Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL IV - MEMBRII COPII

Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare atentă.

SECȚIUNEA II.—ARGUMENTE PENTRU BOTEZUL INFANTIL

Argumentele ce erau considerate în secţiunea precedentă au ca scop stabilirea dreptului copiilor la apartenenţa în biserică. Alte argumente, ce tind să stabilească indirect acelaşi lucru, au respect faţă de doctrina botezului infantil.

Sfintele Scripturi nu conţin nicio învăţătură sau exemplu de botez infantil; iar calificările pe care le descriu vag, ca fiind necesare botezului, copii nu le posedă. Cu aceste fapte înaintea noastră, suntem obligaţi să-i respingem pe copii din decret, doar dacă nu există o cerere specială din partea lor. Acum vom începe să luăm în considerare argumentele majore ce au fost folosite pentru a sprijini această afirmare.

Argumentul 1. – Pocăinţa şi credinţa sunt cerute de către Scripturi cu scopul salvării şi botezului, însă copii pot fi salvaţi şi fără ele, deci ei pot fi botezaţi şi fără ele. Din pricina naturii cazului, aceste calificări sunt cerute doar de la adulţi. Însărcinarea pune întradevăr credinţa înaintea botezului, însă o plasează în mod egal înaintea salvării; declară deasemenea prin termeni expresivi: "Cel ce crede nu va fi blestemat." Dacă, prin urmare, am putea deduce din aceasta că copiii nu trebuie să fie botezaţi, am putea, la fel de sigur, să deducem că ei nu pot fi salvaţi.

Acest argument nu are puterea de a stabili botezul infantil. Deoarece copiii ar putea fi salvaţi fără pocăinţă şi credinţă, nu înseamnă că ei se bucură de orice privilegiu ce poate fi pretins pentru ei. Măsura maximă până la care poate merge argumentul este de a slăbi forţa argumentului opus; şi face aceasta doar aparent. Cum putem noi potrivi declaraţia: "Cel ce va crede nu va fi blestemat", cu doctrina botezului infantil? Răspunsul este evident. Atunci când Hristos i-a însărcinat pe apostolii săi să predice Evanghelia fiecărei creaturi, el a făcut referire la toate creaturile capabile să audă şi să înţeleagă. "Cel ce nu crede", înseamnă că cel ce a auzit Evanghelia, o respinge. În acest sens evident al frazei, nu afirmă nimic împotriva botezului infantil. Adoptând acelaşi mod de expunere, din clauza precedentă, semnifică că cel ce aude Evanghelia, o crede şi este botezat, va fi salvat. Însărcinarea nu spune dacă copiii vor fi salvaţi sau dacă trebuie să fie botezaţi; pentru simplul motiv că nu se face referire la ei. Argumentul dinaintea noastră ne conduce la această interpretarea a însărcinării; însă ce câştigă botezul infantil prin asta? Învăţăm din ea că, în marea însărcinare pe care le-a dat-o Hristos apostolilor săi, prin care botezul a fost stabilit ca o instituire permanentă ce trebuie luată în considerare de toate naţiunile până la sfârşitul timpurilor, nu a făcut nicio referire la copiii.

Argumentul 2. – Deşi Scripturile nu conţin nicio învăţătură pozitivă despre botezul infantil, adevărul este la fel şi legat de legătura femeii şi de Ziua de Odihnă Creştină. Împărtăşania este o instituire pozitivă; şi totuşi permitem femeilor să ia parte la ea fără nicio învăţătură pozitivă. Schimbarea de la a şaptea zi a săptămânii la prima, legat de Ziua de Odihnă, nu exprimă nicio poruncp pentru asta în Scripturi, şi este, în parte o repetare a celei de-a patra porunci; şi totuşi admitem acest lucru ca fiind o deducţie satisfăcătoare, sprijinită de practica bisericilor timpurii. La fel şi observarea botezului infantil ar putea fi justificat, deşi nu poate fi primit ca o învăţătură pozitivă.

Nu excludem toate raţionamentele de dragul instuirilor pozitive. Nimeni de pe pământ nu poate preciza o învăţătură pozitivă din Scripturi, ce îi cere în mod special să fie botezat. Lui Pavel i-a fost poruncit să se boteze; şi la fel le-au fost şi celor cărora Petru li s-a adresat în ziua Pentecostului, în casa lui Cornelius. Din aceste fapte considerăm că este îndreptăţit să deducem că persoanele de acelaşi caracter şi în aceleaşi circumstanţe trebuie să fie botezate. Însărcinarea nu a poruncit direct nimănui să fie botezat; însă a poruncit apostolilor să fie botezaţi; şi din obligaţia botezului ce a căzut asupra unei grupări, deducem obligaţia unei alte grupări de a fi botezată; deducem astfel obligaţia continuă, din faptul că însărcinarea a fost plănuită să fie eternă. Asemenea deducţii sunt legitime şi necesare; însă noi susţinem că instituirile pozitive ce originează din voinţa făcătorului de legi, nu pot fi determinate de simpla raţiune a principiilor generale. Obligaţia de a-i boteza pe credincioşi poate face referinţă la manifestarea poruncii divine; iar dacă o obligaţie de a boteza copiii există, nu poate fi înfăptuită de nicio raţiune de la părinţi şi alte relaţii sau principii generale morale; însă trebuie făcută referire, în acelaşi mod, la porunca divină. Cerem această poruncă. Oricare ar fi motivul necesar pentru a descoperi porunca şi a arăta că botezul infantil face parte din ea, trebuie luat; însă trebuie să ştim dacă este voia lui Hristos, înainte să putem observa acest lucru ca pe o instituire a religiei sale.

Necesitatea unei porunci divine este foarte urgentă, deoarece botezul infantil se amestecă cu instituirea divină a botezului credincioşilor şi l-ar înlătura, dacă ar fi practicat universal, de pe pământ. Dumnezeu îi porunceşte unui credincios să fie botezat; este el eliberat de obligaţie prin faptul că părinţii săi l-au botezat când era copil? Este el acum condamnabil de păcatul ne-botezării, dacă ascultă porunca divină? Drept dovadă pentru toate astea, este necesară o autoritate divină pentru botezul infantil, la fel de clar şi sigur ca cea după care botezul credincioşilor este stabilit.

Pentru legătura feminină aven autoritate divină în porunca lui Hristos, "faceţi asta", "beţi tot." Scripturile interpretează această poruncă. Femeile dintre discipoli menţionate în primul capitol din Acte, versetul 8, - şi toate acestea împreună cu cei trei mii ce au fost adăugaţi au continuat să rupă pâinea.(66) În acelaşi număr au fost incluse ferestrele ce erau neglijate slujba zilnică. Femeile au fost în biserica de la Corinth atunci când întreaga biserică s-a adunat pentru a sărbători Împărtăşania.(67) În porunca: "Lăsaţi omul să se examineze, şi astfel lăsaţi-l să mănânce."(68) cuvântul ce interpretează omul, semnifică o fiinţă umană, indiferent de sex. Este evident din aceste fapte că legătura feminină este practicată prin autoritate divină; aceasta, mai mult, nu dă la o parte nicio altă poruncă divină. Dacă asemenea autoritate pentru botezul infantil poate fi produsă, trebuie să o practicăm: însă chiar şi atunci am putea să punem la îndoială decenţa botezului credincioşilor, ce-l înlocuieşte.

Însă este pretins faptul că sabbathul Creştin înlocuieşte respectarea celei de-a şaptea zi prescrisă în decalog; şi astfel, prezintă un caz analog celui dinaintea noastră. Este adevărat că amestecul nostru poate în orice caz să dea la o parte poruncile clare ale lui Dumnezeu? Credem că nu. Decalogul cere respectarea celei de-a şaptea zi, ce se întoarce regulat după şase zile de lucru; şi nu a şaptea zi din săptămână. Astfel interpretat, practica Creştină este de acord cu asta. Dacă a şaptea zi din poruncă înseamnă a şaptea zi a săptămânii, este datoria noastră să ascultăm strict; şi dacă putem învăţa, prin concluzie legitimă, că prima zi a săptămânii trebuie respectată, datoria noastră este simplă: trebuie să respectăm amândouă zilele; aşadar dacă botezul infantil poate fi făcut prin concluzie legitimă în loc să permitem să înlocuiască botezul credincioşilor, trebuie să le respectăm pe amndouă. Ne deschidem minţile, prin urmare, către raţionamentul concluziei prin care botezul infantil trebuie susţinut.

Argumentul 3. – Porunca lui Hristos este următoarea: "Învăţaţi sau faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-le." Copii formează o parte din toate naţiunile; iar însărcinarea, aşadar, conţine autoritatea pentru botezarea lor.

Cuvântul "naţiuni" în original, este la genul neutru, iar cuvântul "ei" este la masculin. Concluzionăm astfel că pronumele semnifică propriu-zis substantivul masculin "discipoli". Însă, fără niciun ajutor din partea criticismului, legătura clauzelor arată că acesta este sensul adevărat. Sensul este acelaşi ca în pasajul: "Isus i-a botezat pe discipoli." Dacă însărcinarea autorizează botezarea fiecărei persoane din naţiune, adulţii necredincioşi trebuie să fie incluşi, contrar la ceea ce recunosc toţi.

Argumentul 4. – Însărcinarea necesită botezarea discipolilor. Un discipol este îndatorat să primească instrucţiuni de la un învăţător. În probleme laice, părinţii aleg învăţători pentru copii lor şi fac planuri pentru instruirea lor. În religie, ei sunt sub ce mai înaltă obligaţie de a-i trimite la şcolile lui Hristos, pentru a fi aduşi în educaţia şi observaţia Domnului. Însărcinarea necesită ca aceşti tineri discipoli să primească semnul uceniciei. Buna-cuviinţă de ai considera discipoli ar putea fi dovedită de următorul pasaj: "De ce pui tu Doamne în jurul gâturilor discipolilor, un jug pe care nici părinţii noştrii şi nici noi nu am putut-o căra?"(69) Se referă la jugul circumciziei. Toată lumea ştie că acest lucru cade cu greutate asupra copiilor. Importanţa cuvântului folosit în însărcinare şi aplicabilitatea sa asupra copiilor ar putea fi dovedit de un pasaj din Justin Martirul, ce a scris pe la mijlocul celui de-al doilea secol. Printre cei ce erau membrii ai bisericii, el spune: "erau mulţi de ambele sexe, unii de şaizeci şi chiar de şaptezeci de ani, care au fost făcuţi discipoli ai lui Hristos încă din copilărie." Cuvântul pe care îl foloseşte este ematheteuthesan, fiind acelaşi cuvânt folosit şi în însărcinare. Este evident, aşadar, că Justin a înţeles porunca lui Hristos de a-i face discipoli şi a-i boteza, ca fiind aplicată şi copiilor mici. Şi a scris doar cu o sută de ani după Matei, ce înregistrează porunca. Această mprturie este importantă, deoarece arată predominarea timpurie a botezului infantil, întrucât aceste persoane trebuie să fi primit semnul uceniciei în câţiva ani după ce a scris Matei. Însă este citat aici pentru a arăta sensul cuvântului Grecesc pe care Hristos l-a folosit în însărcinare.

În grijile laice, este posibil, deşi nu neobişnuit, ca părinţii să-şi angajeze copii, încă de mici, unui învăţător, de care să fie instruiţi mai târziu; însă usus loquendi ne va permite cu greu să-i numim discipolii săi, decât doar atunci când vor învăţa ceva de la el.

În Scripturi citim despre discipolii lui Ioan, discipolii Phariseilor, discipolii lui Isus; aceasta fiind utilizarea curentă a termenului care în aceste câteva aplicaţii ale sale, ideea copilăriei nu este sugerată deloc. Citim: "Numărul discipolilor s-a înmulţit în Ierusalim." ... "Iar apostolii au chemat mulţimea de discipoli la ei şi au spus: 'De aici înainte fraţilor, să vă căutaţi.' " ... "Ce s-a spus a mulţumit mulţimea, iar ei au ales", etc.(70) Dacă copii tuturor credincioşilor din Ierusalim erau discipoli, ei trebuie să fi fost incluşi în mulţimea menţionată aici; însă lucrurile spuse în relatare interzic presupunerea. Alt pasaj din acelaşi capitol arată că a fi un discipol şi a avea credinţă descriu aceiaşi persoană: "Numărul discipolilor s-a mărit repede în Ierusalim; un mare număr de preoţi erau ascultători credinţei."(71) Acelaşi lucru este dovedit de alt pasaj într-un capitol ulterior: "Căutarea anumitor discipoli, le-a spus el, Aţi primit Duhul Sfânt de când credeţi?"(72) Însă avem dovezi mai clare legate de acest subiect; Hristos însuşi a declarat calificările necesare pentru a deveni discipol: "Dacă vreun om vine la mine şi nu îşi urâşte tatăl, mama, soţia, copii, fraţii, surorile şi deasemenea şi viaţa sa, el nu poate fi discipolul meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după mine, nu poate fi discipolul meu."(73) Împotriva unor asemenea declaraţii ale Stăpânului divin, concluzia de la un simplă utilizare posibilă a termenului în îngrijorări laice, nu poate fi de niciun folos.

Însă argumentul pretinde că avem un exemplu din Scriptură pentru aplicarea termenului copiilor. În acest caz, învăţătorii Iudei au învăţat astfel: "Dacă nu eşti circumcis şi păstrezi legea, nu poţi fi salvat." Jugul pe care l-au impus convertiţilor ce nu erau evrei, nu era doar simpla circumcizie, ci toată povara ceremoniilor legale. Circumcizia însăşi nu era jugul intolerabil la care se face referire pe care "nici taţii nici noi nu l-am putut purta." Aceştia erau circumcişi în copilărie şi nu socoteau mai târziu circumcizia ca fiind o povară grea. Însă legea apăsătoare primită de la Moise este evident lucrul intenţionat; iar povara nu a căzut asupra copiilor. Pasajul prin urmare nu conţine vreo dovadă cum că copiii erau legaţi prin cuvântul discipoli.

Cuvintele Martirului Justin, apo paidon sunt traduse incorect ca din copilărie. Numele Pedobaptism, ce este dat celor ce practică botezul infantil şi care este derivat parţial din cuvântul Grec pais, pare să sprijine această interpretare: însă, adevărul este că cuvântul pais nu semnifică un copil. Este folosit fie la masculin, fie la feminin, pentru cel ce nu a atins maturitatea; şi este aplicat tânărului ce a căzut de pe pod în timp ce Pavel predica;(74) şi este folosit de Justin, în alt loc, pentru băieţi sau tineri ce erau obiecte ale unei pofte nefireşti.(75) Un diminutiv, paidion, format din acest cuvânt, este utilizat frecvent pentru copii; însă până şi diminutivul este aplicat persoanei de douăzeci de ani.(76) În utilizarea clasică, cuvântul primitiv este interpretat adecvat copiilor printr-un cuvânt adăugat – nepio pais – băieţel.(77) Dacă cuvântul în sine denotă infantilitatea, această adăugare nu ar fi necesară. O dată în al doilea capitol al lui Matei, este aplicat copiilor; însă este uimitor că diminutivul paidion este folosut de nouă ori în acelaşi capitol, referitor la copii. De ce a adoptat scriitorul inspirat alt cuvânt în acest caz? Avem explicaţia din notiţele Dr. Campbell legate de pasajul: "Istoricul pare să fi schimbat dinadins termenul paidion, ce este utilizat pentru copil, nu mai puţin de nouă ori în acest capitol; de vreme ce cuvântul este neutru şi admitea doar articol neutru, nu era potrivit pentru a marca distincţia dintre sexe; şi a adoptat termenul pe care nu îl foloseşte nicăieri pentru copii, deşi în mod frecvent pentru servitori, şi o dată pentru tineri sau băieţi." Această aplicare a cuvântului pais pentru copii ar putea fi ilustrată printr-o utilizare familiară în limba noastră. Cuvintele băiat şi fată nu semnifică un copil; şi totuşi întrebăm dacă un copil este băiat sau fată, dacă dorim să-i cunoaştem sexul. Justin nu a avut nevoie să diferenţieze sexul persoanei la care se referea, deoarece spune: "Există printre noi persoane ce au amândouă sexele." Dacă Justin ar fi plănuit să spună că aceste persoane ar fi fost făcute discipoli în copilărie, limbajul Greces ar fi avut cuvinte pentru a exprima ideea; însă ce a spus el nu adaugă nimic în plus decât că aceste persoane, acum de şaizeci sau şaptezeci de ani, au devenit discipoli de-ai lui Hristos înainte de maturizare. Acesta a fost pedobaptismul ce a existat în zilele lui Justin; şi împotriva unui astfel de pedobaptism nu poate exista obiecţie.

Argumentul 5.\ – Însărcinarea ar putea fi interpretată: "Mergeţi să prozeliţi toate naţiunile, botezându-le." Hristos a fost un evreu şi a adresat aceste cuvinte Evreilor. Evreii erau obişnuiţi să facă prozeliţi pentru religia lor din rândul celor ce nu erau evrei. Când aceşti prozeliţi erau primiţi, ei erau circumcişi şi botezaţi, împreună cu copiii lor. Dacă Hristos ar fi poruncit apostolilor săi să prozelească naţiunile la Iudaism, circumcizându-le şi botezându-le, ei ar fi trebuit să înţeleagă că copii trebuiau circumcişi şi botezaţi împreună cu părinţii lor. Fiind obişnuiţi cu acest mod de a primi prozeliţi, ei ar fi ajuns în mod firesc la concluzia că Stăpânul lor intenţiona ca ei să îi adopte şi execute porunca.

Presupusa traducere: "Mergeţi şi prozeliţi toate naţiunile" nu este corectă, deoarece un prozelit şi un discipol nu sunt acelaşi lucru. Dacă propoziţia: "Tu eşti discipolul său, însă noi suntem discipolii lui Moise", o substituim cu: "Tu eşti prozelitul său, iar noi suntem prozeliţii lui Moise", toată lumea va înţelege că o schimbare importantă este făcută sensului. Un prozelit la Iudaism şi-a abandonat vechea religie; însă atunci când Ioan şi Isus au fpcut discipoli, aceşti discipoli nu au încetat să mai fie Evrei. Pavel a pretins că este Evrei,(78) chiar şi Phariseu,(79) după convertirea sa. Pescarii din Galileea erau întradevăr Evrei, însă nu ştiau multe, cel mai probabil, despre toate acele eforturi în care o parte din naţiunea lor a străbătut marea şi pământul pentru a-l face pe unul prozelit; şi nu putea să fi înţeles că Domnul lor se referea la acele eforturi în însărcinarea sub care ei vor acţiona. Unii dintre ei au fost discipolii lui Ioan; toţi fiind asociaţi cu Hristos în facerea şi botezarea discipolilor dintre Evrei. Dacă ar fi fost martori la admiterea unui prozelit de la păgânism la Iudaism, ei ar fi ştiut preabine că ceremoniile pe care le-a suferit nu l-au făcut un discipol de-al lui Hristos. Ei nu puteau, aşadar, să înţeleagă de ce s-ar referi Mântuitorul la acest procedeu. Facerea şi botezarea discipolilor era un procedeu obişnuit pentru ei, şi prin care ei ar fi interpretat natural însărcinarea. Chiar şi dacă prejudiciile lor Evreieşti i-ar fi dus la vreo interpretare presupusă, ar fi fost autorizată. Aceste prejudicii i-au făcut să interpreteze greşit însărcinarea; şi, drept consecinţă, ei nu au predicat, pentru o vreme, Evanghelia oamenilor ne-evrei ce nu erau circumcişi. Era datoria lor să interpreteze însărcinarea, să asculte mai mult cuvintele Mântuitorului şi mai puţin cele ale prejudicilor Evreieşti; aceeaşi obligaţie ne revine nouă şi merită atenţia celor ce cer argumentul pe care îl luăm în considerare.

Întrebare dacă obiceiul botezului prozelit la Iudaism a existat pe vremea lui Hristos, a atras atenţia oamenilor învăţaţi, ce erau împărţiţi în legătură cu respectarea ei. Profesorul Stuart a dedicat subiectului o investigare amănunţită, negăsind nicio dovadă cum că obiceiul a existat înainte de distrugerea Ierusalimului.

Argumentul 6. – Copiii erau admişi prin circumcizie, în frăţia bisericii, acesta fiind ritualul de iniţiere sub dispensaţia veche; iar botezul îşi ia locul acum, fiind acelaţi sigiliu într-o nouă formă; astfel trebuie administrat copiilor.

Argumentele pentru frăţia bisericii a copiilor erau considerate pe larg în secţiunea precedentă a acestui capitol. În această discuţie, a fost arătat că biserica nu este identică cu marea naţiune descendentă din Avraam şi distinsă prin semnul circumciziei. De când botezul a fost plănuit doar pentru cei ce sunt calificaţi din punct de vedere spiritual pentru a fi membrii în biserică, nici un argument valid pentru aplicarea acestuia copiilor, nu poate fi tras din faptul că descendenţii infantili a lui Avraam au fost marcaţi prin circumcizie, după cum se obişnuia în frăţia comunităţii Israelului.

Dacă botezul este o simplă formă nouă a aceluiaşi semn, persoanele cărora le este aplicat rămânând la fel, trebuie totuţi să fie aplicaţi şi copiilor în ziua a opta. Această zi a fost fixată prin poruncă divină. Nicio autoritate inferioară celei ce a făcut legământul, nu poate schimba această învăţătură. Mai mult, sigiliul, după cum era administrat în străvechime, nu a fost limitat doar la descendenţii primei generaţii; iar botezul, dacă este acelaţi sigiliu sub o altă formp, trebuie să fie adăugat în aplicarea sa pentru toţi descendenţii celor ce erau admişi în legământ.

Este un argument împotriva identităţii botezului şi a circumciziei cum că botezul a fost administrat celor ce au primit înainte sigiliul sub altă formp, conform poruncii lui Dumnezeu. Cei ce au fost botezaţi sub slujba lui Ioan şi Isus, erau copiii legământului şi au fost marcaţi anterior cu sigiliul corespunzător conform poruncii divine din legământ. De ce a fost necesar sigiliul sub altă formă? Pentru ceva timp după ascensiunea lui Hristos, Evanghelia era predicată doar celor circumcişi; şi nimeni nu a mai fost botezat. Aceste persoane erau numite copiii legământului şi deţineau sigiliul legământului în trupul lor, adăugat atunci când acea formă a sigiliului nu era doar validă, ci şi obligatorie. De ce era necesară repetarea sigiliului sub altă formă?

Porunca circumciyiei era pozitivă; orice nu primea acest semn al legământului în trupul său, trebuie înlăturat dintre oamenii lui Dumnezeu. Dacă biserica este fondată prin legământul circumciziei, devine o investigaţie interesantă dacă şi alţii, înafară de cei circumcişi, pot fi membrii. Teoria este că botezul înlocuieşte circumcizia; însă cum poate această teorie să anuleze porunca specială a lui Dumnezeu? Ne trebuie autoritatea de a schimba forma sigiliului, cu una la fel de mare şi specială ca cea prin care forma originală a fost instituită; însă o căutăm în zadar în Sfintele Scripturi. În loc să găsim o învăţătură specială pentru schimbarea formei sau o declaraţie specială cum că a fost schimbată, găsim în schimb dovezi decisive, cum că inspiraţii apostoli nu au înţeles botezul ca fiind o nouă formă a vechiului sigiliu. Ei au discutat problema, dacă cei ce nu erau evrei trebuiau să fie circumcişi, şi au decis că nu; însă ei nu au decis bazându-se pe faptul că botezul a luat locul circumciziei, astfel au interpretat vechia utilizare ca nu fiind necesară. Acest lucru, conform teoriei pedobaptiste, era adevăratul motiv al deciziei lor, fiind singurul motiv adevărat pentru a da la o parte vechea formă a sigiliului. Faptul că apostolii nu au dat un motiv, este o dovadă decisivă că ei nu cunoşteau teoria. Cunoscând această dovadă, cum putem fi noi legaţi de legătura lui Avraam şi să aşteptăm binecuvântările ce au fost promise, dacă refuzăm sigurul sigiliu autorizat divin?

Descriind completarea Creştinilor, Pavel declară într-un verset, că ei sunt "circumcişi prin circumcizia ce era făcută fără mâini"; iar în următorul, că ei sunt "îngropaţi cu Hristos prin botez."(80) De la conexiunea în care aceste lucruri sunt menţionate, unii au argumentat că botezul ia locul circumciziei; însă pasajul nu justifică concluzia. Circumcizia propriu-zisă nu este datoria credincioşilor ne-evrei; şi nu este aşadar o parte a completării Creştine. Ajutoarele cu care circumcizia este menţionată în pasaj arată că vindecarea este intenţionată. Acest lucru, conform funcţiei lui Hristosm, precede botezul; iar în acest ordin Pavel menţionează amândouă ca fiind părţi distincte a completării Creştine. Nimic din pasaj nu justifică confundarea botezului cu circumcizia. Oricare ar fi analogia între cele două ritualuri, identitatea lor nu este spusă în aceste versete.

Argumentul 7. – Fără insistarea asupra substituţiei stricte a botezului pentru circumcizie, ar putea fi admis ca fiind de netăgăduit faptul că o analogie evidentă există între cele două ritualuri. Amândouă sunt iniţiatoare, amândouă sunt religioase, amândouă au semne exterioare a evlaviei interioare şi sunt sigilii ale credinţei drepte. Relaţia părintească este foarte importantă. Dumnezeu a distins într-o mare măsură prin Cuvântul său, şi îl foloseşte, prin înţelepciunea sa, ca pe un scop important al perpetuării bisericii sale în lume. Această relaţie este la fel în toţi anii, iar principiile esenţiale ale religiei sunt la fel. La fel cum, aşadar, relaţia a fost marcată prin ritual religion în dispensaţia trecută, principiile neschimbătoare ale guvernării divine fac adevărat faptul că trebuie să fie marcat de un ritual religios acum. Orice ar putea fi spus de legătura lui Avraam, condiţia pe care o conţine, că Domnul va fi un Dumnezeu pentru el şi descendenţii săi, include binecuvântpri spirituale şi este în mod substanţial legătura pe care Dumnezeu o face acum cu fiecare credincios. La fel cum părintele şi copilul au fost admişi în legătură prin acelaşi ritual religios, aşa trebuie ei să fie admişi prin acelaşi ritual religios şi acum. În acest sens, botezul ia locul circumciziei; şi trebuie, aşadar, să fie administrat copiilor.

Acest argument este inacceptabil, cu motivul că lasă dovada unei instituiri pozitive pe seama raţionamentelor unor principii generale. Dacă principiile neschimbătoare au nevoie de relaţia părintească pentru a fi marcate prin ritual religios, de ce nu a fost marcat astfel încă de la începutul lumii? Şi de ce, atunci când a fost marcată, această relaţie a fost făcută doar pentru descendenţii de sex bărbătesc, afectaţi de principiul neschimbat? În familia lui Avraam, relaţia părintelui cu toţi descendenţii săi, izolată imediat, a fost marcată de ritualul instituit atunci: şi dacă principiile neschimbătoare necesită ca relaţia să fie marcată prin ritual religios acum, trebuie să fie aplicat să descendenţilor îndepărtaţi.

Promisiunea făcută lui Avraam, de a-i fi Dumnezeu lui şi descendenţiilor săi, face parte din legătura de circumcizie şi trebuie înţeleasă conform conţinutului legăturii. S-a extins la descendenţii îndepărtaţi, contemplându-i ca pe o naţiune, aducând naţiunea într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu. Nu a primit în mod absolut binecuvântarea spirituală drept justificare ce a fost transmisă anterior personal părintelui credincios. Legătura făcută acum cu credincioşii este personală şi asigură binecuvântări spirituale personale. "Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa Israelului; după acele zile, spuse Domnul, îmi voi pune legile în minţile lor şi le voi scrie în inimile lor; şi voi fi astfel un Dumnezeu pentru ei, iar ei vor fi poporul meu."(81) Promisiunea acestui legămâne este absolută şi asigură punerea legii în inimă. Acest lucru nu a asigurat promisiunea făcută legământului lui Avraam; iar, în acest caz, legământul stabilit pe baza unor promisiuni mai bune, este numit legământul nou. Astfel este diferit în natura sa, de la legământul făcut cu Avraam, cum că dacă ar fi fost bine să deducem instituiri pozitive din principii generale, nu am fi putut, prin bun-cuviinţă, să tragem concluzia necesară pentru botezul infantil.

Înţelegerea dintre botez şi circumcizie, ca şi ritualuri de iniţiere, nu este îndemnată la nicio folosire, dacă trupurile în care sunt iniţiate sunt constituite diferit. Amândouă ar putea fi numite ritualuri religioase, deoarece religia trebuie să facă orice porunceşte Dumnezeu; însă avem nevoie de porunca lui Dumnezeu, pentru a ne instrui în utilitările adecvate ale acestor ritualuri. Au fost deasemenea numite şi ritualuri de sigilare: însă în ce sens sigilează ele este necunoscut. Avraam a primit semnul circumciziei, un semn al dreptăţii credinţei pe care o avea pe când nu era circumcis. Primirea sa a circumciziei pare să implice mai mult de cât simplu fapt că este circumcis. Semnifică că circumcizia a început cu el. Acest lucru a fost văzut de către Pavel ca o dovadă că era deja în favorurile lui Dumnezeu; iar apostolul priveşte acest lucru ca pe o confirmare sau sigiliu a ceea ce a fost spus anterior. "Avraam a crezut în Dumnezeu şi s-a bazat pe el pentru dreptatea sa."(82) Pavel nu spune că circumcizia era un sigiliu al tuturor celor cărora le era administrat. Cazul lui Avraam şi credinţa lui Avraam constituie tot punctul de vedere al argumentului său, în utilizarea cuvântului sigiliu.

Botezul nu este numit sigiliu nicăieri în Scripturi. Se spune că credincioşii sunt sigilaţi prin Sfântul Duh, iar valabilitatea acestui sigiliu va fi mereu acceptată de Dumnezeu; însă mulţi primesc botezul şi nu au sigiliul de la Duhul Sfânt în ziua salvării.(83) Trebuie să înţelegem în ce sens şi prin ce autoritate, cele două ritualuri sunt numite sigilare, şi ce angajament confirmă ele, ca sigilii, înainte să putem argumenta că deoarece unul dintre ele a fost aplicat copiilor, celălalt trebuie, în aceeşi măsură, să fie aplicat copiilor. Atunci când observăm natura şi scopul celor două ritualuri conform Sfintelor Scripturi, descoperim că circumcizia era intenţionată doar pentru descendenţii lui Avraam, însă deoarece aceştia, fără credinţă, nu au fost botezaţi. Orice înţelegere ar putea fi dedusă între cele două ceremonii, diferenţa lor în acest caz particular distruge analogia până la punctul în care singură poate fi de folos cauzei botezului infantil.

Argumentul dovedeşte prea multe. Am văzut că extinde aplicarea ritualului religios descendenţilor îndepărtaţi. Înafară de asta, îl aplică nu doar copiilor mici, ci şi copiilor de orice vârstă, cu condiţia ca ei să aparţină gospodăriei. Mai mult, necesită ca relaţia de stăpân şi servitor să fie marcată la fel. Aceasta este deasemenea o relaţie importantă, pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a-şi extinde biserica; deoarece servitorii au fost des convertiţi fiind aduşi în familii evlavioase. Învăţătura dată lui Avraam s-a extins în toată gospodăria; şi a fost dată într-un limbaj foarte explicit. Argumentul necesită ca fiecare credincios să se pună pe el însuşi în locul părintelui şi să se considere legat prin porunca sa. În acest punct, subiectul ar putea fi văzut ca fiind un avantaj în legătură cu următorul argument.

 

Note de subsol:

 

65. Rom. xv. 27.
66. Acts ii. 42.
67. 1 Cor. xi. 5-20.
68. V. 28.
69. Acts xv. 10.
70. Acts vi. 1-5.
71. V. 7.
72. Acts xix. 1, 2.
73. Luke xiv. 26, 27.
74. Acts xx. 12.
75. Gynaikas emoicheusan, kai paidas diephtheiran. Justin's Works, London Edition, A. D. 1722, p. 10.
76. Mark v. 39, 40, 42.
77. Parkhurst's Lexicon, under the word nepios.
78. Acts xxi. 39.
79. Acts xxiii. 6.
80. Col. ii. 12.
81. Heb. viii. 10.
82. Gen. xv. 6.
83. Eph. iv. 30.

 

 


 

NU-urile dragostei (partea 1)

 

de Marian Ghita

Există lucruri pe care dragostea nu le face și nu poate să fie deloc asociată cu acestea. Un om adevărat trebuie să învețe să spună „da” lucrurilor care sunt bune după voia lui Dumnezeu și „nu” acelor lucruri pe care Dumnezeu le respinge. Un credincios care umblă în voia lui Dumnezeu face distincții clare în viața lui între ce este bine și ce este rău. El umblă în lumină, nu în întuneric, pentru că Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric (1 Ioan 1:5-7). Pentru că Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric (Gen. 1:4), credinciosul este îndemnat să nu se asocieze deloc cu lucrurile întunericului ci doar cu lucrurile luminii (1 Tes. 5:5-9).


Când este vorba despre dragoste, noi trebuie să înțelegem că sunt lucruri pe care ea le va respinge și de aceea trebuie să cunoaștem bine care sunt lucrurile pe care dragostea le face și pe acelea pe care nu le face, ce caracterizează dragostea și ceea ce nu o caracterizează. Vom privi la șapte lucruri pe care dragostea nu le face și ele sunt în mod clar prezentate în poemul dragostei din 1 Cor. 13. Fiind șapte lucruri, am putea spune că avem o imagine completă, desăvârșită a ceea ce nu este dragostea, așa cum avem o imagine completă a ceea ce este dragostea (în 1 Cor. 13:4-7 descoperim șapte lucruri care definesc ce este dragostea și șapte lucruri care definesc ceea ce nu este dragostea – definirea dragostei este bine proporționată, putem spune că este dumnezeiește de bine proporționată).

1. Dragostea nu invidiază (nu pizmuiește)
Invidia este atitudinea care te face să nu suporți că altcineva este mai binecuvântat decât tine, că are mai mult decât ai tu sau că face mai bine decât ai face tu un anumit lucru. Invidia este, din această cauză, un fel de „gaură neagră” care absoarbe și nimicește tot ce este în jur, așa cum găurile negre din cosmos absorb ca un aspirator și nimicesc toate corpurile cerești, toate stelele din jur. Problema cu invidia este că, din cauza binelui sau a avuției aproapelui tău, tu nu mai poți vedea binele tău propriu și nu te mai poți bucura de ceea ce ai tu însuți. Atunci când cineva ajunge să nu se poată bucura de binele, sau de binecuvântarea altcuiva, acel cineva ajunge să privească pe aproapele său chiar ca un dușman și orizontul perspectivei lui viitoare se întunecă de-a dreptul.
- Cain l-a urât pe fratele lui, Abel, și l-a omorât (Gen. 4:1-8). El a fost invidios pe binecuvântarea neprihănirii care a venit de la Dumnezeu peste Abel. Explicația urii lui Cain, dată de apostolul Ioan în 1 Ioan 3:9-18, este una care are de-a face cu inima lui Cain. Ioan spune că el nu era născut din Dumnezeu și deci nu venea de la Dumnezeu. Ura din inimă l-a făcut pe Cain să i se întunece fața din pricina mâniei care l-a cuprins, să nu-l mai suporte pe fratele său, Abel și în final să ajungă să-l ucidă. Numai o inimă transformată prin Evanghelia lui Cristos va putea să fie umplută de dragostea lui Dumnezeu (Rom. 5:1-5), pentru că ea va primi nașterea din Dumnezeu (vezi Ioan 3) prin credința în Cristos. În inima reînnoită de Duhul lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17; 1 Ioan 3:9-12) nu este deloc invidie (pizmă), ci doar dragoste de la Dumnezeu.


- David a fost uns ca împărat peste Israel în locul lui Saul. În felul acesta, Saul a ajuns să-L pizmuiască pe David și să caute să-l distrugă. Pentru Saul, David era un pretendent periculos la tron. Mai mult, Saul a devenit, prin faptul că a fost lepădat din cauza neascultării sale de Dumnezeu, o piedică pentru ascensiunea de drept a lui Ionatan, fiul lui Saul. Ionatan era în acest fel „înlăturat” de la tron prin voință divină. În mod normal, Ionatan ar fi trebuit și el să-l pizmuiască pe David, ca și tatăl lui, Saul, însă Ionatan a avut o atitudine total neașteptată, inexplicabilă pentru mintea omenească. Nu numai că a ajuns să-l iubească pe David, dar prietenia dintre cei doi a ajuns atât de puternică încât s-a spus că Ionatan „îl iubea ca pe sufletul lui” (1 Sam. 20:17). O prietenie ca a lor (curată și puternică) s-a întâmplat rar în istoria omenirii. Este evident că Ionatan l-a iubit atât de mult pe David încât nu a arătat nici o urmă de pizmă în inima lui față de cel care-i devenise prieten. Saul, însă, din momentul în care poporul a început să-l laude mai mult pe David decât pe el (1 Sam. 18:6-9), a început să-l urască de moarte (invidia a pus stăpânire pe el). Pe când Ionatan a avut o cu totul o altă atitudine: sufletul lui s-a lipit de sufletul lui David (1 Sam. 18:1); Ionatan a făcut legământ cu David (18:3); i-a dat mantaua lui și chiar armele sale ca semn de prețuire specială (18:4). Ionatan l-a protejat pe David în fața uneltirilor tatălui său Saul, care voia să-l omoare (19:1-2); l-a apărat și l-a vorbit de bine în fața tatălui său (19:4-7); i-a scăpat viața și i-a înlesnit fuga din fața lui Saul (cap. 20); s-a pus chiar rău cu tatăl său, Saul, pentru că-l proteja pe David (20:30-34). S-a despărțit de David în lacrimi și și-au urat unul altuia binecuvântarea lui Dumnezeu (20:41-42). Ionatan a pierdut totul de dragul lui David, însă el nu aavut nici o invidie față de David, pentru că-l iubea foarte mult.


- Care a fost secretul dragostei lui Ionatan față de David și de ce el nu a avut nici o urmă de invidie în relație cu binecuvântarea primită de David din partea lui Dumnezeu? Explicația nu este omenească; în inima lui Ionatan a fost „dragostea care nu pizmuiește”. Este această dragoste una prostească la Ionatan? Nu arăta oare Saul mai normal decât fiul lui? Omenește, desigur că da. Însă există motive la Ionatan care ne fac să considerăm că el a fost, prin atitudinea lui față de David, mult mai normal, mai binecuvântat de Dumnezeu. Ionatan avea o mare încredere în Dumnezeu. Aceasta explică totul și acest lucru conferă valoare veșnică atitudinii lui Ionatan. Ionatan a iubit valorile dumnezeiești și caracterul plin de credință a lui David. El s-a asociat cu oameni de valoare în ochii lui Dumnezeu. Ionatan a înțeles că David este „unsul” lui Dumnezeu. El a acceptat decizia lui Dumnezeu pentru David cât și pentru viața lui de fiu al lui Saul. A acceptat astfel ca el să se dea la o parte din calea lui David pentru că acesta era planul lui Dumnezeu (vezi atitudinea lui Ioan Botezătorul în fața popularității lui Isus - Ioan 3:27-31). Ionatan și-a legat destinul lui de succesul unsului Domnului și de Dumnezeu care binecuvântează pe cel ce se pune bine cu unsul Domnului (vezi Gal. 3:16,29). Ionatan a înțeles că soarta lui Saul, care l-a dușmănit pe David, va fi groaznică. El s-a pus la adăpost de pedeapsa Domnului și, mai mult, și-a pus familia la adăpostul binecuvântării lui Dumnezeu și a unsului Lui, pentru viitor. Ionatan, deși a murit în războiul cu filistenii, și astfel, pedeapsa Domnului a venit peste casa lui Saul, cu siguranță în împărăția veșnică din ceruri se va bucura de răsplătirea veșnică care va veni peste toți cei care s-au pus bine cu Unsul Domnului. Ionatan a înțeles că pizma (invidia) distruge pe un om, în timp ce dragostea jerfitoare arătată Unsului Domnului va aduce o imensă și glorioasă răsplătire.

2. Dragostea nu se laudă și nu se umflă de mândrie
Dragostea care vine de la Dumnezeu este total diferită de dragostea pe care o arată între ei oamenii fără Dumnezeu. Trăsăturile de caracter, menționate în 1 Cor. 13, dau valoare și o mirească cu totul deosebită dragostei divine. Una dintre aceste trăsături de caracter ale dragostei divine este și smerenia. Smerenia este o adevărată podoabă.


- Rut moabita, nora Naomei, este un exemplu de smerenie fermecătoare. Rut, deși moabită (deci păgână), apare în cartea „Rut” ca o femeie transformată de Dumnezeul în care a ajuns să creadă. Smerenia ei este o dovadă a acestui lucru. Rut, venită în Israel, s-a văzut într-o lume cu totul nouă pentru ea. Ca orice femeie păgână, te-ai fi așteptat să se comporte ca una dintre femeile moabite care fuseseră în trecut o atracție pentru fiii lui Israel (vezi Num. 25). Rut era tânără (vezi Rut 2:5) și, ca orice femeie tânără, ar fi putut să atragă privirile asupra ei pentru a câștiga astfel un soț și, în acest fel, o protecție într-o lume străină ei (vezi de ex. Tamar - Gen. 38; dar vezi Rut 3:9-10). Totuși, ea se remarcă nu printr-o atitudine de mândrie ci prin hărnicie, umilință, decență (vezi Rut 2). Ea arată că se bazează pe Dumnezeul în care și-a pus încrederea (v. 12). Nu a vrut să deranjeze pe nimeni ci a vrut să fie un ajutor pentru Naomi, soacra ei. Este interesant să vezi cum Dumnezeu înalță pe cei smeriți (1 Pet. 5:5-6). Deși Rut caută să fie cât mai retrasă, să nu atragă privirile asupra ei, ci doar să muncească neremarcată de alții, totuși, Boaz, stăpânul ogorului, o remarcă, este impresionat de personalitatea acestei femei, apoi remarcă curăția ei (Rut 3), ajunge să-i placă de ea și în final se va căsători cu ea (Rut ajunge, fără să-și fi propus, în centrul atenției în Betleem). Mai mult, Rut devine o femeie remarcată de o lume întreagă, de-a lungul istoriei, prin exemplul ei de credincioșie față de Dumnezeu și pentru că ea a devenit străbunica lui David, din care urma să vină Cristosul. Dumnezeu a ridicat-o pe această femeie foarte sus. Ea este una dintre femeile mari ale Bibliei, cu un caracter care strălucește peste veacuri.


- Îndemnul lui Pavel în Rom. 12:3-8 este un îndemn la smerenie, la simțiri cumpătate despre tine însuți, la a nu avea o părere mai înaltă decât se cuvine. În ce context apare îndemnul din v. 3? În contextul vieții din trupul lui Cristos, Biserica. În trupul lui Cristos, în Biserică, toți trebuie să slujească unii altora, potrivit cu măsura de credință primită de la Dumnezeu, potrivit cu darul spiritual primit de la Duhul Sfânt. Subiectul smereniei în contextul vieții și slujirii mădularelor din trupul lui Cristos, Biserica, este un subiect fascinant, care merită abordat, înțeles și practicat. În mod normal, mândria în trupul lui Cristos distruge acest trup, duce la dezordine, la haos, la moartea trupului, chiar. De ce? Vezi 1 Cor. 12-14 (despre darurile Duhului Sfânt). Într-un trup (fie că este vorba despre trupul biologic al oricărui om, fie că este vorba despre Trupul lui Cristos – Biserica) singura lege care duce la o funcționare normală, la viață plenară, este legea vieții din Duhul lui Dumnezeu. Este ca într-o orchestă simfonică. Ce s-ar întâmpla, dacă n-ar fi dirijor, sau dacă dirijorul n-ar fi ascultat de instrumentiști și dacă aceștia nu ar dori altceva decât să-și etaleze fiecare calitățile sale muzicale? Ar fi un haos și nici un ascultător al simfoniei respective nu ar aprecia deloc o asemenea etalare. Toți instrumentiștii orchestrei cântă sub bagheta dirijorului, ținând cont de toate indicațiile compozitorului și ale dirijorului. Doar în acest fel va fi armonie și doar astfel publicul va aprecia piesa muzicală cântată. Doar atunci, când nimeni nu vrea să iasă în evidență față de alt instrumentist, piesa muzicală se va arăta publicului în toată frumusețea ei. Exact așa este și viața și slujirea mădularelor în trupul bisericii. Nimeni nu vrea etalare din partea nimănui, ci doar armonie, slujire în smerenie și în dăruire. Unitatea în diversitate aduce buna funcționare a trupului. Smerenia în biserica lui Cristos arată că Duhul vieții este la lucru în acea biserică și că dragostea lui Dumnezeu unește și armonizează totul în trup. Când tu nu te lauzi, Dumnezeu este Cel care te ridică și binecuvântează trăirea și slujirea ta.


- Psalmul 131, scris de David, este unul foarte interesant. De ce s-a găsit David să mărturisească că nu are o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe; dimpotrivă el s-a comportat ca un copil dependent de mama lui? De ce a fost important să se consemneze acest lucru între psalmii lui? Pe cine ar impresiona el prin acest psalm, când noi oamenii găsim de cuviință să mărturisim altora despre faptele noastre de vitejie sau despre realizările noastre? Psalmul are însă o rațiune duhovnicească. David a fost cel mai mare împărat al lui Israel, un simbol, cu rezultate pe care nici un împărat din Israel nu le-a avut, din care a venit în final Cristosul. David însă mărturisește prin acest psalm că secretul succeselor sale nu este în el însuși ci în Dumnezeu care l-a înălțat. Când cineva se smerește, el va fi înălțat foarte sus (1 Pet. 5:6). Când dragostea lui Dumnezeu îți animă viața și slujirea, atunci te vei smeri, dar harul lui Dumnezeu te va înălța nespus de mult.


- Omul care se laudă încearcă să atragă atenția altora asupra lui prin ceea ce este, prin ceea ce are, sau prin ceea ce face el. El se iubește pe sine așa de mult încât consideră că alții trebuie să-l aprecieze. El însă nu este în stare să-i iubească pe alții pentru că dragostea lui de sine îi distruge dragostea lui față de alții. Dragostea care vine de la Dumnezeu ne face însă să nu ne lăudăm pe noi înșine. Credinciosul care este în Cristos, are însă disponibilitatea de a-i vedea pe alții ca fiind vrednici de dragostea lui. Dar omul care se umflă de mândrie este omul care se vede pe el însuși mult mai demn de apreciere decât este în realitate. El se împăunează cu ceea ce de fapt nu are, cu ceea ce de fapt nu face și cu ceea ce nu este în realitate. El are o impresie exagerată despre sine însuși. El se umflă cu o realitate virtuală, imaginată doar de mintea lui (vezi, împăratul Nero care se credea cel mai mare muzician și poet al tuturor timpurilor, când de fapt el nu avea deloc dar muzical și dar poetic). Pavel ne atrage atenția că cei care se umflă de mândrie ajung să nu-L mai vadă pe Dumnezeu ca și sursa binecuvântărilor și succeselor lui și, de aceea, atitudinea sa este una prostească (vezi 1 Cor. 4:7; 1:28-31). Dragostea care vine de la Dumnezeu îl face pe om „să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (Rom. 12:3) și de aceea este disponibil să-i slujească pe alții. Domnul Isus este exemplul nostru cel mai potrivit de dragoste care nu se umflă de mândrie.


- Fiul lui Dumnezeu, deși „avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2:6-7). Să nu credem, așa cum pretind unii, că Domnul Isus a încetat, în umblarea Sa pe pământ, să mai fie Fiul lui Dumnezeu. El a rămas Fiul lui Dumnezeu și Și-a păstrat chipul Lui de Dumnezeu (Filip. 2:6); El doar nu Și-a afișat acest chip într-un mod ostentativ, pentru a nu atrage atenția în mod nesănătos asupra Lui (Ioan 6:15; Mat. 17:9). Nivelul până la care S-a smerit Domnul a fost până la chipul de rob, până la ascultare deplină de Tatăl, adică până la moarte pe cruce (Filip. 2:7-8). Problema înălțării Sale a lăsat-o în totalitate în mâna Tatălui ceresc (Filip. 2:9-11). De ce Fiul lui Dumnezeu S-a coborât până la acest nivel? Scopul Lui a fost să se facă asemenea oamenilor (Filip. 2:7). Și aceasta a făcut-o din dragoste de oameni. Dragostea Lui pentru ai Săi a fost desăvârșită (Ioan 13:1). Ce a însemnat o dragoste desăvârșită pentru ai Săi? Dragostea Domnului pentru ai Săi s-a arătat în slujirea plină de dedicare pe care le-a oferit-o (Mc. 10:45). El a fost dispus să le spele ucenicilor Lui picioarele și în final El a fost dispus să moară pe cruce pentru păcatele lor. O asemenea slujire înseamnă să te cobori până la cea mai de jos nevoie a lor, până la ultimul dintre ei, pentru a-i ridica. În acest fel dragostea se arată a fi desăvârșită. Pentru Domnul Isus Cristos nu a existat nevoie umană care să nu fie acoperită (vezi Isa. 53). De aceea, putem spune că noi avem totul deplin în El (Col. 2:10).


- Exemplul Domnului Isus trebuie să fie asumat de toți urmașii Lui (Ioan 13:12-17). Din moment ce suntem urmașii Domnului Isus, acest exemplu de slujire jertfitoare în dragoste trebuie să fie modul nostru de viață (Ioan 13:34-35). Dragostea care nu se umflă de mândrie are ca roadă această umilire care ne face să coborâm până la a-i sluji pe cei în nevoie (vezi Rom. 12:9-16). Această dragoste ne va permite să fim, nu cei mai mari între oameni ci să fim cei mai mici și cei care slujesc celor în nevoie (Lc. 22:24-27; 10:25-37). Doar astfel, umilindu-ne și slujind altora în dragoste, vom fi și noi înălțați de Dumnezeu, așa cum și El a fost înălțat (Filip. 9-11; 1 Pet. 5:4). Să ne înarmăm deci cu „gândul acesta care era și în Cristos Isus” (Filip. 2:5).

3. Dragostea nu se poartă necuviincios
Buna cuviință este conduita unanim acceptată ca fiind potrivită într-o societate normală, sănătoasă. A fi cuviincios înseamnă a accepta regulile de bună conduită; a avea o atitudine sau o purtare cuviincioasă, decentă. Înseamnă a fi sau a te comporta așa cum trebuie, așa cum este potrivit, în mod decent. Un credincios își arată buna lui cuviință prin a fi și a trăi conform principiilor cuvântului lui Dumnezeu, prin manifestarea unui caracter asemenea Domnului Isus Cristos. Dragostea care vine de la Dumnezeu nu se va purta niciodată necuviincios. Deci buna cuviință este o roadă a dragostei divine.


- Atitudinea și comportarea cuviincioasă se dezvoltă în dragoste creștină. Dragostea creștină trebuie să crească în cunoștință și pricepere (Filip. 1:9-11). Adevărata dragoste nu este una sentimentală și instinctivă doar; ea se dezvoltă în relație de cunoaștere cu Dumnezeu și cu Domnul Isus Cristos (Ioan 17:3). Dragostea adevărată poate deosebi și aprecia lucrurile alese (deci lucrurile valoroase în ochii lui Dumnezeu și în ochii oamenilor). Ea se caracterizează prin curăție a inimii și prin purtare neprihănită. De aceea doar cel care este în Domnul Isus Cristos poate iubi cu adevărat, pentru că doar un credincios în Cristos Isus poate arăta bună-cuviință în relațiile sale cu semenii. Atunci când apostolul Pavel vorbește despre trăirea în dragoste (vezi Efes. 5:1-4), el afirmă, printre altele: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă cuvinte de mulțumire” (vezi în special v. 4). Dragostea lui Dumnezeu ne face să eliminăm total orice purtare necuviincioasă, orice vorbă nepotrivită, orice atitudine urâtă care deranjează pe aproapele nostru.


- O inimă curată este esențială în adevărata bună-cuviință. Oamenii pot arăta o purtare decentă jucând foarte bine teatru (vezi civilizația occidentală; vezi oamenii din înalta societate). Dar faptele lor sunt fățarnice (vezi Mat. 23), pentru că dintr-o inimă rea și necredincioasă nu poate izvorî o purtare cu adevărat cuviincioasă (Mat. 12:33-35). Oamenii fățarnici manifestă fapte care par bune dar, în realitate, sunt moarte (vezi nevoia de curățire de faptele moarte - Evr. 9:14; Apoc. 3:1-2); ele sunt fapte regizate, pentru a înșela aparențele. De aceea buna-cuviință a lor este de fapt otrăvitoare, generatoare de moarte spirituală. O inimă curată va fi un izvor de bună-cuviință adevărată. Doar prin credința în jertfa lui Cristos noi vom fi curățiți de aceste fapte moarte și Duhul Sfânt va rodi în cei credincioși roadele dragostei (Evr. 9:14; Gal. 5:22-23). Petru vorbește despre purtarea potrivită a femeilor credincioase față de soții lor; de asemenea, el vorbește și despre purtarea potrivită a bărbaților față de soțiile lor (1 Pet. 3:1-7). Purtarea potrivită a soțiilor față de bărbații lor trebuie să fie o purtare izvorâtă din inimile lor curățite. O asemenea purtare este una care vorbește fără cuvinte, care afișează frumusețea caracterului lăuntric (nu a îmbrăcăminții și a podoabelor exterioare), care manifestă un duh blând și liniștit (plin de încredere în Dumnezeu, în toate situațiile vieții), și care arată evlavie față de Dumnezeu și respect veritabil față de bărbații lor. O asemenea purtare are puterea de a convinge chiar și pe cei necredincioși, fără declarații verbale. Bărbații credincioși arată înțelepciune, delicatețe, atenție, grijă protectoare prin fapte și cuvinte față de soțiile lor. Ei le privesc pe soții ca podoabe ale casei și le dau respectul cuvenit. În acest fel, soțiile lor sunt înălțate și înfloresc prin dragostea bărbaților lor.

 

VA URMA
         


 

Viorel ArdeleanDragostea - Eseu (ultima parte)


de Ardelean Viorel


1 Corinteni 13:1-13


8). DRAGOSTEA. Este[27] un atribut transmisibil al lui Dumnezeu oferit şi omului. Dacă Dumnezeu iubeşte la modul absolut, nu acelaşi lucru se poate spune despre om, care are un aspect relativ, dar şi mai degrabă inferior şi schimbător. În relaţia dintre Dumnezeu şi om dragostea Sa iese cel mai mult în evidenţă. Cuvântul[28] vine din limba greacă „agape” şi este tradus prin iubire, respectiv dragoste. În enumerare roadelor Duhului Sfânt din Gal. 5: 22-23 dragostea este în capul listei. Acest lucru nu se poate pune în alţi termeni fiindcă Dumnezeu este dragoste (1. Ioan 4:8). Dragostea este aceea care uneşte (Col. 3:14) şi este o împlinire a legii (Romani 13:10). Cuvântul „ agape”, este un cuvânt care s-a folosit rar şi s-a născut în religia revelată. El implică o dimensiune nouă în părtăşia creştină. Isus foloseşte acest termen care arată o dragoste neţărmurită iar pasajul se găseşte în Matei 5:43-48, cu referinţă la binecuvântările pe care Dumnezeu le trimite peste oamenii buni, dar şi peste cei răi. Dragostea creştină se deosebeşte de alte „tipuri” de dragoste pentru că ea manifestă interes şi implică acţiune din partea credinciosului pentru persoanele din jur, iar punctul de plecare este faptul că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 ). Ea are putere de a transforma inima omului. Caracterul dragostei lui Dumnezeu este de a fi inseparabilă şi nu există absolut nimic în timp şi eternitatea care să ne poată despărţii de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:39). De asemenea dragostea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos sunt unul şi acelaşi lucru (Rom. 8:35-39). Dragostea are capacitatea de a întrece orice fel de cunoştinţă (Efes. 3: 19), ea nu se poate explica ci îţi pricinuieşte uimire, închinare şi adorare. Dragostea lui Dumnezeu[29] este un model pentru credincioşi, iar creştinul trebuie să trăiască în dragoste. Poruncile date de Isus Hristos este să iubeşti. Matei 22:37 „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău……„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”…....”. Pavel face o frumoasă legătură între credinţă şi dragoste, care sunt inseparabile, ( Efes 1:15….Filimon 5) şi o biserică adevărată este caracterizată de credinţa în Hristos şi dragoste dintre fraţi. Dragostea are calităţi deosebite, fiindcă trebuie să fie o atmosferă în viaţa creştinului şi a bisericii (Efeseni 5:2), de asemenea ea este o motivaţie universală a vieţii creştine 1 Corinteni 16:14 „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste”! şi ea este secretul unităţii în creştinism (Col 2-2). Ea începe prin dragoste faţă de ceilalţi credincioşi, faţă de conducătorii bisericii, iar însuşi Pavel cere să fie purtat în rugăciune. De asemenea există sfere în care dragostea creştină operează şi este necesară în comunicarea adevărului creştin, este o bază a apelului prin care necredinciosul poate să-l cunoască pe Isus Hristos şi este o motivaţie pentru fiecare credincios. A fost necesară[30] o perioadă de timp pentru clarificarea învăţăturii creştine, care s-a desprins de iudaism, şi este necesar să cunoaştem felul în care aceasta s-a desprins de religia poporului evreu. Apostolii au mers în diferite locuri, în care plantau biserici, şi lăsau în urmă şi „un sistem de învăţătură clar şi complet”. Atunci când se parcurg epistolele lui Pavel se observă că există cel puţin trei capitole care cuprind învăţătură. Apostolii au sistematizat credinţa creştină, comprimându-le în trei noţiuni fundamentale şi generale cu privire la crezul creştin. 1 Corinteni 13:13 „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. CREDINŢA, este partea a credinţei creştine, care conţine fapte şi învăţături, ca fundament al mântuirii (1Corinteni 15:1-7). NĂDEJDEA cuprinde rezultatul final al mântuirii şi se ocupă de lucrurile ce vor fi în viitor (Romani 8:18-25). DRAGOSTEA este partea crezului creştin care conţine fapte, învăţături, care vizează sfinţenia creştinismului. Referinţa se face la timpul prezent, mai precis un prezent continuu. Un exemplu potrivit este (1Corinteni 13:1-8), care cuprinde „Credință, nădejde și dragoste, sau trecut, viitor și prezent. Ce s-a petrecut, ce așteptăm să se întâmple și cum trebuie să trăim știind și așteptând aceste lucruri”. Dragostea[31] este un sentiment în inima omului, un atribut al dumnezeirii, discutată în multe feluri. Ea este vorbită la modul negativ, dar şi pozitiv şi fiecare om o revendică şi are convingerea că are dreptul la ea. Dragostea este o dorinţă şi o năzuinţă a fiecărui om chiar dacă nu recunoaşte acest lucru. Fiecare om o caută mai mult sau mai puţin şi este adevărată afirmaţia „ dacă dragoste nu e, nimic nu e!”? Dragostea[32] este aceea care dă viaţă omului, iar dacă există doar pe buze nu şi în inimă omul îşi pierde vlaga şi slăbeşte sau moare spiritual. Pentru mulţi oameni ea este „fata morgană” după care aleargă toată viaţa. Dar un lucru esenţial este faptul că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre ea. Solomon[33] vorbeşte despre dragoste în Cântarea Cântărilor, care este un poem al iubirii în care este lăudată dragostea dintre soţ şi soţie. Cartea combate extremele, ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) şi hedonismul (urmărirea tuturor plăcerilor), astfel căsătoria este conturată ca un model de „grijă acţiune şi desfătare”. Dragostea[34] este exclusivă, omul nu acceptă o împărţire sau o adăugare la ea, nu există o altă posibilitate de alegere între aceste două extreme şi dragostea adevărată nu acceptă surogate. În momentul când ea este absentă în viaţa omului, se vede clar în viaţa noastră fiindcă avem nevoie de afectivitate, şi este un moment dureros atunci când o pierdem. Doar absenţa dragostei ne face să înţelegem adevărata ei valoare. Ea este orientată pe satisfacerea „ nevoilor fizilogice ale omului, dar şi la nivel afectiv” în plus conţine o dimensiune spirituală deloc neglijabilă în ceea ce priveşte viaţa creştinului. Dacă ea este absentă în viaţa omului, sau o dragoste coruptă, dragostea se modifică în esenţa ei în ceva contrar şi se transformă în opusul ei care este ura trădarea, minciună, etc, şi acest lucru înseamnă blestem. Din păcate aceste aspecte se regăsesc de la o generaţie la alta, fără logică, se intră în iraţional şi logica absurdului. A forţa uşa fericirii este o acţiune zadarnică. Dragostea îmbrăcată într-o haină ruptă, sau o pânză veche nu mai reprezintă dragostea adevărată. Ea se poate pierde uşor şi avem exemplu lui Adam şi Eva, care nu au mai avut încredere în Dumnezeu. Răul a început cu neâncrederea şi apoi frica (s-au ascuns de Domnul). Biblia afirmă clar faptul că în dragoste nu mai există teamă 1 Ioan 4:18 „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. Dragostea nu manipulează, sau controlează pe nimeni, pentru că prin iubire adevărată atât femeile cât şi bărbaţii tind spre desăvârşire. Puterea lui Dumnezeu ne ajută să experimentăm dragostea, aşa cum este ea la nivel de umanitate şi spiritualitate. Ea este aceea care se dăruieşte celuilalt, până la sacrificare de sine. Adevărata dragoste este aceea care slujeşte, iar modelul este Isus Hristos. De asemenea adevărul spus în dragoste răneşte dar vindecă, pe când adevărul fără dragoste ucide. Atunci când vorbim despre dragoste, libertatea omului este esenţială, tocmai de aceea Dumnezeu pune în Grădina Eden Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii, fiindcă se punea problema alegerii între ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu. Dacă prietenii adevăraţi se cunosc la necaz la fel şi dragostea îşi dovedeşte adevărata valoare în mijlocul răului. Doar atunci când omul jertfeşte firea pământească şi eu-l personal, dragostea se manifestă în încredere, nădejde şi dăruire. În termenii de mai sus dragostea este o binecuvântare. Dar de la conceptul de dragoste se ajunge la o persoană, care este Isus Hristos şi Dumnezeu, iar Hristos rupe istoria omenirii în două, înainte de El şi după Hristos, prin dragoste. Dumnezeu îi redă adevărata valoare fiindcă ea este din Dumnezeu. Într-o mică concluzie Dumnezeu este Dragoste. 1 Ioan 4:8 „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. În 1 Corinteni cap 13 nu se găseşte[35] o definiţie a dragostei ci o expunere a ei. În greacă avem mai multe cuvinte pentru dragoste din care reamintim doar trei. Există cuvântul eros care descrie o dragoste fizică şi pasională, care este asociat cu zeităţile olimpului, Afrodita, Cupidon, zeităţi antice ale iubirii. În ziua de astăzi este cuvântul este legat de sex. „Cuvântul nu apare în Noul Testament”. Al doilea termen este phileo şi înseamnă afecţiune, care exprimă dragostea faţă de oameni sau de frate, şi are un sens mai nobil. Al treilea termen este agapao şi însemnă dragoste divină, şi înseamnă mult mai mult fiindcă este legată de Persoana lui Dumnezeu. Dacă este să împărţim în mod artificial capitolul 13 din Corinteni, în primele trei versete se găseşte exprimată valoarea dragostei, de la versetele patru la şapte avem virtuţile dragostei, iar mai departe ni se prezintă victoria dragostei. Capitolul 13 este o continuare a capitolului 12 din epistolă, ca răspuns la problemele bisericii din Corint. Primul verset atrage atenţia despre arta vorbirii, care cât de frumoasă ar fi, fără dragoste este fără de folos. Dragostea este aceea care dă sens predicării Evangheliei. Ea vine din inima omului, dar este necesară şi o cunoaştere de Dumnezeu cu ajutorul Scripurii. Dragostea adevărată implică cunoaştere dar şi voinţă concretizată prin acţiune. Ea este roada Duhului Sfânt care înseamnă şi Persoană şi putere. Mai departe ni se prezintă însuşirile dominante ale dragostei. Nu cred că spot enumera toate dar Biblia prezintă pe cele mai importante cum ar fi bunătatea, răbdare îndelungată, dragoste smerită, caută folosul altuia, se poartă cuviincios, nu se mânie şi nu caută să facă lucruri rele, se bucure de lucruri adevărate, se întristează când se întâmplă lucruri rele, şi fiindcă este desprinsă din Dumnezeu este nepierioare. Ca şi o observaţie, aceste calităţi sunt legate împreună, nu se pot despărţi şi formează un întreg. Pavel îndeamnă creştinii să se raporteze la Isus Hristos. Efeseni 4:32 „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. Dragostea aduce mulţumire în sufletul omului şi un creştin mai sărac material nu va avea sentimente de invidie faţă de cineva care are mai mult ca şi el. Un exemplu pozitiv este Ioan Botezătorul care spunea despre Isus faptul că Ioan 3:30 „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, iar ca exemplu negativ avem pe Cain care din invidie ucide pe Abel pentru o vină imaginară. De asemenea dragostea tace şi face, ea nu încearcă să atragă atenţia asupra sa. Politeţea este o cracteristică a persoanelor, care au o bună educaţie dar care are o notă de superficialitate, dar când ea vine din dragoste, acest lucru se simte imediat. Dragostea trebuie să fie o conduită a creştinului. Cei care au dragoste din Dumnezeu nu caută folosul lor ci a persoanelor din jur, ea gândeşte în mod pozitiv şi adevărul este bucuria credinciosului care are dragoste. Dragostea are capacitatea de a acoperi, de a proteja, are speranţă şi puterea de a suferii pentru Hristos şi pentru oameni la modul practic. Ea este gata de sacrificiul suprem care înseamnă să fii martir fiindcă vizează veşnicia. Acum urmează se ne uităm la însuşirile dragostei, care sunt deosebite fiindcă este o dragoste din Dumnezeu, care transcede limitele spaţiului şi timpului, este eternă şi depăşeşte orice obstacol. Cuvântul afirmă faptul că toate vor înceta de la prorocii care devin istorie, la vorbirea în limbi practicată în primul secol, şi din 1900 înainte, (dar care nu este un garant al mântuirii), şi cunoştinţa care nu va mai fi pe primul plan, ea se dezvoltă în mod progresiv şi va avea o limită a ei, dar dragostea rămâne. Referinţa se face în primul rând la dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Acum cunoaştem în mod parţial, dar atunci în ceruri vom avea o cunoaştere infinit mai mare despre Dumnezeu. Dacă aici pe pământ avem imaturitate în cunoaştere, ea va fi mult diferită şi la nivel superior atunci când vom ajunge în ceruri. Unii telogi afirmă faptul că nici atunci nu îl vom cunoaşte pe Dumnezeu la modul absolut, fiindcă rămânem la statul de copii ai lui Dumnezeu răscumpăraţi, iar ca şi argument se aduce în discuţie Persoanele Trinităţii. Nu ştim, dar avem convingerea că şi acum şi atunci experimentăm părtăşia cu Trinitatea, dar acest lucru nu înseamnă că facem parte din Ea. Maturitatea credinciosului începe de acum din stadiul de copil şi se definitivează sus în cer. Isus Hristos ne îndeamnă la aşa ceva. Matei 5:48 „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. În ultimul verset Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa de creştin, credinţa nădejde şi dragostea. Cea mai bună definiţie a credinţei o găsim în cartea Evrei 11:1 „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Ea este însoţită de speranţa credinciosului care înseamnă şi o aşteptare a credinciosului. Tit 2:13 „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos”. Dar vârful piramidei, şi cea mai mare este dragostea. La început am crezut, apoi avem nădejde şi speranţă în viitor şi când vom fi în ceruri rămâne dragostea lui Dumnezeu care este o împlinire a credinţei noastre şi a nădejdi pe care le-am avut aici pe pământ. Ea este liantul care leagă credincioşi uni de alţi şi în acelaşi timp de Dumnezeu. 1 Corinteni 13:13 „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Este o perspectivă minunată pentru fiecare credincios.

9). CONCLUZII

Apostolul Pavel plantează în Corint în o biserică în a doua sa călătorie misionară. Oraşul era denumit şi oraşul păcatului iar biserică la rândul ei este influenţată de mediul înconjurător dar apar şi o serie de probleme interne, partide, lideri ambiţioşi care dezbină biserica, iar apostolul le trimite scrisori de mustrare, din care au rămas doar două scrisori. Se pare că epistolele au fost şase, dar s-au pierdut dintre ele, iar pe de altă parte avem „imaginea în oglindă”, ca şi cum am auzi o persoană vorbind la telefon şi deducând ce spune cineva de la celălalt capăt al firului. Sursa lui Pavel a fost „mi-a spus a Cloiei despre voi”. În Epistolă avem metafora trupului, care are aplicaţie doar în contextul dragostei faţă de Dumnezeu. Problemele din biserica din Corint sunt actuale şi în secolul XXI. Rezolvarea tuturor problemelor din biserica local din Corint de realizează doar prin dragoste care este un liant care leagă credincioşii între ei dar este o legătură şi cu Dumnezeu. Pentru a pricepe dragostea lui Dumnezeu pe lângă textul iniţial am abordat doi psalmi, unul care ne prezintă omul a şi o încununare a creaţiei lui Dumnezeu, iar altul carene arată abisul păcatului în care a căzut fiinţa umană. Dar pentru a înţelege mai bine şi contextul scrierii vom aminti şi câteva cuvinte despre autori. David este autorul acestor doi psalmi, el face arte din genealogia lui Isus Hristos, şi este uns de Samuel ca şi împărat peste Israel în locul lui Saul pe care Dumnezeu l-a lepădat. Deşi vieţile celor doi împăraţi se intersectează în mod dramatic, David are înţelepciunea necesară să aştepte ca Domnul să îl pună pe ca împărat. Deşi el are numeroase reuşite în plan spiritual, are căderi adânci în păcat, reuşeşte întotdeauna să-şi recunoască păcatul, şi să se pocăiască astfel Dumnezeu poate să spună Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” Psalmul şase arată frământarea lui David după ce a păcătuit şi a fost conştient de păcatul lui. Stare lui David este deplorabilă, vrednică de plâns, el îşi pierde puterea se simte vlăguit fiindcă este conştient de păcatul lui, dar acest lucru este primul pas spre iertarea pe care Dumnezeu o poate oferi. Daca se extrapolează această stare ea este aplicabilă poporului Israel dar şi Lui Isus Hristos cu privire la suferinţa Robului, dar şi creştinilor de astăzi. Dar Dumnezeu se prezintă în Cartea Exodului lui Moise, ca şi un Dumnezeu „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”. Dumnezeu este acelaşi şi în Noul Testament şi aflăm acest lucru şi în Cartea Romani. Credincioşii de astăzi se pot consola şi încuraja prin faptul că Isus Hristos a experimentat suferinţa şi moartea în vederea mântuirii noastre. Am adus în discuţie îngerii căzuţi în frunte cu Satana care sunt o sursă care generează răul în univers, cu gradele lor ierarhice, dar nu trebuie să uităm nici blestemul din Geneza trei şi natura păcătoasă a omului. Iar dacă aruncăm o privire în Escaton ei au fost şi vor fi biruiţi de Isus Hristos. Dacă ei s-au împotrivit lui Dumnezeu şi l-au înşelat pe David şi alţi oameni din Vechiul Testament, la fel se întâmplă şi astăzi şi nici creştinii nu sunt scutiţi de atacurile Diavolului şi îngerilor lui. Deşii ei pot să facă multe lucruri grave oamenilor, sub multiple forme, puterea lor este limitată şi sub controlul lui Dumnezeu, cel mai bun exemplu este cazul lui Iov. Pavel descrie viaţa creştinului sub formă de luptă şi alergare, iar atunci când creştinul este asaltat de puterile întunericului, apelul credinciosului trebuie să se îndrepte spre ajutorul oferit de Isus Hristos şi de Sângele Lui care spală orice păcat. Isus avertizează ucenici în sensul acesta Ioan 15:5 „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Dar la început, înainte de cădere, omul nu a fost aşa şi era coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat prin Cuvânt şi Dumnezeu l-a creat efectiv din ţărână după Chipul şi asemănarea Sa şi a pus în om un suflet viu. Isus Hristos este denumit şi al doilea Adam, este o împlinire şi destin prin care omul are posibilitatea să intre în Împărăţia Cerurilor. De asemenea este vorba de relaţia eu –Tu pe care credinciosul are posibilitatea să o aibă cu Creatorul. David percepe pe Dumnezeu în minunea creaţiei el are o revelaţie a minţi prin care înţelege un Dumnezeu foarte aproape şi în acelaşi timp departe de creaţia Sa, concepte dezvoltate mai târziu de biserică prin modelul Transcendenţe şi Imanenţei, ca şi atribute divine. David foloseşte antropomorfisme atunci când face referinţă la intervenţia lui Dumnezeu în natură şi istorie. Există întrebări de ordin filozofic cu privire la începutul rasei umane, destinul nostru pe acest pământ şi finalitate omului, iar aceste întrebări se pun începând de la cel mai simplu om până la filozofi. Răspunsul se află în Scriptură şi ştim faptul că Dumnezeu ne creat pentru gloria şi Slava Sa pentru a avea părtăşie în dragoste cu fiinţa creată. După cădere Dumnezeu a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale, realizat prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos respectiv Jertfa de la Calvar. În alergarea şi lupta omului pe acest pământ el este ajutat de îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu şi am amintit în mod intenţionat gradele lor ierarhice şi faptul că slujesc pe Dumnezeu dar şi îi păzesc pe credincioşi. În vechiul Testament prezenţa îngerilor era mai frecventă şi David sau alte personaje biblice au avut ocazia să întâlnească îngeri. În Noul Testament îngerii apar mai rar, în cazul lui Petru care este scos din temniţă, sau la Învierea lui Isus ş apostolul Pavel vede un înger într-un vis. Dar accentul cade pe acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, pe care după Înălţare Isus îl trimite ca şi înlocuitor. Ioan 16:7 „Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite”. Omul este mereu prins în „furca edenică” are posibilitate de alegere, dar călăuzirea Duhului Sfânt este esenţială. Şi în Biserica Apostolică dar şi în bisericile secolului XXI, omul are posibilitatea de a reintra în Odihna lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Atunci când vorbim despre Dumnezeu, el este prezentat în Biblie ca şi o Persoană care are calităţi care ţine de natura şi măreţia Sa şi este mai greu să le înţelegem şi atribute care ţin de aspectul moral şi spiritual, care parţial sunt oferite şi omului. Un exemplu în acest sens este faptul că Dumnezeu nu poate face nimic împotriva naturii Sale. Ele au fost enumerate anterior şi din atributele morale, în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mul în evidenţă „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, deşi ele sunt egale. Nu se poate afirma faptul că mânia sau dreptatea lui Dumnezeu este mai mare ca şi dragostea sau îndurarea Sa, iar Biblia nu susţine această afirmaţie. De asemenea în cadrul Trinităţii cele trei Persoane sunt egale în esenţa lor, ele vin din veşnicie şi subordonarea o găsim în lucrarea de răscumpărare. Fiul s-a supus Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt, dar niciodată invers, iar Duhul sfânt este prezent atât în Persoana Fiului cât şi a Tatălui. Este adevărat că dragoste şi justiţia lui Dumnezeu creează un punct de tensiune în gândirea credinciosului şi a biserici, dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice a fi credincioşi. De asemenea trebuie luată în considerare voia Sa povăţuitoare hotărâtoare, dar mai ales voia Sa hotărâtoare prin care Dumnezeu îţi aduce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Din faptul că Isus Hristos s-a dat pe sine altora prin jertfa de pe Cruce, a demonstra dragostea faţă de oameni şi faţă de voia Tatălui, lucru care trebuie să fie un model pentru credincioşi. Dacă abordăm Persoana Fiului şi Jertfa Sa, înţelegem faptul că prin naşterea din fecioară a devenit om ca şi noi, a renunţat temporar şi parţial la folosirea atributelor divine pentru ca să fie om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Întruparea era necesară, fiindcă o divinitate nu poate să moară, iar dacă era un simplu om jertfa nu avea valoare. Ambele naturi de om şi Dumnezeu erau obligatorii ca şi existenţă în Persoana lui Isus Hristos, ca om a fost ispitit dar nu a păcătuit, iar ca Jertfă prin faptul că era divin, valoare ei are un caracter universal şi infinit. Moartea şi Învierea lui Isus Hristos erau în planul veşnic a lui Dumnezeu, şi au confirmat sacrificiul pentru păcat, astfel credincioşii au nădejdea învierii, credinţa în Isus Hristos a primit valoare, se poate vesti Evanghelia şi are valoare soteorologică. Astfel Întruparea Moartea pe Cruce şi Învierea sunt stâlpi de bază a creştinismului, iar astăzi după Înălţare la cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, ca Mare Preot, şi va reveni să-şi ia Mireasa şi să judece lumea. Aici apare un paradox care trece de înţelegerea omului în sensul că Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii, mai precis poporul iudeu nu l-au recunoscut ca fiind Mesia, Unsul, Eliberatorul, l-au răstignit şi omorât, ca tot ei, oamenii, din lumea întreagă, prin Moartea lui să primească viaţă veşnică. Apostolul Pavel în perioada şi după călătoriile misionare, timp în care a plantat biserici, le-a vizitat şi le-a trimis scrisori de încurajare şi mustrare, se confruntă şi cu problemele bisericii din Corint, în care problemele interne au devenit acute, începând de la partide în biserică, iudaizatorii şi caz de imoralitate. Biserica din Corint a fost o pricină de bucurie dar şi de întristare pentru Pavel. La toate aceste probleme Pavel vine cu o rezolvare a problemelor care se pot realiza numai prin dragoste. Astfel el scrie capitolul 13 din 1 Corinteni ca răspuns şi ca rezolvare a tuturor problemelor. Acţiunile lui Pavel au fost determinate de dragostea sa faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni, poporul iudeu şi păgânii. Aşa cum am amintit dragostea este un atribut al ui Dumnezeu, din categoria calităţilor morale şi care este transmisibil, în acest caz omul îl poate experimenta, la nivel inferior, schimbător şi relativ. În contrast Dumnezeu iubeşte la modul absolut, este o calitatea care nu se schimbă. Se poate reaminti faptul că dragostea este o poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor prin Isus Hristos : Matei 22:37 „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” …. 39 Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Deşi pare un paradox a porunci unor sentimente, acest lucru este realizabil dacă s-a produs Naşterea din Nou. Doar prin dragoste credinciosul are posibilitatea de părtăşie în Trupul lui Hristos cu ceilalţi credincioşi şi cu divinitatea. Un lucru esenţial este faptul că prima dată trebuie să ai Credinţă în Dumnezeu, Speranţa în lucrurile viitoare care culminează cu Dragostea care este o împlinire a lor. Deşi pentru mulţi oameni ea este „fata morgană”, după care aleargă toată viaţa în zadar, ea este o împlinire doar dacă credinciosul o experimentează prin credinţa în Dumnezeu. Mulţi oameni doresc această dragoste sub multiple feluri, dar zadarnic forţează „ fericirea”, care rămâne o iluzie, sau este înlocuită de tot feluri de surogate. Absenţa dragostei în viaţa omului se vede mai ales atunci când, am avut odată dragoste şi am pierdut-o, şi atunci se transformă în opusul ei care este ura cu tot ce presupune ea. Oamenii îşi pierd dragostea prin îndoială, neîncredere şi neascultare de Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare. Dragostea adevărată o vedem în Isus Hristos, care este o dragoste jertfitoare, care se dăruieşte şi El trebuie să fie modelul nostru. De fapt Cuvântul lui Dumnezeu este clar în privinţa acesta. 1 Ioan 4:8 „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. Dragostea se vede în caracterul şi conduita creştină şi este gata să facă şi sacrificiul suprem, martiraj dacă este cazul, fiindcă vizează veşnicia. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora. Isus Hristos vorbeşte despre dragoste şi în pilde, aşa avem pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută şi cu leul pierdut care exprimă infinitatea dragostei divine. Prin dragoste se restabileşte sistemul de valori, ea este mai presus de Lege, daruri sau talentele noastre. Prin dragoste se vede Chipul lui Dumnezeu în noi, Ymago Dey, şi fără dragoste credinciosul nu are un loc real în Împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea zideşte dă valoare chiar şi unui pahar cu apă şi şterge graniţele Coloseni 3 :11 „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”. Dacă ne uităm în Matei 5 fericirea este privită şi promisă în viitor. Ea transcede limita timpului, este eternă fiindcă este din Dumnezeu, iar credincioşii ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu au posibilitatea de a trece orice obstacol al credinţei prin dragoste. Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa creştinului care sunt credinţa nădejdea şi dragoste, din care cea mai mare este dragostea, care este o finalitate a acestora şi o perspectivă minunată pentru credincioşi. 1 Corinteni 13:13 „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Amin.

BIBLIOGRAFIE
ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard
Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro
SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI
Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html
DICŢIONAR BIBLIC SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ, Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.
Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html
STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ ETITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999
Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm
O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html
ANALIZIA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY Societatea Misionară Română Wheaton Illinois U.S.A. 1992
Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/
Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/
Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html


Note de subsol:

[27] Ardelean Viorel
[28] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 - 80
[29] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 - 80
[30] Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/
[31] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/
[32] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/
[33] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html
[34] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/
[35] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate