Apocalipsa 5

I. Cartea sigilată, 5:1

II. Îngerul puternic, 5:2-4

III. Mielul cel vrednic, 5:5-14

Dumnezeu stă pe tron. În mâna sa dreaptă este un sul sau carte sigilată cu şapte peceţi. Simbolul acesta înseamnă autoritatea divină şi puterea de a promulga şi a aduce la împlinire toate planurile pe care Dumnezeu le-a conţinut în sul. Cele şapte peceţi reflectă faptul că în legea romană un testament avea pe el şapte sigilii a şapte martori. Nimeni din cer sau de pe pământ nu este vrednici să rupă sigiliile şi să aducă în acţiune tot ce este înregistrat în sul.

Un înger puternic strigă cu voce tare, „Cine este vrednic să deschidă cartea, şi să dezlege peceţile ei?” Îngerul puternic probabil este Gabriel care a ordonat închiderea şi sigilarea cărţii din Daniel 12:8-9 şi Ezechiel 2. Numele de Gabriel înseamnă „tăria lui Dumnezeu”. De ce este sulul aşa de important? Deoarece sulul conţine planurile lui Dumnezeu pentru pământ şi deschiderea lui înseamnă a le aduce la fiinţă.

Unul dintre bătrâni îi spune lui Ioan că leul lui Iuda, rădăcina lui David a învins şi e vrednic să deschidă cartea şi să rupă cele şapte sigilii. Doar Hristos Regele poate deschide cartea şi să mişte istoria spre concluzia sa climatică. Ioan se uită şi nu vede un leu ci un miel. Mielul este viu, dar are urme de sacrificiu pe el. Mielul a terminat lucrarea sa de răscumpărare şi este de acum vrednic să deschidă cartea. Toată istoria este în mâinile care au fost pironite la Calvar. Mielul este în mijlocul tronului, cele patru creaturi vii, şi bătrânii, simbolizând că el este în centrul tuturor lucrurilor. Mielul are şapte coarne care simbolizează tăria completă şi puterea perfectă în guvernare. El are şapte ochi ce simbolizează inteligenţa atotcunoscător de completă, cunoaştere şi pătrundere. Cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu simbolizează prezenţa lui Dumnezeu pretutindeni în toate timpurile.

Mielul primeşte cartea de la Dumnezeu, care semnifică faptul că acesta, în lucrarea sa răscumpărătoare, a răspuns problemelor celor răscumpăraţi. Destinul poporului său este în mâinile sale.

Acest act aduce laudă şi închinare enormă lui Dumnezeu şi mielului. Mielul este declarat vrednic să deschidă sigiliile datorită lucrării sale răscumpărătoare. În Daniel 12, îngerul spune că această carte sigilată conţine lucrurile care se vor întâmpla poporului lui Daniel în ultimele zile. Este de asemenea interesant că lucrurile pe care Duhul le-a spus bisericii nu erau în cartea sigilată.

Apocalipsa 6

I. Primul sigiliu: Antihrist, 6:1-2

II. Al doilea sigiliu: Război, 6:3-4

III. Al treilea sigiliu: Foamete, 6:5-6

IV. Al patrulea sigiliu: Moarte, 6:7-8

V. Al cincilea sigiliu: Martirii, 6:9-11

VI. Al şaselea sigiliu: Necazul cel mare, 6:12-17

Capitolele 6 până la 18 înregistrează trei serii mari de judecăţi peste pământ: cele 7 sigilii, cele 7 trâmbiţe şi cele 7 potire. Capitolul 6 înregistrează deschiderea primelor 6 sigilii, şi aceasta aduce pe cititor până în ziua Domnul sau ziua mâniei. Capitolul 6 începe perioada de 7 ani cunoscută drept „Necazul cel Mare”. Această perioadă este de obicei considerată a corespunde celor 70 de săptămâni ale lui Daniel. În următoarele capitole Ioan înregistrează o serie de viziuni care descriu mânia lui Dumnezeu revărsată peste omenirea nepocăită. Severitatea judecăţilor nu sunt paralele cu nimic din Scriptură. Dumnezeu, totuşi, acţionează drept, deoarece sfinţenia sa trebuie apărată. Nu există, totuşi, vreo inconsistenţă cu natura sa.

Mielul deschide primul sigiliu şi Ioan vede un cal alt şi un călăreţ fără nume care poartă un arc şi poartă o coroană, versetele 1-2. Caii albi sunt menţionaţi doar în două locuri din cartea Apocalipsa, aici şi în 19:11. Cei doi călăreţi par să nu aibă nimic în comun decât calul alb. Unii cercetători identifică pe aceştia doi ca fiind acelaşi călăreţ. Din moment ce Domnul deschide sigiliile, nu este El. Călăreţul de pe acest cal este probabil Antihristul sau simbolul unei condiţii care va pregăti venirea sa. Acest călăreţ pare să conducă calea pentru venirea altor călăreţi.

Al doilea sigiliu este deschis, versetele 3-4, şi un cal roşu apare purtând un călăreţ cu o sabie mare. Acesta este un simbol al războiului şi al vărsării de sânge care urmează după violenţa Anticristului.

Al treilea sigiliu este deschis, versetele 5-6, şi un cal negru apare purtând un călăreţ cu o pereche de balanţe în mâinile sale. Balanţele simbolizează foametea care vine după război.

Al patrulea sigiliu este deschis, versetele 7-8, şi un cal cenuşiu poartă călăreţul moartea. Spune că Hades îl urmează. Nu spune dacă călăreşte pe acelaşi cal ca moartea sau pe alt cal. O pătrime din populaţia pământului este distrusă prin patru mijloace: război, foamete, moarte (boală) şi fiare sălbatice.

Al cincilea sigiliu este deschis, versetele 9-11, şi Ioan vede sufletele acelora care au fost junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia care au dat-o aceştia. Cuvântul esfagmenwn  este tradus prin „junghiat”. Acest cuvânt este un participiu pasiv perfect şi pare să indice morţi prin mijloace teribile. Aceşti oameni strigă după justiţia lui Dumnezeu să vină peste cei care se opun poporului său. Acestor oameni li se dau robe albe care simbolizează puritatea şi neprihănirea.

Al şaselea sigiliu, versetele 12-17, este deschişi şi mânia lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiţi este revelată. Primele cinci sigilii par să indice rezultatele unui cuceritor care aduce război şi consecinţele sale. Al şaselea sigiliu, totuşi, se concentrează mai mult pe mânia lui Dumnezeu. Mânia sa produce catastrofă cosmică şi mare necaz pe pământ. Un cutremur vine şi este urmat de evenimente eschatologice. Cei care au ignorat mila şi harul lui Dumnezeu încerc să se ascundă în găuri şi peşteri dar nu pot scăpa de mânia lui Dumnezeu. Cititorul s-ar aştepta la deschiderea sigiliului al şaptelea care să fie înregistrat imediat; totuşi, Ioan în cap. 7, oferă un interludiu a două eveniment.

Apocalipsa 7

I. Sigilarea celor 144.000, 7:1-8

II. Marea mulţime, 7:9-17

Capitolul 7 este un interludiu înaintea deschideri sigiliului al şaptelea. În timpul perioadei de necaz, care apare în capitolele 6-18, există trei serii de judecăţi: 7 sigilii, 7 trâmbiţe şi 7 potire. În cap. 6, 6 dintre cele 7 sigilii sunt deschise şi judecăţile revelate. Înainte ca sigiliul al şaptelea să fie deschis şi judecata revelată, capitolul 7 înregistrează 2 evenimente, sigilarea celor 144.000 din triburile lui Israel şi marea mulţime ce poartă robe albe. Cele două serii de judecăţi, trâmbiţele şi potirele, urmează acelaşi tipar de interludiu după judecata a şasea din fiecare serie.

Capitolul 7 înregistrează că patru din îngerii lui Dumnezeu stau pe patru colţuri ale pământului şi ţin cele patru vanturi. Vânturile sunt simbolice ale judecăţilor lui Dumnezeu, care vor fi eliberate după ce se va deschide al şaptelea sigiliu. Un alt înger vine „de la ridicarea soarelui”, cu sigiliul lui Dumnezeu. Acest înger aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, întrucât cei patru îngeri ţin vânturile care vor elibera judecata lui Dumnezeu. Îngerul spune că nimic nu trebui rănit până ce slujitorii lui Dumnezeu sunt sigilaţi. Numărul sigilat este 144.000 din triburile copiilor lui Israel. Versetele 4-8 înregistrează numărul şi triburile care sunt sigilate. În această listă triburile Dan şi Efraim sunt omise. Tribul lui Dan a fost primul care să cadă în idolatrie, Judecători 18:30 şi 1 Regi 12:28. Osea spunea de Efraim, „Efraim s-a unit cu idolii, lăsaţi-l în pace”, Osea 4:17. Scriitorul Apocalipsei nu numeşte pe Efraim. El îl înlocuieşte cu numele Iosif, tatăl lui Efraim. Tribul lui Levi, preoţii lui Israel, sunt şi ei pe această listă. Aceşti oameni nu sunt biserica, căci biserica este deja în ceruri şi cei 144.000 sunt pe pământ. Sigilarea implică posesiune şi protecţie. Ei aparţin lui Dumnezeu. Ei sunt totodată sigilaţi pentru a fi protejaţi de tortura care va veni. Aceasta ar implica faptul că era bisericii vine spre un sfârşit. Anticristul va încerca să distrugă pe cei 144.000. Aceasta este sigur, „timpul necazului lui Iacob”, Ieremia 30:7.

În versetele 9-17, Ioan vede marea mulţime care vine din fiecare naţiune, trib, popor şi limbă. Aceştia dintre neamuri sunt în cer şi stau înaintea tronului mielului. EI poartă robe albe şi au palmier în mâinile lor. Aceştia sunt cei care au ieşit din necazul cel mare. Aceştia nu trebuie identificaţi cu cei 144.000 de evrei.

VIZIUNEA III – VIZIUNEA CELOR ŞAPTE ÎNGERI, 8:2-11:18, ŞAPTE TRÂMBIŢE: JUDECĂŢILE CELOR ŞAPTE TRÂMBIŢE

Apocalipsa 8

I. Sigiliul al şaptelea deschis, 8:1

II. Judecăţile primelor patru trâmbiţe, 8:2-13

Cele trei serii de judecăţi: sigiliile, trâmbiţele şi potirele încep la vremuri diferite, însă probabil toate încheie la finalul necazului. Cu alte cuvinte ele se suprapun. Sigiliile încep de la începutul necazului. Trâmbiţele încep la un sfert din drumul necazului. Potirele încep în ultima jumătate a perioadei de necaz. Unii studenţi ai Apocalipsei cred că al şaptelea sigiliu conţine toate trâmbiţele şi a şaptea trâmbiţă conţine toate potirele.

Capitolul 8 rezumă judecăţile sigiliilor şi are deschiderea celui de-al şaptelea, versetul 1. La deschiderea acestui sigiliu este tăcere în cer pentru circa jumătate de oră. Semnificaţia tăcerii este că evenimentele ce urmează deschiderii acestui sigiliu vor fi mult mai teribile şi îngrozitoare decât oricare dinainte.

Viziunea a treia a lui Ioan începe în versetul 2 când vede pe cei şapte îngeri care stau continuu înainte ca tronul să primească cele şapte trâmbiţe. Cei şapte îngeri dinaintea tronului primesc fiecare câte o trâmbiţă. Fiecare înger va suna din trâmbiţa sa în succesiune. Judecăţile trâmbiţelor sun înregistrate în 8:2-14-20.

Versetele 3-5 privesc în cer, şi ne amintesc de altarul de sacrificiu şi altarul de aur al tămâii din tabernacolul care sunt umbre ale acestora.

La sunetul primei trâmbiţe o serie de judecăţi încep peste pământ care seamănă cu plăgile pe care Dumnezeu le-a trimis peste Egipt prin Moise, Exod 9:22şu. Foc şi pucioasă amestecate cu sânge sunt aruncate peste pământ.

La sunetul celei de-a doua trâmbiţe o mare catastrofă vine peste pare. Ceva ca un fel de munte imens este aruncat în ea. Cuvântul „ca” indică faptul că este o figură de stil, şi nu ştim exact ce este acel lucru aruncat în mare.

La sunetul celei de-a treia trâmbiţe o mare stea arzătoare cade din cer în râuri şi izvoare. A patra trâmbiţă sună şi soarele, luna şi stelele sunt întunecate.

După a patra trâmbiţă un înger, unele manuscrise spun că un vultur, zboară prin cer şi anunţă trei vai-uri peste locuitorii pământului care vor veni la sunetul trâmbiţelor cinci, şase şi şapte.

Matei 2

 de Marian Ghita

Domnul Isus ne-a spus că, atunci când clătinarea tuturor lucrurilor va deveni o realitate care ne-ar putea intimida, să privim în sus şi să ne ridicăm capetele, pentru a vedea apropierea izbăvirii noastre (Lc. 21:28). Într-adevăr, viaţa pe care o trăim ne confruntă din ce în ce mai mult cu lucruri ale acestei lumi care se clatină. Avem nevoie de o ancorare puternică în ceva care nu se clatină. Pentru că ne apropiem de sărbătoarea naşterii Domnului Isus să ne îndreptăm privirile spre El, spre Cel despre care Sfânta Scriptură ne spune că a venit (s-a coborât) „din cer” (Ioan 3:13,31), şi că El „S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9). Apariţia pruncului Isus pe scena istoriei nu numai că a pus în evidenţă vulnerabilitatea unei lumi care este într-o continuă clătinare, dar chiar apariţia Sa în istorie a generat o mişcare prin care lucrurile acestei lumi au ajuns să se clatine cu putere. Însă toţi aceia care şi-au legat viaţa de Domnul Isus Cristos, au ajuns să fie protejaţi de pericolele acestei lumi în clătinarea ei şi, mai mult, au descoperit în El binecuvântarea vieţii veşnice, a vieţii din Dumnezeu. Evanghelistul Matei ne arată cum pruncul Isus, născut în Betleemul Iudeii, a scos la iveală, doar prin simpla Lui prezenţă, pericolele unei lumi conduse şi influenţate de Satana şi de reprezentanţii lui (1 Ioan 5:19), şi cum cei care şi-au legat viaţa de pruncul venit din cer au experimentat în propria lor viaţă realitatea făgăduinţei lui Dumnezeu din Ps. 91: „O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ‚Domnul este locul meu de adăpost!’ şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău” (v. 7-10). De fapt întregul psalm 91 conţine asemenea făgăduinţe pentru Cel care decide să-şi lege viaţa de Domnul Isus Cristos, aşa cum au făcut-o magii din răsărit, care au venit să se închine pruncului Isus şi aşa cum au făcut părinţii Lui pământeşti. Să privim şi noi la pruncul Isus şi astfel să descoperim adevărurile despre El, acele adevăruri care ne pot asigura binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu într-o lume păcătoasă şi în pericol de prăbuşire.

Venirea magilor din Răsărit (din Babilon) pentru a se închina pruncului Isus a scos la iveală adevărul că cel născut în Betleem nu era un om de rând ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, cel promis în Sfintele Scripturi pentru a domni veşnic în împărăţia mesianică peste întregul popor al lui Dumnezeu (Mat. 2:6; Mica 5:2; Lc. 1:31-33; Isa. 49:6-7; Dan. 7:13-14).

Nu ştim exact cum au ajuns aceşti magi la o asemenea convingere. Ştim doar că ei, magi fiind (adică înţelepţi şi cititori în stele), desigur oameni cu poziţie socială înaltă în societatea răsăriteană, au descoperit o stea care, după credinţa lor, le dădea de înţeles că un mare Împărat s-a născut (v. 1-2). Este interesant să vezi cum Dumnezeu se foloseşte de credinţa lor păgână şi le descoperă că Mesia s-a născut. Din felul în care ei s-au închinat lui Isus (v. 11) înţelegem că ei au căutat să aibă o mai bună înţelegere a acestui Împărat decât steaua le-a dat-o. Este foarte probabil ca ei să fi cunoscut Vechiul Testament în limba greacă (Septuaginta) şi să fi dat peste profeţia lui Balaam (profet păgân, şi el tot din Babilon) despre naşterea Celui care va va apare ca o stea din Iacov şi va împărăţi peste popoarele pământului (Num. 24:15-24). Faptul că ei au adus lui Isus ca dar de închinare: aur (un simbol al faptului că Isus a fost desemnat a fi Împărat divin), tămâie (un simbol al calităţii Sale de Mare Preot), şi smirnă (un simbol al morţii Sale jertfitoare), demonstrează că magii au căutat să înţeleagă mai bine ce fel de Împărat urma să fie Isus. Ei s-au lăsat călăuziţi de Dumnezeu prin astre (v. 2) şi prin mesajul Scripturii (vezi şi profeţia arătată de preoţi şi cărturari cu privire la locul naşterii, atunci când magii, în mod eronat au crezut că Împăratul se va naşte în Ierusalim, capitala lui Iuda, într-un palat împărătesc – v. 2-6), pentru a aduce o închinare potrivită lui Isus. Nu se poate să te închini în mod potrivit Fiului lui Dumnezeu dacă nu te vei lăsa condus de Dumnezeu prin revelaţia Sa. Mai mult, magii au fost dispuşi să cheltuiască din timpul, energia şi din posesiunile materiale ale lor pentru închinarea lor. Principiul închinării înaintea lui Dumnezeu enunţat de David (închinarea trebuie să te coste – 2 Sam. 24:24) a fost bine însuşit de magi.

Este foarte interesant să vezi că magii, ca oameni care, desigur, cunoşteau destul de bine lumea în care trăiau, şi cu siguranţă ca oameni care nu puteau fi acuzaţi de lipsă de patriotism faţă de propriul lor popor, au mers să se închine unui împărat care nu era din propriul lor popor, ci Împăratului care urma să apară din Israel (Num. 24:17). Aceasta arată două lucruri: (1) Magii au înţeles foarte bine că împăraţii omeneşti nu erau în stare să le satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale sufletului lor. Ei erau dictatori, corupţi, incapabili de a conduce popoarele lor spre binecuvântare. Exista, deci, în inimile multor oameni din acea vreme o aşteptare mesianică puternică, o aspiraţie după un Împărat salvator. Faptul că Isus se naşte pe vremea lui Irod cel mare şi în împărăţia lui, scoate în evidenţă foarte clar diferenţa dintre Cel care vine ca Împărat din partea lui Dumnezeu şi cel care provine dintr-o societate decăzută. Isus este Căpetenia „care va fi Păstorul poporului Meu Israel” (v. 6). Isus urma să fie Împăratul care va asigura o adevărată păstorire (vezi Ps. 23) poporului Său, nu ca şi Irod cel Mare (un dictator, un criminal şi un obsedat după domnie). Şi acum această aspiraţie mesianică este foarte puternică în omenire (vezi demersurile ei spre globalizare, spre o conducere unică şi spre un conducător providenţial). (2) Magii au înţeles că Împăratul despre care Scripturile evreieşti vorbeau este singurul care ar putea să împlinească aceste aspiraţii veşnice ale oamenilor. Numai un Împărat venit de la Dumnezeu putea aduce restaurare adevărată omului şi societăţii umane (vezi chiar profeţia lui Balaam – Numeri 24:15-24). Merită subliniat faptul că în finalul istoriei Împăratul care, în mentalitatea oamenilor, ar putea aduce împărăţia mesianică şi fericire omenirii nu poate să apară prin puterea omenească; este nevoie de intervenţie şi echipare cerească (Antihrist, chiar, se va arăta prin puterea diavolului, nu doar prin putere omenească – Apoc. 13:1-2; 2 Tes. 2:9-10). Aşadar, magii ne îndreaptă atenţia spre adevăratul Împărat – Cel care vine de la Dumnezeu, care asigură binecuvântarea Lui şi care are cu adevărat puterea lui Dumnezeu.

După ce magii s-au închinat lui Isus, ei au primit de la Dumnezeu o nouă direcţie spre casă (v. 12). Ei nu cunoşteau uneltirile ticăloase ale lui Irod, şi ar fi devenit astfel unelte fără să vrea în mâna lui Irod, în mâna celui care şi-a pus în gând să-L ucidă pe Isus. Iată, însă, că Dumnezeu i-a ferit de pericole pe drum şi prin ei a fost ocrotită şi familia lui Isus. Schimbarea de drum a magilor ne arată că ei au devenit disponibili de a asculta de Dumnezeu. Orice om care se întâlneşte cu Isus şi I se închină Lui ca singurului Dumnezeu şi Împărat îşi va schimba cu adevărat drumul vieţii. El va asculta de cuvântul lui Dumnezeu şi va fi protejat de El (Ioan 10:27-30).

Este interesant să vedem că sinceritatea magilor şi dedicarea lor în închinare faţă de pruncul Isus a antrenat manifestarea întregii răutăţi şi viclenii ale împăratului Irod. Pericolul pe care îl prezenta Irod şi conducerea lui a devenit iminent şi foarte mare. Dumnezeu însă a intervenit şi a salvat întreaga situaţie. Nu ar trebui să ne temem că loialitatea noastră faţă de Domnul nostru antrenează manifestarea urii şi răutăţii oamenilor ostili lui Dumnezeu; dimpotrivă, noi trebuie să ne lipim şi mai mult de Domnul, ca unii care ştim că adevărata protecţie a noastră şi a celor care depind de noi este în Domnul pe care Îl slujim. 

Aşadar, magii prin închinarea lor au mărturisit că: (1) Isus, cel născut în Betleem, este adevăratul Împărat venit de la Dumnezeu; (2) Numai El este Cel care merită toată închinarea şi ascultarea; (3) Numai El este Cel care asigură binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu; (4) Oameni ca Irod cel mare, deşi îngăduiţi de Dumnezeu, sunt de fapt falşi împăraţi, şi care aduc nenorocire popoarelor pe care le conduc. Singura şansă pe care oamenii o pot avea de a scăpa de răutatea unor asemenea dictatori şi de influenţa lor nefastă este de a se închina cu întreaga inimă Domnului Isus Cristos şi de a asculta supuşi de orice cuvânt venit de la El.

2.    Isus Cristos – Salvatorul divin (v. 13 – 18)

Crăciunul aşa cum îl ştim noi este în mare o dezvoltarea Victoriană. Astfel de tradiţii precum pomul de Crăciun şi Moş Crăciun sau Părintele Crăciun sunt relativ recente în marea schemă a lucrurilor. Totuşi am putea recunoaşte în Crăciunul perioadei medievale târzii moştenirea propriei noastre sărbători. Majoritatea obiceiurilor despre care voi discuta sunt din Anglia, însă unele erau comune în Europa.

Până târziu în cadrul Evului Mediu, sărbătorirea Zilei de Crăciun avea un rang scăzut printre festivalurile majore ale lumii creştine. Sărbătorile Nopţii a Doisprezecea depăşeşte cu mult solemna, datina cheie a naşterii lui Hristos, în timp ce mai multe sărbători Yule (Crăciunul, n. tr.) (original o datină păgână) a persistat în era creştină. Totuşi, începând cu ridicarea cultului Fecioarei Maria din secolul al 12lea, se poate discerne o tendinţă faţă de importanţa sfinţilor locali şi înspre accentul pus pe figurile majore ale Bisericii, în special asupra Sfintei Familii. Ciclul pieselor de teatru din cadrul secolelor al 14lea şi al 15lea, prezentate în oraşe englezeşti de către asociaţii locale despre ziua Corpus Christi (o sărbătoare remarcabilă undeva între 21 mai şi 24 iunie) au fost rezultatul acestei tendinţe. Aceste piese ce se concentrau pe viaţa lui Hristos includeau stagii elaborate ale naşterii. Astfel a început prima popularizare răspândită a povestirii Crăciunului în Anglia. Primele colinde de Crăciun erau de asemenea legate cu reprezentaţia acestor piese de teatru. Noi nu gândim de obicei la Crăciun ca la o tradiţie din mijlocul verii, dar aceasta, într-adevăr, a fost rădăcinile sale.

În mod încet, accentul pe naşterea din aceste cicluri de piese au dus la creşterea interesului în însăşi Crăciun. Yule a devenit sinonim pentru Crăciun, şi obiceiurile precum butucul Yule şi decorarea cu plante perene, în ciuda originii lor necreştine, a devenit asociată şi cu această sărbătoare. Ilicele, iedera, dafinul, şi alte plante perene erau adesea folosite ca metafore pentru pruncul Hristos; chiar şi vâscul, a cărui asocieri păgâne sunt cele mai apropiate, a continuat să fie încadrat în sărbători. În secolul al 16lea, ghirlande de plante perene (care sunt întotdeauna verzi, n. tr.) erau uneori prinse în jurul unor cercuri de sârmă; trei dintre acestea aveau să fie puse laolaltă pentru a forma un fel de minge, care era apoi atârnată undeva. De asemenea, în ciuda scenei din Leul Iarna care prezenta o imensă decorare cu astfel de plante verzi, pomii de Crăciun au fost o adăugare de mult mai târziu. Darurile de Crăciun, totuşi, erau comune înainte de secolul al 15lea, când legislaţia Angliei a trebuit să fie emisă pentru a le limita. Totuşi, dăruirea de daruri nu se concentra încă pe Ziua Crăciunului, dar avea loc în tot sezonul de sărbătoare.

Sezonul de Crăciun era în particular marcat de aclamaţii de voioşie. Gospodarii erau deschişi şi gata să primească pe vecini şi pe vizitatori. Un obicei comun era mascatul, în care chefuitorii îşi puneau măşti sau hainele sexului opus şi, acompaniaţi fiind de cântăreţi şi muzicanţi, mergeau din casă în casă. Un alt obicei (practicat în special în universităţi) era numirea unui Domn de Guvernare Rea, care, îmbrăcat fiind în mod ţipător sau în haine ofensatoare, prezida peste voioşia sărbătorii cu fastul care se datora unui monarh actual. Domnul de Guvernare Rea îi conducea uneori pe chefuitori prin procesiunile din timpul nopţii prin oraş, care de fapt producea mânie din partea liderilor bisericii rezidenţi. Totuşi, oamenii de biserică aveau forma lor a acestui obicei – numirea unui băiat ca episcop pentru sezonul de sărbătoare. Aşa după cum aţi notat, sezonul de sărbătoare era bine cunoscut pentru rolul de reviriment; de fapt, obiceiul lorzilor care îşi slujeau slujitorii lor pentru o zi era chiar obişnuit. Lorzii alegeau de obicei acest timp pentru a acorda daruri slujitorilor lor; un cadou obişnuit era un nou set de haine. Sezonul de Crăciun din Evul Mediu şi din Renaştere a fost, aşa cum este şi azi, o binevenită evadare de grijile zilnice.

Surse

Ashton, John. A Righte Merrie Christmasse. (New York, 1968)

Brand, John. Popular Antiquities of Great Britain. (London, 1853.)

Autorul mulţumeşte Prof. E. R. Rose pentru informaţiile iluminatoare.

sus