Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL I

 
BOTEZUL
(continuare din numărul trecut)

 

Secţiunea II – Sensul Botezului

 

A boteza înseamnă a scufunda

 

Am văzut că însărcinarea pe care le-a dat-o Hristos apostolilor săi, a creat botezul ca un decret ce trebuie observat de către discipolii săi până la sfârşitul lumii. Devine important, astfel, să stabilim sensul cuvântului "botez", prin a cărui datorie este impus.

 

Însărcinarea a ajuns la noi din limba Greacă; cuvântul tradus "a boteza" este o particulă a verbului Grecesc baptizo. Cercetarea noastră curentă este, ce înseamnă acest verb Grecesc?

 

În procesul normal de a traduce scrierile unui autor Grec, când vrem să găsim un anumit sens al unui cuvânt pe care îl foloseşte, ne satisfacem curiozitatea, în mare parte, prin consultarea unui lexicon Grecesc.(13)

 

Legile interpretării necesită ca noi să luăm semnificaţia primară a cuvintelor, doar dacă nu există ceva în context sau în natura subiectului, nepotrivit cu semnificaţia aceasta. După cum nu există astfel de dificultate în exemplul curent, prima noastră decizie, dacă urmăm lexiconurile, este legată de sensul a scufunda.

 

Atunci când, din orice cauză, decizia lexiconului nu este satisfăcătoare, ultima şansă este la autorii Greci ce au folosit cuvântul cu pricina. Căutăm diverse exemple ale folosirii sale; şi, prin examinarea lor, învăţăm în ce sens au folosit autorii cuvântul. Întrucât folosirea este legea limbii, sensul pe care autorii Greci l-au atribuit cuvântului este adevăratul său sens. Lexiconurile însăşi oferă respect faţă de această lege, citând exemple de la autori drept dovadă a semnificaţiei pe care ei le-a atribuit-o cuvintelor.

 

Căutarea noastră a autorilor Greci, pentru utilizarea cuvântului baptizo, este uşurată de lucrările oamenilor învăţaţi ce ne-au precedat în investigaţie.

 

Profesorul Stuart(14) a adunat, de la diferiţi scriitori Greci, un număr de exemple în care baptizo, şi primitivul său, bapto, apar, împreună cu o opinie ce determină sensul acestor cuvinte. Colecţiei sale, pe care el a considerat-o suficient de copioasă pentru acest scop, am adăugat multe alte exemple, din colecţii similare ale Dr. Carson, şi alţi câţiva, de la o colecţie mai mică a Dr. Ryland. Toate acestea sunt incluse în următoarele tabele, care ar putea fi, astfel, văzute ca o expoziţie rezonabilă a folosirii acestor cuvinte în literatura Grecească. Exemplele sunt clasificate în aşa fel încât examinarea lor să fie uşoară. În interpretarea cuvintelor cu pricina, nu i-am urmat îndeaproape pe oamenii învăţaţi ale căror lucrări le-am folosit şi eu, însă am ţintit la o traducere mai literară şi uniformă. Aceasta este mereu pusă în italice; iar cititorul ar putea considera spaţiile, ocupate de către cuvintele puse în italic, ca pe multe goluri pe care le-ar putea umple cu orice altă interpretare pe care o va crede mai potrivită de a exprima sensul autorului. Să fie observată ca o problemă ce trebuie rezolvată, aşa cum aceste câteva goluri trebuie umplute, astfel furnizarea să se potrivească fiecărui exemplu, şi, în acelaşi timp, să fie consistentă, pe parcursul tabelului, ca şi sensul aceluiaşi cuvânt.

 

În câteva din exemple, cuvintele puse în italic sunt marcate cu un asterisk. În aceste cazuri ele sunt intepretări, nu ale verbelor, ce sunt plasate la începutul tabelelor, ci a substantivelor sau ajectivelor derivate din ele, implicând aceeaşi semnificaţie. În cazul prepoziţiilor din Engleză ce sunt interpretate cu verbe, l-am urmat câteodată pe Profesorul Stuart, atunci când, fără autorizaţia sa, ar fi trebuit să încerc să admit alte interpretări. Această remarcă se aplică în special folosirii cuvântului "cu", în Clasa III a Tabelului II. O interpretare diferită ar corespunde mai exact cu ideea de scufundare; însă a fost dorinţa mea de a nu-i da scufundării nici un avantaj la care nu este îndreptăţită.

 

 

Tabele de exemple

 

TABELUL I

 

EXEMPLE ALE CUVÂNTULUI BAPTO

 

CLASA I

 

A scufunda la modul literar şi strict

 

1. Cu scopul îmbibării sau acoperirii. – 1. A luat o bucată groasă de pânză şi a scufund-o în apă.(15) 2. Scufundatul absoarbe apa caldă.(16) 3. O persoană curată va lua isop şi îl va scufunda în apă şi va stropi casa cu el.(17) 4. Trimite-l pe Lazăr, iar el va scufunda vârful degetului în apă.(18) 5. Se întăreşte scufundat în vin acru.(19) 6. Scufundă bucata în oţet.(20) 7. Una din cele doisprezece ce au fost scufundate cu mine în blid.(21) 8. Cine şi-a scufundat mâna în blid.(22) 9. Iar când a scufundat bucata.(23) 10. Scufundă fânului în miere şi le dă să-l mănânce.(24) 11. Venus şi-a scufundat săgeţile în miere dulce.(25) 12. A scos la iveală capătul toiagului pe care îl avea în mână şi l-a scufundat în fagurele de miere.(26) 13. Trebuie să iei o bucată de isop şi să-l scufunzi în sângele din bazin.(27) 14. Preotul trebuie să-şi scufunde degetul în sânge şi să stropească cu el.(28) 15. Preotul trebuie să-şi scufunde degetul în sângele de taur şi să stropească cu el.(29) 16. Şi-a scufundat degetul în sânge.(30) 17. Şi le scufundă pe ele şi pe pasărea vie în sânge.(31) 18. Şi o va scufunda în sânge.(32) 19. Grecii scufundă sabia, iar Barbarii capul de sulită în sânge.(33) 20. Scufundarea unei coroane în unguent.(34) 21. Preotul îşi va scufunda degetul drept în uleiul ce se află în mâna sa stângă.(35) 22. Scufundă sondele în emolient.(36) 23. Scufundarea cârpei în unguent Egiptean dulce-mirositor.(37) 24. Scufundarea cârpelor în unguent.(38) 25. Din cauza jarului şi a umezelii, culorile intră în porii lucrurilor ce sunt scufundate în ele.(39) 26. Ei o scufundă în chestia colorată.(40)

 

2. Cu scopul umplerii sau a scoaterii, verbele iau câteodată sensul de a înmuia înafară. – 27. Tinerii ţin urna voluminoasă deasupra apei, oprindu-se să o scufunde.(41) 28. Ia un recipient, vechi servitor, şi după ce îl scufunzi în mare, adul înapoi.(42) 29. Găleata trebuie mai întâi scufundată şi apoi scoasă afară din nou.(43) 30. Flăcăul şi-a îndreptat marele ulcior către apă, grăbindu-se să-l scufunde.(44) 31. El a scufundat ulciorul său în apă.(45) 32. În loc de apă, lasă-o pe servitoarea mea să-şi înmoaie ulciorul în fagure de miere.(46) 33. Bulele de apă scufundate odată cu ulcioarele.(47) 34. Astăzi, voi ce purtaţi apa, să nu scufundaţi în râul Inachis.(48) 35. Scufundă apa mării însăşi.(49)

 

3. Cu scopul purificării. – 36. Egiptenii consideră că porcul este o bestie atât de poluată încât oricine atinge un porc în trecere, el va merge departe şi se va scufunda împreună cu hainele sale, mergând la râu.(50) 37. Va fi scufundat în apă: astfel va fi purificat.(51) 38. Mai întâi ei scufundă lâna în apă caldă, conform obiceiurilor străvechi.(52)

 

4. Cu scopul întăririi. – 39. Fierarul scufundă un topor în apă rece.(53) 40. Fierul scufundat.(54)

 

5. Cu alte scopuri. – 41. Adu torţa, astfel o voi lua şi o voi scufunda.(55) 42. Nu pot îndura schimbări majore, cum ar fi în timpul verii; trebuie să înmoaie în apă rece.(56) 43. Dacă corbul şi-a scufundat capul în râu.(57) 44. Picioarele preoţilor ce cară arca au fost scufundate în marginea apei.(58) 45. Din care se zice că remediul ar fi cu siguranţă piatra pe care o iau ei de la mormântul unui rege din vechime, şi o scunfundă în vin, bea.(59) 46. Dacă cineva înmoaie orice în ceară, este mutat atât cât scufundă.(60) 47. Topind ceara, el a luat purici şi şi-a scufundat picioarele în ceară.(61) 48. Cu propria mână, el îşi va scufunda sabia sa în intestinele viperei.(62) 49. El şi-a scufundat toată bărbia în burta unui berbec.(63) 50. Cel ce şi-a scufundat suliţa între coastele altuia, care în acelaşi moment şi-a scufundat-o pe a lui în burta sa.(64) 51. Luând sabia sa de la mort, el a scufundat-o în carne.(65)

 

CLASA II

 

A scufunda într-un sens mai puţin strict

 

1. În aparenţă – 52.Dacă soarele s-a scufundat fără nori în fluxul de vest.(66) 53. Cepheus îşi scufundă capul sau partea de sus în mare.(67)

 

2. În efect. – 54. Din roua Raiului, trupul său a fost scufundat (la fel de ud ca şi când ar fi fost scufundat).(68) 55. Scufundând (udând sau umplând ca şi când a fost scufundat) golul mâinii sale, stropeşte tribunalul.(69) 56. El a fost îmbrăcat cu o haină scufundată (colorată ca şi cum ar fi fost scufundată) în sânge.(70)

 

CLASA III

 

Pentru Culoare

 

1. Prin scufundare. – 57. Culoarea lucrurilor colorate este schimbată prin cauze menţionate anterior.(71) 58. Coloratorii,* când sunt dornici să coloreze lâna ca să o facă mov;... şi orice ar fi colorat în acest fel, lucrul colorat devine puternic colorat. Dacă cineva colorează cu alte culori. Astfel ei vor primi legile în cea mai bună manieră, ca o culoare,* astfel opinia lor este durabilă. Iar acele fluxuri ce nu pot spăla culoarea,* deşi sunt foarte eficiente în spălare.(72) 59. Unii colorează cu zambilă, iar alţii cu mov.(73) 60. Deşi a colorat bine sabia împotriva (în conflict apropiat cu) armata Grecească.(74) 61. Deoarece nevasta l-a privat pe fiecare soţ de viaţă, colorând sabia prin măcel.(75)

 

2. Fără a băga în seamă moda. – 62. Când picură pe haine, ele se colorează.(76) 63. Nearchus relatează cum că Indienii îşi colorau bărbile.(77) 64. El încearcă să ascundă bătrâneţea părului său colorându-l*. 65. Bătrânul cu părul colorat.(78) 66. Poate un patron să fie mai tânăr decât este? Sau îşi colorează până şi părul?(79) 67. Această îmbrăcăminte, colorată de sabia lui Aegisthus, este un martor pentru mine.(80) 68. El a căzut, fără să se uite în sus, iar lacul era colorat de sânge.(81) 69. Îmbrăcămintele pestriţe, colorate* scump. 70. O pasăre colorată.(82) 71. Ca nu cumva să te colorez cu nuanţa Sardinelor.(83) 72. Atunci înţelegând că barba sa este colorată, la fel şi capul.(84) 73. Psihologii, argumentând aceste lucruri, arată că căldura nativă a colorat varietăţile de creştere a lucrurilor mai sus menţionate.(85) 74. Folosind muzica sau măsura Lydiană, şi făcând piese, şi colorându-se cu culorile broaştei.(86)

 

CLASA IV

 

Utilizarea Metaforică

 

1. Aluzie la scufundare. – 75. Lasă-l să-şi scufunde piciorul în ulei.(87) 76. Piciorul tău poate fi scufundat în sângele inamicilor.(88) 77. Tu m-ai scufundat adânc în mizerie.(89) 78. Ei sunt toţi scufundaţi în foc.(90) 79. Scufundarea plăcerii cu găleţi străine.(91)

 

2. Aluzie la colorat. – 80. Coloratorul, ce colorează toate lucrurile, şi le schimbă prin culori; tu ai colorat şi sărăcia, iar acum pari a fi bogat.(92) 81. Deoarece sufletul este colorat de gând: colorează-l şi apoi obişnuieşte-te cu astfel de gânduri.(93)

 

TABELUL II

 

EXEMPLE ALE CUVÂNTULUI BAPTIZO

 

CLASA I

 

A scufunda la modul literar şi strict

 

1. Scufundarea  corăbiilor. – 1. Nu ar trebui să râd la omul ce îşi scufundă corăbiile după ce le încarcă excesiv?(94) 2. Asemenea furtună a pătruns dintr-o dată în toată ţara, iar corăbiile care erau pe Tibru au fost scufundate.(95) 3. Când corabia era pe punctul de a fi scufundată.(96) 4. Corăbiile noastre au fost scufundate în mijlocul Mării Adriatice.(97) 5. Valul cel înalt le-a scufundat.(98) 6. Ei au fost scufundaţi împreună cu corăbiile. 7. Cum poate corabia sa să nu fie scufundată de către numărul mare de vâslaşi ai noştri.(99) 8. Ei au fost scufundaţi, corăbiile lor fiind găurite.(100) 9. Cei menţionaţi mai sus le-au scufundat (corăbiile) cu pietre şi maşinării.(101) 10. Ei au scufundat multe dintre corăbiile Romanilor.(102) 11. Corăbiile au fost în pericol de scufundare.(103) 12. Mulţi dintre Evreii importanţi au părăsit oraşul, în timp ce oamenii înotau cât mai departe de corabia ce se scufunda.(104) 13. A cui corabie a fost scufundat.(105) 14. După cum nu ai dori, navigatul într-o corabie mare plină cu aur, a fi scufundată.(106)

 

2. Înecul. – 15. El îl va arunca de pe mal, scufundându-l cu capul înainte, astfel nu îşi va putea ridica capul deasupra apei.(107) 16. El ar putea salva în călătorie pe cineva care s-ar fi putut scufunda în mare.(108) 17. Băiatul a fost trimis la Jerricho pe timpul nopţii, iar acolo conform poruncii, fiind scufundat într-o baltă de către Galatieni, el a pierit.(109) 18. Împingându-l în jos în timp ce înota, şi scufundându-l în joacă, nu s-au lăsat până nu l-au înecat.(110) 19. Râul având un curent mult mai puternic, i-a scufundat pe mulţi.(111) 20. Ucigându-i pe unii pe pământ şi scufundându-i pe alţii în lac împreună cu celelalte bărci şi colibele lor mici.(112) 21. Delfinul, contrariat de asemenea eroare, l-a ucis scufundânu-l.(113) 22. Multe dintre animalele de pe uscat s-au scufundat în râu şi au pierit.(114)

 

3. Pentru purificare. – 23. Naaman s-a scufundat de şapte ori în Iordan.(115) 24. Cel ce s-a scufundat din cauza unui cadavru.(116) 25. El a făcut un miracol că nu s-a scufundat înainte de cină.(117) 26. Ei nu mănâncă fără să se scufunde mai întâi.(118) 27. Scufundarea scafandrilor.(119) 28. Ea a ieşit într-o seară în valea din Bethulia şi s-a scufundat în fântâna cu apă.(120) 29. Cel ce este scufundat din cauza unui cadavru şi îl atinge iar, care a fost scopul spălării sale?(121) 30. Scufundarea* a cupelor şi pocalelor, etc.(122)

 

4. Alte cazuri. – 31. Persoana care a fost păcătoasă şi a intrat puţin în el (râul Styx), este scufundată până la cap.(123) 32. El a respirat ca orice persoană ce a fost scufundată.(124) 33. Apoi s-a scufundat în Lacul Copais.(125) 34. Scufundă-te în mare.(126) 35. Ei au mărşălui o zi întreagă prin apă, scufundându-se până la brâu.(127) 36. Asfaltul pluteşte deasupra, din cauza naturii apei, ce nu admite scufundarea; şi oricine încercă să se scufunde este ridicat la suprafaţă.(128) 37. Însă lacurile de lângă Agrigentum au întradevăr gustul apei mării, însă au natură diferită, deoarece nu loveşte lucrurile ce nu pot înota pentru a fi scufundate, ci înoată la suprafaţă precum lemnul.(129) 38. Dacă o săgeată este aruncată înăuntru, se scufundă foarte rar.(130) 39. La fel ca atunci când o plasă este aruncată în mare, pluta pluteşte deasupra, aşa sunt şi eu de nescufundat.(131)* 40. Atunci când o bucată de fier fierbinte este scoasă din foc şi scufundată în apă, căldura este respinsă.(132) 41. Tu ai putea fi scufundat, însă nu îţi este sortit să te îneci.(133) 42. După ce au scufundat cenuşă într-un izvor de apă, ei au stropit.(134) 43. Am găsit un Cupidon printre trandafiri; luându-l de aripi, l-am scufundat în vin.(135) 44. Sabia a fost atât de mult scufundată în sânge încât s-a încălzit de la el.(136) 45. El şi-a făcut un trofeu, pe care, scufundându-şi mâna în sânge, a scris această inscripţie.(137) 46. Cei ce s-au scufundaţi şi înecat în mlaştini.(138)  47. El şi-a scufundat sabia până la plăsele în proprile măruntaie.(139)

 

CLASA II

 

A scufunda într-un mod mai puţin strict

 

1. În aparenţă. – 48. Atunci când soarele s-a scufundat în apa oceanului.(140)

 

2. În efect. – 49. Anumite ţinuturi nelocuite care la reflux nu sunt scufundate (acoperite ca şi cum ar fi fost scufundate), însă atunci când curentul este la maxim, coasta este destul de inundată.(141) 50. Şi au fost toţi scufundaţi (înconjuraţi din toate părţile ca şi cum ar fi fost scufundaţi) de către Moise în nori şi în mare.(142)

 

CLASA III

 

Utilizarea Metaforică

 

1. Pentru beţie. – 51. Eu sunt unul dintre cei ce s-au scufundat ieri (ce a băut vin fără oprire).(143) 52. Scufundarea lui Alexander cu prea mult vin.(144) 53. Văzându-l în acestă condiţie, scufundat prin băut excesiv în neruşinare şi somn.(145) 54. Ei se intoxicau rapid înainte să fie scufundaţi în totalitate.(146) 55. Sufundat cu vin.(147) 56. Scufundat de beţie.(148) 57. El este un ameţit şi scufundat.(149)

 

2. Pentru boli. – 58. Percepând că era abandonat durerii şi scufundării în calamitate.(150) 59. Întrucât lucrurile cu care te-ai întâlnit te-au scufundat.(151) 60. Nedreptatea mă scufundă.(152) 61. Am o scufundare* de a fi scufundat.(153) 62. Scufundat de ghinion.(154) 63. Altceva ce să facă cei ce sunt scufundaţi printre morţi?(155) 64. Vei putea fi scufundat de scufundarea­* prin care am fost eu scufundat?(156)

 

3. Cu alte scopuri. – 65. Mintea este scufundată (înecată ca plantele de către apa în exces) de munca excesivă.(157) 66. Scufundat de treburi.(158) 67. Scufundat de multe griji – având mintea scufundată în toate părţile de multe valuri de treburi, scufundat în răutate.(159) 68. Scufundat în somn.(160) 69. El (Bacchus) se scufundă într-un somn aproape de moarte.(161) 70. Atunci când miezul nopţii a scufundat oraşul în somn.(162) 71. Scufundat în păcate.(163) 72. Însă oamenii normali nu se scufundă cu taxe.(164) 73. Ei au scufundat (scufundat ca pe o corabie) oraşul.(165) 74. Aceasta ca şi ultima fortună i-a scufundat (ca scufundarea unei corăbii) pe răzvrătiţii tineri.(166) 75. A fi scufundat în datorii de cincizeci de milioane de drachmae.(167) 76. El te va scufundat în Duhul Sfânt.(168) 77. Printr-un singur spirit am fost scufundaţi într-un singur corp.(169)

 

Observaţii la TABELUL I

 

Dificultatea principală de a clasifica Tabelul I, respectă Clasa III. Sub ea am plasat toate exemplele în care sensul a colora este dat de cuvânt, ori de către Profesorul Stuart, ori de Dr. Carson. Multe din aceste exemple ar putea fi puse în Clasa I, 1; iar altele în Clasa II, 2.

 

A colora. – Unii oameni învăţaţi au susţinut că verbul nu semnifică a colora, fără a băga în seamă modul. Este posibil ca exemplele, în care apare această semnificaţie, să fie explicate, ca Ex. 56. Aici translatorii Bibliei Engleze au presupus că cuvântul, deşi denota culoarea, este folosit cu o referinţă la semnificaţia sa primară. Însă atunci când considerăm cum multe cuvinte de la rădăcina BAP au fost folosite pentru lucruri ce aparţineau artei vopsirii; şi cât de frecvent verbul bapto a fost folosit pentru a denota culoarea; pare foarte probabil că atunci când folosit cu acest scop, sugerează minţilor Grecilor prin modul lor familiar de a-l folosi, ideea directă a culorii, fără procesul gândirii ce era necesar pentru a deduce acest înţeles de la sensul primar al verbului a scufunda.

 

A unge. – Profesorul Stuart a atribuit unge, ca un al doilea sens al verbului, citând în dovezile scriitorilor clasici Greci, Ex. 60, 61, 74. Primelor două dintre acete interpretări, cuvântul a unge nu este potrivit. Războinicul în bătălie nu îşi înroşeşte sabia ungând-o cu sângele duşmanilor săi, ci afundând-o în corpurile lor. În celălalt exemplu, interpretarea este mai puţin obiectivă; însă chiar şi aici este nevoie de prudenţă ori vom fi ghidaţi greşit. Verbele a scufunda, a afunda, a spăla, a uda, a stropi, a unge sunt interpretate cu referinţă la cele două substanţe: una solidă şi cealaltă lichidă. Primele cinci au solidul ca principal obiect: a picura are lichidul drept obiect principal. Noi spunem a scufunda mâna în apă şi a picura apă pe mână; însă nu a scufunda apa pe mână sau a picura mâna cu apă. Ultimele două verbe, a stropi şi a unge, admit amândouă contrucţiile. Spunem, a stropi podeaua cu apă şi a stropi apă pe podea; a unge corpul cu vopsea şi a unge vopsea pe corp. În amândouă construcţiile, ele denotă mereu aplicarea lichidului pe solid, acceptând în acest caz verbul a picura. Verbul bapto este mereu interpretat prin solid ca obiect direct. Pe parcursul tabelului de exemple, poate fi găsită doar o excepţie, ce va fi observată mai târziu. Chiar dacă semnifică a colora, verbul ia drept obiect solidul şi nu semnifică că culoarea este produsă prin aplicarea materii colorante, precum este făcut în procesul ungerii. Prin urmare, interpretarea cuvântului a unge este predispusă să ne ducă în eroare, să ne facă să credem că bapto asemeni lui a unge, ar putea semnifica o aplicare a lichidului pe solid. Verbul nu înseamnă niciodată acest procedeu. El ar putea însemna efectul său, însă niciodată procesul însuşi.

 

A scufunda înafară. – Exepţia de mai sus este Ex. 35. Aici, ce este defapt comentariul lui Nicander despre exemplu, verbul ia lichidul drept obiect principal şi îşi asumă sensul a scufunda înafară. În utilizarea metaforică a cuvântului, Ex. 79 conformează această construcţie. Este demn de a remarca că în Engleză verbul a scufunda este folosit la fel, luând lichidul drept obiect principal, contrar construcţiei sale normale; astfel: El scufundă apa din iaz. Nu spunem niciodată, El afundă sau cufundă apa din iaz. În acest sens al abstractizării unei părţi a lichidului de restul său, verbul bapto atunci când ia solidul drept obiect principal, ar putea fi interpretat cu genitivalul lichidului, ori cu sau fără prepoziţia apo. Acestă remarcă va explica Ex. 13, 15, 21; cărora Profesorul Stuart le-a dat sensul de a unge, deoarece verbul este interpretat cu APO. Ele nu semnifică a unge cu sânge sau ulei, prin aplicarea acestora; însă a-l scufunda astfel încât să aducă o parte departe de restul.

 

Relaţia între Bapto şi Baptizo

 

Căutarea noastră este pentru sensul cuvântului baptizo. Acesta este un derivat de la bapto; şi deoarece puţin ajutor în stabilirea sensului său a fost aşteptat de la cuvântul primitiv, exemple în care acesta apare au fost introduse selecţia precedentă.

 

Unii lexicografi au privit cuvântul baptizo ca fiind frecvent şi l-au interpretat prin a scufunda repetat. Robinson spune că "este frecvent în formă, dar nu şi în adevăr." Profesorul Stuart a exeminat această dilemă îndelung şi a decis "că opinia opusă, ce face cuvântul baptizo unul frecvent (dacă prin asta este făcut pentru a implica că este necesar prin legile formării sau chiar şi prin folosire), este destituit dintr-o fundaţie solidă, astfel mă simt constrâns, asupra la tot, să cred. Lexicografii ce i-au atribuit acest sens, aparent au făcut-o pe temeiul unor principii teoretice asupra modului de formare. Ei nu au dat niciun exemplu din acest punct de vedere. Iar până când acestea sunt făcute, trebuie să rămân la poziţia mea cum că sensul frecventiv nu este neapărat ataşat cuvântului baptizo; şi că, dacă ar avea vreodată un sens, ar fi prin particularitatea folosirii, căreia nu i-am găsit nici un exemplu." Terminaţia izo, este, foarte probabil, să fie presupusă de alţii că adaugă cuvântului primitiv sensul de a cauza sau a face, la fel ca terminaţia ize în legalize, a face legal; fertilize, a face fertil. Conform acestor ipoteze, dacă bapto înseamnă a scufunda, baptizo înseamnă a cauza scufundarea. Acest lucru face cele două cuvinte aproape sau chiar sinonime. Însă, oricât de apropiate ar fi două cuvinte unul de altul în structura lor originală, rareori se întâmplă ca ele să continuie să fie folosite cu acelaşi sens pentru fiecare loc pe care-l ocupă fiecare. Trebuie, deci, să examinăm forma de vorbire, să stabilim formele deosebite ale înţelesului pe care îl au. Studiind tabelele de exemple precedente, putem observa următoarele lucruri:

 

1. bapto denotă mult mai frecvent o mică sau temporară scufundare, decât baptizo. Deci, cuvântul a scufunda din Engleză, ce în mod corespunzător denotă o mică sau temporară scufundare, este mai frecvent interpretat adecvat. În cel puţin jumătate din exemplele în care baptizo apare în sensul literar, el semnifică scufundarea ce înseamnă înecarea sau scufundarea corăbiilor.

 

2. bapto apare, în unele cazuri, folosit cu un sens secundar al cuvântului a colora, fără să includă semnificaţia sa primară, a scufunda. Nici un exemplu nu apare în care baptizo îşi pierde sensul primar. Un fapt asemănător ar putea fi observat în folosirea cuvintelor din Engleză mai bătrân şi bătrân. Cuvintele au acelaşi înţeles primar; sau, mai degrabă, ele au forme diferite ale aceluiaşi cuvânt: însă, în timp de  mai bătrân are o inflexibilitate reţinută de sensul său primar, bătrân a adoptat o semnificaţie secundară, prin care denotă un ofiţer fără a arăta vârsta.

 

3. Bapto câteodată însemnă a scufunda înafară, iar baptizo nu ia niciodată acest sens.

 

Deducţie de la TABELUL II

 

Deşi lexicografii atribuie în mod frecvent numeroase semnificaţii unui cuvânt, pe care îl văd drept unul cu înţeles primar sau radical de la care derivă restul. Dacă înţelesurile nu au legătură între ele, ele nu aparţin aceluiaşi cuvânt: deci a şede, înseamnă a fi pasiv; iar a minţi, a vorbi lucruri false, deci fiind la fel în ortografie şi pronuţare, sunt cuvinte total diferite, deoarece semnificările lor sunt independente una de alta. Nimeni nu-şi imaginează că există două verbe Greceşti, baptizo. Trebuie, aşadar, să căutăm unul sens primar sau radical şi să încercăm să luăm în considerare de la el toate folosirile cărora cuvântul le este aplicat.

 

O distincţie importantă trebuie să fie făcută între sensul propriu-zis al cuvântului şi semnificaţia accidentală pe care ar putea-o obţine din contextul în care este folosit. Această distincţie ar putea fi ilustrată de următorul pasaj: "Dacă mă spăl cu apa de la zăpadă şi nu îmi fac mâinile prea curate; deşi mă vei cufunda în şanţ, iar hainele mele mă detestă."(170) În această propoziţie, cvuântul a cufunda, pe lângă sensul său propriu-zis, primeşte semnificaţia de a pângări, prin conecţiunea în care este folosit. Această semnificaţie accidentală este cea mai proeminentă şi importantă idee exprimată de cuvânt; deişi nu este, la modul strict, vreo parte a sensului său. Am putea substitui pângări cu el, iar sensul general al pasajului va fi exprimat; şi totuţi a cufunda şi a pângări sunt două lucruri diferite. Nu trebuie să concludem că am stabilit sensul unui cuvânt atunci când am găsit alt cuvânt cu care poate fi substituit într-o propoziţie particulară.

 

Întrucât lexiconurile dau cuvântul a scufunda ca sens primar al cuvântului baptizo, hai să încercăm sensul în exemple în care cuvântul apare, astfel am putea stabili dacă această semnificaţie va fi suficientă să justifica toate utilizările unde cuvântul este aplicat.

 

În câteva exemple, în care cuvântul este aplicat scufundării corăbiilor, obţine semnificaţia accidentală de a cauza scufundarea până la fund. Astfel a fost explicat, prin astfel de conecţiuni, prin cuvântul buthizo, a arunca în adâncuri. Însă faptul că corăbiile scufundate se duc la fund nu este afirmat prin cuvântul baptizo. Este defapt o consecinţă naturaţă a scufundării lor. Nu este necesar presupunerea că ar fi inclus în sensul cuvântului. Aceeaşi distincţie trebuie făcută în exemplele ce relatează înecul. Înecul este o consecinţă a scufundării şi nu este inclus în sensul cuvântului baptizo. În câteva exemple, scufundarea denotată de cuvânt este clar observată prin efectul produs de acesta. Aşadar în 3, trebuie să facem deosebirea între scufundarea şi purificarea ce rezultă din acesta. Simpla scufundare este denotată cum se cuvine prin cuvânt. Toate celelalte exemple din Clasa I acceptă în totalitate sensul de a scufunda; iar unele dintre ele par să aibă nevoie de el. Din Ex. 36, 37, 38, 39, se pare că substanţele ce plutesc ăe apă nu sunt botezate. Acest lucru furnizează concludent că simpla aplicare a apei unei părţi a suprafeţei nu satisface sensul cuvântului. Ex. 41 dovedeşte că scufundarea până la fund nu are neapărat acelaşi înţeles; însă alte exemple doar se referă la asta, dovedind că coborârea sub suprafaţa este indispensabilă.

 

Exemplele din Clasa II au nevoie de sensul a scufunda. Acelaşi lucru e valabil şi pentru exemplele din Clasa III. Conformitatea şi forţa aluziilor metaforice nu pot fi înţelese, dacă cuvântul nu semnifică a scufunda.

 

După o examinare amănunţită a colecţiei de exemple, descoperim că ele stabilesc în totalitate sensul de a scufunda. Hristos, dând însărcinarea, a folosit cuvântul cu sensul lui normal. Însărcinarea este dată în limba poruncii simple, fiecare alt cuvânt din ea fiind folosit cu sensul lui normal. Nu ne permitem să căutăm înţelesuri ieşite din comun, însă suntem îndatoraţi să luăm cuvintele conform înţelesurilor lor, acolo unde nu există niciun motiv contrar. Ce vor iei să spună, conform regulilor normale de interpretare, este sensul poruncii lui Hristos; şi, dacă nu o primim şi observăm în acest sens, nu ne supunem autorităţii sale.

 

Să re-examinăm colecţia de exemple, încercând orice altă semnificaţie care a fost propusă, ca, a spăla, a purifica, a uda, a stropi, a picura. Experimentul ne va convinge în curând că nici una dintre aceste sensuri nu este adevăratul sens al cuvântului. Scufundarea şi nimic altceva decât aceasta, nu va satisface cerinţele.

 

Confirmarea rezultatelor

 

Corectitudinea deducţiei noastre este confirmată prin circumstanţele ce însoţesc unele însemnări baptiste din Biblie. Precursorul lui Hristos este numit "Botezătorul", deoarece el a administrat ritualul. El a fost trimis să boteze şi asta presupune că el a înţeles sensul cuvântului. Acum, dacă o contitate mică de apă va fi de ajuns, de ce a recurs Ioan la Iordan pentru administrare? Motivul trebuia să fie acelaşi care istoricul inspirat l-a atribuit în mod expresiv pentru botezarea lui Enon, lângă Salim; şi anume, "deoarece era multă apă acolo". Oamenii au fost botezaţi de Ioan în Iordan. În acest râu, Domnul nostru a fost botezat, exemplul său explicând sensul poruncii sale.

 

Botezul eunucilor Ethiopieni este descris în detaliu. Stilul în care el călătoreşte interzice presupunerea că el a avut un recipient de bău, în care o cantitate suficientă de apă ar fi putut fi adusă în trăsură pentru a uda mâna administratorului. Însp, dacă ei nu alegeau să săvârşească ritualul în trăsură, atunci categoric nu era nevoie ca amândoi să intre în apă, dacă simpla udarea a mâinii lui Philip era suficientă. De ce au intrat amândoi în apă? Şi de ce istoricul sacru a susţinut acest lucrur în mod particular? "Amândoi au intrat în apă, atât Philip cât şi eunucul, amândoi venind afară din apă." Aceste fapte circumstanţiale sunt descrise în limba pe care nimeni nu trebuie să o înţeleagă greşit, şi care nimeni nu trebuie să o treacă cu vederea, dacă doreşte să-şi cunoască datoria.

 

Limbajul Grecesc a continuat să fie vorbit mulţi ani după vremea apostolilor. În timpul acestei perioadei, cei cărora cuvântul baptizo le era uzual, îl înţelegeau drept a scufunda; iar scufundarea a fost mereu o practică a bisericii Greceşti până în prezent. Grecii trebuie să fi înţeles sensul propriului lor cuvânt. Părinţii Latini au înţeles deasemenea cuvântul în acelaşi fel; iar scufundarea a reuşit în bisericile din vest la fel ca şi în cele din est, până aproape de vremea reformei. Aspersiunea a fost permisă în loc de scufundare, în cazul unei boli; însă a fost socotită drept un botez incomplet. Mărturia acestor câteva fapte, prefer să o redau prin cuvintele Profesorului Stuart:

 

"În scrierile părinţilor apostolici, aşa numitul, i.e., scriitorii primului secol, sau cel puţin cei ce au trăit o parte din acest secol, abia dacă apare ceva de o natură definită  ce respectă botezul, fie într-o doctrină sau un ritual. Este, întradevăr, făcută aluzie frecvent; însă în mare parte acest lucru este doar la modul general. Putem cu uşurinţă să adunăm din aceste aluzii că ritualul a fost practicat în biserică; însă nu putem determina, cu precizie, maniera ritualului sau efortul depus pentru acesta.

 

"În Pastorul din Hermas,totuşi, apare un pasaj (Coteler. Patr. Apostol. I., p. 119, sq.), ce spune astfel: "Însă acest sigiliu (al fiilor lui Dumnezeu) este apa, in quam descendunt homines morti obligati, în care oamenii care sunt legaţi prin moarte coboară, însă cei ce trebuie să trăiască urcă." Pentru ei acest sigiliu este divulgat, iar ei îl folosesc pentru a intra în regatul lui Dumnezeu.

 

"Nu văd cum poate rămâne vreun dubiu cp pe vremea lui Tertullian, practica bisericii Africa, cel puţin spus, ca şi mod de botez, trebuie să fi fost una de scufundare trigonală.

 

"Ulterior anii fac încă clară practica generală a bisericii, dacă, întradevăr, acest lucru poate fi făcut. Cuvintele Greceşti kataduo şi katadusis erau folosite pentru a exprima botezarea şi botezul, iar aceste cuvinte înseamnă a merge jos în apă sau scufundare.

 

"Pasajele ce se referă la scufundare sunt atât de numeroase prin părinţi, încât ar trebui un volum doar pentru a fi recitate.

 

"Destul însă. 'Este', spune Augusti (Denkw. VII., p.216), 'un lucru inventat', viz., străvechea practică a scufundării. Deci, întradevăr, toţi scriitorii ce au investigat amănunţit acest subiect ajung la concluzie. Nu cunosc nicio utilizare în timpurile străvechi ce pare a fi clar inventată. Nu văd cum este posibil ca orice om sincer ce studiază acest subiect să îl nege.

 

"Că au existat cazuri cu execepţii ce au fost permise, din când în când, fără nici un dubiu, este adevărat. Persoanele extrem de bolnave sau în pericol erau botezate prin efuziune, etc. Însă toate aceste cazuri au fost evident văzute ca excepţii ale unei utilizări obişnuite a bisericii."

 

Înmormântarea prin botez

 

Importanţa botezului constă în scufundare. Pavel explică astfel: "Să ştii că nu mulţi dintre noi ce au fost botezaţi prin Isus Hristos, au fost botezaţi prin moartea sa? Aşadar suntem îngropaţi cu el în moarte prin botez; astfel, la fel cu Hristos a fost ridicat din morţi prin slava Tatălui, aşa vom merge şi noi într-o viaţă nouă."(171) Şi din nou: "Îngropat cu el prin botez, de unde la fel vei fi ridicat cu el prin credinţă în lucrarea lui Dumnezeu, ce l-a ridicat din morţi."(172) Petru face aluzie la aceeaşi importanţă a ritualului atunci când spune: "Forma asemănătoare prin care şi botezul ne va salva acum (nu punerea deoparte a mizeriei trupeşti, ci răspunsul unei bune conştiinţe faţă de Dumnezeu) prin învierea lui Isus Hristos."

 

Credinţa ce este practicată prin botez este credinţa în Hristos; iar ceremonia reprezintă semnificativ mare lucrarea a lui Hristos, prin care credinţa noastră se bazează pe salvare. Îl recunoaştem verbal pe Domnul Isus şi credem din inimă că Dumnezeu l-a ridicat din morţi.(174) Înmormântarea şi învierea sa sunt expuse prin botez, iar trupul său frânt şi sângele vărsat sunt exprimate prin Împărtăşanie. În amândouă din aceste decrete, credinţa noastră este direcţionată sacrificiului lui Hristos. Sub numele de jurăminte ele au fost considerate semne exterioare a bunăvoinţei interioare; iar, prin această perspectivă a lor, ele semnifică lucrarea Duhului Sfânt în noi. Însă credinţa se bazează pe acceptarea lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos. Este o Evanghelie coruptă ce substituie lucrarea Duhului pentru lucrarea lui Hristos ca obiect aş credinţei noastre; şi este un botez corupt ce prezintă crediţa că noi practicăm, după cum suntem instruiţi, nu lucrarea lui Hristos, obiectul potrivit al credinţei, ci lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre.

 

Obiecţia 1. – Este o antiteză între înmormântarea şi învierea ce sunt menţionate. Învierea este morală, fiind înoirea vieţii; acelaşi lucru apare într-un pasaj paralel din Colossians, unde se zice că este "prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu." Dacă învierea este morală, în contradictoriu, înmormântarea nu poate fi fizică.

 

Dacă consistenţa interpretării are nevoie de înmormântare pentru a fi morală, botezul trebuie să fie la rândul său moral. Quakers au presupus că botezul ce a fost pentru prima dată menţionat în pasaj este moral: "Atât de mulţi dintre noi au fost botezaţi ca Hristos." Însă Bedobaptiţtii admit că botezul fizic este intenţionat astfel. Acum, în trecerea de la botezul fizic de la începutul pasajului, la o înviere morală cel puţin, trebuie să fie un punct în acest proces în care să trecem de la ce este fizic la ce este moral. Care este acest punct? Uunii şi-au imaginat că stă între clauza mai sus menţionată şi cea ce urmează: "au fost botezaţi prin moartea sa;" ce presupune că "să fie botezaţi prin Hristos", ce este fizic; însă a fi botezat prin moartea sa este moral. Pasajul din Galatians a fost citat în felul următor: "Pentru cei ce aţi fost botezaţi prin Hristos, l-aţi acceptat pe Hristos." Prima clauză din acest verset, ei zic că se referă la botezul fizic; iar ultima la cel moral. Însă această interpretare este greşită. A-l accepta pe Hristos înseamnă a-i accepta religia prin practică exterioară, practica ce este făcută prin botez. Boztezul şi practica sunt asemănătoare, amândouă implicând o schimbare morală a subiectului, atâta timp cât este sinceră. Unii sunt botezaţi fizic, şi nu îl acceptă moral pe Hristos; însă acest lucru, deşi fără îndoială adevărat, este în mod direct contrazis de pasaj, dacă interpretarea propusă este corectă. Astfel în pasajul cu pricina, este afirmat faptul că aceleaşi persoane şi acelaşi număr de persoane care sunt botezate prin Hristos, sunt botezate şi prin moartea sa. Acest lucru ar putea să nu fie adevărat, dacă primul botez este fizic, iar al doilea moral. Între aceste două clauze, aşadar, nu este loc de diviziune între ce este fizic şi ce este moral.

 

Ne-am exitins examinarea mai departe pentru a găsi un loc al diviziunii, găsindu-l pur şi simplu marcat de cuvântul "ar trebui"; chiar şi aşa ar trebui să urmăm reînoirea în viaţă. Aici obligaţia moralelor adecvate este dedusă de ce urmează. Această obligaţie este dedusă de la botezul fizic cu care începe pasajul, şi orice din pasaj, până când ajungem la cuvântul "ar trebui", fiind strâns legată cu botezul frizic şi explicaţia sa. Aceste legături intermediare ale explicaţiei sunt necesare pentru a conecta obligaţia morală cel puţin, cu botezul fizic la începutul pasajului. Dacă aceste legături intermediare ar fi morale, poziţia curespunzătoare a cuvântului "ar trebui", ar fi în prima propoziţie – astfel, mulţi dintre noi care suntem botezaţi prin Hristos, ar trebui să fim botezaţi şi prin moartea sa.

 

În pasajul analog ce se referă la asta în Colossians, expresia este: "Îngropat cu el prin botez." Cuvântul botez este fără atribut. Nu este botez prin moarte; ci doar botez. Dacă cuvântul botez, stând astfel singur, poate însemna ceva pe de-a întregul moral, va fi dificil să respingem interpretarea Quaker a acestor pasaje, şi de "a boteza" autorizat. În versetul precedent, este menţionată circumcizia; însă neştiind dacă circumcizia fizică este intenţionată, este în mod expresiv numit "circumcizia făcută fără mâini" şi "circumcizia lui Hristos". Niciun un astfel de apărare ce susţine menţiunea de botez, nu există împotriva intrepretării greşite; iar atunci când este amintit că Creştinii nu sunt legaţi să primească circumcizie fizică, însă sunt legaţi să primească botezul fizic, trebuie să concludem că botezul fizic este intenţionat aici. Completarea Creştinilor necesită schimbarea morală denotată de circumcizie şi deasemea de ascultarea interpretată prin botezul fizic. În toţi cei ce sunt astfel completaţi, acest act fizic este efectuat "cu credinţă în lucrarea lui Dumnezeu." Acest pasaj nu deduce, ca cel din Romane, obligaţia morală de la botez; astfel, cuvântul ar trebui nu este introdus; însă el afirmă completarea adevăraţilor credincioşi prin schimbarea lor internă şi prin simpla practicare a acesteia în exterior.

 

Obiecţia 2. – Oriunde altundeva în Scriptură, apa este o emblemă a purificării şi violează toate analogiile ce presupun că botezul este o emblemă a mormântului, ce este un loc al putrezirii şi dezgustării.

 

Apa de la botez este o emblemă a purificării, acest lucru fiind clar din următoarele cuvinte: "Ridică-te şi fi botezat, şi spală-ţi păcatele." Însă faptul că apa este o emblemă doar a purificării nu poate fi confirmat. În numeroase pasaje este o emblemă a bolilor, a bolilor grave, fără nicio referire la purificare. Atunci când Mântuitorul a spus: "Am un botez prin care să mă botez", o scufundare a fost intenţionată, nu în sensul purificării, ci prin suferinţă şi moarte.

 

Mormântul este un loc al putrezirii şi al dezgustului, însă nu până când corpul corupt este pus în el; iar atunci când părăseşte mormântul, corupţia se va schimba cu incoruptibilitatea. Chiar şi mormântul, prin urmare, este un loc al regenerării şi pirificării; iar, în loc să nu aibă nicio analogie către apa purificatoare a botezului, analogia există.

 

Unele aluzii Scripturale referitoare la botez îl reprezintă ca pe un ritual putred, însă nu toate. O excepţie se găseşte în 1 Cor.x.2. Despre acest lucru, Profesorul Stuart spune: "Aici, atunci, a fost primul nor ce a stat înaintea lor, iar apoi în spatele lor; iar aici au fost apele Mării Roşii, ca un zid de partea dreaptă şi de partea stângă. Şi totuşi nici norul şi nici apa nu i-au atins. 'Ei au trecut prin mijlocul mării spre pământ uscat.' Şi totuşi au fost botezaţi în nor şi în mare. Motivul şi baza unei astfel de expresii trebuie să fie, din câte îmi dau seama, o înconjurătoare a Israeliţilor pe diferite părţi ale norului şi ale mării, deşi nici norul, nici marea nu i-a atins. Este, aşadar, un fel de mod figurativ al expresiei, derivat din ideea că botezul este înconjurarea cu fluid. Însă dacă asta este prin scufundare, efuziune, sufuziune sau spălare, nu pare a fi decis încă. Sugestia a fost uneori făcută, însă Israeliţii au fost stropiţi de nor şi mare, iar acesta a fost botezul pe care Pavel a vrut să-l investigheze. Însă norul cu pricina nu era un nor de ploaie; nu am găsit nici vreo sesizare cum că apele Mării Roşii i-au stropit pe copiii Israelului. Măcar atât este adevărat, adică cum că ei nu au fost scufundaţi. Şi totuşi, la fel cum limba trebuie să fie evident figurativă până la un anumit nivel, nu literar, nu văd cum, per total, am putea înţelege mai puţin din ea, decât să presupunem că are o referire tacită la ideea înconjurării într-un fel sau altul." Acest autor îndeamnă obiecţia pe care noi o considerăm ca "principala sa dificultate respectând explicaţiile obişnuite"; şi totuşi avem aici, conform intrpretării sale, o aluzie asupra botezului, fără vreo referinţă pentru purificare. Altă referire asemănătoare este găsită în 1 Peter iii.21, şi din nou în cuvintele citate de Hristos înainte: "Am un botez prin care voi fi botezat."

 

Obiecţia 3. – Poate fi găsită o asemănare foarte mică între omul scufundat în apă şi Hristos fiind aşezat într-un mormânt de piatră. Aluzia presupusă are nevoie de asemănare.

 

Dovada pozitivă a aluziei trebuie să fie greu de studiat; deoarece, dacă ar fi doar o simplă aluzie, este mereu făcută fără a exprima afirmarea. Dovada aluziei trebuie astfel să fie amănunţită; şi totuşi ar putea fi circumstanţe ce exclud ori ce îndoială raţională a existenţei sale.

 

Dacă nu există nicio asemănare între scufundare şi înmormântarea lui Hristos, pasajul dinaintea noastră nu conţine nicio aluzie. Dacă asemănarea este mică, doar puţine persoane fiind capabile să o observe, probabilitatea este, că aluzia presupusă există doar în imaginaţia celor care vor să o vadă. Însă dacă oamenii ar fi crezut în general că aluzia există în pasaj, faptul este aprobat, cum că există o asemănare.

 

Au crezut oamenii în general în existenţa unei aluzii presupuse? Nu este necesară examinarea scrierilor autorilor ataşaţi fiecărui crez, ce diferă unii de alţii prin viziunile lor asupra botezului. Profesorul Stuart ne spune opinia lor în câteva cuvinte: "Majoritatea comentatorilor au susţinut că cuvântul sunetaphemen are aici o referinţă necesară modului literal al botezului, despre care se zice că a fost prin scufundare; iar asta, ei cred, că oferă o bază pentru folosirea unei imagini folosite de apostoli, deoarece scufundarea (sub apă) ar putea fi comparată cu îngroparea (sub pamânt). Este dificil, probabil, să facem rost de o reexaminare amănunţită a subiectului, atât de mult privit de unii ca fiind înafara unei combateri normale." Acum această înţelegere generală a comantatorilor, răspunde obiecţiei pe care o luăm în considerare, cu mai mult succes decât oricare alt efort de-al nostru de a scoate în evidenţă asemănprile, pe care aceşti comentatori le interpretează. Faptul că este văzut este cea mai bună dovadă că există. Scriptura nu afirmă nicăieri că Pavel, în acest pasaj, a făcut aluzie la o asemănare între scufundare şi înmormântarea lui Hristos; prin urmare, "explicaţia obişnuită" nu poate fi susţinută prin dovezi pozitive din Scriptură; însă se găseşte dovadă, cea mai bună dovadă că natura cazului admite, că oamenii au văzut şi au simţit aluzia în general.

 

Deşi dovada pozitivă a explicaţiei obişnuite nu poate fi găsită în Scriptură, o dovadă circumstanţială poate fi trasă din pasajul însuşi, valorând mai puţin decât o demonstraţie completă. După menţionarea botezului prin moartea lui Hristos, Pavel, înainte să vorbească despre învierea lui Hristos, iese din cursul normal şi vorbeşte despre înmormântarea lui Hristos. Acest lucrur nu era necesar pentru învăţătura morală ce avea ca scop transmiterea, chiar dacă era intenţionată doar o conformitate morală a morţii lui Hristos. Nu era necesar scopului de a găsi o antiteză a învierii lui Hristos. Scripturile vorbesc deobicei despre ridicarea din morţi a lui Hristos, nu din mormânt: iar moartea sa este o antiteză obişnuită pentru învierea sa. Un exemplu apare în capitolul curent: "Dacă a fost plănuit să facem parte împreună din moartea sa, la fel va fi şi în cazul învierii sale." În Colossians, după pasajul: "Înmormântat cu el prin botez", antiteza este făcută iar, între moartea (nu înmormântarea) lui Hristos şi învierea sa: "Motiv pentru care dacă eşti mort cu Hristos, în măruntaiele lumii, de ce, este ca şi cum ai trăi în lume, etc."(175) "Dacă eşti ridicat împreună cu Hristos, caută lucrurile spuse mai sus." "Deoarece tu eşti mort, iar viaţa ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu."(176) De ce au ieşit apostolii de pe cursul curent, în două pasaje diferite, doar pentru a menţiona înmormântarea lui Hristos? şi să o menţioneze în legătură cu botezul? Nu poate fi socotită dacă explicaţia obişnuită este negată.

 

Obiecţia susţine că o mică asemănare poate fi găsită între scufundare şi înmormântarea lui Hristos: acelaşi lucru ar putea fi spus cu respect faţă de asemănarea dintre o bucată de pâine şi trupul lui Hristos. O imagine bine făcută a crucificării, la fel cu poate fi observat în capelele Catolice, are o asemănare mai mare cu trupul lui Hristos decât este furnizat de către o bucată de pâine; şi totuşi, luând în considerare toate lucrurile ce trebuie explicate de către Eucharist, înţelepciunea divină a determinat că trebuie să păstrăm în memorie moartea lui Hristos, nu prin faptul că ne uităm la crucifix, ci prin mâncarea pâinii. La fel, unele mijloace ar fi putut fi concepute pentru a reprezenta înmormântarea şi învierea lui Hristos, alimentând o asemănare mai apropiată decât este furnizată de scufundarea în apă. Însă atunci când considerăm că botezul nu doar reprezintă înmormântarea şi învierea lui Hristos, ci deasemenea frăţia noastră cu el în amândouă, iar consecvenţa înlăturării sau spălării păcatului nostru, nimic nu poate realiza toate acestea mai convenabil, mai apt şi mai instructiv în acelaşi timp.

 

Argumente pentru alt sens

 

Argumentul 1. – Există multe motive ce presupun că baptizo, fiind un derivate al lui bapto, are un sens mai puţin definit şi mai puţin puternic decât originalul. Şi totuşi până şi bapto nu semnifică mereu scufundarea totală. Acest lucru este perfect evident în Mat. Xxvi.23: "Cel ce şi-a scufundat mâna cu mine în blid." Observaţi că are o embaptomenos, cel ce s-a scufundat. Acum, orice lichid ar fi fost în blid, nu poate fi presuspus, că Iuda şi-a cufundat mâna în tot lichidul; cu atât mai puţin că s-a scufundat cu totul.

 

Despre "multele motive" existente, ce presupun că baptizo are o semnificaţie mai puţin definită şi mai puţin puternică decât bapto, argumentul nu ne spune nimic. Simplul fapt că este un derivat, nu furnizează nicio dovadă; deoarece derivatele pot fi amplificative sau intensive. A presupune că ele trebuie să fie diminutive, ar fi complet greşit. Terminaţia izo, fie că este frecventată, sau cauzală, nu este diminutivă. Examinarea noastră a tabelelor precedente a arătat că, în general, primitivele denotă o mică şi temporară scufundare; însă derivatul, în aproape jumătate din exemplele în care este folosit, semnifică o scufundare permanentă şi totală. Acest fapt este decisiv împotriva presupunerii că baptizo este mai puţin definit şi puternic.

 

Însă dacă primitivul mai puţin puternic baptizo ar fi fost folosit în poruncă, nu ar fi existat destul motiv, pentru a interpreta nimic altceva decât scufundarea ce a fost intenţionată. Până şi sensul acestui cuvânt este clar de a scufunda. Numeroasele exemple ale utilizării sale ce au fost aduse, stabilesc acest punct de vedere; până şi exemplul scos la iveală în argument, dovedeşte asta. Iuda şi-a scufundat mâinile în blid. El nu şi-a spălat, purificat, udat, stropit sau turnat mâna; ci şi-a scufundat-o. A scufunda, aşadar, conform acestui exemplu, are sensul cuvântului bapto; iar dacă acest cuvânt a fost folosit în poruncă, aceasta ar fi fost astfel: "Mergţi să învăţaţi toate naţiunile, scufundându-le." Scufundarea a fost porunca în multe dintre ceremoniile descrise în Vechiul Testament, iar cuvântul bapto exprimă datoria impusă. Nimeni nu îşi imaginează că ar semnifica, în aceste cazuri, a stropi sau a turna. Dacă acest cuvânt ar fi fost folosit în poruncă, credincioşii Creştini ar fost mai puţin ascultători decât Israeliţii, dacă s-ar fi mulţumit cu ceva mai puţin decât scufundatul.

 

Însă este susţinut faptul că cuvntul nu denotă mereu scufundarea. După o reexaminare a Tabelului de Exemple, găsim frecvent că, prin folosirea lui bapto, mai puţin frecvent în folosirea lui baptizo, scufundarea nu este totală; însă, în niciun caz, acest lucru nu reiese din nicio eroare a sensului oricărui verb. Atunci când un învăţător îi spune elevului să-şi înmoaie stiloul în cerneală pentru a scrie, nimeni nu înţelege că scufundarea totală a stiloului este intenţionată. Când cititm: "Trimite-l pe Lazăr să-şi scufunde vărful degetului în apă şi să-mi răcorească limba";(177) toată lumea înţelege că scopul pentru vărful degetului este de a fi scufundat. Diferenţa în cele două cazuri nu reiese din nicio diferenţă din sensul verbului a scufunda. Este acelaşi cuvânt în amândouă cazurile şi are acelaşi sens; însă scopul pentru care acţiunea este îndeplinită determină gradul la care scufundarea este efectuată. Dacă elevul ar greşi în mod stupid modelul învăţătorului, porunca ar fi explicată astfel: "Scufundă peniţa stiloului în cerneală"; acest lucru fiind tot la ce se referă prima poruncă. Precizia mai mare a ultimei porunci, nu reiese din nicio altă precizie mai mare dată verbului a scufunda. Este clar în ultimul caz şi a fost definit în mod egal în primul; însp în primul, printr-o figură de vorbire obişnuită, tot stiloul a avut un rol. Învăţătorul s-a bazat pe natura cazului pentru a limita sensul poruncii sale, iar limbajul este mereu suficient deifinit, atâta timp cât nu există pericolul de a fi interpretat greşit. Spunem că stiloul este scufundat atunci când în mod strict doar peniţa este scufundată; însă peniţa este în totalitate scufundată, prin urmare, în sensul său propriu, scufundarea înseamnă scufundare totală. În toate cazurile unde porunca este de a scufunda, atâta timp cât depinde de sensul cuvântului, scufundarea totală trebuie înţeleasă; iar dacă am fi primit comanda în Engleză, Du-te şi învaţă toate naţiunile, scufundându-le, ar fi putut fi lăsată în siguranţă la bunul simţ al omenirii de a determina dacă a fost intenţionată scufundarea parţială sau totală.

 

Opinia de mijloc a verbelor Greceşti este folosită atunci când un agent acţionează pentru propriul său profit. Acest lucru explică suficient de ce Marcu a folosit embaptomenos în exemplul citat în argument. Matei spune că ceea ce Iuda a scufundat în blid a fost mâna sa. O mână ar putea fi în totalitate scufundată în cavitate unui blid gol sau a unui blid ce conţine solide; însă sensul probabil în cazul curent este că un lucru ce se afla în mână a fost scufundat în lichidul din vas. Mâna, printr-o figură de a vorbi, semnifică ce ţinea; iar vasul, printr-un figură asemănptoare, semnifică ce conţinea; Însă printre aceste figuri, cuvântul a scufunda îşi reţine sensul literar şi propriu; iar nimic nu era scufundat literar şi propriu, cu excepţia a ce era în totalitate scufundat.

 

Dacă cititorul va privi din nou exemplele în care apare baptizo, ar putea observa că, cu fiecare excepţie, toate sunt cazuri ale scufundării totale. Printre puţinele excepţii sunt trei (Ex. 31, 35, 49) în care scufundarea este parţială prin limitări exprimate: "până la cap"; "până la brâu"; "până la plăsele". Faptul că aceste limităro sunt folosite, demostrează că fără ele, cuvântul ar fi semnificat scufundare totală. Acesta este cuvântul folosit în poruncă, fără nicio limitare şi fără nimic în plus în context sau natura subiectului, ce sugerează că scufundarea parţială ar fi fost intenţionată. Deoarece un exemplu ar putea fi găsit, în care, din cauza naturii cazului, scufundarea denotată este parţială, nu suntem îndreptăţiţi să deducem că scufundarea parţială este inteţionată aici. Umilul şi docilul elev doreşte să cunoască şi să facă ce ar fi vrut Stăpânul său divin; iar limbajul poruncii este la fel de clar ca şi cum ar fost exprimat în Engleză: "Du-te şi învaţă toate naţiunile, scufundându-le." Nu interpretează scufundare totală; însă dacă cineva va refuza scufundarea totală până când găseşte acest lucru scris, trebuie să-l lăsăm în propria lui conştiinţă şi la judecata celui ce a dat porunca.

 

Argumentul 2. – Baptizo semnifică întradevăr a scufunda, însă deasemenea înseamnă şi a spăla, şi conform ultimului sens, ceremonia de purificare este inclusă. Leprosului Syrian i-a fost poruncit să se spele în Iordan; acţiunea ascultării sale faţă de această poruncă este exprimată prin cuvântul baptizo. O dispută între Evrei şi discipolii lui Ioan, despre acest botez, este numită "o problemă a purificării."(178) Purificările Evreieşti au fost efectuate prin diferite căi: în mare parte prin stropirea cu apă sfinţită. Printre ritualurile lor, "scufundătorii botezului" sunt menţionaţi.(179) Cuvântul scufundători este la fel cu cel atribuit darurilor spirituale în Rom. Xii. 6, semnificând, de diferite tipuri. Acum, botezul nu poate fi de multe feluri, dacă toate sunt îndeplinite prin scufundare. Mai mult de atât, unul dintre aceste tipuri este susţinut limpede în context ca fiind "a stropi". Mai mult, se spune că Phariseii s-au botezat, după întoarcerea de la piaţă, atunci când nu este necesară decât spălarea mâinilor. Se spune deasemenea că ei au practicat botezul cupelor, pocalelor, vaselor de alamă şi a meselor; sau, după cum ultimul cuvânt ar fi trebuit să fie tradus, a paturilor, sau a divanelor pe care se întindeau când mâncau. Este incredibil că toate aceste purificări, în special cea a paturilor, erau îndeplinite prin scufundare.

 

Dacă a scufunda şi a spăla sunt două sensuri diferite ale cuvântului baptizo, întrebarea este următoarea: în care din aceste sensuri a folosit Hristos termenul din poruncă? Nu suntem liberi să alegem după bunul plac. Atunci când un învăţător îi porunceşte elevului său să "scufunde stiloul în cerneală", elevul va găsi, întorcându-ne la Dicţionarul lui Johnson, că cuvântul a scufunda are patru sensuri; iar unul dintre acestea este a uda, a umezi. Acest sens este exemplificat într-un citat de-al lui Milton:

 

"O rouă rece tremurătoare mă cuprinde peste tot."

 

Cu o asemenea imprtanţă pentru interpretarea cuvântului a scufunda, elevul ar putea până la urmă să ude sau să umezească stiloul, punând cerneala pe el într-un anumit mod: şi ar putea adopa această concluzie cu mai puţină ezitare, deoarece tot scopul pentru care el înţelege de ce a fost dată porunca, îl va face să o şi îndeplinească. Însă atunci când îşi umple stiloul într-un anumit fel, a ascultat el porunca învăţătorului? Toată lumea ştie că nu. Dar de ce? Semnificaţia cuvântului a scufunda nu este a uda sau a umezi? Răspundem că nu semnifică tocmai acest lucru; sensul obişnuit este acela în care a folosit învăţătorul termenul. Aşadar Hristos a folosit cuvântul baptizo cu sensul lui obişnuit; iar noi nu îi respectăm porunca, dacă nu o ascultăm în sensul în care a fost intenţionată, ca şi cum am substitui altă poruncă în locul ei. Sensul obişnuit al cuvântului a fost exprimat prin exemplele ce au fost furnizate.

 

Însă cuvântul baptizo semnifică a spăla? Lexicografii spun că da, la fel cum Johnson spune că a scufunda înseamnă a uda sau a umezi. Cuvintele obţin semnificaţii secundare sau accidentale, de la conecţiuni ciudate sau utilizări metaforice; iar acestea sunt enumerate de către lexicografi cu sensuri distincte. Şi nu ar trebui cenzurate pentru asta. Scopul lor este de a da o opinie despre limbă, şi nu doar o simplă colecţie de sensuri primare. Grija noastră, totuşi, ar trebui să fie, atunci când precizia strictă este necesară, pentru a deosebi ce este un simplu accident în semnificaţia unui cuvânt, de ce este adevăratul şi adecvatul său sens. A scufunda şi a spăla, nu pot amândouă să fie sensul primar al cuvântului baptizo. Ultimul sens nu poate fi băgat în seamă pentru folosirea acestui cuvânt, în diferitele exemple în care apare; iar celălalt sens, a scufunda nu poate deriva din el. Pe de altă parte, a scufunda, evidenţiază pe deplin şi satisfăcător pentru fiecare utilizare a cuvântului. Trebuie astfel să fie sensul primar; astfel au decis lexicografii. Sensul secundar, care este necunoscut unui număr mare de exemple, este, prin criticism strict, un simplu motiv prin care scufundarea se întâmplă să fie efectuată. Atunci când scufundarea este plănuită cu scopul spălării sau a purificării ceremoniale, semnificarea accidentală de a spăla sau purifica este atribuită cuvântului: însă sensul său propriu rămâne neschimbat, la fel ca sensul propriu al cuvântului bapto, în Job ix. 30, rămâne neschimbat, prin semnificarea accidentală, a profana, ce şi-o însuşeşte. Prin criticism răsunător, asemenea semnificaţii accidentale ale cuvintelor nu sunt, strict vorbind, o parte a semnificaţiei lor, după cum este declarat la p. 34. Ele sunt idei, neexprimate prin cuvinte, ci sugerate prin conecţiunea prin care sunt folosite.

 

O altă dovadă că baptizo nu înseamnă a spăla, a purifica, a uda, a stropi sau a turna, ar putea fi scoasă din faptul că bogăţia limbajului Grecesc furnizează cuvinte distincte pentru a exprima toate aceste idei. Dacă Isus a plănuit să poruncească oricare dintre aceste acţiuni, de ce nu a folosit cuvântul potrivit ce denotă asta? De ce a folosit un cuvânt ce denotă o acţiune diferită, şi care, astfel, nu poate exprima sensul său sau care îl exprimă cu mult dubiu?

 

Leprosului Syrian i-a fost poruncit să se spele în Iordan, şi, cu acest scop, el s-a scufundat în râu. Cuvântul baptizo denotă scufundarea şi ne informează, nu doar că el a ascultat porunca, ci deasemenea şi cum a ascultat-o. Nu s-a spălat, doar stropind puţini stopi pe faţă.

 

Suntem informaţi că "a apărut o dispută între discipolii lui Ioan şi Evrei, despre purificare."(180) Care a fost întrebarea clară, nu ni s-a spus; şi nu este posibil să determinăm care a fost relaţia sa referitor la botezul lui Ioan. Însă pasajul nu conţine nicio dovadă cum că a boteza şi a purifica sunt identice.

 

Pavel spune astfel despre credinţa Evreilor: "Ce consta în carne, băuturi, scufundători ai botezului şi decrete carnale." Este adevărat, conform argumentului, că acelaşi cuvânt "scufundători" este aplicat darurilor menţionate în Rom. Xii. 6; însă aceste "daruri" erau toate daruri. Erau daruri de diferite tipuri; însă varietatea nu le-a făcut pe niciuna să nu mai fie daruri. Asemănptor, scufundătorii botezului sau scufundării, menţionaţi în acest pasaj, sunt toţi scufundări. Scufundarea persoanelor şi a lucrurilor, pe vremea scufundătorilor, prin circumstanţele scufundătorilor şi pentru tipurile de impurităţi ale scufundătorilor, constituie scufundarea scufundătorilor, fără a presupune că unele dintre ele erau îndeplinite prin stropire. Dacă fraza ar fi fost, stropirea scufundătorilor, în loc de scufundarea scufundătorilor, nimeni nu ar fi dedus că unele dintre aceste stropiri au fost îndeplinite prin scufundare.

 

Este susţinut faptul că Pavel ne-a informat în context cum că unii dintre botezele scufundate au fost împlinite prin stropire. Acest lucru este o greşeală. Pavel menţionează în context: "stropirea cenuşii vitei, sfinţind trupul." El clasifică diferitele ritualuri în patru categorii: 1. Carne. 2. Băuturi. 3. Botezuri scufundate. 4. Decrete carnale, sau decrete legate de trup. La ultima dintre aceste categorii, stropirea ce sfinţea prin purificarea trupului, era inclusă. Presupunerea cum că ar fi fost unul dintre botezurile scufundate, este neautorizată şi eronată.

 

Susţinând că stropitul şi scufundatul sunt botezuri scufundate, argumentul se opune poziţiei luat deobicei de către adepţii stropitului. Botezurile evreieşti erau scufundate; însă despre botezurile Creştine Pavel declară: "Un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez." Explicând acest pasaj, adepţii stropitului susţin că stropitul şi scufundatul sunt doar moduri diferite ale aceluiaşi ritual; însă moduri diferite ale aceluiaşi botez nu constituie botezurile scufundate. Dacă stropirea este întradevăr un botez diferit, cum poate utilizarea sa să fie potrivită cu unitatea ritualului Creştin?

 

Cuvântul baptizo din Mark vii. 4, nu înseamnă doar simpla spălare a mâinilor. Această acţiune este exprimată în versetul precedent, prin nipto, cuvântul corect ce-l denotă. În loc să confunde sensul celor două cuvinte, sensul pasajului necesită ca ele să fie distinse cu atenţie. Acţiunea denotată de unul era îndeplinită în situaţii normale; însă acţiunea denotată de celălalt era îndeplinită în situaţii excepţionale: "atunci când veneau de la piaţă." Unii înţeleg o scufundarea a lucrurilor aduse de la piaţă; unii, o scufundare a mâinii până la cot; iar alţii, o scufundare a întregului trup. Presupun că ultimul este adevăratul sens; însă, pentru scopul nostru curent, nu este necesar să decidem între interpretările acestea. Conform oricăreia dintre ele, cuvântul reţine semnificaţia sa normală de a scufunda.

 

Ceea ce a fost spus în aces pasaj, va ajuta în explicarea unui lucru similar scris de Luca: "Atunci când Phariseul au văzut aceasta, s-a minunat că nu s-a spălat (botezat) înainte de cină."(181) Isus s-a amestecat într-o mulţime de oameni ce "devenea tot mai consistentă"(182) în jurul său; iar pericolil unei pângăriri a ceremoniei era ca şi când ar fi venit de la piaţă. Prin urmare, Phariseul a presupus ca el să folosească scufundarea înainte de cină, după cum era necesar sfinţeniei propriu-zise a unui învăţător religios.

 

Scufundarea paturilor este un argument nesăbuit, dar incredibil. Dr. Gill a dovedit, în comentariile sale legate de pasaj, că asemenea scufundări erau practicate, citând regulile respectate de Rabini. A pronunţa declaraţiile incredibile din Biblie, doar dacă cuvintele nu erau luat cu un sens deosebit, nu este onorabil către inspiraţia divină.

 

Argumentul 3. – Ritualurile Evreieşti erau de două feluri; unele ispăşite; altele, purificate. Jurămintele Creştine sunt un rezumat al ritualurilor Evreieşti: eucaristul se potrivea celor ce erau ispăşiţi, iar botezul celor ce erau purificaţi. Dacă amândouă ar fi luat locul drepturilor ispăşirii, referindu-se la lucrarea lui Hristos, sistemul Creştin ar ar fi imperfect, neavând vreo ceremonie să reprezinte purificarea lucrării Sfântului Duh. Însă dacă botezul reprezintă asta, este suficient să fie îndeplinit în orice fel ce reprezintă purificarea; în special prin stropire, ce este modul cel mai des întâlnit în acest scop.

 

Este mai bine să învăţăm planul ritualurilor Creştine din Sfintele Scripturi, decât din raţionamentele noastre, lucru ce este necesar pentru interpretarea în toatlitate a sistemului Creştin. Împărtăşania reprezintă ispăşirea lucrării lui Hristos, iar aceasta, la rândul ei reprezintă speranţa noastră pusă în Hristos prin credinţă, ce este produsă de influenţa Duhul Sfânt. Deoarece împărtăşania reprezintă ispăşirea lucrării lui Hristos, nu avem niciun drep de a o limita la un singur scop şi să refuzăm să mâncăm şi să bem, deoarece aceste acţiuni nu reprezintă lucrarea lui Hristos. Botezul reprezintă purificarea noastră de păcat; însă acest lucru, la rândul său, reprezintă tovărăşia noastră cu Hristos prin moartea şi învierea sa; iar dacă îndeplinim aceasta ca să servească unul dintre aceste scopuri, facem ceea ce nimeni nu pretinde a fi corect respectând altă ceremonie Creştină. Deformăm un decret de-al lui Hristos şi îl interpretăm ca nefiind bun de a îndeplini scopurile pe care înţelepciunea sa le-a avut.

 

Argumentul 4. – Limbajul Noului Testament, deşi scris cu litere Greceşti, nu este Greaca autorilor clasici; ci este modificată prin deosebiri ale originii Evreieşti. În acest fel, oferă doar puţin, pentru determinarea sensului cuvântului baptizo în Noul Testament, colectării exemplelor folosirii sale de către autori laici. Exemplele în care cuvântul se referă la purificare, CI. I. 3., sunt numeroare în Scripturile Greceşti. La fel cum primitivul bapto îşi pierde sensul original de a scufunda, atunci când ia sensul secundar de a colora, aşa şi baptizo era folosit de către Evrei cu sensul de a purifica, fără a băga în seamă sensul primar de a scufunda. Cuvântul era deobicei contruit de către scriitorii laici cu prepoziţia eis; însă, în Scripturi, este deobicei construit cu prepoziţia en, iar câteaodată cu dativul fără prepoziţie. Această particularitate a construcţiei ar putea fi luată ca drept dovadă că sensul cuvântului nu este identic cu cel în care este folosit de către autorii clasici Greci.

 

Admitem plini de încurajare că Greaca din Vechiul Testament conţinea multe dialecte Evreieşti. Este deasemenea advărat, că unele cuvinte sunt folosite pentru a denota lucruri ce erau necunoscute scriitorilor ce nu cunosşteau religia Evreilor; iar aceste cuvinte trebuie aşadar să fie folosite într-un sens aparte. Dar în ciuda acestui lucru; limbajul Noului Testament este Greaca. Această limbă, deoarece este predominantă în general, a fost selectată cu grijă să fie mijlocul descoperirii Noului Testament. Sfântul Duh a făcut descoperirea pentru a ajuta omenirea, şi nu doar pentru Evrei. Selectarea limbii ce era în general înţeleasă printre naţiuni, era în conformitate cu scopul acesta; ţinând cont că cuvintele erau în general folosite fiecare cu semnificaţia sa cunoscută. Însă dacă cuvintele erau folosite cu sensuri necunoscute de oameni, răspândirea limbajului era un lucru necesar. Oamenii ar fi fost duşi în eroare de cuvintele ce le erau familiare.

 

Cuvântul baptizo nu a denotat ceva special pentru obiceiurile religiei Evreieşti, ci o acţiune ce nu avea nici o legătură necesară cu religia, şi care era cunoscută în fiecare ţinut păgân la fel cum era cunoscută în Iudea. Dacă o utilizare aparte a ei ar fi putut fi dovedit că ar fi reuşit în Iudea, tot ne-am fi întrebat, dacă într-o descoperire proiectată pentru toate naţiunile, Duhul Sfânt s-ar fi conformat pentru această utilizare specială. Însă nu există nicio dovadă de acest gen. Niciun pasaj nu poate fi găsit, ori în Septuagint, ori în Noul Testament, în care cuvântul se depărtează de semnificaţia sa obişnuită. Atunci când denotă scufundarea, îndeplinită cu scopul de purificare ceremonială, scopul cuvântului era exact acelaşi, ca şi când scufundarea ar fi fost îndeplinită cu alt scop. Cuvântul bapto apare frecvent în Vechiul Testament, în porunci ce impun respectarea religiei. Şi totuşi nimeni nu conclude că acest cuvânt a avut un sens Evreiesc diferit de cel pe care l-a obţinut la alte neamuri; iar presupunerea că cuvântul baptizo a avut un sens Evreiesc aparte, este destituită din temelie.

 

Limbajul lui Hristos, "Am un botez prin care să mă botezŢ, nu poate fi explicat, prin presupunerea că mintea Evreiască a atribuit sensul a purifica la cuvântul a boteza. Pentru a interpreta cum trebuie fraza, trebuie să admitem sensul clasic de a scufunda.

 

Josephus a fost Evreu, şi a scris imediat după vremea lui Hristos. Din folosirea lui a cuvântului, putem înţelege ce însemna pentru Evrei. Tabelul II conţine câteva exemple de la acest autor, iar în niciunul nu apare sensul Evreiesc presupus al cuvântului a purifica; însă sensul este exact acelaşi ca şi în Greaca autorilor ce nu erau evrei.

 

Faptul că Evrei au adăugat un sens obişnuit cuvântului, poate fi observat din botezul Evreiesc prozelit. Toată lumea admite că a fost scufundare. Mulţi au susţinut că acest botez a fost practicat încă de pe vremea lui Hristos. Dacă a fost, fapta decide ce a însemnat cuvântul în acele vremuri şi în acea ţară. Însă dacă, după cum ar fi mai probabil, practica nu a luat naştere decât prin al doilea secol, dovada fiind încă decisivă, cum că Evreii nu erau obişnuiţi cu un alt sens al cuvântului.

 

Folosirea scufundării cu scopul de a purifica nu era confirmată naţiunii Evreieşti. Un scop al îmbăierii, un proces pe care Greaca clasică îl exprimă prin cuvântul baptizo, este curăţarea trupului. Scufundarea denotată de bapto, în Ex. 36 şi 38, este clar cu scopul de a curăţa. Deosebirea în utilizarea Evreiască a acestui cuvânt, cum că scufundarea pe care o semnifică, era îndeplinită cu scopul purificării religioase. Acest lucru a rezultat de la caracterul religios al naţiunii şi nu de la un sens deosebit al termenilor. Scufundarea, atunci când este îndeplinită pentru purificare religioasă, nu încetează să mai fie scufundare.

 

Admitem că bapto are un sens secundar: a colora, la fel şi un sens primar: a scufunda; însă amândouă sensurile sunt întâlnite în clasic, la fel şi în luiteratura sacră. Cazul, astfel, nu furnizează nicio analogie ce poate sprijini presupunerea că a purifica este un sens secundar, prin care sensul primar a lui baptizo este pierdut. Nimeni nu pretinde că acest sens secundar este găsit în Greaca clasică.

 

Deosebirea aleasă pentru construcţie în Noul Testament nu dovedeşte că cuvântul are un sens diferit în Scriptură, decât cel ce reiese din scrierile neinspirate. La fel cum în Engleză spunem a scufunda spre sau a scufunda în, aşa şi în Greacă, baptizo este interpretat prin eis sau en. Amândouă dintre aceste propoziţii sunt pe deplin de acord cu sensul de a scufunda. Dacă vreuna ar fi fost folosită invariabil în Scripturi pentru construcţia unui verb, circumstanţa nu ar furniza niciun argument valid pentru un sens deosebit din scrierea sacră. Deşi en este în mod normal folosit, şi eis este deasemenea găsit;(183) iar exemplul în care apare, Mar i. 8, face legăturaa dintre utilizarea sacră a cuvântului şi cea clasică, ca să priveze argumentul de un sens deosebit, de plauzibilitatea că o utilizare invariabilă a unei construcţii se presupune că ar putea-o da. Faptul că amândouă construcţiile apar în scrieri inspirate, furnizează motive în plus că sensul verbului nu este deosebit. Credem că limbajul Grecesc este la fel, chiar dacă o citim din pagina sacră sau clasică. Dr. Campbell spune în notiţele sale despre Matt. Iii. 11: "În apă – în Sfântul Duh... Vulgate in aqua in Spiritu Sancto. Astfel şi Syr., şi celelalte versiuni antice... Regret să observ că translaţiile Papale din Vul. Au arătat veneraţie deosebită pentru stilul versiunii pe care în general traducerile Protestante le-au arătat pentru original. Deoarece în asta, Latina nu este mai explicită decât Greaca. Şi totuşi interpreţii menţionaţi sunt atât de nepotriviţi, încât niciunul dintre ei nu a interpretat en to Iordane din versetul al şaselea, în Iordan, deşi nimic nu este mai simplu ca faptul că dacă ar exista vreo nepotrivire în expresia în apă, acest în Iordan ar fi la fel de nepotrivit. Însă ei au observat că prepoziţia în nu putea fi evitată fără a adopta o circumscrirere, şi zicând, cu apa Iordanului, ar fi făcut deviaţia lor de la text prea bătătoare la ochi. Cuvântul baptizein, atât de la autorii sacrii, cât şi de la cei clasici, înseamnă a înmuia, a scufunda, a cufunda şi a fost interpretat de Tertullian, cel mai bătrân părinte Latin, ca tingere, termenul folosit pentru colorarea moliei ce era prin scufundare. Este mereu interpretat portivit acestui sens."

 

Argumentul 5. – Dacă era cazul ca baptizo să semnifice clar a înmuia sau a scufunda peste tot în apă, atunci când era aplicat altor obiecte, nu ar fi avut deloc această semnificaţie, ca atunci când este aplicat ritualului Creştin al botezului. Cuvântul Împărtăşanie în Engleză şi deipnon în Greacă, au sensuri foarte diferite, atunci când sunt aplicate eucharistului, decât sensurile pe care le au în mod normal. A mânca o bucată de pâine nu contituie împărtăşania, în sensul obişnuit; însă este numită împărtăşanie în acest ritual religios. Acum, dacă cuvântul ce denotă ritualul Creştin ar un sens atât de diferit de cel obişnuit; de ce nu ar fi posibil acelaşi lucru şi cu cuvântul ce denotă celălalt ritual Creştin? De ce nu semnifică, în loc de o scufundare completă sau spălare, aplicarea apei într-o cantitate mică?

 

Acest argument pretinde că cuvintele ar putea avea un sens deosebit în ritualurile religioase. Nu pretinde acest lucru doar în cazul cuvintelor Greceşti; deoarece nu ia împărtăşania ca fiind interpretarea corectă a cuvântului deipnon. Pretinde că aceste cuvinte, atât în Greacă cât şi în Engleză, au undeva un sens necunoscut, atunci când sunt folosite pentru eucharist. Nu există astfel nicio necesitatea în controversarea argumentului, pentru a ne duce pe teritoriul străin al limbii Greceşti; însă suntem liberi să o acceptăm, şi să-i testăm valabilitatea prin termeni Englezeşti. Nu există obiecţia că a scufunda este o interpretare proastă a lui baptizo; însă pertinde că aceste cuvinte, atunci când sunt folosite pentru un ritual religios, ar putea avea sensul pe care nu îl posedă în alte cazuri. Nu suntem liberi să testăm validitatea argumentului pentru a folosit cuvântul ca pe o traducere corectă.

 

Întregul argument constă în ceea ce se presupune că ar fi o utilizare deosebită a unui singur cuvânt, deipnon; iar acesta necesită o atenţie specială, deoarece există un singur caz al acestei semnificaţii deosebite, respectând acest cuvânt. Cazurile în care alte cuvinte sunt folosite cu referire la ritualuri religioase sunt foarte numeroase; până şi deipnon este utilizat frecvent cu referire la împărtăşania pascală. În toate aceste cazuri fără excepţie adevărat că cuvintele, atunci când sunt aplicate ritualurilor religioase, au aceeaşi semnificaţie ca în alte cazuri şi sunt supuse aceloraşi relguli de interpretare. Dacă deipnon în 1 Cor. Xi. 20, este o excepţie, este doar o simplă excepţie. Este cu siguranţă o parte din adevăratul criticism,  determinarea sensului cuvântului baptizo ce urmează regula generală decât o simplă excepţie. De altfel, am folosit frecvent bapto cu referire la ritualurile religioase. Preoţii evrei aparent nu s-au gândit niciodată că atunci când Moise a impus scufundarea în ritualurile religioase, el a vrut un diminutiv al scufundării sau unul ce ar putea fi îndeplinit prin stropire; şi nimeni nu a sugerat că aceşti preoţi au interpretat greşit sensul făcătorului de legi. Nu este mai probabil ca baptizo să urmărească înruditul său bapto, respectând regula generală, decât să urmărească un cuvânt total diferit într-o deviere simplă de la toate regulile şi analogiile?

 

Dacă reuşim să stabilim o regulă printr-un singur exemplu, cum că cuvintele atunci când sunt aplicate unui ritual religios, ar putea avea un sens pe care nu l-au obţinut nicăieri altundeva; ce va limita aplicarea acestei reguli şi ne va spune cât de multe dintre cuvintele ce aplică ritualuri religioase obţin un sens ieşit din comun sau cât de mult diferă sensul lor de acela pe care îl primesc de altundeva? Probabil cuvintele ce în instituierea împărtăşaniei, sunt interpretate ca a mânca şi a bea, deşi au aces sens peste tot, semnifică, atunci când sunt aplicate unui ritual religios, nimic mai mult decât a manipula şi a supraveghea. Cine le va determina pentru noi? A săvârşit legislatorul Bisericii pentru cineva vreun lexicon al termenilor ritualului, prin care discipolii săi buni la suflet ar putea afla la ce se referea? Sau a dat el vreunei persoane de pe pământ autoritatea de a decreta ce ceremonii ar crede că sunt necesare, atribuind tuturor ritualurilor  termenii din Scriptură după bunul plac?

 

Faptul că termenii folosiţi referitor la ritualurile religioase ar putea avea câteodată un sens figurat decât cel literar, un sens secundar decât unul primar, ar putea fi admis. Însă acest lucru se întâmplă în orice vorbire sau scriere, aceleaşi reguli ale criticismului fiind aplicate aici ca şi în alte cazuri. Trebuie să preferăm semnificarea literară şi primară, dacă nimic nu interzice acest lucru. Înţelegem cuvântul a fi din fraza: "Acesta este trupul meu", ce semnifică reprezintă; deoarece semnificaţia primară literară ar face sensul absurd şi fals. Însă acest cuvânt are aceeaşi semnificaţie atunci când nu este aplicat unui ritual religios, în fraza: "Câmpul este lumea." Din acelaşi motiv, fraza: "La fel de des cât bei această cupă", trebuie interpretată conform unei formule de vorbire, la fel de des cât bei acest lichid din această cupă. Acelaşi sens literar al termenilor şi aceleaşi reguli de interpretare figurativă sunt găsite aici, la fel ca în toate celelalte cazuri.

 

Premisele declarate în argument, nu pot justifica concluzia conform căreia, botezul ar putea fi administrat prin folosirea unei cantităţi mici de apă. Concluzia adecvată ar fi mai degrabă că noi trebuie să ne schimbăm modul de administrare a eucharistului. Dacă nu respectăm pe deplin porunca divină atunci când ne restricţionăm prin acest decret la o bucată de pâine şi câteva picături de vin, greşim că ne restricţionăm; şi mai degrabă trebuie să corectăm greşeala decât să o stabilim ca pe un precedent.

 

Trebuie apreciat, mai departe, că baptizo şi deipnon nu sunt aplicate la fel celor două ritualuri religioase.Unul dintre ele este găsit în porunca lui Hristos; celălalt nu este, însă este cel mult un simplu nume pe care l-a primit ritualul. Comportamentul nostru în ascultarea poruncilor lui Hristos trebuie să fie la fel, nu prin numele ce le primesc instituţile sale, ci prin cuvintele poruncilor. Se spune în Scriptură despre Credincioşii că sunt înmormântaţi cu Hristos prin botez, cel puţin de două ori mai des decât este Eucharistul numit împărtăşanie. Botezul ar putea fi numit, astfel, o înmormântare; însă nimeni nu ar putea deduce prin urmare că trupul ar trebui lăsat sub apă multă vreme, ca printr-o înhumare. Botezul reprezintă adevărata înmormântare, prin care trupul lui Hristos a stat în mormânt timp de trei zile. Eucharistul reprezintă legătura liberă şi abundentă prin care Dumnezeu cinează cu poprul Său,(184) Însă Hristos nu a spus: "Duceţi-vă, învăţaţi toate naţiunile, îngropându-le";nici: "Luaţi împărtăşania în memoria mea." Porunca lui în cazul din urmă a fost: "Mâncaţi această pâine şi beţi din această cupă"; el nu a instituit acest decret ca pe o cină, ci ca ceva "după cină". Acum, dacă porunca este mănâncă, beau, ar putea acestă poruncă să fie ascultată altcumva decât mâncând şi bând? Ar fi de ajuns simpla aducere a pâinii şi băuturii la gură? În acelaşi fel, atunci când Hristos a spus: "Duceţi-vă, învăţaţi toate naţiunile, scufundându-le", ar putea fi porunca ascultată în orice alt fel decât îndeplinind o scufundare reală? În eucharist, el a poruncit să mâncăm pâine şi să bem vin, însă nu să luăm o masă completă; iar noi ştin, din circumstanţă că acest decret a fost instituit imediat după ce discipolii săi au luat o masă completă, o masă completă nefiind intenţionată. Corinthinienii, atunci când au schimbat acest decret într-o masă completă, au mâncat şi băut cu adevărat, deşi ei nu au îndeplinit porunca mai strict şi literar decât am făcut-o noi; cât timp, pe altă parte, ei s-au îndepărtat de la exemplu şi intenţia manifestată a lui Hristos, astfel fiind cenzuraţi din această pricină de către Apostolul Pavel.

 

Am sugerat că eucharistul ar putea fi numit cină, din pricina ospăţului spiritual pe care îl reprezintă. Astfel unul dintre ospeţele Evreieşti era numit Paştele Evreiesc, din pricina a ceea ce comemora. Însă, cu toate acestea, nu este clar dacă eucharistul este, în Scriptură, numit cină. Eucharistul este menţionat de câteva ori în Noul Testament, însă nu este niciodată numit Împărtăşanie, decât în acest caz; mulţi oameni învăţaţi sunt de părere că, ceea ce aici este numit cu acest nume, nu este eucharistul, ci Ospăţul Dragostei ce era sărbătorit în vremuri străvechi în legătură cu acesta. Poate că denotă perversiunea în care Corinthinienii au transformat eucharistul. Fraza este fără un articol definit din textul original, şi ar putea fi interpretată ca "o cină a Domnului". Pavel nu neagă faptul că Corinthinienii au făcut o cină de asta, însă ineagă faptul că ar fi o cină a Domnului – o cină pe care Domnul a instituit-o sau pe care ar fi aprobat-o. Ce dovadă este atunci că Duhul Sfânt ar fi numit eucharistul Împărtăşanie? Nu avem nicio obiecţie împotriva numelui; însă, atunci când atât de mult depinde de el, autoritatea sa trebuie să fie examinată. Dacă o lege universală a interpretării Biblice, respectând cuvintele ritualului, ar fi stabilită printr-un simplu fapt, faptul ar trebui de asemenea să fie determinat.

 

Oriunde în Noul Testament, cuvintele a boteza şi botez sunt aplicate unuia dintre ritualurile Creştine; dacă cuvântul cină ar fi vreodată aplicat altuia, este doar un caz aparte şi ar putea aplicat astfel prin abuzul unui ospăţ complet. Cuvântul a boteza a fost folosit în porunca lui Hristos şi exprimă în mod direct acţiunea poruncită. Cuvântul cină nu a fost folosit în poruncă; dacă ar fi folosit ca nume pentru instituire, nu o descrie direct. Cele două cazuti nu au nicio analogie între ele care să susţină argumentul.

 

Argumentul 6. – Circumstanţele asistării la botezurile din Noul Testament, în niciun caz, nu dovedesc că au fost administrate prin scufundare.

 

Cei ce doresc acest argument au pretins că, în scopul botezului lui Hristos, fraza: "s-a ridicat direct afară din apă", trebuie să fi fost tradusă astfel: "s-a ridicat direct din apă."(187) Amendamentul traducerii ne lasă fără dovezi, ei spunând că el a intrat în apă pentru a fi botezat. Admitem, în acest caz, corectarea traducerii. Această clauză, admitem că nu dovedeşte că Hristos a fost în apă. Însă avem dovadă despre asta, în alt verset din acelaşi capitol: "Şi au fost botezaţi prin el în Iordan."(188) Mărturia lui Marcu asupra aceluiaşi aspect este foarte decisivă. Însemnarea sa asupra tranzacţiei ar putea fi tradusă cum trebuie astfel: "Şi a fost scufundat de Ioan în Iordan."(189)

 

Luând în cosiderare botezul eunucilor, frazele: "au intrat în apă" şi "au ieşit din apă" au fost subiectul unui criticism asemănător. A fost pretins faptul că acestea ar putea fi traduse cu aceeaşi decenţă, "ei s-au dus la apă" şi "au ieşit de la apă". Acest lucru îl negăm. Prepoziţia apo folosită în cazul predecent, nu este găsită aici, iar traducătorii au interpretat, în cazul de faţă, prepoziţiile eis şi ek conform înţelesului lor obişnuit. Adversarii scufundării nu neagă acest lucru, şi nici nu susţin că trebuie traduse altfel; însă i îndepărtare de la semnificaţia lor obişnuită nu trebuie să fie presupusă fără necesitate. Faptul că aceste prepoziţii semnifică în şi înafară, în utilizarea obişnuită a lor de către autorii Greci, ar putea fi dovedite prin multe citate; însă, în schimbul lor, următoarele fragmente din Lexiconul lui Robinson trebuie să fie de ajuns:

 

"Apo este folosit de asemenea obiecte ca şi atunci când erau pe sau cu altul, însă acum sunt separate de el (no în el, deoarece acestuia îi corespunde ek)." "Ek (este) folosit pentru asemenea obiecte ca şi până acum, însă acum sunt separate de el."

 

Acest lucru decide că versiunea noastră obişnuită dă un sens adevărat pasajului, în interpretarea: "ei s-au ridicat afară din apă." Urmăreşte faptul că ei trebuie să fi fost în apă atunci când botezul a fost îndeplinit; şi că ei ar fi coborât în apă pentru îndeplinirea sa.

 

A fost argumentat că, dacă coborând în apă dovedeşte scufundarea, Philip a fost scufundat la ca şi eunucul; deoarece amândoi au coborât în apă. Dacă susţinem că coborârea în apă semnifică a merge sub suprafaţa acesteia, acest argument ar putea fi aplicat; şi ar putea deasemenea să fie argumentat împotriva noastră că clauza ce i-a inspirat pe istorici, "l-a botezat", este de prisos. Însă noi înţelegem că scufundarea este denotată prin această frază; contextul arătând clar care din cele două persoane a fost scufundată. Niciun alt motiv satisfăcător, pentru a merge în apă, nu poate fi atribuit. Însă adevărat vorbind, această dovadă circumstanţială nu este necesară. Fraza: "l-a botezat", declară în mod expresiv ce a fost înfăptuit.

 

În pasajul: "Ioan boteza în Enon, lângă Salim, deoarece acolo era multă apă"(190), a fost pretins faptul că traducerea adecvată este multe ape; şi este argumentat că apele erau multe izvoare sau pârâie, nefiind bune pentru scufundare, însă necesare pentru existenţa şi comfortul mulţimilor ce asistau la slujba lui Ioan.

 

Cuvântul interpretat ca apă denotă elementul, ci nu un izvor sau pârâu. Era folosit la plural, la fel cum folosim cuvântul cenuşă pentru a denota un element, nu a-l separa. În fraza: "de multe ori duhul l-a aruncat în foc şi în apă"(191), foc fiind singularul, iar apa pluralul în textul original. Dacă cuvântul din urmă ar fi pus la plural, pentru a denota o colecţie diferită de elemente în care tinerii afectaţi cad în diferite momente, cuvântul foc ar avea nevoie, pentru acelaşi motiv, de plural. Prin urmare fraza multe ape nu semnifică multe izvoare mici sau fluxuri. Atunci când Isaiah a spus: "Naţiunile se vor grăbi la fel ca graba multor ape"(192); atunci când David a spus: "Domnul deasupra etse mai măreţ decât sunetul multor ape, şi decât puterea valurilor mării"(193); şi din nou: "M-a scos din multe ape"(194); atunci când Ioan a spus: "Vocea sa era ca sunetul multor ape"(195); presupunerea că multe izvoare mici şi pârâiaşe era intenţionată, este inadmisibilă. Aceeaşi frază, multe ape, este folosită pentru râul Eufrat.(196) Urmăreşte, astfel, faptul că schimbarea propusă a traducerii nu poate fi de niciun folos pentru a reduce evidenţa în favoarea scufundării. Cât despre susţinerea cum că apa era necesară pentru traiul şi comfortul oamenilor; răspundem că acest lucru, fie că este adevărat sau nu, nu este ceea ce istoricul a declarat. "Ioan boteza deoarece era multă apă." Apa era necesară pentru botez; iar legătura clauzelor arată că locul a fost ales ţinând cont de administrarea ritualului.

 

Argumentul 7. – În câteva cazuri, circumstanţele ce asistă botezul interzic convingerea că era administrat prin scufundare.

 

Acest argument este periculos. Dacă Sfântul Duh afirmă că persoanele erau botezate, şi dacă a boteza înseamnă a scufunda, noi trebuie să-i primim mărturia; iar dacă există vreo dificultate în a respecta probabilitatea faptului prezentat în imaginaţia noastră, ar trebuie să-o atribuim ignoranţei noastre. Dacă un istoric obişnuit relatează ce nu poate fi crezut, atunci când e înţeles conform legilor stabilite ale limbii, nu putem inventa noi legi pentru a uşura veridicitatea sa; însă îi acceptăm declaraţia ca fiind incredibilă. Cei ce cer acest argument ar trebui să se păzească dacă contestă veridicitatea Sfântului Duh.

 

S-a crezut că nu se putea obţine suficientă apă în Ierusalim pentru scufundarea a trei mii de oameni în ziua Pentecostului. Ierusalimul era capitala religioasă a unei naţiuni religioase, ale cărui forme de slăvire necesitau ceremonii frecvente de purificare. Aceste purificări nu erau îndeplinite exclusiv prin stropirea apei sfinţite; însă în diferite cazuri, persoana murdară trebuia să-şi spele hainele şi să se îmbăieze în apă.(197) Proviziile pentru asemenea îmbăiere erau necesare peste tot în ţară. La Cana, un oraş obscur din Galileea, o familie săracă ce nu putea face rost de vin suficient pentru ospăţul unei nunţi, avea şase vase de piatră pentru apă ce conţineau două sau trei putinei fiecare, folosite pentru purificare.(198) Asemenea provizii erau în mod special necesare în Ierusalim, centrul de venerare. Aici sacrificile lor trebuiau oferite, iar aici întreaga naţiune trebuia să se adune pentru ospeţele lor; iar acestea erau interzise să fie sărbătorite într-o stare de murdărie. Pregătind aceste ospeţe, ştim din mărturia exprimată a lui Ioan că oamenii mergeau la Ierusalim "pentru a se purifica".(199) Astfel, unele provizii trebuie să fi existat, şi trebuie să fi fost accesibile oamenilor şi suficiente pentru necesitatea acestora, la aceste mari adunări. Privilegiul ce era pentru toată lumea din fiecare naţiune sub ceruri la acest ospăţ al pentecostului, aparţinea în mod egal apostolilor şi celor trei mii care erau botezaţi; deoarece toţi aceştia erau Evrei, pe deplin îndreptăţiţi să intre în templu şi să îndeplineasă orice serviciu public al naţiunii. Dacă oricare dintre conducători ar fi vrut să-i împiedice, încă se temea te popor; deoarece atunci când aceste boteze erau îndeplinite, administratorii şi supuşii "aveau favoruri cu toţi oamenii." Dacă, prin urmare, cineva ar fi persistat cu întrebarea unde se găsea apa pentru a scufunda atât de mulţi, noi întrebăm în schimb unde se găsea apa necesară pentru purificarea întregii naţiuni?

 

În Ierusalim, după cum este şi acum, sunt cisterne mari cu apă pe pământ, ataşate la locuinţe private; am putea presupune că, atunci când oraşul era în vechea prosperitate, asemenea rezervoare erau mai numeroase. Este probabil ca accesul la acestea, la fel şi la camerele unde se ţinea Paştele Evreiesc, era des obţinut de adunarea veneratori. Dintre cei convertiţi ce erau botezaţi în ziua Pentecostului, este probabil ca mulţi să fi locuit în oraş, iar dacă utilizarea rezervoarelor private era necesară pentru botez, rezervoarele lor erau fără îndoială în slujba apostolilor. Existau deasemenea iazuri publice, despre care Chateaubriand, ce a vizitat Palestina pe la începutul secolului actual, spune următoarele lucruri:

 

După ce am coborât muntele Zion pe partea estică, am ajuns, la baza sa, la fântâna şi iazul de la Siloe, acolo unde Hristos i-a redat vederea orbului. Izvorul izvorăşte dintr-o piatră şi curge într-un curent liniştit. Iazul sau mai bine spus cele două iazuri cu acelaşi nume, sunt foarte apropiate de izvor. Aici se află deasemenea şi un sat numit Siloan. La baza acestui sat este altă fântână, numită Rogel în Scriptură. Opus acestei fântâni este o a treia, ce îşi are numele după Maica Sfântă. Fântâna Maicii îşi amestecă curentul cu fântâna de la Siloe.

 

Acum nu mai avem nimic din arhitectura primitivă a Evreilor din Ierusalim, cu excepţia Iazului de la Bethesda. Acesta încă se vede lângă poarta Sfântului Ştefan, legând templul la nord. Este un rezervor de o sută cincizeci de picioare lungime şi patruzeci lăţime; Iazul este acum uscat şi pe jumătate umplut. Pe partea vestică pot fi deasemenea văzute două bolte, ce probabil că făceau legătura cu vreun apeduct ce purta apa în interiorul templului.

 

Dimensiunea Iazului de la Bethesda, după cum a fost descris de Maundrell, are o sută douăzeci de picioare lungime, patruzeci lăţime şi opt adâncime. Până şi cele mai mic dimensiuni date de Chateaubriand indică o rezervă suficientă de apă în acest iaz pentru tot botezul pentecostului. O îndoială a fost ridicată recent dacă excavările măsurate de aceşti călători sunt identice cu vechea Bethesda: atenţia fiind îndreptată spre o fântână vecină, apa căreia, în loc să curgă regulat, câteodată se ridică printr-o mişcare bruscă şi după o vreme revine la nivelul său normal. Acest lucru acceptă relatarea lui Ioan legat de străvechiul iaz: "Un înger a coborât la un moment dat în iaz şi a tulburat apa."(200) Ipoteza este predispusă la obiecţii puternice, de care scopul nostru nu are nevoie pentru a fi prezentate. Nici nu este necesar pentru noi să apărăm corectitudinea tradiţiei, ce consideră excavaţia ca fiind străvechea Bethesda. Multă apă a fost necesară pentru oraş; iar, atunci când multe rezervoare au fost săpate prin multă trudă şi cheltuială, este probabil ca o cavitate ce poate conţine o rezervă mare din elementul dorit, nu a fost lăsată să zacă fără a fi folosită. Dacă a conţinut apă, iazul, orice nume ar fi avut, ar putea să fi fost locul de botezare din acea zi memorabilă.

 

Însă Iazul de la Bethesda nu era singurul rezervor suficient de spaţios pentru scufundarea a trei mii de oameni. Facilităţile pentru călătorie din timpurile noastre au interpretat vizite frecvente la lumea străveche; iar oamenii ce trăiesc acum ne-au dat multe cunoştiinţe legate de geografia sa şi antichităţi prin investigaţile lor. Învăţatul Dr. Robinson a explorat de două ori Palestina cu o ilustraţie specială a Bibliei; rezultatul cercetărilor sale a fost dat lumii într-o lucrare mare ce abunda în informaţii. Rev. George W. Samson a vizitat deasemenea aceiaşi ţară pe parcursul anilor şi a arătat o atenţie particulară către întrebarea noastră, printr-o lucrare scurtă dar excelentă numită: "The Sufficiencz of Water for Baptizing Jerusalem, and elsewhere in Palestine, as recorded in the New Testament." În această lucrare, condiţia prezentă a iazurilor de la Ierusalim, şase la număr, este descrisă; iar dimensiunile a cinci, conform măsurătorilor Dr. Robinson, sunt după cum urmează:

 

 

Lungime

Lăţime

Adâncime

Iazul de la Bethesda

360

130

75

Iazul de la Siloam

53

18

19

Vechiul sau Superiorul Iaz din drumul de la Câmpul lui Fuller

316

200

218

18

Iazul de la Hezekiah

240

140

 

Iazul Inferior de la Gihon

595

245

275

35

42

 

Adâncimea Iazului de la Hezekiah variază, fundul său fiind un plan înclinat, iar marginile Iazului Inferior de la Gihon, ce acoperă mai mult de patru acrii de teren, sunt noroioase. În acestea orice adâncime convenabilă pentru botez ar putea fi obţinută cu uşurinţă. Atunci când facilităţile scufundării erau abundente, nu avem niciun motiv pentru a inventa noi sensuri ale cuvântului pe care istoricul sfânt l-a folosit în timp ce înregistra botezul de la Ierusalim. Dacă nu putem oferi vreo ipoteză probabilă respectând rezerva de apă, trebuie totuţi să primim mărturia Duhului Sfânt conform înţelesului adecvat al cuvintelor sale şi să credem declaraţia sa ca fiind adevărată; însă investigaţiile ce au fost făcute, înlătură toate dificultăţile.

 

A fost presupus mai departe că nu a fost destul timp pentru a scufunda atât de mulţi; însă această dificultate nu este una ce trebuie să deterioreze credibilitatea relatării. Mulţi, dacă nu toţi cei şaptezeci cărora Hristos le-a poruncit, erau probabil prezenţi la această ocazie; iar apostolii au avut autoritatea de netăgăduit de a controla administrarea ritualului. Cu atât de mulţi agenţi, munca a necesitat muţin timp. În renaşterile moderne, numerele persoanelor scufundate prin practicarea credinţei este câteodată mare; iar, după observarea timpului necesar, unii au susţinut că apostolii înşişi i-au botezat pe convertiţi în ziua Pentecostului. Stropirea, dacă era îndeplinită cu solemnitate conform ritualului religios, ar necesita la fel de mult timp ca şi scufundarea. Putem astfel crede relatarea sacră, fără a inventa noi sunsuri ale cuvântului a boteza.

 

S-a presupus că botezul temnicierului Philippinez şi a casei sale nu a fost prin scufundare; deoarece a luat loc noaptea, în închisoare. Cât despre timp; persecuţia ce era ridicată împotriva lui Pavel şi a lui Silas, şi relaţi pe care temnicierul o avea cu guvernul oraşului, făcea mai convenabil de a administra scufundarea noaptea decât să o amâne pentru a doua zi. Cât despre loc; nu există nicio dovadă că ar fi fost administrat în închisoare. Pavel şi Silas au fost aduşi afară şi au predicat Cuvântul temnicierului şi "tuturor celor din casa sa." După predică, trebuie să fi părăsit caasa pentru administrarea botezului; deoarece este în mod special declarat că temnicierul, după aceea, "i-a adus în casa sa şi le-a dat să mănânce."(201) Nu se spune unde a fost îndeplinit ritualul. Ar fi putut fi, după cum este obişnuit în Est, un rezervor de apă în incinta închisorii; ştim asta deoarece istoricul inspirat ne-a informat astfel, că exista un râu(202) lângă. Nu era nevoie, astfel, de apă.

 

Argumentul 9. – Isus le-a spus discipolilor săi: "Ioan a botezat întradevăr cu apă; însă voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt în scurt timp."(203) Această promisiune a fost îndeplinită în ziua Pentecostului. Duhul s-a revărsat atunci asupra lor; şi întrucât Hristos a numit acest lucru botez, avem dovada că revărsarea este botezul.

 

Sfântul Duh nu este un factor material; iar toate reprezentaţiile operaţilor sale ce reies din lucrurile materiale sunt necesar imperfecte. A scufunda prin Duh, şi a revărsa Duhul, sunt expresii figurative, iar lucrurile pe care le semnifică ascund unele asemănări cu scufundarea în apă şi revărsarea apei. Însă asemănarea este în opinia noastră, şi nu în lucrurile însele; deoarece între ce este spiritual şi ce este material, nu poate fi vreo asemănare, strict vorbind. Diferitele figuri ar putea fi folosite pentru a reprezenta acelaşi lucru, iar dacă expresiile figurative a revărsa Duhul şi a boteza prin Duh, se referă exact la acelaşi lucru, nu ar însemna că figurile prin care ele sunt reprezentate sunt identice. Însă dacă figurile nu sunt identice, ele nu pot furniza nicio dovadă că a revărsa înseamnă a boteza.

 

Dumnezeu a promis prin profetul Joel: "Îmi voir revărsa Duhul."(204); iar Hristos a promis discipolilor săi astfel: "Veţi fi scufundatţi în Duhul Sfânt."(205) Amândouă premisele au fost îndeplinite în ziua Pentecostului; însă cele două premise arată influenţa Duhului comunicată prin diferite aspecte. În unul este văzut ca revărsându-se din Dumnezeu, şi este asemenea apei revărsate; iar în celălalt este văzut ca afectând toate puterile apostolilor, încercuindu-le şi umplându-le, după cum apa înconjoară şi îmbibă substanţele ce sunt scufundate în ea. Figurile, aşadar, nu doar că diferă una de cealaltă, ci sunt şi folosite pentru a reprezenta lucruri diferite. Prin urmare, ele nu pot furniza nicio dovadă că a revărsa înseamnă a boteza.

 

Argumente împotriva obligaţiei literare

 

Argumentul 1. – Botezul este o implă ceremonie, iar, în ochii lui Dumnezeu, are o importanţă mult mai mică decât datoriile morale. Instituind-o, Hristos nu a planificat să-i lege pe discipolii săi de fiecare literă din porunca sa; însă a intenţionat ca ei să-şi acomodeze modul de ascultare circumstanţelor ce ar putea apărea, dacă îndeplineau ce a plănuit el. El le-a porunci discipolilor săi să-şi spele picioarele unul altuia. Această poruncă a fost dată într-un timp în care spălarea picioarelor era o acţiune obişnuită de ospitalitate; iar noi judecăm acum pe bună dreptate că de când această utilizare a dispărut, trebuie să îndeplinim porunca altfel. Astfel el a poruncit scufundarea, atunci când scufundare cu scopul purificării era folosită în fiecare zi; însă pentru noi cărora spălarea obişnuită este parţială, alt mod de a reprezenta purificarea este mai bine adaptat. Aceasta a fost judecata evlavioşilor; iar binecuvântarea abundentă a lui Dumnezeu asupra lor arată că ei se bucură de aprobarea sa.

 

Botezul este întradevăr o ceremonie; însă este o ceremonie dată de Dumnezeu. În datoriile morale ce apar din relaţiile pe care le avem, şi fondată pe motivele pe care le putem înţelege, datoria trebuie să varieze conform diferitelor relţii, existând un scop pentru exercitarea motivului luminat; Însă instituirile pozitive se bazează pe simpla voinţă a făcătorului de legi, şi prin respect faţă de ele, a asculta sau a nu asculta este singura problemă şi singura diversitate. O ceremonie a instituirii pozitive este posibil să fie ea însăşi scurtă; însă ascultarea în timpul îndeplinirii ei, este foarte bine văzută în ochii lui Dumnezeu; iar neascultarea simplelor necesităţi ceremoniale, el a pedepsit-o în unele cazuri printr-o manieră exemplară. Dacă binecuvântează în abundenţă pe mulţi ce neglijează porunca botezului, asta dovedeşte măreaţa sa bunătate şi nu inocenţa lor.

 

Cei ce recunosc o îndepărtare de la porunca lui Hristos, se mulţumesc cu credinţa că obţin botezul, chiar dacă nu sunt scufundaţi, crezând că înţeleg pe deplin subiectul şi toate lucrurile pe care le-a vrut făcătorul de legi. Nu este acest lucru destul de arogant? Este în mod cert mai sigur să credem că Hristos este mai înţelept decât noi şi să arătăm ascultare faţă de învăţăturile sale. Dacă botezul reprezintă înmormântarea şi învierea lui Hristos, la fel şi spălarea păcatelor, cei ce neglijează scufundare nu obţin botezul. Avem motive să credem că instituirile pozitive erau parţial date pentru a testa şi a promova ascultarea. Cei ce eşuează să asculte strict învăţăturile divine, nu doar eşuează să îndeplinească voinţa înţelepciunii infinite, ci lucrează împotriva planurilor făcătorului de legi.

 

Porunca de a spăla picioarele unul altuia nu se compară cu cea ce impune botezul. Pe cea din urmă, adepţii stropitului o recunosc ca fiind o obligaţie permanentă, o ceremonie Creştină a instituirii pozitive; însă pe cea dinainte nu o văd astfel. Acesta nu este locul potrivit pentru a investiga dacă spălarea picioarelor trebuia să fie o ceremonie obligatorie. În opinia noastră nu a fost. Dacă poate fi făcut astfel încât să pară că am judecat greşit, va fi datoria noastră, să nu facem ca greşeala noastră să fie un argument al nesupunerii, ci să modificăm practica noastră şi să ne conformăm strict asupra fiecărei cerinţe divine.

 

Argumentul 2. - Atunci când Hristos a instituit eucharistul, el a poruncit: "faceţi asta."(206) Şi totuşi nimeni nu îşi imaginează că suntem legaţi să facem tot ce a făcut el cu acea ocazie. El s-a întâlnit într-o cameră superioară, noaptea; şi s-a sprijinit în timp ce mânca. Nu presupunem că suntem obligaţi să îl imităm; ci doar să facem ce este necesar pentru a îndeplini scopurile morale ale instituirii. Prin aceeaşi regulă a interpretării, nu suntem legaţi să ne conformăm literar cu porunca botezului.

 

Nu există niciun motiv pentru a preuspune că pronumele "asta", din comanda "faceţi asta", se referă la locul, timpul sau maniera în care Hristos a luat cina. Se referă evident la acţiunile de a mânca pâine şi a bea vin; şi precis ce semnifică, sunt obligaţi să facem; precis semnificaţia cuvântului a boteza este ce trebuie să facem în ascultarea poruncii ce impune botezul. Pentru a ne uşura de obligaţia unei ascultări stricte cu motivul că scopurile morale ale instituirii lui Hristos ar putea fi obţinute fără aceasta, este de a legifera pentru Hristos.

 

Argumentul 3. – Hristos a plănuit ca religia sa să fie universală şi a adaptat-o la orice mediu de pe pământ şi fiecare condiţie sau grad printre oameni. Scufundarea nu este potrivită climatelor reci, fiind imposibilă pentru cei infirmi şi bolnavi, şi este respingătoare pentru cei delicaţi şi rafinaţi; Respectarea neschimbătoare a ei nu poate să fi fost solicitată de cel care spune: "Datoria meu este simplă, iar povara uşoară."

 

Răspunsul nostru simplu la acest argument este, că este porunca lui Dumnezeu. Nu îndrăznim, prin raţionamentele noastre greşite de la principiile generale, să încercăm să determinăm voinţa făcătorului nostru de legi divin, atunci când avem în posesia noastră porunca sa legată de subiect. Hristos ştia toate climatele pământului şi toate condiţiile şi gradele dintre oameni, adaptând astfel religia sa conform acestora cum se putea mai bine. Dacă infirmii şi bolnavii nu pot asculta, există o urmă de responsabilitate în acest caz. Dacă cei delicaţi şi rafinaţi nu vor asculta, va trebui să lase plăcerea de a asculta celor ce cred că nu este umilitor de a urma paşii Domnului şi Stăpânului lor. Deşi datoria lui Hristos este simplă, este totuşi o datorie; iar mândria şi delicateţea falsă ar putea refuza să o poarte; însă dragostea o pot face încântătoare şi primitoare.

 

 

 

 

Mijloacele Harului - Cele care ne susţin cu adevărat viaţa

partea 2

 

de Marian Ghita

 

Psalmul 102

 

b. Cuvântul Scripturilor - mijloc al harului lui Dumnezeu de întărire spirituală

 

În partea a doua a psalmului 102 (v. 12-22) descoperim un alt mijloc al harului lui Dumnezeu, foarte eficient în criza pe care omul lui Dumnezeu o traversează. Acesta este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, meditația asupra lui, hrănirea sufletului lui cu acest cuvânt. Psalmistul meditează la faptul că Domnul va zidi din nou Sionul (muntele din Ierusalim unde era palatul împărătesc al lui David). Este vorba aici despre nădejdea restaurării împărăției lui Israel din partea Domnului. Psalmistul se ridică din starea lui desnădăjduită încurajându-se cu promisiunea Domnul, că va restaura Sionul și astfel va răspunde gemetelor prinșilor de război și-i va elibera din starea lor de robie (v. 16,20).

 

Să încercăm să înțelegem mai bine implicațiile acestei încurajări din v. 12-22.

 

Să observăm mai întâi că psalmistul își însușește promisiunea de restaurare a Sionului și așteaptă vremea hotărâtă de Domnul pentru această restaurare. El știe, conform cuvântului revelat al lui Dumnezeu, că este vremea ca să se arate îndurarea Domnului (v. 13-16). Acest lucru îl vedem foarte clar în Daniel 9. Daniel privește în cartea Ieremia și acolo vede că robia iudeilor va fi de 70 ani (Dan. 9:2; Ierem. 25:11-12; 29:10). Spre sfârșitul acestei perioade Daniel caută fața Domnului și se roagă pentru izbăvirea promisă (Dan. 9). Acest fapt este foarte important. Daniel nu forțează mâna Domnului ca El să intervină înainte de vreme. El se roagă pe baza promisiunii explicite a Scripturii și el așteaptă vremea hotărâtă de Domnul pentru împlinirea promisiunii restaurării Sionului. Nu vedem nimic la Daniel din folosirea procedeelor minții, menționate mai sus, ca și cum ele ar avea vreun sorț de izbândă. Nu-l vedem pe Daniel afirmând dorințe personale și prin puterea acestei afirmări să aștepte realizarea dorințelor sale. El știe ce a spus Dumnezeu cu privire la izbăvirea poporului Său, știe ce este scris în Scriptură și se roagă Domnului ca la vremea hotărâtă de El să-Și împlinească promisiunile. Aceasta face psalmistul în Ps. 102:12-22. Psalmistul se vede total neputincios în a realiza el ceva, se bucură de promisiunea Domnului și așteaptă cu încredere împlinirea acestei promisiuni. Domnul este prezentat aici ca Cel credincios și atotputernic în împlinirea cuvântului Lui și omul lui Dumnezeu se odihnește și se bucură în această nădejde (vezi v. 19-22). Credinciosul adevărat nu are puteri mentale în el însuși care să-i permită să folosească gândirea pozitivă sau vizualizarea viitorului sau să afirme ceea ce el își dorește și în felul acesta el să „producă” prin puterea minții sale „realități” dorite de el. El are doar pe Domnul care este pentru el Acela care este, Acela care este real și atotputernic; are cuvântul Lui la care se uită cu atenție și crede că acest cuvânt se va fi împlinit la vremea stabilită de Domnul și în termenii hotărâți de El. El se roagă Domnului ca El să-Și împlinească planurile și se bucură astfel în bunătatea și credincioșia Domnul. Credinciosul adevărat înțelege că promisiunile lui Dumnezeu sunt „nespus de mari și scumpe” (2 Pet. 1:4) și acceptă prin credință să se bucure de ele. El nu-și proiectează în mintea sa dorințele lui personale și nu are neobrăzarea să-i ceară lui Dumnezeu împlinirea acestora, pentru că pentru el aceste promisiuni din Scriptură devin dorințele lui (îi sunt suficiente acestea pentru a se simți binecuvântat – vezi 2 Pet. 1:2-4). De asemenea, el nu acționează ca un dumnezeu care își folosește puterea minții să genereze împlinirea a ceea ce el dorește.

 

c. Ancorarea în Cristos - mijloc al harului lui Dumnezeu de împlinire adevărată 

 

Să privim, de asemenea, și la partea finală a psalmului 102 (v. 23-28). Nădejdea psalmistului, că Domnul își va împlini promisiunile, este reală și deplină. Dar, pentru el se ivește o problemă nouă și din nou îl vedem că se roagă lui Dumnezeu pentru soluționarea acestei probleme. El știe că împlinirea cuvântului lui Dumnezeu se va face la momentul stabilit de El în istorie. Psalmistul se vede în această situație un om limitat și cu o viață scurtă. Își dă seama că nu va apuca să vadă cu ochii lui împlinirea eliberării sale și vremea restaurării Sionului (v. 23). Nu se roagă însă pentru ca Domnul să-Și accelereze intervenția Sa salvatoare în istorie, pentru ca astfel să aibă și el parte de salvare din robie. El știe foarte bine că anumite lucruri nu se vor schimba. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare este făurit de El din veșnicie și este foarte bun așa cum l-a conceput Dumnezeu (vezi Ecles. 3:11,14). Credincioșii adevărați nu se vor ruga niciodată pentru lucruri pe care Dumnezeu nu vrea să le schimbe. El se supune astfel voii lui Dumnezeu, pe care o vede bună, plăcută și desăvârșită (Rom. 12:2). Dar psalmistul se roagă pentru altceva: „Dumnezeule (spune el), nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic!” (v. 24). De fapt, psalmistul se roagă să aibă și el posibilitatea de a vedea împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu, a promisiunilor Sale. Să facă Dumnezeu în așa fel ca să aibă și el viață atunci când Dumnezeu va aduce vremea hotărâtă a împlinirii planurilor Sale. Ce-ar însemna oare acest lucru în mintea psalmistului? Să nu moară? Să învie atunci când va veni vremea ca robii Domnului să locuiască țara în prezența binecuvântării Sale (v. 28)? Nu știm ce a gândit exact psalmistul. Știm însă că el înțelegea foarte bine că viața lui pe pământ este scurtă (vezi Ps. 90:10) și Dumnezeu o va curma la momentul hotărât de El. Desigur, știa și faptul că Domnul a lungit viața unor oameni ai Lui, ca răspuns la rugăciunile înălțate către El (vezi Ezechia în Isaia 38). Domnul putea să facă și acest lucru dacă voia. Însă nu cred că psalmistul se gândea doar la o lungire temporară a vieții lui. El dorea să se bucure din plin de binecuvântarea veșnică a restaurării poporului din care el făcea parte. În mod sigur, el credea că Dumnezeu îi va învia pe ai Lui, pentru a se bucura de împărăția Sa veșnică. Daniel a primit de fapt din partea Domnului asigurarea că se va scula dintre cei morți să se bucure de partea sa de moștenire la sfârșit (Dan. 12:8-13). Este evident că Dumnezeu avea în vedere învierea pentru binecuvântare veșnică a celor credincioși, așa cum și cei necredincioși vor învia la sfârșit pentru pedeapsă veșnică (vezi Dan. 12:1-3). Aceasta de fapt este rugăciunea psalmistului. Știind că Dumnezeu este veșnic și anii Lui nu se vor sfârși (v. 24,27), el se roagă Domnului pentru această înviere glorioasă. Este mare lucru să înțelegi planurile lui Dumnezeu pentru istorie și să te rogi ca ele să se împlinească așa cum Dumnezeu a hotărât și să te bucuri și tu însuți de această împlinire. Nimic nu vedem la psalmist din pretențiile oamenilor cu gândire păgână, prin care ei vor să realizeze ceea ce vor ei de fapt. Psalmistul stă înaintea Domnului în umilință, îți varsă sufletul înaintea Lui în rugăciune, privește în cuvântul Scripturii pentru a înțelege planurile și voia Lui și-și pune încrederea în El pentru a primi răspuns la nevoia lui. Așa procedează un om evlavios, cu teamă de Dumnezeu.

 

În acest fel, ni se înfățișează un alt mijloc al harului lui Dumnezeu de care psalmistul se folosește în împlinirea nevoii lui. Putem spune că acest din urmă mijloc ține în totul de harul suveran al lui Dumnezeu. Nu că celelalte mijloace menționate nu au în vedere intervenția plină de îndurare și de bunătate a lui Dumnezeu, dar acest din urmă mijloc ne vorbește în mod cu totul special de inima și măreția lui Dumnezeu. Vom numi acest mijloc al harului lui Dumnezeu ca fiind mizarea psalmistului pe persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, fără de care nimic nu poate fi posibil în primirea binecuvântării din partea lui Dumnezeu. Este drept că noi vorbim aici despre ceva care nu este deplin revelat în Vechiul Testament și în psalmul 102. Dar avem revelația Noului Testament care ne deslușește frumusețea și bogăția harului lui Dumnezeu, în binecuvântarea pe care El o oferă sfinților Săi, fie ei din vremea Noului Testament sau celor din perioada Vechiului Testament. Să observăm cu atenție textul psalmului.

 

Psalmistul se roagă ca Dumnezeu să-i dea și lui harul să se bucure de binecuvântarea împlinirii promisiunilor pe care Domnul o va aduce în istorie la vremea hotărâtă de El, deci la vremea sfârșitului. De aceea omul lui Dumnezeu exclamă: „Dumnezeule nu mă lua la jumătatea zilelor mele” (v. 24). El este conștient că viața lui pământească este scurtă și nu va apuca să trăiască până la vremea istorică a împlinirii promisiunii deplinei izbăviri din starea lui de jale. Dar el strigă la Dumnezeul lui ca să intervină în mod miraculos în viața lui pentru a-l face și pe el părtaș la această izbăvire. Acesta este sensul cererii sale. De asemenea, psalmistul Îl imploră pe Dumnezeu în această cerere, mizând pe veșnicia lui Dumnezeu (vezi v. 24-27). El știe că, deși omul are viața scurtă pe pământ, totuși Dumnezeu către care se roagă este, El Însuși, veșnic, a creat întregul univers și va rămâne veșnic în gloria Sa. Rugăciunea psalmistului este ca și el să beneficieze de binecuvântările veșniciei lui Dumnezeu. Desigur, orice om se poate ruga lui Dumnezeu pentru orice lucru. Dar cum va lucra Dumnezeu aceasta? Răspunsul este dat de ceea ce ne este revelat în Scriptură în Evrei 1:10-12. În acest pasaj din Noul Testament, Duhul Sfânt citează cuvintele din psalmul 102:24-27. Și pasajul din Evrei este aplicat unicului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos. Autorul epistolei către Evrei demonstrează astfel (în cap. 1) că Fiul lui Dumnezeu este mai mare decât îngerii. Numai despre El Dumnezeu a afirmat că anii Lui sunt veșnici, că El a întemeiat pământul și cerurile în vechime (vezi Ioan 1:1-3), că totul va pieri dar El, Fiul, va rămâne pentru veșnicie; numai El, Fiul lui Dumnezeu, este Același și anii Lui nu se vor sfârși. Incredibil. O rugăciune a unui om, a psalmistului, este luată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și cuvintele acestea sunt aplicate Fiului lui Dumnezeu, Domnului Isus Cristos. Nu putem considera că este aici o eroare de traducere a textului biblic. Este adevărat că ediția Vechiului Testament, care a fost folosită de Domnul Isus Cristos, de apostoli în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu și pentru citatele date în scrierile Noului Testament, nu este textul ebraic (deci original) al Vechiului Testament, ci este traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de „Sepuaginta”. Cineva ar putea spune că o asemenea citare a textului vechiului Testament în Noul Testament (din Ps. 102:24-27 în Evr. 1:10-12) ar fi o eroare regretabilă. Dar nu este deloc așa. Sensul celor două pasaje, deși pare diferit, este sensul pe care l-a autorizat Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Domnul Isus, în predicarea Lui, apostolii în predicarea lor și scriitorii Noului Testament care ne-au dat Noul Testament pe care îl avem, deși au folosit textul grecesc al Vechiului Testament (nu textul ebraic), ne spun că ambele texte (cel ebraic și cel grecesc) au fost sfințite de Duhul lui Dumnezeu care ne-a dat întreaga Scriptură. Deci, cele două pasaje menționate sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, și ele nu se contrazic ci se completează, deși apar a fi diferite.

 

Implicația este extraordinară pentru psalmist cât și pentru noi. Când psalmistul se roagă lui Dumnezeu pentru ca, în îndurarea Lui, Dumnezeu să-i dea harul de a vedea împlinirea în istorie a promisiunii restaurării Sionului, el apelează prin credință la Cel care este singurul care poate răspunde unei astfel de rugăciuni, pentru că numai El este Dumnezeu și numai El este veșnic. Cum răspunde Dumnezeu la cererea lui? Din Evrei 1:10-12 înțelegem că Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat El asupra Lui rugăciunea psalmistului. El vine apoi înaintea Domnului cu această rugăciune ca și cum El se roagă rugăciunea psalmistului. Iar Dumnezeu Tatăl îi răspunde Fiului: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta și vor fi schimbate, dar Tu ești același și anii Tăi nu se vor sfârși” (Evr. 1:10-12). Aceasta înseamnă că deși Fiul va trece prin moarte, ca orice muritor, El va învia și va rămâne viu în vecii vecilor. Deci, El va avea parte de binecuvântarea restaurării Sionului pentru că Dumnezeu nu-L va lăsa pe Fiul Lui în mormânt (Fapte 2:24-28). Este interesant că și David, deși a murit și încă nu este înviat (Fapte 2:29-31) ci este deocamdată în mormânt, totuși el s-a bucurat că nu va rămâne permanent în mormânt (vezi Ps. 16:8-11). Și aceasta din cauza Fiului lui, care urma să fie de fapt Fiul lui Dumnezeu – Domnul Isus Cristos. Psalmistul deci, are nădejdea învierii și a binecuvântării veșnice din cauza Fiului lui Dumnezeu care s-a identificat cu noi în toate lucrurile. Atunci când noi ne identificăm cu El prin credință, vom avea parte de ceea ce Dumnezeu va face pentru Fiul Lui.

 

În acest fel, se va împlini ce este scris în Galateni 3:29: „Și dacă sunteți ai lui Cristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință”. Aceasta pentru că Dumnezeu a făcut toate promisiunile lui Avraam și seminței Lui (adică lui Cristos) (Gal. 3:16). „În Cristos” oricine se roagă lui Dumnezeu pentru binecuvântarea mântuirii veșnice va căpăta cu siguranță răspuns, așa cum și autorul psalmului 102 va căpăta răspuns la rugăciunea lui. Fiind în Cristos, orice credincios se va bucura de binecuvântarea harului Lui din plin.

 

Concluzii

 

Concluzia este aceasta: Când cineva folosește mijloacele harului lui Dumnezeu, așa cum psalmistul le-a folosit (rugăciunea cu credință către Dumnezeu; încrederea în cuvintele promise de Dumnezeu în sfintele Scripturi; rămânerea în Cristos Domnul), atunci, oricât de întunecat este universul în care se găsește el aici pe pământ, el se va bucura de nădejdea în binecuvântările harului lui Dumnezeu care sunt în Cristos și care sunt promise prin Cuvântul Scripturilor.

 

Toate mijloacele spirituale pe care omul le folosește prin puterea sa sunt deșarte și nu oferă nici o binecuvântare divină reală. De aceea să renunțăm la ele, să le socotim ca un gunoi, dacă vrem să nu fim înșelați prin ele. Noi, cei care Îl cunoaștem pe Dumnezeul cel viu și adevărat, în Cristos Domnul, să ne folosim doar de mijloacele harului lui Dumnezeu, doar de cele pe care le promovează Sfânta Scriptură în umblarea noastră pe acest pământ. AMIN.

 

 

 

Viorel ArdeleanCare este sursa principală a păcatului în om


de Ardelean Viorel

 



1. INTRODUCERE

2. PĂCATUL
a. TERMINOLOGIE
b. SURSA PĂCATULUI ÎN UNIVERS
c. TRANSCENDENŢA ŞI IMANENŢA

3. NATURA PĂCATULUI
a. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CAUZELE PĂCATULUI
b. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CARACTERUL PĂCATULUI
c. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ NATURA PĂCATULUI

4. SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM
a. IDOLATRIA
b. MÂNDRIA,
c. LIBERTATEA UMANĂ
d. NECREDINŢA

5. CONCLUZII


1.INTRODUCERE

Dumnezeu a creat cosmosul printr-un act direct de creaţie, in şase zile de douăzeci si patru de ore, nu printr-un proces de evoluţie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3)[1]. La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Geneza 1:1). El s-a uitat la tot ce făcuse şi le-a declarat foarte bune (Geneza 1:3). Dumnezeu creează omul după chipul şi asemănarea Sa „Imago Dey.” În urma neascultării omului de Dumnezeu păcatul pătrunde în lume şi afectează întreaga rasă umană . Geneza 5:3 La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Dumnezeu a blestemat şarpele, omul femeia dar şi pământul.(Geneza 3:17). Păcatul este o realitate, care a intrata în lume datorită neascultări primilor oameni de Dumnezeu şi El decide că „Plata păcatului este moartea” care este prezentat atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Pavel spune că toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de Slava lui Dumnezeu. Păcatul afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu şi relaţiile dintre oameni. Consecinţele căderii omului în păcat sunt frica, ruşinea, moartea fizică şi spirituală, dizgraţia divină, vina, fuga de realitate, negarea păcatului, autoînşelarea, insensibilitate, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţii cu alţii, incapacitatea de a iubi, negarea autorităţi[2]. Majoritatea dintre noi nu doresc să recunoască această realitate a păcatului în viaţa noastră. Căderea lui Adam a fost rezultatul aspiraţiei de a fi ca Dumnezeu.[3] Păcatul şi moartea nu este un subiect atrăgător şi nu ne place să ne gândim la noi ca nişte persoane rele.[4] Dar tocmai aceasta este natura umană indiferent dacă recunoaştem sau nu acest lucru. Cauza căderii omului în păcat are rădăcini mult mai profunde, fiindcă, între om şi Dumnezeu era o relaţie personală.[5] Totuşi căderea omului s-a produs. Păcatul este ceva atrăgător şi doar la sfârşit îşi arată adevărata monstruozitate, la început se împodobeşte cu „florile binelui”[6]. Păcatul nu mai este un act în care omul îşi manifestă libertatea dar este şi un act de conţinut şi îşi foloseşte puterea împotriva firii umane, adică o pervertire a binelui.[7] Chiar şi cei necredincioşi recunosc în unele cazuri în funcţie de circumstanţe sau persoane, starea de păcat a omului. Aristotel plasează păcatul între şi opusul norocului adus ca şi o ofensă asupra ordini, dar fără o rea intenţie în sine.[8] Acceptând starea de păcat a omului automat se ridică câteva întrebări. Care este natura păcatului, care sunt termenii în care se poate discuta conceptul de păcat, care este sursa păcatului în om respectiv în univers. Păcatul este universal Romani 5:12 De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…. fiindcă el ne afectează viaţa pe acest pământ dar în primul rând pe ce eternă. Scopul abordării aceste teme este de a aprofunda conceptul despre păcat. Analizăm termenii care definesc păcatul din care va rezulta conceptul de păcat.

2. PĂCATUL

a. TERMINOLOGIE.

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii, evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni, au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat" folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii.

În terminologia Vechiului Testament cuvântul ebraic folosit pentru păcat este a greşi ţinta sau a devia de la ţinta propusă (Hamartia )[9]. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Cuvântul redă sensul de răstălmăcire voită a Cuvântului lui Dumnezeu, Isaia 1:4 Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele...iar cuvântul „sagah” redă ideea de îndepărtare de la calea cea bună.[10] Există şi alte cuvinte derivate ca : lipsa de evlavie, nelegiuire (Asebia), „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de patru ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage (Iacob 14-15). Dar reţinem ideea îndepărtării şi înstrăinării omului de Dumnezeu. Omul se autoânşeală, şi păcatul devine obişnuinţă. Actele păcătoase repetate succesiv, creează o succesiune de evenimente, dând omului impresia vieţi când de fapt omul merge spre moarte spirituală[11]

În terminologia Noului Testament, cuvintele folosite pentru păcat au acelaşi sens ca şi în Vechiul Testament de a nu lovii ţinta, sau a devia se la ţinta propusă. şi sunt: a greşi ţinta „hamartia”. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia reprezentă situaţia comună de păcătoşenie. Alt cuvânt este „nedreptate”, necinste „adikia”. Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Este folosit şi cuvântul greşeală „paraptoma”. Termenul este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto" (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacob ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacob 5:16). Fărădelegea „anomia”, înseamnă „călcare de lege" („noma" = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege". Călcarea poruncii „parabasis”, şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia". Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23).

Dacă vrem să definim păcatul Legea este aceea care dă o definiţie a lui, dar cel mi caracteristic aspect al său este faptul că este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Psalmi 51:4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Păcatul în esenţa lui este o contrazicere a naturii, sfinţeniei şi voii lui Dumnezeu.[12] În învăţătura creştină se crede faptul că prin căderea în păcat, creaţia care a fost transparentă pentru noi a devenit un zid opac, [13]între noi şi Dumnezeu s-a interpus o perdea. Chiar dacă omul a fost înşelat este greşit să-l vedem doar în postura de victimă. Biblia ne spune faptul că prin actul neascultării care a fost deliberat, omul a râvnit la statutul de egalitate cu Dumnezeu, lucru pe care Hristos nu l-a dorit. Filipeni 2:6 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, Originea păcatului nu trebuie văzută doar într-o acţiune făţişă, exterioară a omului, ci în aspiraţia lăuntrică a sa, o stare care îl ignoră pe Creator, expresia imediată şi rezultatul aceste stări fiind actul neascultării de Dumnezeu.[14] Rezultatul a fost catastrofal pentru tot ceea ce înseamnă om, care şi-a pierdut dragostea, sfinţenia paradisiacă, legătura intimă cu Dumnezeu şi a cunoscut moartea fizică şi spirituală.[15] Astfel s-a îndeplinit avertismentul pe care Dumnezeu l-a dat omului în Geneza 2:16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

b. SURSA PĂCATULUI ÎN UNIVERS

Păcatul a existat în univers înainte de căderea omului în neascultare. Avem resurse în Biblie care ne spune acest lucru. Isaia 14:12 Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoapte; 14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” 15 Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! sau în Ezechiel 28:13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine, şi Luca 10:18 Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Mai există şi alte texte care vorbesc despre existenţa lui Satan cum ar fi: ( Ioan 8:44, 2 Petru 2:4, 1 Ioan 3:8, , Iuda 6). Atacul lui Satan a fost îndreptat împotriva lui Dumnezeu[16], a creaţiei Sale, implicit a omului[17]

Răul îşi are originea în lumile cereşti[18], iar păcatul spiritual al îngerilor, şi a lui Lucifer ne descopere rădăcina tuturor relelor, o sete de îndumnezeire, mândria, idolatria (o întoarcere a fiinţei spre sine), şi implicit ca rezultat o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Lucifer a uitat că este o fiinţă creată şi nu avea cum să fie mai presus de Creator. Aşa s-a întâmplat şi cu omul. Furia răului în lume a remarcat Moltman[19] îi încurajează pe unii observatori să treacă dincolo de ateism şi să gândească o domnie a lui Satan în lume. Dacă omul a fost ispitit din interior şi din afară, Satana a căzut fără vreo ispită exterioară.[20] Daca la începutul creaţiei toate lucrurile erau foarte bune, se pare că Dumnezeu a îngăduit şi o pervertire a lor.

c. TRANSCENDENŢA ŞI IMANENŢA

Dumnezeu posedă ca şi Spirit Infinit şi Perfect prin natura Sa Personală o serie de atribute, sau calităţi care sunt comunicabile în ideea că omul le posedă şi el dar la un nivel mult inferior şi necomunicabile pe care omul nu le poate avea. El sunt : Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute[21] se împart in doua categorii: (1) naturale sau legate de măreţia Sa, (2) morale sau legate de bunătatea Sa.

Din atributele naturale fac parte: atotputernicia (Apoc 19:6), atotştiinţa (Ps. 147:5), atot prezent (Ps. 139:7-10), veşnicia (Deut. 33:27), infinitatea (Ps. 147:5) imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11). Ele sun necomunicabile.

Din atributele morale fac parte: sfinţenia (PS. 99:9; 1 Pet. 1:15-16), neprihănirea (Ps. 11:7), dreptatea (Rom. 2:6), adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29), harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17), dragostea (1 Ioan 4:8,16), mila (Efes. 2:4). În teologie se operează cu două concepte ca Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu.

Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu sunt două modele, sau calităţi, care se afla într-o permanentă tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece sunt o caracteristică a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat a urca peste, sau a străbate un obstacol. Raţiunea religioasă al transcendenţei este acela că Dumnezeu există „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.[22] Cele două modele arată statutul pe care îl are Dumnezeu, puterea în care El este activ, sau pasiv, faţa de zidirea Sa. Aceste două calificative deşi sunt dincolo de înţelegerea noastră, se cuvine a fi păstrate într-o stare de echilibru.[23] Dacă se pune accentul pe Imanenţa lui Dumnezeu, se distruge ideea de Dumnezeu personal, iar dacă se scoate în relief, doar Transcendenţa, se pierde opinia unui Dumnezeu activ.[24] Nici o prezentare a conceptului de transcendenţă şi imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul omului. “Transcendenţa şi Imanenţa sunt atribute pe care le posedă doar Dumnezeu”. Deşi le denumim atribute ele mai degrabă ţin de natura Sa şi de fapt străbate celelalte atribute.[25]

Prin Imanenţă se înţelege un Dumnezeu care este prezent în Creaţie, se implică în ea, şi ne prezintă activitatea lui Dumnezeu în lume, în natura umană, în istorie. Prin Transcendenţă înţelegem un Dumnezeu superior, iar modelul tradiţional este mai înalt, deasupra şi foarte înalt. În Isaia găsim ambele concepte. Păcatul este asociat cu dorinţa omului şi cu pofta. (Iacob 1:15) În cazul lui Adam păcatul porneşte din această negare a Transcendentului.[26] Idolatria, mândria este urmată de perversiune, o stare opusă cu cea dorită de Dumnezeu din 15 Isaia 57:15 Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să: îmbărbătez inimile zdrobite. O aspiraţie similară a stat la baza căderii îngerilor răi ( Iuda 1: 6). Pe de altă parte păcatul se bazează pe natura duală a omului, în care raţiunea îşi are şi ea partea ei.[27] Civilizaţia care a urmat descendentă din Cain a încercat să fie o uriaşă compensaţie pentru absenţa lui Dumnezeu. El a trebuit înlocuit cu altceva, uitat prin tot felul de activităţi, construirea de cetăţi, oraşe, prelucrarea metalelor, arte, muzică, etc.[28] Astăzi filozofia existenţială, şi arta absurdului, sunt tocmai expresia raţiunii umane care s-a despărţit de Dumnezeu.[29] Dacă ne gândim la rugăciunea Tatăl Nostru, pasajul „şi ne izbăveşte de cel rău” tradus filozofic este tocmai strigătul neliniştii noastre, prin care în mod conştient sau inconştient, dorim să fim scăpaţi de cel care săvârşeşte răul.[30] Terminologia din Vechiul Testament cât şi cea din Noul Testament, cu privire la păcat, duc la aceeaşi concluzie faptul că el înseamnă a devia de la ţintă, sau a greşii ţinta. Am înţeles că sursa răului din Univers a fost Satana.

3. NATURA PĂCATULUI

a. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CAUZELE PĂCATULUI

Unul dintre cauzele care generează păcatul este ignoranţa.[31] Se pare că există un gen de păcate fără consecinţe serioase pe care Dumnezeu le trece cu vederea. Atât Pavel în Fapte 3:17 cât şi Petru 1 Petru 1:14 pun sub semnul întrebării dacă inocenţa sau ignoranţa sunt culpabile. Pe de altă parte cartea Evrei ne spune faptul că păcatul este înşelător. Greşeala „paraptoma” „shagag”, arată tendinţa umană de a apuca pe alte drumuri ca oile rătăcite,[32] dar aici apare şi principiul responsabilităţii. Isus îi compară pe oamenii păcătoşi cu oile pierdute[33]. ( Luca 5: 1-7). Şi Pavel face aceeaşi afirmaţie când se adresează lui Tit, termenul gramatical este „planomai”. Tit 3:3 Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii.

Neatenţia este o altă cauză generatoare de păcat şi înseamnă a auzii greşit sau incorect, sau a nu lua în seamă.[34] Marcu 5:36 Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” La baza acestor păcate stă înstrăinarea noastră faţă de Dumnezeu, mai corect spus o alienare totală,[35] iar noi nu mai putem găsii drumul înapoi fără El, stare denumită de teologi şi „depravare totală”. Păcatul a ascuns de noi Faţa lui Dumnezeu, nu mai avem capacitatea de a-l recunoaşte şi suntem morţi în greşelile noastre. Efeseni 2:1 Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre.

b. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CARACTERUL PĂCATULUI

Aceştia au consecinţe majore în viaţa spirituală a omului şi a relaţiei sale cu Dumnezeu. Ratarea ţintei sau a greşi ţinta (Hamartia). Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Vinovăţia este o rupere a relaţiei faţă de Dumnezeu şi de propria conştiinţă[36]. După căderea în păcat relaţia dintre Dumnezeu şi om a încetat să fie una de armonie. De fapt omul s-a ascuns şi fuge în continuare de Dumnezeu.

Lipsa de evlavie, Nelegiuire „asebia”. Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de comportare corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de evenimentele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacob 14-15). Asebia se referă şi la nelegiuire cât şi la absenţa închinării şi venerării faţă de Dumnezeu. Un alt cuvânt este „adikia” cu sens mai larg, care înseamnă nedreptate, comportament nelegiuit. Tot în acest context intră şi cuvântul „anomia”, care este legat de lege şi judecată[37]. Ca referinţe biblice mai avem textele din 1Ioan 3:2-4 şi 1Ioan 5:17. Cu alte cuvinte omul respectă propriile standarde de etică şi moralitate, în locul celor impuse de Dumnezeu. În consecinţă fiinţa creată nu mai respectă persoana care l-a creat, adică pe Dumnezeu[38].

Răzvrătirea este un alt păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau călcarea poruncii „parabasis”. Termenul defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia". Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). El denotă ostilitate ideea de încăpăţânare şi neascultare.[39] Orice persoană care aude mesajul, indiferent de perioada istorică, locul geografic, cultura respectivă, este vinovat de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Eva a ajuns să cadă în păcat de bună voie, a crezut că fructul o va face mai înţeleaptă. Adam a păcătuit la rândul lui pe deplin conştient de fapta sa (1Timotei 2:14).

Se mai pot enumera şi alte păcate ca absenţa integrităţii, încălcarea Legii, urâciunea, strâmbătatea, trădarea.[40] Acest gen de păcate au un caracter serios, contează înfăptuirea lor, natura lor este crucială pentru om şi sunt culpabile. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu.[41] Inima omului este incapabilă să facă binele, ajunge depravată, şi se îndreaptă tot timpul spre rău. Acţiunile păcătoase ale omului sunt rezultatul unei inimi păcătoase. (Marcu 7: 20-23). Observăm o solidaritate a omului cu Adam. Geneza 6:5 şi 8: 21, ne pune la dispoziţie un caz închis. „om rău”[42]

Dacă ne uităm cu atenţie la mituri, găsim mai degrabă o simpatie a omului îndreptată spre demoni, care au un caracter negativ decât spre fiinţele celeste cu caracter pozitiv. Această tendinţă rezultă din natura păcătoasă a omului, fiindcă înainte ca el să fie îmbrăcat în haine de piele, a fost îmbrăcat cu haine de slavă ţesute de Dumnezeu.[43] Păcatul a pătruns în toată fiinţa noastră, îl stăpâneşte complet şi omul a devenit rob al păcatului. ( Romani 6:6). El ara o aşa mare dragoste faţă de păcat încât nu îl mai interesează Dumnezeu, şi nici ceilalţi oameni. Astfel „sarx” este duşmanul de moarte al lui „pneuma”. Sarx înseamnă mai mult decât păcatele trupului[44]. Când Pavel enumera faptele cărni, el începe cu ele dar continuă cu cearta, invidia, duşmănia, care ţin de spiritul uman. Dacă enumerăm faptele cărnii ca imoralitatea impuritatea, fiecare din ele este o pervertire a ce a fost cândva bun, şi acest lucru este înfiorător.[45] Avem de a face cu o decădere morală şi psihologică. Şi păcatele care nu ţin de trup sunt tot o pervertire a fiinţei umane (Galateni 5:19- 21). Vrăjitoria este rezultatul pervertiri printre altele şi a utilizării medicamentelor din medicină.[46] Idolatria este o pervertire a închinării. În lumea păgână dar şi cea creştină idolul are două funcţii, una de vizualizare şi alta de localizare a zeului pe care îl reprezintă.[47] Închinarea la idoli este o închinare la obiectul sau fiinţa create în loc ca închinarea să fie adusă Creatorului. În lumea contemporană idolul este simbolul stării materiale mai precis „bani, sex, putere”.[48] Caracterul groaznic al păcatului constă în faptul de a avea abilitatea de a lua materia primă a bunătăţii şi a o transforma într-o materie a răului.[49] Nu există nici o carte care să sesizeze atât de puternic atrocitatea răului, ca Noul Testament, dar nici alta car să fie sigură că s-a găsit remediu pentru ele. Pedeapsa lui Dumnezeu din Geneza 3 este una pedagogică, în sensul că omul este mai bine să moară decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa de monstruozitate a păcatului[50].

c. TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ NATURA PĂCATULUI

Există o mare varietate de termeni pentru păcat care au un element comun în sensul că păcatul nu a reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu ci din contră îi produce dezgust, amărăciune şi indignare.[51] Legea poate definii păcatul dar nu poate aduce vindecare. În perioada Vechiului Testament credincioşii au fost mântuiţi prin credinţă, în contul unei jertfe viitoare (Evrei 11), şi era văzut ca aspect exterior.[52] Dar în Noul Testament el este privit mai profund, la nivel de motivaţii, în adâncul inimii. (Matei cap 5-7). Isus a condamnat mânia şi pofta la fel ca şi adulterul sau crima. Păcatul este în ultimă instanţă o lipsă de conformitate pasivă sau activă cu voia lui Dumnezeu, în domeniul gândirii, acţiunii, sau a stărilor sufleteşti.[53]

Senzualitatea este tendinţa naturii inferioare fizice de a controla o natură superioară, pe cea a spiritului.[54] Lista păcatelor scrisă de Pavel în Galateni 5: 19-21, indică şi păcate de natură spirituală ca de exemplu egoismul sau mândria. Simţurile nu sunt rele în ele însele, dar pervertite devin instrumente ale păcatului. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un domeniu, va căuta exprimarea în alte domenii[55].

Egoismul este un alt păcat, şi când vorbim despre el atingem o coardă sensibilă a inimi noastre, fiindcă ştim că cele mai multe dorinţe izvorăsc din natura noastră egoistă. Primul păcat a fost dorinţa inimii de a alege interesele proprii, în loc de a alege interesele lui Dumnezeu, şi punerea „Eului” personal într-o poziţie de conducere.[56] Şi astăzi este la fel cum va fi şi în viitor pentru oamenii care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Actul public al păcatului este expresia exterioară a păcatului comis deja în inimă.( Matei 5: 21-27). Păcatul în esenţa sa este egoism, dragostea de sine fiind esenţa păcatului. Alegerea sinelui ca obiectiv suprem în viaţă este o antiteză faţă de dragostea lui Dumnezeu.[57] Într-un om cu pofte şi dorinţe haotice egoismul poate îmbrăca diferite forme ca necredinţă, mândrie, răutate, ostilitate faţă de Dumnezeu.

Nu am avut intenţia de a face o listă exhaustivă a păcatelor, probabil nici nu ar fi posibil, dar dacă analizăm de la cel mai „simplu” păcat, până la cele mai monstruoase păcate vedem o progresie în responsabilitate, dar şi în vinovăţie. Există şi progresie a înţelegeri păcatului, în ceea ce priveşte cauza, caracterul, sursa şi natura păcatului.

4. SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM

a. IDOLATRIA

Idolatria este păcatul interzis de Dumnezeu poporului Israel încă de la început, pentru că este o întoarcere a omului dinspre Dumnezeu în spre el însuşi, sau spre lucrurile create de Dumnezeu şi ordinea în închinare se inversează. De fapt din el rezultă şi celelalte păcate. Exod 20:4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. 5 Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu gelos,…….. Acest lucru aduce o pervertire a închinării. De asemenea nimic nu poate sta alături de Dumnezeul adevărat. Deuteronom 16:21 Să nu-ţi aşezi nici un idol din lemn lângă altarul pe care-l vei ridica Domnului, Dumnezeului tău. Dar păcatul afectează rasa umană de la omul simplu până la împărat. 1 Regi 16:33 şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi răul continuă în Israel. 2 Regi 21:3 El a zidit din nou înălţimile pe care le dărâmase tatăl său Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit. Să nu uităm faptul că închinarea se desfăşura în cadrul unui Legământ făcut la Muntele Sinai între Dumnezeu şi poporul evreu, era un Legământ condiţionat care includea cuvântul „dacă” şi din ascultarea sau neascultare rezultau binecuvântări sau blesteme. În plus aspectul material prima în locul celui spiritual. Idolii făcuţi de mâini omeneşti erau făcuţi şi de săraci şi de bogaţi, când poporul a căzut în idolatrie, era mai simplu şi mai comod, pentru închinare sau din contră era mai complicat, dar oricum închinarea la Dumnezeu era înlocuită cu închinarea la alte zeități în spatele reprezentării se ascundeau de fapt forțe demonice. În plus era o adevărată industrie din care se câștiga bani Isaia 44:10 Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Isaia arată funcția multiplă a unei bucăți de lemn. Isaia 44:15 Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei fa ce şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunche înaintea lui! Poporul evreu a fost un popor răzvrătit față de Legământul făcut cu Dumnezeu. Acest lucru s-a petrecut în aproape toate perioadele din istoria poporului evreu. Judecători 3:7 Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul, şi au slujit Baalilor şi idolilor. Dar în aspectul acesta total greșit al închinări Dumnezeu nu cedează nici măcar un pas. Isaia 42:8 Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Dar poporul nu ține seama de acest lucru. (Ieremia 18:15), și mânia lui Dumnezeu se abate asupra lor. Ezechiel 44:12 Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul. În Noul Testament avem răscoala argintarului Dimitrie: Fapte 19:24 Un argintar, numit Dimitrie, făcea temple din argint de ale Dianei, şi aducea lucrătorilor săi nu puţin câştig cu ele, poporul persistând în idolatrie, și acest lucru se perpetuează în istorie până la sfârșit. Apocalipsa 9:20 Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mânilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Se pare că Geneza 3:15, este o permanență în istorie, o închinare adevărată, în paralel cu una falsă.

b. MÂNDRIA

Mândria este și ea o sursă a păcatului în univers. De câte ori ne simțim ofensați și răniți în amorul propriu, sau ce a stat la baza femeii de a trece peste interdicția pusă de Dumnezeu și a mânca din pom, dacă nu și sentimentul de mândrie.[58] La fel s-a întâmplat și cu aroganța bărbatului, și datorită mândriei, el a repetat păcatul originar făcut de Satan și amintit în textele biblice din Isaia 14:12- 15 sau Ezechiel 28:13 și Luca 10:18. După idolatrie, mândria este sursa tuturor păcatelor. Oamenii sunt necredincioși, răzvrătiți plini de mândrie[59], în contrast cu Isus Hristos care a fost smerit. Filipeni 2:8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. În lista păcatelor din Galateni 5:19-21, păcatele spirituale, sunt rezultatul mândriei. Dacă inteligența are o conștiență imediată de sine însăși și își găsește plăcerea în numai în ea atunci imită în mod pervers pe Dumnezeu, dorește să se bucure de propria sa putere și se poate trage concluzia că este începutul tuturor păcatelor.[60] Felul cum te îmbraci, cum îţi place să ai părul sau barba izvorăsc din mândrie şi tu nu eşti gata să renunţi la ea. Vrei în toate să fii în pas cu moda, vrei să atragi atenţia altora, vrei să fii văzut, apreciat. Tu poate niciodată nu te-ai gândit că eşti mândru, dar aceasta este realitatea. Şi mândria te-a făcut robul ei. Aceasta te determină la nesupunere, la neascultare, te face neînduplecat. Nu părul lung sau rochia crăpată sunt cauza conflictelor cu părinţii, şi biserica, ci mândria ta, care vrea aşa. Este bine, însă, să-ţi aduci aminte că „mândria merge înaintea căderii" (Proverbe 16:18). Mândria l-a doborât pe Satan şi te va doborî şi pe tine, dacă nu-i pui capăt.

c. LIBERTATEA UMANĂ

Un alt aspect al păcatului este generat de libertatea fiinţei umane, pentru că Dumnezeu nu a dorit să creeze roboți. Fără această libertate ființele create nu se pot înălța pe sine. Nu există o explicație a răului în Univers fără această libertate în alegere. Și o parte din ele au ales neascultarea de Dumnezeu. Concluzia este că și libertatea ființelor create este o cază a răului în lume și Univers.[61] Răul moral își are rădăcina și în libertatea umană.[62] Nu știm exact ce s-a întâmplat dar originea absolută a răului face parte din „taina nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni 2:7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei, chiar dacă are formă de viitor. Și filozofii localizează ultima sursă a răului în posibilitatea de alegere a omului. Panemberg o localizează dincolo de începuturile ființei umane. Și totuși nu există libertate la modul absolut cel puțin în dreptul ființei umane. Romani 6:20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire, sau 1 Petru 2:16 Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Suntem liberi să alegem dar o facem în funcție de natura noastră păcătoasă[63]. De fapt am ales deja prin Adam. Toate acțiunile noastre păcătoase își au sursa în inima noastră păcătoasă. Matei 15:19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Omul este păcătos conform Bibliei, pentru faptul că Adam a păcătuit și suntem păcătoși chiar înainte de a comite păcate personale.[64]

c. NECREDINŢA

O definiție a credinței se găsește în Evrei 11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Dar acest lucru ține de viața veșnică. Romani 10:10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Pavel în Romani 11:20 atrage atenția că ramurile măslinului au fost tăiate din pricina necredinței lor. Poporul Israel a experimentat acest lucru. Evrei 3:19 Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Necredincioșia este fructul care le atrage atenția oamenilor faptul că nu sunt ca și Dumnezeu.[65] Păcatul necredinței este punerea la îndoială a voinței bune a lui Dumnezeu și a veridicității Cuvântului lui Dumnezeu. Când vorbim de voința lui Dumnezeu avem două aspecte. Avem voința S-a hotărâtoare prin care Dumnezeu își aduce planurile la îndeplinire indiferent de voința omului și voința S-a povățuitoare prin care omul este îndrumat spre mântuire. Alegerea oricărui alt lucru în defavoarea voii lui Dumnezeu, este păcat și o înlocuire a lui Dumnezeu cu altceva.[66] Nu îl iubim pe Dumnezeu, nu ascultăm, și nu ne închinăm Lui, pentru că suntem necredincioși.[67] a nu acorda lui Dumnezeu statutul legitim este păcat, și înseamnă că nu îl recunoaștem pe Dumnezeu ca și Creator a tuturor lucrurilor.[68] Păcatul şi neascultarea omului nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu. Omul rămâne cu posibilitate de alegere, indiferent de timpul în care trăieşte, zona geografică, sau statul totalitar, sau democratic care este rânduit de Dumnezeu. Chiar dacă lucrurile par complicate, omul poate să aleagă chiar şi la extremă, între viaţă şi moarte, şi sunt omeni care au ales.

5. CONCLUZII

Sursa primară a păcatului a păcatului în univers a fost Lucifer și o parte din îngeri. Aceștia au fost alungați din cer, unii în adânc, alții pe pământ, și o parte legați în lanțuri pentru judecata viitoare. Omul a fost ispitit și înșelat de Satana, a cedat în fața ispitei, a călcat porunca lui Dumnezeu, consecința fiind dizgrația divină, blestemul, alungarea lui din Eden, moarte fizică și spirituală. Perfecțiunea noastră morală și spirituală pentru cei care s-au împăcat cu Dumnezeu va fi realizată doar în Escaton, prin faptul că sursa păcatului și a răului va fi definitiv biruită.(Apocalipsa 20:7-10). Păcatul și răul sunt sinonime și însemnă în esența lor despărțirea omului de Dumnezeu. Terminologia Vechiului Testament cât și a Noului Testament, indica ca definiție a păcatului ratarea țintei. Un factor important în relația dintre Dumnezeu și om a fost libertatea pe care omul a folosit-o în mod greșit. Analizând termenii care accentuează cauza, caracterul și natura păcatului, am înțeles faptul că omul este responsabil și vinovat pentru păcate. Progresul de la păcatul „inocenței” sau a celui strămoșesc, până la păcatele care nu se iartă cum ar fi hula împotriva Duhului Sfânt (Matei), păcatul cu voia, (Evrei) sau păcatul care duce la moarte (Ioan) este evidentă. Analizând principalele posibile surse ale păcatului în om ca idolatria, mândria, necredința, libertatea, credem că se poate concluziona sursa păcatului în om. Libertatea omului a fost un dat primit de a Dumnezeu, care nu a dorit să construiască roboți. Ca Dumnezeu Suveran și-a permis să facă acest lucru. Necredința a fost o alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de Dumnezeu, cu consecințele de rigoare. Idolatria și mândria au fost principalele cauze a alegerii omului, care fiind liber a fost implicit și responsabil de faptele sale. Omul a negat atât Transcendența cât și Imanența lui Dumnezeu. Precizăm că deși omul avea părtășie cu Dumnezeu „în răcoarea dimineții”, deșii nu știm exact care a fost natura ei, omul rămân responsabil de alegerea făcută. Astfel omul a căzut din Harul lui Dumnezeu. Și astăzi omul are statut de ființă liberă și este responsabil de alegerea pe care o face chiar dacă are o natură păcătoasă. Matei 15:19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. 20 Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” Rezolvarea acestei situații nu este decât una singură. 1 Ioan 1:7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Amin.

Bibliografie :
O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 Editura Cartea Creștină Oradea 1998
Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică de Ion Bria București 1999
Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române București 1996
Dicţionary of New Testament de C. Brown vol 3 USA 1986
Dicţionar Biblic. Editura Cartea Creștină Oradea 1995
Omul animal îndumnezeit de P. Nellas Editura Deisis Sibiu 1994
Dogmatică Ortodoxă de G. Remete Editura Reântregirea Alba Iulia 2000
Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky Editura enciclopedică București 1993
Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate de C, F. Henry vol 6
Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen 1997
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 Editura Cartea Creștină Oradea 2000
Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 Editura Cartea Creștină Oradea 1998
Dicţionar de Teologie Ortodoxă de Ion Bria București 1994
Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M . Boice Editura Institutului Biblic Emanuel Oradea 2000
Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai Societatea Misionară Română USA 1992
Filozofia religiei de N. L. Geisler. Editura Cartea Creștină Oradea 1999

Note de subsol:

[1] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[2] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pagina 165 - 186
[3] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pagina 44
[4] Ibd pag 121
[5] Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică de Ion Bria, pag 113
[6] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 322
[7] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 310
[8] Dicţionary of New Testament de C. Brown vol 3 pag 577
[9] Dicţionar Biblic pag 988
[10] Dicţionar Biblic pag 988
[11] Omul animal îndumnezeit de P. Nellas pag 77
[12] Dicţionar Biblic pag 988
[13] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 331
[14] Dicţionar Biblic pag 989
[15] Dogmatică Ortodoxă de G. Remete pag 2000
[16] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 112
[17] Dicţionar Biblic pag 988
[18] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 111
[19] Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate de C, F. Henry vol 6 pag 318
[20] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 203
[21] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[22] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.
[23] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 327
[24] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 328
[25] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 328
[26] Dicţionar de Teologie Ortodoxă de Ion Bria pag 296
[27] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M . Boice pag 188
[28] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 120
[29] Dogmatică Ortodoxă de G. Remete pag 200
[30] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 109
[31] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 123
[32] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 124
[33] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 126
[34] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 126
[35] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 192
[36] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 223
[37] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 129-130
[38] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 175
[39] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 132-133
[40] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 132-133
[41] Dicţionar Biblic pag 989
[42] Dicţionar Biblic pag 991
[43] Omul animal îndumnezeit de P. Nellas pag 30
[44] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 22
[45] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 43
[46] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 43
[47] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 37
[48] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 38-39
[49] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai pag 43
[50] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 115
[51] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138
[52] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138
[53] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138
[54] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 139
[55] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 440
[56] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 207
[57] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 140
[58] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 188
[59] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 189
[60] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 371
[61] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 370
[62] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 377
[63] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 199
[64] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 217
[65] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 183
[66] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141
[67] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141
[68] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate