebuie obținută pe altă cale.

 

 (b) Pentru că termenii din Evrei au tradus "seara," și "dimineața," nu neapărat se indică 24 de ore, poate denota schimbările ce au loc periodic, ciclic. Rădăcina acestor cuvinte este "amestecul" (seara) și "izbucnirea" (dimineața). Sunt minunat de descriptive pentru un timp de interacționare a elementelor, ce duce la o perioadă de întuneric, urmată de izbucnirea apariției unei noi creații, întregul formând o perioadă ciclică. Lungimea perioadei nu este necesar indicată în ele. Folosirea acestor cuvinte înainte de apariția soarelui și a lunii, în a patra zi, confirmă ideea că perioadele nu trebuie să fie cele ale unei zi obișnuite.

 

 (c) În timp ce se admite că odihna lui Dumnezeu din ziua a 7-a, în legătură cu limbajul poruncii cu privire la Sabat, favorizează ideea zilelor de 24 de ore, nu este absolut necesar să fie astfel. Nu știm ce înseamnă odihna din ziua a 7-a a lui Dumnezeu. Este ceva figurat sau antropomorfic. Restul capitolului întâi poate reprezenta oprirea din creație în lumea aceasta și ziua a 7-a de odihnă, poruncită și omului, poate fi comemorativă și tipică primei, fiind scurtă și inferioară comparat cu aceea, la fel cum omul este doar un atom din creația marelui Dumnezeu, al unui mai mare Sabat.

 

Din aceste fapte este manifest că nu suntem obligați să susținem că creația s-a limitat la 6 zile obișnuite. Dacă știința poate arăta imposibilitatea unei creații în 6 zile, replicăm că Scripturile nu spun aceasta neapărat. Posibilitatea acestei concurențe cu descoperirile științifice devine o dovadă puternică a inspirației creației.

 

 (3.) O altă obiecție este că conform cu orice cronologie scripturală pe care o avem, omul a fost pe pământ doar 6000-8000 de ani, și totuși rămășite de fosile uman au fost găsite, vechi de 50000 de ani sau mai mult.

 

 (a) Dovezi satisfăcător nu au apărut. Nici oamenii de știință nu cad de acord.

 

(b) Dacă este adevărat, nu neapărat Scripturile sunt greșite sau neinspirate. Cronologia formelor diferite în care VT a venit la noi este variată. Se datorează greșelilor în copiere, ce au loc mai ușor în reprezentarea numerelor, decât a ideilor. Poate că Adam a fost creat cu mai mult de 8000 de ani în urmă și cronologia inițială a scripturilor spunea așa. Poate că în legătură cu acea antichitate mai mare, dacă se cunoștea tot despre ea, ar apărea explicații despre vârsta mare pe care patriarhii o aveau. Nu este imposibil ca alte rase de oameni să fi existat înainte de Adam, chiar fie ca el, cu viața spirituală și viața animală, fie având doar viața animală, iar natura spirituală fiind adăugată doar la el. Probabil că u acesta este cazul, dar nu este imposibil.

 

Aceste obiecții par a face posibilă veritatea creației din Geneza, dar să ne amintim și alte fapte ce sprijină povestirea.

 

1. Este natural ca Scripturile să folosească un limbaj fenomenal cu privire la situațiile științifice. Facem acest lucru de fiecare dată când vorbim de soarele ce se ridică și apune și nimeni nu este înșelat sau nu înțelege greșit. Aceasta este singura metodă în care o carte se poate referi la chestiuni științifice, carte intenționată tuturor vremurilor. Dacă Biblia folosea un limbaj potrivit științei de azi, îmbrățișând teoriile ei, în mai puțin de 50 de ani trebuie admis că nu este de la Dumnezeu, din lipsa adevărului. Dacă era scrisă în limbajul științific original, secol după secol ar fi respins-o ca falsă. Putea trata știința doar fenomenal.

 

2. Chiar așa scrisă, oferă adesea dovezi că Dumnezeu, autorul, a știut adevărurile științei, ce nu puteau fi cunoscute la știința acelor zile. Aceasta se vede în povestirea creației. Lumina apare înaintea soarelui și a lunii. Ordinea creației concordă cu cea învățată de Geologie, prin examinarea stratificării pietrei. Omul este făcut după toate celelalte creații și trupul Lui este făcut din pământ. Chiar și universul nu a fost făcut așa cum apare acum, deoarece, în timp ce primul verset al cap.1 declară creația cerului și a pământului, al doilea arată, că înainte să apară procesul formațional, pământul se afla într-o stare de haos. Declarațiile sunt făcute atât de general și de acurat încât chiar dacă s-ar putea dovedi că universul este producția atomilor concurenți originali sau al unei ceți universale, sau dezvoltarea moleculelor, nimic din Geneza nu contrazice aceasta. Chiar creația vieții animale și a omului, este din pământ. Sufletul omului este singurul lucru viu declarat ca fiind direct creația lui Dumnezeu.

 

Mai multe teorii au fost prezentat pentru împăcarea deplină a Genezei cu Geologia. Nu este necesar să le prezentăm aici. Este îndeajuns că sunt sensuri posibile a acestei împăcări, și că una sau mai multe pot fi adevărate. Veracitatea Scripturilor este dovedită din abundență în alte sensuri. Aici este acuzată de falsitate. Dacă un om moral și plin de onoare ar fi atacat astfel de fapte puternice, ar fi de ajuns să sprijinim negarea lui, arătând că sunt circumstanțe posibile ce pot explica falsitatea. La fel și cu Scripturile. Sunt acuzate de eroare. Este îndeajuns să arătăm o explicație. Dar arătăm mai multe. Ar fi de ajuns. Dar suntem justificați în provocarea celor care neagă inspirația pentru a justifica coincidența la învățăturile științifice găsite aici.

 

horizontal rule

Parcurgând crizele istoriei fără spaima nimicirii ci cu nădejdea mântuirii

de Marian Ghita

 

Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați,

căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple...

toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor (Matei 24:6-8)

 

Domnul Isus Cristos vorbește, în Matei 24:6-13, despre un lung șir de crize de tot felul care se vor intâmpla în istorie. El vrea să spună că, așa cum nu poți evita durerile nașterii la o mamă care are în pântec un copil ci sunt normale (vezi Geneza 3:16), tot așa nu pot fi evitate nici crizele și tulburările acestei lumi, atâta timp cât ea există (crize în plan politic, economic, social, fizic, chiar și în biserică). Să vină cineva pentru a se da drept mântuitor, care să pretindă că ar putea el, prin puterea pe care o are, să curme asemenea crize și tulburări – prin chiar aceasta el se declară a fi un mare mincinos (vezi Mat. 24:4-5). Numai revenirea glorioasă a Fiului omului va rezolva toate aceste crize și tulburări (Mat. 24:30,31,35). Numai prin El există mântuire (Fap. 4:12).

 

Prin cuvintele Sale, Domnul Isus vrea să ne facă să nu ne înspăimântăm (Mat. 24:6), ci să trăim ca oameni plini de nădejdea mântuirii (v. 13), chiar dacă vom parcurge asemenea vremuri de criză. Ne vom uita, în trei meditații (legate de Mat. 24:6-14; Mc. 13:7-13; Lc. 21:9-19), la trei îndemnuri care apar (fie explicit, fie indirect) în cuvintele Domnului nostru în aceste pasaje (1. Să nu ne înspăimântăm din cauza veștilor rele din lume și din cauza tulburărilor din ea; 2. Să nu ne îngrijorăm din cauză că lumea este ostilă sfinților lui Dumnezeu; 3. Să nu cădem din cauza înmulțirii fărădelegilor ci să perseverăm până la sfârșit).

 

Mai întâi, suntem îndemnați să nu ne înspăimântăm, atunci când vom auzi vești rele în lume (despre războaie, despre conflicte între împărății și între neamuri, despre cutremure de pământ, foamete, ciumi, ș.a.). Trebuie spus în mod clar de la început că acest îndemn nu este dat tuturor oamenilor, cu doar urmașilor lui Cristos. Aceasta înseamnă că doar ei pot avea cu adevărat pace lăuntrică în vremurile de criză și în stare de tulburare sufletească (vezi Ioan 14:27; 16:33). Care sunt substraturile acestui îndemn de a nu ne înspăimânta?

 

1.    Clătinarea acestei lumi o va face Însuși Dumnezeu (Evr. 12:26)

Desigur, noi putem spune că crizele și tulburările din lume sunt consecința implacabilă a păcatului și a faptului că lumea culege prin acestea roadele păcatului și a lucrărilor celui rău (Gal. 6:8). Într-un anumit sens, așa este. Dar, ni se spune în Cuvântul lui Dumnezeu că Dumnezeu Însuși este în prezent implicat într-un proces de „clătinare” al tuturor lucrurilor, nu numai a pământului ci și a cerului, tocmai ca să rămână ceea ce este de neclătinat – împărăția Sa veșnică (Evrei 12:25-28). Pe de altă parte, Îl vedem pe Domnul nostru Isus Cristos Însuși, care rupe pecețile sulului dat Lui, și astfel, toate necazurile de pe pământ primesc undă verde ca să se manifeste pe pământ (Apoc. 6; vezi întreaga carte a Apocalipsei). Este interesant să vedem că nimeni altcineva nu poate deschide o asemenea carte, ci doar Cel care este vrednic înaintea lui Dumnezeu, din pricina lucrării Sale de răscumpărare (Apoc. 5; vezi v. 9). Astfel că nici un necaz, nici o tulburare, nici o criză de pe pământ nu poate să se manifeste dacă nu primește unda verde a Domnului. Acest adevăr este clar doar sfinților Domnului, nu și celorlalți oameni de pe pământ. De ce este important, pentru noi credincioșii, să acceptăm acest adevăr biblic?

 

a. Pentru că numai astfel nu vom cădea în capcana concepției că lucrurile din lume se derulează la întâmplare (așa cum gândesc evoluționiștii). Ar fi groaznic să credem că fenomenele din lume se produc din întâmplare. În Luca 21:25-26, Domnul Isus ne spune: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate”. „Groaza” de aici este pur și simplu o spaimă care produce panică, o spaimă dusă la extrem. Panica este o manifestare a omului care îl face să acționeze necontrolat; este ceva care îl paralizează. El nu mai poate să-și controleze acțiunile (vezi manifestarea necontrolată a trupului lui Belșațar, atunci când a văzut mâna care scria pe perete – Dan. 5:6; vezi învălmășeala creată de fuga în dezordine a soldaților egipteni, atunci când încercau să scape de apele care veneau asupra lor – Ex. 14:24-28). Groaza aceasta apare, în acest context al strâmtorării neamurilor, atunci când nu te aștepți la asemenea clătinări și când nu le înțelegi; când tu crezi că totul este de necontrolat. Atunci când crezi că Dumnezeu nu este la cârma universului pentru că a scăpat, chipurile, lucrurile din mână, atunci tu nu mai ai nimic în sufletul tău care să te liniștească. Aceasta este de-a dreptul groaznic. Tu nu mai poți gândi normal; poți chiar înebuni. Tu nu mai poți să iei decizii care să-ți asigure salvarea. Atunci însă când știm că Dumnezeu este suveranul absolut al universului, când știm că El deține cârma lucrurilor care se întâmplă pe pământ, și când știm că El este Cel care este cu noi și în asemenea situații, noi avem pace lăuntrică chiar și în mijlocul întunericului (vezi Ps. 23:4; Filip. 4:6-7). De aceea, să nu ne înspăimântăm.

 

b. Pentru că numai astfel, noi putem avea nădejdea care vine de la Dumnezeu. În textul din Evrei 12:25-28 înțelegem că există un motiv pentru care El clatină toate lucrurile. El vrea ca în final să rămână pentru totdeauna împărăția Sa glorioasă. Există, deci ceva la care să privim în întunericul crizelor de tot felul – împărăția lui Dumnezeu, promisă celor aleși. Un om care are fixată privirea minții și a inimii sale asupra nădejdii viitoare este un om care poate face mari lucrări, chiar într-o lume în criză (vezi Moise, care avea privirea lui pironită spre răsplătire – Evr. 11:24-29). Pacea lui Dumnezeu îl va feri de deznădejde și îl va echipa pentru lucrări mari (vezi Dan. 11:32).

