Elementele esenţiale ale Noului Legământ

Poporul Israel a încălcat în mod sistematic acest legământ, până când Dumnezeu îi anunţă că nu se mai consideră nici El legat şi, în consecinţă, îl lasă pe Nebucadneţar să le cucerească ţara şi să-i ducă în robia babiloniană.

Cu ocazia acestui anunţ dureros, Dumnezeu anunţă însă şi faptul că în viitor El va introduce un Nou Legământ:

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.

Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.

Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea în lăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.

Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său, sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”  Ci toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:31-34)

Această proorocie a împlinit-o Fiul lui Dumnezeu în seara dinainte de răstignire, când a luat un pahar şi a zis:

„...acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”  (Matei 26: 28).           

Dumnezeu spune categoric că noul legământ nu este ca cel vechi, ci este diferit, este nou nu numai în timp, ci nou în esenţa lui.

În ce constă această noutate? Înainte de a ne uita la elementul de noutate enunţat chiar în textul citat mai sus din Ieremia, este util să ne uităm că în Ieremia Dumnezeu nu se opreşte la enunţul acesta, ci mai adaugă şi alte informaţii despre noul legământ.

Iată ce adaugă El în 32:39-40:

„Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de mine totdeauna, spre fericireea lor şi a copiilor lor. Voi încheia cu ei un legământ veşnic că nu mă vă mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca ei să nu se depărteze de Mine.”

Promisiunea unei inimi noi va reapare într-o proorocie a lui Ezechiel şi o vom comenta mai târziu. Acum să ne uităm la o altă promisiune pe care o face Dumnezeu în contextul acesta al noului legământ:

“În zilele acelea şi în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară...

David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel...

Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii care să domnească pe scaunul lui de domnie...”(Ieremia 33: 15, 17, 20-21). 

Iată acum promisiunea făcută prin Ezechiel:

„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi poruncile mele” (Ezechiel 36:26-27).

Să ne amintim că promisiunea aceasta a turnării Duhului Sfânt peste oameni a mai fost făcută de Dumnezeu şi prin profetul Ioel:

“După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor vedea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul meu în zilele acelea” (Ioel 2: 28-29).

Să căutăm să sistematizăm aceste promisiuni ale lui Dumnezeu făcute în contextul anunţului despre noul legământ. Cea mai extraordinară şi mai spectaculară promisiune îi este făcută lui David că un fiu al lui va sta totdeauna pe tronul lui Israel. Dacă ne uităm bine în istorie, promisiunea aceasta nu a fost implinită în cursul celor  trei mii de ani, de când a fost făcută. A doua promisiune este aceea că Dumnezeu va pune Duhul Său în toţi oamenii din noul legământ.

Acum, să mergem în Faptele Apostolilor, la capitolul doi, unde ni se relatează evenimentele din Ziua Cincizecimii, şi ni se redă discursul apostolullui Petru, care explică aceste evenimente:

„Fiindcă David era prooroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise (îi promisese) cu jurământ că va ridica pe unul dintre urmaşii săi pe scaunul lui de domnie,

despre învierea lui Cristos a proorocit şi a vorbit el când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul lui nu va vedea putrezirea.

Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi suntem martorii Lui.

Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta mea până ce voi pune pe toţi duşmanii Tăi sub picioarele Tale.

Să ştie bine dar toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele apostolilor 2:30-36).

Vedem, aşadar, că Dumnezeu a făcut două promisiuni extraordinare – pe Domnul nostru Isus Cristos şi pe Duhul Sfânt - şi că aceste promisiuni s-au împlinit exact aşa cum au fost făcute.

Acum, să mergem la a doua epistolă a lui Petru, şi să vedem cum explică el aceste două promisiuni speciale ale lui Dumnezeu:

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot (ce ne trebuie) în ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi prin puterea Lui,

prin care El ne-a dat făgăduinţele (promisiunile) Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai firii dumnezeieşti“ (2 Petru 1: 3-4).

Noi ştim deja că “promisiunile Lui nespus de mari şi scumpe” (spus mai pregnant, promisiunile lui inexprimabil de mari şi inestimabil de preţioase) sunt Însuşi Fiul Său şi Însuşi Duhul lui Dumnezeu! Şi lucrul acesta este atât de real încât atunci când Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu sunt în noi, natura lui Dumnezeu este în noi, şi astfel noi suntem în atingere cu natura lui Dumnezeu, suntem părtaşi la natura lui Dumnezeu.

 Domnul Isus Însuşi a fost cel care a definit acest fenomen drept naştere din nou (Ioan 3: 3-8), sau, cum o numeşte apostolul Ioan în introducerea Evangheliei sale, naştere din Dumnezeu (Ioan 1:11-13). Tot apostolul Ioan ne mai spune că cel născut din Dumnezeu are în sine sămânţa lui Dumnezeu (1 Ioan 3: 10).

Acesta este cel mai extraordinar fenomen din istoria umană! El  a fost anunţat de Dumnezeu când a anunţat noul legământ şi el a început să se întâmple de la venirea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt şi de la introducerea prin Ei a noului legământ.

Fiindcă este un fenomen atât de extraordinar şi fiindcă el ne priveşte direct, trebuie să facem efortul intelectual şi spiritual de a-l înţelege, de a-i pătrunde toate adâncurile şi de a-i cuprinde toate dimensiunile.

Să ne întoarcem, deci, la Ieremia şi la Ezechiel şi să vedem celelalte promisiuni făcute de Dumnezeu în legătură cu noul legământ.

Iată promisiunea esenţăală, scrisă de Ieremia:

„Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima Lor” (Ieremia 31:33).

Când cei şaptezeci de învăţaţi evrei au tradus Vechiul Testament în limba greacă (aşa numita Septuaginta, făcută pe la aproximativ 250 înainte de Cristos), ei au tradus lăuntrul cu  mintea . În Epistola către Evrei se citează din Septuaginta şi iată atunci cum sună promisiunea lui Dumnezeu:

„Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: voi pune legile mele  în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Evrei 8: 10). Repetat astfel:

„Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16).

În Ezechiel, promisiunea unei inimi noi este combinată cu promisiunea punerii Duhului Sfânt în noi:

„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36: 26-27)

Apostolul Pavel păstrează legătura aceasta dintre inima nouă şi Duhul Sfânt în felul următor:

„Voi sunteţi arătaţi a fi epistola lui Cristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne...

Destoinicia noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al literei, ci al Duhului, căci litera omoară, dar Duhul dă viaţă”  (2 Corinteni 3; 3, 5-6).

Pentru apostolul Pavel schimbarea survenită este atât de radicală încât el vorbeşte despre un om vechi şi despre un om nou:

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât  v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut”  (Coloseni 3: 9-10).

Mai mult, el foloseşte pentru această radicală schimbare termenul de făptură nouă, care în original este o nouă creaţie:

„Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură (ktisis – creaţie) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate s-au făcut noi”  (2 Corinteni 5:17).

Schimbările care se produc în cel ce, prin Cristos şi prin Duhul Sfânt, intră în noul legământ nu ar putea fi descrise prin cuvinte mai mari decât cele folosite în textele de mai sus. Noi trebuie să le luăm aşa cum sunt şi să nu încercăm să le diminuăm  conţinutul şi forţa prin interpretări metaforice care să le golească de conţinut (lucru pe care îl fac mulţi trologi evanghelici).

Mai de grabă, dacă spunem că credem că Biblia este Cuvântul inspirat şi fără greşeală al lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm dacă în noi există aceste schimbări, sau nu există? Şi dacă nu le putem detecta în noi, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva (logica textelor ne-o impune!)   noi nu suntem în noul legământ, adică nu suntem una cu Cristos, Duhul Sfânt nu locuieşte în noi, noi nu suntem născuţi din Dumnezeu, poruncile Lui nu sunt scrise in mintea şi în inima noastră, noi nu ne-am dezbrăcat de omul c el vechi şi nu ne-am îmbrăcat în omul cel nou şi nu suntem o nouă creaţie!

Fiindcă noul legământ este scris în inimă şi în minte, trebuie să vedem cum se schimbă acestea prin unirea cu Domnul isus şi cu Duhul Sfânt.

Domnul Isus spune despre centralitatea inimii:

“Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile, curviile, uciderile, furturile, lăcomiile vicleniile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău, blasfemia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri ies din lăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23).

Vă mărturisesc că până mai zilele trecute mă uitam sceptic la asemenea discuţii despre inimă, deoarece consideram acest organ drept o simplă pompă de împins sângele în organism şi consideram că totul despre inimă trebuie înţeles metaforic şi că toată atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre minte. Dar cine oare nu gândea ca mine în epoca modernă?

Ei bine, zilele trecute am citit cu mare interes o carte apărută recent, întitulată Kingdom Triangle (Triunghiul Împărăţiei) cu subltilul  Recover the Christian Mind, Renovate de Soul, Restore the Spirits Power (Să recâştigăm gândirea creştină, să renovăm sufletul, să restaurăm puterea Duhului), scrisă de J.P. Moreland, unul dintre cei mai buni filosofi evanghelici de astăzi. În această carte, printre altele, Moreland ne aduce următoarea ştire din lumea ştiinţăfică:

„Interesant, un curent de gândire ştiinţific pornit de la descoperiri recente aruncă lumină asupra învăţăturii biblice despre miezul unei persoane şi despre relaţia acestuia cu organul inimii. Neurologii au descoperit că inima are propriul ei sistem nervos pe care îl numesc creierul din inimă. Într-un sens literal inima gândeşte pentru sine. Aproximativ patruzeci de mii de neuroni se află în inimă, un număr de neuroni egal cu cel aflat în cteva subregiuni importante din creier.

Inima trimite semnale la diferite părţi din creier, inclusiv la amigdală (un grup de neuroni din lobii temporali ai creierului care se ocupă cu procesarea reacţiilor emoţionale şi cu memorizarea lor). Amigdala este specializată în memoria emoţiilor puternice şi ea este folosită de suflet pentru a procesa informaţia pentru semnificaţia ei emoţională. Influenţând amigdala şi alte regiuni din creier, savanţii cred că bătăile inimii nu sunt numai nişte zvâcniri mecanice ale unei pompe harnice, ci sunt un limbaj inteligent care influenţează semnificativ  modul în care percepem lumea şi în care reacţionăm la lume. Unii savanţi vorbesc de inteligenţa inimii, un şuvoi inteligent de conştiinţă şi de percepţie, un izvor intuitiv de înţelepciune şi de înţelegere clară care îmbrăţişează atât  inteligenţa mintală cât şi cea emoţională.

Vorbind în termeni biblici, sufletul este persoana, dar sufletul are două facultăţi, una de cunoaştere intelectuală şi alta de percepţie intuitivă, şi fiecare dintre acestea este asociată cu o altă parte a trupului:  respectiv creierul şi inima.  Astfel creierul şi inima lucrează împreună ca să ne modeleze gândurile, emoţiile, stările şi atitudinile. Dat fiind faptul că o persoană este un singur sine, nu două, cu un singur suflet, este evident că eu, sufletul, foloseşte şi mintea (asociată cu creierul) şi miezul intuitiv cel mai profund (asociat cu organul inimii) ca să gândească, să vadă şi să simtă despre lume” (pag. 159-160).

În eseul următor ne vom ocupa de omul bun şi de omul rău, inima bună şi inima rea, în învăţătura Domnului Isus.

 

Persoana lui Hristos

 de Dr. Benjamin Cocar

 

Biblia învaţă în mod clar că Isus a fost atât uman cât şi divin. El era Dumnezeu şi om într-o singură persoană. El deţinea o natură umană şi una divină.

 

O „natură” este suma tuturor calităţilor esenţiale ale unui lucru. Aceasta e ceea ce face pe cineva ceea ce este.

 

Isus în acel sens avea două naturi, două complexe de atribute, una divină şi una umană.

 

Personalitatea nu este o parte esenţială a unei naturi. O persoană este o natură cu ceva adăugat – subzistenţa independentă, individualitatea, conştiinţa de sine, determinarea de sine.

 

Un animal are o natură animală, dar acesta nu este o persoană.

 

Persoana lui Hristos drept Dumnezeul-om în cadrul teologiei a fost numită „Persoana Theantropică”. Uniunea dintre două naturi este numită „uniune hipostatică”.

 

Este cel mai bine să vorbim de Isus ca Dumnezeul-om mai degrabă decât de Dumnezeu şi om, sau chiar Dumnezeu în om.

 

1. Persoana lui Isus este indivizibilă

 

a. Hristos vorbeşte despre Sine ca o persoană distinctă, individuală

 

Ioan 17:23 „Eu” în ei, singular, niciodată plural

 

b. El se distinge pe Sine de Tatăl

 

Ioan 8:18

 

c. El se distinge pe Sine de Duhul Sfânt

 

Ioan 16:7

 

d. El se distinge pe Sine de alţi oameni

 

Ioan 8:23

 

e. El nu se distinge niciodată pe Sine ca o persoană Divină faţă de Sine ca o persoană umană

 

Ioan 8:58

 

2. Atributele, faptele şi puterile celor două naturi sunt atribuite unei singure persoane a lui Isus Hristos

Matei 8:24-26

Marcu 11:1-6, 12-13

Ioan 4:6-7

Luca 13:31-33

Ioan 11:35, 38, 43

Fapte 20:28

1 Corinteni 2:8

3. Scaunul personalităţii indivizibile este LOGOSUL, natura divină

Natura divină sau Logosul a fost „mai mare” decât natura umană. Isus este Dumnezeul-om, nu omul-Dumnezeu.

Uniunea celor două naturi în Hristos

1. Cele două naturi rămân distincte una faţă de alta deşi unite într-o singură persoană

Romani 1:3-4

Romani 9:5

2. În această uniune natura umană posedă unele din puterile ce aparţin naturii divine din cadrul Dumnezeului-om fără a trece în natura divină

Luca 5:24

Ioan 2:19-21

Ioan 6:51

3. În această uniune natura divină este capabilă de anumite experienţe umane din Dumnezeul-om fără inter-penetrarea naturilor

Matei 24:36

4. Uniunea celor două naturi este permanentă şi indisolubilă în mod etern.

Această uniune a început la concepere şi este susţinută permanent, chiar prin moartea fizică. Persoana Theantropică a început cu Duhul Sfânt care a afectat conceperea din fecioară. Uniunea hipostatică nu va fi niciodată „dizolvată”.

Evrei 7:24

5. Necesitatea uniunii celor două naturi în Hristos

a. Doar în acest fel El putea fi un mijlocitor între Dumnezeu şi om

Iov 9:31-33 nevoia pentru un mijlocitor

Evrei 2:17, 18 răspunsul

1 Timotei 2:5

b. Necesară pentru ca Isus să fie un Rege etern pe tronul lui David

2 Samuel 7:26 // Luca 1:31-33

6. Relaţia celor două naturi faţă de conştiinţa de Sine şi voinţa lui Hristos

Isus a avut un singur eu şi o singură conştiinţă de sine în calitatea de persoană indivizibilă.

Isus era auto-conştient în mod veşnic ca Persoană din Dumnezeul triunic. Natura sa umană nu avea vreo existenţă separată înainte de uniunea sa cu divinul.

Isus a avut o singură conştiinţă de sine şi un eu determinant de sine în persoana Sa, şi aceasta îşi avea locul în Logosul. Natura sa umană, în timp ce era impersonală şi neindividualizată, care includea un aspect raţional şi de voinţă, era unit cu Logosul în Întrupare. După cum Dumnezeul-om Isus avea o singură, personală conştiinţă şi voinţă. EL putea să spună „mi-e sete” Ioan 19:28 şi „Eu şi Tatăl una suntem” Ioan 10:30 cu un caracter final egal.

Isus a avut o singură direcţie în deciziile morale – de a face voia Tatălui Său, Evrei 10:30

Conciliul de la Calcedon, anul 451 d. Hr., „Noi nici nu trebuie să divizăm persoana, nici să nu confundăm naturile”.