 

c. Pentru că numai așa vom scăpa de ispita de a da curs nădejdilor înșelătoare, care vin de la cristoșii mincinoși. Oamenii au impresia că, în orice situație dificilă, poate exista o soluție salvatoare.        

 

Într-un fel sau altul, toate religiile lumii îndeamnă pe oameni să aibă pace lăuntrică și să nu se înspăimânte, în situații de criză. Prin diverse tehnici și practici spirituale, oamenii sunt învățați cum pot avea o asemenea pace lăuntrică (prin yoga, prin meditație transcedentală, prin gândire pozitivă, ș. a.). Problema acestora devine dublă (vezi Ierem. 2:12-13): ei caută soluții salvatoare respingându-L pe Dumnezeul cel adevărat, și le caută acolo unde nu sunt. Ei vor să trăiască în păcatul lor, având impresia că se poate și în aceste condiții să existe soluții salvatoare. Desigur, aparent și pentru scurt timp, aceste soluții pot apărea demne de luat în seamă, dar foarte curând se vor demonstra a fi capcane pentru nimicirea veșnică a celor care le acceptă. Noi, ar trebui să înțelegem că dacă Dumnezeu alege să clatine       toate lucrurile, atunci cine oare le va ține în picioare? Nimeni și nimic. Noi așa ar trebui să gândim. Dacă Dumnezeu este împotriva cuiva, atunci nimeni și nimic nu îl va putea salva, decât doar dacă harul Lui se va arăta față de un asemenea om. Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu, dacă lucrurile s-ar întâmpla altfel.

 

2.    Clătinarea acestei lumi trebuie să se întâmple (Mat. 24:6)

Domnul Isus a spus ucenicilor Lui: „toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”. Ce vrea să ne comunice Domnul nostru prin acest „trebuie”? El vrea să ne îndrepte atenția spre un plan pe care Dumnezeu Îl are și spre un proces prin care acest plan este dus la îndeplinire. Așadar, nimic nu este la întâmplare în lumea lui Dumnezeu. Când vorbim despre „durerile” acestei lumi, ne gândim, așa cum s-a mai arătat, la durerile nașterii pe care le are o femeie însărcinată. Durerile nașterii semnalează prezența unui prunc care trebuie să se nască. Atunci, bucuria mamei va fi mare de tot, chiar dacă în timpul „durerilor nașterii” ea ajunge chiar să plângă (vezi Ioan 16:20-22). La fel, în cursul crizelor de tot felul ale acestei lumi, și credincioșii au momente de durere și de tulburare. Dar acestea nu trebuie să-i înspăimânte, pentru că finalul acestui proces este unul care va aduce o imensă bucurie – nașterea unei lumi glorioase și veșnice. Pavel vorbește în Rom. 8:17-23 despre un proces marcat de suferință în lume și care va avea ca sfârșit „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19), sau „slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (v. 21), sau „răscumpărarea trupului nostru” (v. 23). Toate acestea sunt legate de „durerile nașterii” (v. 22) la care lumea creată de Dumnezeu este supusă. Finalul acestui proces este unul glorios și care va produce o imensă bucurie: descoperirea fiilor lui Dumnezeu (v. 19), eliberarea gloriei copiilor lui Dumnezeu (v. 21 – sau scoaterea de sub obroc, manifestarea vizibilă și plenară a acestei glorii), și răscumpărarea trupului (v. 23 – învierea în trup a credincioșilor; și ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea – 2 Pet. 3:10-13). Atunci când acceptăm prin credință aceste adevăruri, chiar dacă suferințele unei lumi care se clatină ne vor afecta foarte serios, totuși noi nu vom ajunge în situatia de a ne înspăimânta, de a ne pierde credința în Mântuitorul nostru. Vom ști că „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap. 14:22).

 

Este interesant să vedem cum Domnul Isus atrage atenția ucenicilor Lui asupra acestui „trebuie”.

-          În discuția Sa cu ucenicii Săi, după ce ei au înțeles că este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Isus le-a spus că „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult...” (Mat. 16:21). Domnul le-a repetat de trei ori acest fapt. Trebuia să se întâmple toate acestea. De ce? Pentru că doar așa se va demonstra și se va arăta într-un mod clar că El și numai El este cu adevărat Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Doar așa, El urma să fie proslăvit înaintea oamenilor de Dumnezeu Tatăl (vezi Ioan 12:23-28).

 

-          În discuția Domnul cel înviat cu ucenicii care se îndreptau spre Emaus, El le explică că „trebuia” să sufere „aceste lucruri și să intre în slava Sa” (Lc. 24:26). De ce? Pentru că în acest fel, și doar în acest fel, El arăta că este Cel în care se împlinesc profețiile lui Dumnezeu (tot Cuvântul Lui – Lc. 24:27).

 

-          Într-o altă discuție a Domnului cel înviat cu ucenicii Lui, din nou El le atrage atenția asupra acestui „trebuia”. Trebuia să se întâmple toate suferințele Sale pentru că doar așa, și numai așa, se poate propovădui tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor (Lc. 24:45-47). Doar așa, Evanghelia mântuirii se putea propovădui tuturor oamenilor și ea să aducă mântuire tuturor celor ce o cred (Mc. 16:15-16).

 

Din toate acestea este evident că Dumnezeu a plănuit ceva (și aceasta din veșnicie) și planul Lui care se va desăvârși va aduce binecuvântarea pe care El a promis-o chiar de la început (Gen. 3:15; vezi tot Gen. 3, și vezi Apoc. 21-22 – împlinirea glorioasă a ceea ce El a promis în întreaga Scriptură). Un credincios nu se va înspăimânta, atunci când va auzi despre tot felul de crize și când va vedea tot felul de nenorociri; el va nădăjdui în binecuvântarea mântuirii finale care va fi adusă la arătarea lui Cristos. Domnul nostru afirmă în acest context: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Mat. 24:14). Această propovăduire a Evangheliei are legătură cu desfășurarea istoriei lumii. În primul rând, Domnul afirmă un fapt, o realitate care va fi împlinită. El nu spune: „Sperăm ca Evanghelia să fie propovăduită...”; ea va fi (cu siguranță) propovăduită. Numai un Dumnezeu care are în mâna Lui întreaga istorie poate spune așa ceva. Și Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, are într-adevăr în mâna Sa întreaga carte a istoriei (Apoc. 5) și autoritatea de a-i determina desfășurarea. În al 2-lea rând, Domnul Isus vorbește despre o „Evanghelie” (despre o veste bună), nu despre un destin viitor care ar putea să fie întunecat. Așadar, viitorul ne va aduce o imensă bucurie. În al 3-lea rând, este vorba despre Evanghelia Împărăției lui Cristos (vezi și 2 Pet. 1:11). Aceasta înseamnă că tot ceea ce este rău și stricat în istoria prezentă va fi total nimicit, înlăturat. Domnul nu vorbește despre o realitate paralelă cu această lume păcătoasă ci despre o împărăție care se va impune printr-o luptă nimicitoare împotriva vechii împărății a celui rău (vezi Apoc. 19). El vorbește despre o Împărăție viitoare care va anihila tot ceea ce îi este ostil – ea și numai ea va exista în final. În al 4-lea rând, Domnul vorbește despre o istorie care va avea ca motiv al existenței tocmai ajungerea Evangheliei până la marginile lumii. Ce înseamnă aceasta? Privind la evenimentele din această istorie ne întrebăm: Oare de ce s-a întâmplat așa? Avem impresia că „motorul” îstoriei este de fapt demersul omenesc pe pământ. Dar nu este așa. „Motorul” istoriei este vestirea Evangheliei în toată lumea. De ce Octavian August a dat decretul recensământului în imperiul Roman? Pentru întărirea imperiului – suntem noi tentați să spunem. Adevărul este că motivul recensământului a fost ca Isus să se nască în Betleem și astfel să se împlinească profețiile Domnului (Lc. 2:1-7). De ce s-a intâmplat prigonirea bisericii în Ierusalim? Pentru că așa Dumnezeu i-a scos pe credincioși din Ierusalim și s-au împrăștiat în toată lumea, pentru ca Evanghelia să ajungă cât mai departe (Fap. 8:1-4; 11:19-21). De ce s-a produs cutremurul din Filipi (Fap. 16:25-32)? Pentru că doar în acest fel temnicierul din Filipi a putut primi propovăduirea Evangheliei. De ce s-a întâmplat războiul din Irak (în anii recenți)? Pentru că în acest fel musulmanii din Irak au avut ocazia să primească Cuvântul lui Dumnezeu de la soldații americani de ocupație. Asemenea situații sunt enorm de multe în istorie. Dumnezeu a orchestrat de-a lungul istoriei și încă o orchestează, prin crizele ei de tot felul, ajungerea Evangheliei la toate neamurile. Atunci când acest proces se va finaliza, rațiunea de a fi a istoriei va fi înlăturată. Observă Apoc. 11. Martorii lui Dumnezeu vor vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Va veni un moment când aceștia vor fi omorîți. Dușmanii lui Cristos vor jubila atunci. Se pare că va începe o nouă epocă a istoriei – cea a dușmanilor lui Cristos. Dar această epocă va fi extrem de scurtă (vezi, de la 1260 zile la 3,5 zile; raport de 1 / 360). O asemenea epocă nu va rezista în istorie – nu are cum. 

Toate acestea ar trebui să fie pentru noi, credincioșii în Cristos Isus, motive reale de pace și de nădejde, chiar dacă durerile acestei lumi ne vor afecta și pe noi.

 

3.    Clătinarea acestei lumi nu va fi decât începutul durerilor (Mat. 24:8)       

Putem interpreta afirmația „toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” ca o indicație a faptului că toate aceste nenorociri, crize și calamități, menționate în v. 6-7 vor declanșa alte dureri, care vor fi mai mari. Este adevărat că mesajul din Apoc. 6 și continuarea, sugerează acest lucru. Calamitățile declanșate de deschiderea peceților sunt doar începutul. Ele vor conduce la calamități mai dureroase și mai ample (vezi succesiunea trâmbițelor), iar acestea vor declanșa calamitățile finale (revărsarea cupelor mâniei lui Dumnezeu) care vor fi culminarea lucrării de nimicire din partea lui Dumnezeu – mânia lui Dumnezeu nu va fi diminuată în nici un fel. Această interpretare este adevărată. Scriptura o susține.

 

Dar, mai avem și un alt sens al afirmației Domnului Isus. „Toate aceste lucruri” (crizele și durerile menționate) nu vor fi decât de scurtă durată. Expresia „durerile nașterii” (dacă ne referim la o mamă care are copil în pântece) este folosită nu pentru toată perioada de 9 luni de sarcină. Ea se referă doar la ultima parte a perioadei de sarcină și care, în mod obișnuit, durează doar câteva ore – o perioadă foarte scurtă, în comparație cu cele 9 luni amintite. Desigur, întreaga perioadă de sarcină a unei mame are dificultățile ei. Dar, durerile sarcinii vor dura foarte puțin, în perioada de final a sarcinii. Atunci când încep aceste dureri este foarte clar că mai este foarte puțin până la nașterea copilului. Același lucru se poate spune și despre durerile lumii acesteia. Nu știm cât de lungă (sau cât de scurtă) este această perioadă la nivelul istoriei, dar cu siguranță nu mai este mult de așteptat până va veni Domnul în gloria Sa. Nu intenționăm să deslușim semnificația celor 3 ani și jumătate (sau 42 de luni, sau 1260 de zile – Apoc. 11:2-3; perioadă când Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, sau vremea neamurilor – vezi și Lc. 21:24. Desigur, putem să ne referim la perioada cât Ierusalimul a fost sub dominația neamurilor, perioadă de aproape 2000 de ani; știm că în 1948 s-a înființat statul Israel – deci din anul 70 d. Cr. și până în 1948 avem o perioadă când Ierusalimul a fost călcat în picioare, sau mai precis, până în 1967, când Ierusalimul a fost recucerit de evrei. Desigur, trebuie să luăm în considerare că perioada de 70 ani de ocupație Babiloniană a durat din 586 î. Cr. până în 538 î. Cr. data decretului lui Cirus - vezi Ezra 1; Dar de la distrugerea Templului până la restaurarea templului, în anul 516 î. Cr.- vezi Ezra 6, avem exact 70 ani; 586-516 î. Cr. De aceea, poate că ar trebui să avem în vedere o dată, un moment al arătării Templului în istoria modernă, de după 1967 d. Cr. Nu știm cum se va întâmpla acest lucru, sau dacă se va întâmpla așa ceva – noi știm că distrugerea Templului din 70 d. Cr. nu a desființat adevăratul Templu – care era în Cristos. Toate acestea le vom vedea cât de curând. Nu are rost să descoperim ceva ce nu știm în mod clar). Nu intenționăm nici să descifrăm cât înseamnă cele 3 zile și jumătate din Apoc. 11:9 (perioadă în care biruitorii martorilor lui Cristos vor jubila ca urmare a biruinței lor). Oricum, raportul dintre 1260 zile și 3,5 zile ne arată că perioada acestor dureri va fi foarte scurtă la nivelul istoriei. Domnul Isus afirmă chiar că acele zile de necaz vor fi scurtate „din pricina celor aleși” (Mat. 24:22). Aceasta va fi o dovadă a îndurării Domnului nostru față de credincioșii Lui. Observă și Apoc. 2:10, atunci când Domnul Isus încurajează biserica din Smirna să fie credincioasă în timpul necazurilor care vor veni peste credincioșii ei. El spune: „Și vei avea un necaz de zece zile” (deci o perioadă foarte scurtă). Toate acestea sunt indicații că aceste dureri vor fi doar o perioadă foarte scurtă.

Urmașii Domnului Isus Cristos sunt îndemnați ca să-și ancoreze nădejdea lor în Cristos, care va reveni în glorie. Ei trebuie ca întreaga perioadă a vieții lor de credință să aibă privirile ațintite în sus și să nu-și piardă nădejdea mântuirii. Dar, în mod deosebit, îndemnul de a privi în sus se referă la o perioadă scurtă a istoriei. Domnul Isus Cristos ne spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri (indicația este cu privire la durerile și semnele amintite în discursul Său de pe muntele Măsclinilor), să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Lc. 21:28). Faptul acesta ne arată că declanșarea acestor dureri speciale ale lumii este și trebuie să fie pentru credincioși o indicație clară a apropierii mântuirii și un prilej de întărire și mai puternică a credinței în izbărirea care se apropie.

Iată, deci, un alt motiv pentru ca credincioșii în Cristos să nu se înspăimânte.

 

Concluzii

Când vorbim despre crize, calamități, dureri, tulburări în lume, lucrul acesta au darul de a ne înspăimânta. Cât de minunat știe Domnul nostru să ne încurajeze în asemenea momente. El ne spune, atunci când vorbește despre asemenea dureri, că Dumnezeu Însuși este Cel care le îngăduie. Scopul lor nu este altul decât acela de a pregăti terenul pentru Împărăția Sa veșnică și glorioasă. De asemenea, El ne vorbește despre un plan de răscumpărare pe care El îl are cu această lume și despre procesul prin care acest plan va fi dus la îndeplinire. Vestea bună despre acest plan trebuie să ajungă la toate neamurile pământului. Dumnezeu este credincios în împlinirea planurilor Sale glorioase față de ai Săi. Mai mult, El are îngăduință și față de vulnerabilitatea noastră ca ființe umane și de aceea El va limita foarte mult perioada acestor dureri teribile; ea va fi foarte scurtă. De ce să nu ne înspăimântăm, atunci când vin crizele? Pentru că El, Tatăl ceresc care ne iubeste și Domnul nostru care ne oferă mântuirea, este în deplin control asupra a tot ce se întâmplă în lume. El este credincios și înțelept în îndeplinirea planurilor Sale, chiar prin aceste dureri. Și El este de asemenea înțelegător cu slăbiciunile noastre, așa că nu va întinde coarda prea tare cu privire la noi. Toate acestea ar trebui să ne facă să nu ne înspăimântăm. Domnul fie lăudat!        AMIN. 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate