Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Orientalia
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 36

Înfierea.

 

ÎNFIEREA este acel privilegiu, acordat celor care sunt uniţi cu Cristos, şi justificaţi prin credinţă, prin care ei sunt admişi în familia lui Dumnezeu, înfiaţi ca ai săi copii, şi făcuţi co-moştenitori cu Fiul său.

 

În cel mai strict sens al cuvântului „Fiu,” acest titlu poate fi dat doar Fiului Veşnic al lui Dumnezeu, care este singurul născut din Tatăl (Ioan 1:14), şi este exclusiv „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:3).

 

Dar alţii sunt numiţi participativi fii ai lui Dumnezeu, precum probabil îngerii (Iov 1:6; 38:7), ca Adam (Luca 3:38), şi ca Israel (Exod 4:22; Osea 11:1; conform Romani 9:4). Calitatea de fii a îngerilor şi a lui Adam, evident porneşte din crearea lor de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. Cea a lui Israel, totuşi, este atribuită relaţiei tipice pe care această naţiune a ocupat-o ca poporul adevărat al lui Dumnezeu. Aplicarea la Cristos în Matei 2:15, a calităţii de fiu declarate despre Israel în Exod 4:22 şi Osea 11:1, împreună cu înfierea la care se referă Pavel, Romani 9:4, arată, că această calitate de fiu a lui Israel, ca alegerea lui Israel, a fost doar un tip, împlinirea şi realitatea căruia erau de găsit doar în antitip. În măsura în care Israel însuşi era interesat, titlul putea însemna, nu mai mult decât că acea naţiune a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi în exterior poporul lui, depozitul profeţiilor sale sfinte, şi mijlocul prin care mântuirea lui va veni la om. Ioan 4:22.

 

Calitatea de fiu atribuită credinciosului în Cristos, va fi cel mai bine înţeleasă prin considerarea originii sale îndurătoare, natura sa specifică, şi minunata binecuvântare pe care aceasta o dă.

 

I. Originea sa Îndurătoare

 

1. Ea nu este datorată vre-unei relaţii naturale, fie original posedată, fie restaurată prin justificare.

 

2. Nici nu apare dintr-o nouă imagine sau asemănare a lui Dumnezeu, care a venit prin regenerare.

 

3. Este darul simplu al iubirii lui Dumnezeu către cei care prin credinţă sunt aduşi în unire cu Fiul său propriu.

 

4. Este un act originând în întregime din buna plăcere a lui Dumnezeu. Efeseni 1:5.

 

5. Ea este datorată, merituos, doar lucrării lui Cristos. Aceasta nu poate fi întemeiată pe nimic altceva.

 

6. Ea este conferită la fel ca justificarea asupra tuturor celor care prin credinţă îl primesc pe Cristos. Ioan 1:12.

 

7. Ea este acordată la începutul carierei creştine, când nu ar putea fi nici un temei pentru a presupune că este datorată caracterului sau faptelor recipientului.

 

II. Natura sa Specifică.

 

Dacă ce s-a spus arată că darul calităţii de fiu către credincios este un dar milostiv al lui Dumnezeu, acest fapt va apărea mai clar în timp ce studiem natura specifică a acestei calităţi de fiu.

1. Este un act prin care Dumnezeu alege să îi ia pe cei care nu sunt copiii lui, şi să îi facă astfel prin a-i adopta în familia lui. Din această cauză, „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” Efeseni 2:19.

 

2. Deoarece ei sunt uniţi în această calitate de fii cu Fiul său, care „este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.” (Coloseni 1:15), „începutul zidirii lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 3:14), astfel, calitatea lor de fii împărtăşeşte natura lui nu în relaţiile sale divine, ci în cele prin care el este de asemenea, chiar în acea natură umană, Fiul lui Dumnezeu, Luca 1:35.

 

3. Aceasta este o calitate veşnică de fiu; pentru că continuarea ei nu depinde de ceea ce fac ei, şi sunt, ci de ceea ce el a făcut, şi este.

 

4. Este una în care Cristos Isus „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” 1 Corinteni 1:30. Astfel sunt înlăturate toate deficienţele şi schimbate pentru slava plinătăţii sale abundente.

 

5. Este una în legătură cu care este împlinită rugăciunea lui Cristos, „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, - Eu în ei, şi Tu în Mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17:21-23.

 

6. La o astfel de perfecţiune a calităţii de fiu pe care ei o ating în consecinţă, dar aceasta nu prin ei înşişi, ci doar prin Cristos Isus, ei devin astfel „părtaşi ai naturii divine,” (2 Petru 1:4), dobândind atât de aproape cât pot creaturile, poziţia şi caracterul calităţii corespunzătoare de fiu al lui Dumnezeu.

 

III. Binecuvântările sale Minunate.

 

Binecuvântările legate de această calitate de fiu sunt la fel de minunate ca natura sa.

 

1. Părtăşia intimă cu Cristos şi Dumnezeu. „Aşa că,” spune apostolul, „nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.” Galateni 4:7. „Nu vă mai numesc robi,” a zis Isus, „pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” Ioan 15:15.

 

2. Călăuzirea Duhului Sfânt; „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:14.

 

3. Prezenţa mărturisitoare a Duhului Sfânt: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:16.

 

4. Recunoaşterea conştientă în inimile noastre a relaţiei lui Dumnezeu faţă de noi ca Tatăl nostru. „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: "Ava", adică: "Tată!” Galateni 4:6; de asemenea Romani 8:15.

 

5. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Romani 8:17.

 

6. Slava necunoscută în asemănarea viitoare cu Cristos: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2.

 

7. Moştenirea include toate lucrurile: „Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.” Apocalipsa 21:7; conform cu 1 Corinteni 3:21-23.

 

IV. Aceasta Diferă de Justificare.

 

S-a argumentat că „înfierea nu poate fi afirmată a fi un act sau har diferit faţă de justificare.” [Dabney's Theology, p. 627.] „Mi se pare,” spune Dr. Dick, [Lect. 73, Theol., vol. 2, p. 224,] „a fi efectiv aceeaşi cu justificarea, şi a diferi faţă de ea doar în noua viziune pe care o dă despre relaţiile credincioşilor faţă de Dumnezeu, şi în forma specifică în care aceasta expune binecuvântările la care ei sunt îndreptăţiţi.” De asemenea, Turretine spune, „că înfierea este inclusă în justificare ca o parte care, cu iertarea păcatelor, constituie această întreagă binecuvântare; justificarea nu poate fi deosebită de înfiere, decât în măsura în care ea este considerată pentru iertarea păcatelor; în timp ce în concepţia sa formală ea include de asemenea acceptarea spre viaţa care decurge din imputarea dreptăţii lui Cristos.” Turretine's Theol., B. 16, c. 6, sec. 7.

 

Poziţia luată de aceşti scriitori este contrară extrem cu cea pe care unii au susţinut-o, şi anume: că justificarea constă doar din iertare. Nu este de pus la îndoială că justificarea este mai mult decât aceasta, şi include restaurarea la favoarea lui Dumnezeu, şi la viaţa veşnică. Dar acestea se poate să fi fost acordate fără conferirea celor justificaţi a binecuvântărilor specifice conţinute în Înfiere. „Înfierea” spune Buchanan [despre Justificare, p.262], „este distinctă în unele privinţe din justificare. Pentru că deşi amândouă denotă o schimbare în relaţie, se poate afirma că, potrivit Scripturilor, iertarea, acceptarea, şi înfierea, sunt privilegii distincte, una ridicându-se mai presus de cealaltă în ordinea în care au fost afirmate; - că dacă ar fi de conceput că un păcătos ar putea să fi fost iertat, fără a fi acceptat la viaţa veşnică, este în mod egal de conceput că el ar putea deopotrivă să fie iertat şi acceptat, fără a fi adoptat ca un fiu; - şi că, în timp ce primele două în mod corespunzător aparţin justificării lui, ca fiind amândouă întemeiate în aceeaşi relaţie, - cea de Conducător şi Supus, - a treia este radical distinctă faţă de ele, ca fiind întemeiată pe o relaţie, mai apropiată, mai delicată, şi mai îndrăgită, - aceea dintre un Tată şi Fiul său.”

 

Dabney argumentează că nu există nici o diferenţă între cele două pentru că „instrumentul este acelaşi - credinţa - şi datorită faptului că temeiul meritoriu al înfierii este acelaşi cu cel al justificării, şi anume: dreptatea lui Cristos.”

 

Dar aceste fapte, care sunt admise, sunt datorate altuia, şi anume, că acea credinţă prin care noi suntem justificaţi este una care ne asigură unirea cu Cristos. Nu ar fi necesar să urmeze că această unire ne conferă doar o singură binecuvântare sau un număr de binecuvântări care pot fi combinate împreună sub un nume. Putem învăţa aceasta doar prin examinare. De aceea, dacă va rezulta că există distincţii între binecuvântările însoţitoare, în extinderea celor care există, acele binecuvântări trebuie să fie considerate ca fiind diferite.

 

Faptul că există distincţii este clarificat din următoarele consideraţii:

 

1. Scripturile vorbesc separat de justificare şi înfiere, şi nu afirmă că cea din urmă este, în întreg, sau în parte, aceeaşi ca cea dintâi.

 

2. Justificarea este atribuită caracterului drept al lui Dumnezeu ca temei al său formal. În aceasta el doar acceptă milostiv şi oferă un substitut. Înfierea se referă expres la iubirea lui Dumnezeu. 1 Ioan 3:1. Faptul că acestea nu pot fi inter-schimbate, şi justificarea să se refere la iubire, sau adopţia la justiţie, arată o distincţie decisivă între ele.

 

3. În timp ce există o schimbare de relaţie în fiecare dintre ele, în justificare, există o schimbare de relaţie faţă de lege, şi doar prin aceea faţă de dătătorul legii şi judecător; în înfiere, este o schimbare a relaţiei faţă de familia lui Dumnezeu şi astfel faţă de Dumnezeu ca Tată.

 

4. În timp ce credinţa este aceea prin care fiecare este obţinută, în justificare, ea este o condiţie precedentă ca un act juridic pe care noi suntem asiguraţi că Dumnezeu îl va face datorită dreptăţii cât şi a credincioşiei lui (1 Ioan 1:9); în timp ce în înfiere, aceasta este doar primirea lui Cristos, asigurând acea unire prin care iubirea paternală a lui Dumnezeu curge liber doar pe baza credincioşiei faţă de promisiunile sale.

5. Actul de justificare nu este niciodată atribuit Fiului, şi se vede a fi clar o prerogativă a lui Tatălui ca Dumnezeu; dar se spune despre Fiul că „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” Ioan 1:12. De aceea, într-un anumit sens, care nu este adevărat cu privire la justificare, înfierea este legată ca un dar cu Fiul cât şi cu Tatăl.

 

Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a arăta că există o bază reală de distincţie între Justificare şi Înfiere, şi că cea din urmă nu este inclusă în cea dintâi. Ele sunt efecte separate care decurg din unirea cu Cristos atinsă prin credinţă; datorită cărora noi suntem făcuţi părtaşi la toate beneficiile lucrării sale meritorii. Justificarea este unul din acestea; şi prin aceasta noi obţinem iertare, şi favoare faţă de Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Înfierea este totuşi alta, care ne conferă privilegiul special de copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Aceasta nu este mai mult de a fi confundată cu justificarea decât este sfinţirea, care este de asemenea un efect al aceleiaşi uniri cu Cristos, pentru că, deşi deosebirile sale nu sunt atât de multe, nici atât de întinse, totuşi în măsura că ele există, ele sunt la fel de reale.

 

„Această relaţie mai apropiată şi mai îndrăgită faţă de Dumnezeu, care este constituită de Înfiere, este necesară, în plus faţă de cea care este inclusă în Justificare, pentru a completa viziunea privilegiilor noastre creştine, şi pentru a spori stăpânirea noastră a lor, prin a ne ridica mai presus de duhul de robie care este către frică; şi nutrind duhul de înfiere prin care noi strigăm, Abba, Tată. De asemenea, este necesar să explicăm cum păcatele credincioşilor nu sunt întâlnite cu pedepse penale, numite adecvat astfel, ci sunt cu toate acestea trataţi în felul pedepselor părinteşti; şi, încă în plus, pentru a arăta că împărăţia cerului din lumea de apoi nu va fi acordată ca salarii pentru munca făcută, ci, ca o „moştenire,” acordată în mod gratuit, doar celor care, sunt „co-moştenitori cu Cristos.” Buchanan despre Justificare, pag. 263, 264.

 

 

 

Luptaţi pentru adevărata credinţă!

 

de Marian Ghita

  

Preaiubiților, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu

despre mântuirea noastră de obște, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn

să luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.

(Iuda 3)

 

Iuda, fratele lui Iacov, cât și fratele în trup al Domnului, dar care se consideră „rob al lui Isus Cristos” (Iuda 1), își dorește, ca orice martor al lucrării harului lui Dumnezeu, să vestească lucrurile minunate ale mântuirii pe care El ne-a dat-o în Fiul Său. El își dorește să ofere din prea-plinul inimii sale altora, din ceea ce, pentru el, a fost o adevărată binecuvântare și, astfel, să-și aducă propria contribuție la vestirea acestei mântuirii, în felul său propriu, adică prin scris (Iuda 3). Este o binecuvântare pentru noi, cei credincioși, să vestim lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2:11).

 

Dar, Iuda, pe când căuta „cu tot dinadinsul” să scrie despre această mântuire, celor „chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Cristos” (Iuda 1 – aici sunt incluși toți sfinții din biserica Domnului Isus Cristos), s-a văzut silit să le scrie ca să-i îndemne să se lupte „pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). O asemenea schimbare bruscă de macaz a avut o explicație foarte clară. Iuda ne spune: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Cristos” (Iuda 4). Apăruse pericolul discreditării lucrării harului lui Dumnezeu, care venea nu din exteriorul bisericii (așa cum vedem de exemplu în 1 Petru și Evrei), ci din interiorul ei (vezi de exemplu 2 Petru și Iuda).

 

Sunt câteva lucruri pe care le desprindem din ceea ce ne spune Iuda. (a) A apărut o problemă extrem de serioasă și de gravă în biserică, care l-a făcut să abandoneze dorința inițială – au apărut batjocoritorii harului lui Dumnezeu cu învățăturile lor eretice (vezi și 2 Petru 3:3; Petru, ca și Iuda, ne vorbesc despre apariția unor asemenea oameni – vezi 2 Pet. 2, care seamănă cu mesajul lui Iuda). O asemenea problemă nu putea fi ignorată nicidecum; ea trebuia confruntată prompt, direct și radical. (b) O asemenea problemă nu avea nevoie de o tratare liniștită și prin abordări îndelungi, ca de exemplu cele din epistolele către Romani și către Evrei; era nevoie de o abordare tranșantă și războinică. Aceasta, pentru că lucrarea acestor oameni putea deveni extrem de periculoasă pentru lucrarea lui Dumnezeu și pentru biserica Domnului (vezi, atacurile lupilor răpitori din Fapte 20:28-31). Desigur, este nevoie de blândețe în tratarea tuturor credincioșilor din biserică, chiar și a potrivnicilor, în vederea câștigării lor de partea adevărului lui Dumnezeu (2 Tim. 2:24-26), dar, ce puteai să-i mai înveți pe cei care se considerau deținătorii adevărului și luminați în demersurile lor și care sunt descriși prin cuvinte extrem de dure, ca cele din Iuda 8-19? Există o vreme de mustrare în vederea îndreptării oamenilor rătăciți, așa cum există și o vreme a abandonării acestora în mâna judecății directe a lui Dumnezeu, pentru că ei au ajuns prea departe în rătăcirea lor (vezi Mat. 7:6; Fapte 8:18-23; 13:8-11; Rom. 1:24,26,28; 2 Tim. 2:16-18; Iuda 22-23). În asemenea situații, obiectivul demersului pastoral nu trebuie să fie altul decât înfierarea celor batjocoritori, delimitarea clară a sfinților Domnului față de asemenea oameni și protejarea bisericii lui Cristos. Ioan spune în acest sens: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apoc. 22:11). Iar Pavel îl îndeamnă pe colaboratorul lui, Tit: „Dar de întrebările nebune, de înșirările de neamuri, de certuri și ciorovăieli privitoare la Lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și zadarnice. După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci știm că un astfel de om este un stricat și păcătuiește, de la sine fiind osândit” (Tit 3:9-11). (c) Asemenea abordări apar și trebuie să apară, atunci când s-a spus tot ceea ce trebuia spus (cu privire la adevărul lui Dumnezeu) și când s-a făcut tot ceea ce trebuia făcut (în vederea corectării celor rătăciți de la adevăr). Iuda se află, în demersul său, la acest punct. De aceea, epistola lui este foarte scurtă (nu mai este nimic altceva de spus), foarte tranșantă și extrem de dură (la fel și Petru în 2 Petru). Ea are menirea doar de a avertiza pe sfinții adevărați, să se păzească de asemenea batjocoritori. Aceasta înseamnă și sfârșitul revelației cuvântului lui Dumnezeu (vezi Apoc. 22:18-19). Concluzia este că Dumnezeu a spus tot ceea ce trebuia să spună – nu mai este nimic de spus ca și cuvânt mântuitor. Singurul lucru care mai trebuie spus, din perspectiva lui Iuda, este doar: „Luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).

 

Mesajul lui Iuda este extrem de actual și de necesar pentru vremea în care trăim. Îndemnul său din v. 3 ar trebui să fie, pentru slujitorii Domnului din această vreme, motto-ul luptei lor spirituale. Apostolul Pavel a avut trei obiective majore în viața și slujirea lui în numele lui Cristos (2 Tim. 4:7): să lupte lupta cea bună, să-și isprăvească alergarea și să păzească credința. Lupta sa în vederea păzirii credinței a fost și este demnă de apreciat și demnă de urmat. Pentru a înțelege mai bine necesitatea și importanța acestei lupte, vom privi la trei aspecte ale credinței despre care vorbește Iuda. Cele trei aspecte sunt legate în mod organic între ele; ele nu se pot despărți.

 

1.                   Această credință este singura credință care mântuie

Iuda are aici în vedere o singură credință; ea este „credința” pe care o au sfinții bisericii. Nu există o altă credință în mintea lui. Aceasta este în acord cu afirmația apostolului Pavel: „Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Efes. 4:5). Sfânta Scriptură nu recunoaște o altă credință decât cea la care se referă Iuda; la fel și apostolii (precum și Pavel).

 

Este drept că, atunci când vorbim despre credință, noi putem să vorbim despre ceea ce crede o persoană. Faptul că o persoană anume crede ceva cu tărie, ne face să ne gândim la credință ca la o abilitate umană (doar oamenii pot crede ceva anume) care îi face să aibă convingeri clare cu privire la acel ceva. O credință (oricare ar fi ea) are două componente: partea obiectivă (ceea ce crede cineva, sau obiectul credinței cuiva) și partea subiectivă (abilitatea omului de a crede). Noi nu putem disocia aceste două componente. De regulă, atunci când vorbim despre credința cuiva, noi avem în vedere doar partea obiectivă a ei (partea subiectivă fiind avută în vedere în mod implicit). Noi nu vorbim însă aici despre multele credințe pe care le descoperim la oameni de-a lungul istoriei umane, ca și cum am fi îndreptățiți să justificăm orice credință pe care o au oamenii, apreciind faptul că este bine ca omul să creadă în ceva (sau în cineva) și să creadă cu tărie; nu contează însă ce credință are. Noi vorbim aici despre singura credință care este prezentată în Sfintele Scripturi și Iuda vorbește aici despre ce anume ne mântuie cu adevărat. Noi afirmăm ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune: „este...o singură credință” (Efes. 4:5).

 

Când definim această singură credință (și noi trebuie să o definim și s-o afirmăm foarte clar), noi putem face apel la spusele apostolului Pavel: „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Proorocii - și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:21-26).

 

Când vorbim despre această singură credință, adevărată și mântuitoare, noi avem în vedere următoarele (desigur, nu prezentăm aici întreaga mărturisire de credință a creștinului; prezentăm toar câteva elemente din ea):

 

-                      Această credință este o credință în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (vezi Gal. 2:16). Pentru ca cineva să creadă în Isus Cristos, el trebuie să-L cunoască pentru a se încrede în El. De aceea avem Evanghelia și cuvântul Scripturii, care ne asigură, prin Duhul Sfânt, cunoașterea care duce la credința în El (Ioan 20:31; 5:39);

 

-                      Această credință este singura care asigură, pentru orice om, mântuirea de păcat și viața veșnică (Fapte 4:12; Ioan 14:6);

 

-                      Această credință vine în urma auzirii Cuvântului lui Cristos (Rom. 10:17). Aceasta presupune edificarea omului cu privire la planul mântuirii, prezentat în Sfânta Scriptură, pentru ca, prin Duhul Sfânt, omul să ajungă să creadă în Cristos (textul din Rom. 3:21-26 de mai sus, ca de altfel întreaga epistolă către Romani, asigură o prezentare a planului de mântuire pentru om, plan care trebuie vestit și auzit în vederea credinței mântuitoare – Mc. 16:15-16; Fap. 20:26-27; 1 Cor. 15:1-4; 2 Tim. 3:14-17);

 

-                      Această credință este darul lui Dumnezeu dat omului, datorită harului Său (Efes. 2:8-9). Dacă Dumnezeu nu dă darul credinței, omul nu poate crede în Cristos, în vederea mântuirii sale, pentru că, în condiția lui naturală, el este mort în păcatele sale și incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu (vezi și 1 Cor. 1:21-24; Efes. 2:1-7);

 

-                      Această credință a fost și este singura cale prin care omul are acces la Dumnezeu; prin ea el poate cunoaște lucrarea lui Dumnezeu și poate fi socotit neprihănit și deci mântuit (Geneza 15:6; Habacuc 2:4; Rom. 1:16-17; Evrei 11);

 

-                      Această credință este singura bază pentru mântuire și trăire în ascultare de Dumnezeu (Rom. 1:5,16-17; Col. 2:6-10);

-                      Această credință este singura bază pentru nădejdea vieții veșnice, pentru nădejdea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu (Evrei 6:13-20; Rom. 4:16-25).

 

-                      Această credință nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, atunci când este vorba despre relația cu Dumnezeu și despre primirea binecuvântării care vine de la El (Evr. 11:6).

 

Cu siguranță, toate aceste lucruri, sunt cunoscute de orice credincios în Cristos. De ce este nevoie să le repetăm? Pentru a nu le uita și pentru a înțelege chemarea de a lupta pentru credința care ne-a fost dată. Orice element al credinței mântuitoare trebuie apărat prin Evanghelie și prin puterea Duhului Sfânt de fiecare credincios (Rom. 1:16-17; 2 Tim. 1:14). De aceea, avem armătura spirituală dată nouă (Efes. 6:10-20) și de aceea avem în mod special în mâna noastră sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17; vezi și 2 Cor. 10:3-5; 2 Tim. 1:13-14). De asemenea, noi trebuie să le cunoaștem și pentru a nu cădea în capcana celor care consideră că ceea ce este important în viața spirituală sunt experiențele mistice, extatice, pe care unii le tot trâmbițează. Pentru unii acestea sunt baza trăirii lor cu Dumnezeu. Nicăieri în Scriptură însă nu se vorbește despre o asemenea bază a mântuirii și a trăirii cu Dumnezeu. Desigur, nu trebuie să subestimăm experiențele lăuntrice ale sfinților Domnului, dar ele nu pot fi temelia trăirii cu Dumnezeu; ele pot fi doar rezultatul trăirii cu El. Temelia trebuie să fie obiectivă, trainică (Efes. 2:20; Mat. 16:18; 28:18-20).

 

Credința adevărată în Dumnezeu se bazează pe Numele și credincioșia lui Dumnezeu (Evr. 6:13-20); ea se bazează pe Persoana și faptele istorice concrete ale Domnului nostru Isus Cristos (1 Cor. 15:1-10; vezi și cele patru Evanghelii). Ea se bazează pe mărturia Cuvântului lui Dumnezeu revelat și scris (Sfânta Scriptură). Nimeni și nimic nu pot zdruncina o asemenea temelie (vezi Matei 24:35; 7:24-27; Ioan 20:31).

 

Credința adevărată este un act conștient (1 Cor. 9:26). Cine va crede în Evanghelia lui Cristos este mântuit, iar cine nu va crede în aceasta este osândit (Mc. 16:16; Rom. 1:16-17). 

 

Iuda ne cheamă să luptăm pentru credința pe care am primit-o (v. 3). Ni se spune că această credință poate fi pierdută și unii au căzut din credință (1 Tim. 1:18-20). Observă că apostolul Pavel leagă credința noastră de cugetul nostru; ele se condiționează reciproc (1 Tim. 1:19). Ce înseamnă acest lucru? Dacă asociem ceea ce Pavel spune în 1 Tim. 1:18-20 și 2 Tim. 2:15-19, înțelegem că există o strânsă legătură dintre credință și învățătura pe care o crezi. Apare, în ambele texte, Imeneu, despre care se spune că s-a abătut de la adevăr, lipindu-se de vorbării goale și lumești. În acest fel, oameni ca Imeneu înaintează tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu (2 Tim. 2:16). Așadar, un cuget curat (1 Tim. 1:19) este alimentat de cuvântul adevărului lui Dumnezeu (cuvânt care se află în Scriptură) (2 Tim. 2:18). O învățătură bazată pe cuvântul adevărului duce la un cuget curat și acesta conduce la credința adevărată. Dacă însă mă abat de la adevăr, cugetul meu devine necurat și, de asemenea, eu pot cădea din credință. Nu pot, sub nici o formă, să am o credință adevărată (plăcută lui Dumnezeu), dacă mă abat de la adevărul lui Dumnezeu, de la adevărul Scripturii. Credința adevărată este legată de un cuget curat și de adevărul cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este implicația din textele menționate mai sus. Suntem, deci, chemați să luptăm pentru credința primită prin păzirea învățăturii curate a cuvântului adevărului; astfel îmi păstrez un cuget curat și deci nu voi cădea din credință. Pavel îi cere lui Timotei să rămână în lucrurile pe care le-a învățat, adică în cuvântul Sfintelor Scripturi. Doar ele ne pot da înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Isus Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17).

 

Pavel îi mai spune colaboratorului său mai tânăr să păzească dreptarul învățăturilor sănătoase (cuvântul adevărului din Scripturi) cu credința și dragostea care este în Cristos. El poate păzi, așa ceva, prin Duhul Sfânt care locuiește în cei credincioși (2 Tim. 1:13-14). O învățătură sănătoasă duce la o credință statornică și vie, la o credință mântuitoare.

 

Credința pentru care trebuie să luptăm este o credință care poate fi aproape de noi și deci mărturisită (Rom. 10:6-11). Ea este ancorată în persoana și lucrarea lui Isus Cristos, definită în cuvântul adevărului, în Sfintele Scripturi și mărturisită prin lucrarea pe care Cristos, prin Duhul Sfânt, o face în noi. Credința despre care vorbește Iuda este o credință pe care putem s-o vestim, pe care putem s-o primim și pe care putem s-o trăim. Lupta pentru această credință se dă la nivelul propovăduirii ei (Romani 10:6-8; Col. 1:28-2:3), la nivelul primirii ei (Efes. 2:8-9) și la nivelul trăirii ei (Col. 2:6-10; 2 Cor. 5:7).

 

2.                   Această credință este dată sfinților

Credința mântuitoare este darul lui Dumnezeu și nu rodul minților noastre umane (Efes. 2:8-9). Este darul harului Lui. Un dar este primit de cineva, fără ca acea persoană să contribuie cu ceva la realizarea darului. Dumnezeu dă darul credinței celor aleși de El, în suveranitatea harului Lui (vezi Efes. 2:7; Rom. 9; Filip. 1:29). Fără intervenția binevoitoare a harului lui Dumnezeu omul nu poate crede – el este, așa cum s-a arătat mai sus, mort în păcatele sale și incapabil de a-L înțelege pe Dumnezeu (vezi Efes. 2:1-4; 1 Cor. 1:21-24; 2:11; Ioan 6:44,65).

 

Credința mântuitoare operează la nivelul minții și inimii omului. Credința nu este ceva care nu poate fi înțeles de mintea și inima omului; ea ne oferă toate argumentele de care avem nevoie, care să ne facă să înțelegem adevărul lui Dumnezeu (vezi, nevoia de înțelegere a famenului etiopian – Fapte 8:30-31) și de asemenea întreaga iluminare de care avem nevoie, cu privire la cuvântul lui Dumnezeu, pentru a crede acest cuvânt mântuitor și a trăi prin credință întreaga noastră viață (vezi lucrarea Duhului Sfânt – Ioan 16:8-15; Rom. 9:1; 1 Cor. 2:6-18).

 

Trebuie precizat ceva aici. Mulți credincioși consideră că adevărurile lui Dumnezeu nu pot fi înțelese cu mintea noastră umană. Adevărurile Sale, spun aceștia, sunt dincolo de înțelegerea minții noastre și, de aceea, pentru a avea o experiență veritabilă cu Dumnezeu, noi trebuie să ne golim de lucrarea minții noastre și să ne abandonăm în totalitate în mâna lui Dumnezeu. De aceea, zic propovăduitorii unei astfel de concepții, noi trebuie să-L experimentăm pe Dumnezeu la nivelul experienței noastre lăuntrice, pentru că, de fapt, nimeni nu-L poate înțelege pe Dumnezeu (vezi de exemplu 1 Tim. 6:15-16). În acest fel, s-a dezvoltat o întreagă practică religioasă, bazată pe așa-zisa lucrare a Duhului Sfânt, care te face să experimentezi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, fără ca tu să le înțelegi. Asemenea practici religioase înlătură propovăduirea Evangheliei, a întregului plan de mântuire arătat prin Evanghelie, înlătură nevoia de a asculta, de a înțelege cuvântul Evangheliei și nevoia de a crede adevărul Evangheliei, consemnat în Sfânta Scriptură; aceasta înlătură nevoia de a studia cuvântul Scripturii pentru a înțelege cuvântul lui Dumnezeu pentru ei. Asemenea oameni consideră că este nevoie doar de a lăsa ca manifestarea Duhului Sfânt să miște ființa omului și el va ajunge automat să creadă în Domnul Isus pentru mântuirea lui. Nu contează deci înțelegerea adevărului Evangheliei, nu contează că nu înțelegi cu mintea ta lucrarea lui Dumnezeu, nu contează decizia ta personală în cunoștință de cauză pentru a primi adevărul cuvântului lui Dumnezeu, cu mintea și cu inima ta; contează doar experiența lăuntrică și extatică pe care, spun promotorii acestor practici, o realizează Duhul Sfânt în om. Care este adevărul în această privință? Unde greșesc asemenea oameni?

 

Trebuie precizat mai întâi următoarele lucruri: Este adevărat că mintea noastră umană nu poate scruta adevărul lui Dumnezeu și pe Dumnezeu în natura ființei și persoanei Sale. Nu poți, prin lucrarea minții tale umane să-L înțelegi pe Dumnezeu (vezi 1 Tim. 6:15-16; 1 Cor. 2:11). Și totuși, este, de asemenea, adevărat că adevărul Evangheliei trebuie înțeles, conștientizat la nivelul minții tale, ca să-l poți primi cu inima prin credință, conștient de implicațiile cuvântului Evangheliei pentru viața ta (vezi Fapte 8:30-38; Luca 14:25-35). Așadar, pe de o parte, nu putem înțelege adevărurile lui Dumnezeu cu mintea noastră; pe de altă parte, noi trebuie să gândim cu mintea noastră pentru a înțelege și a primi adevărul Evangheliei. Acesta este un paradox real, pentru că ambele afirmații sunt adevărate.

 

Pentru a înțelege corect acest paradox (este curios că vorbim despre înțelegere cu mintea, ca să înțelegem ceea ce nu putem înțelege) noi trebuie să înțelegem corect afirmațiile din Romani 10:4-13. Aici ni se arată foarte clar că adevărul mântuitor, care se capătă prin credință ne este dat de Dumnezeu. De aceea noi putem să-l înțelegem. Credința ne-a fost dată de Dumnezeu, prin harul Lui (pare curios că Dumnezeu ne-a dar darul credinței, dar în același timp, noi trebuie să credem Evanghelia, așa cum, dacă vrem, noi putem să refuzăm să credem – Efes. 2:8-9; Mc. 16:15-16).

 

Ce ne spune de fapt Romani 10:4-13? Pavel afirmă că noi, prin Lege, nu putem fi mântuiți; dar, prin Cristos, oricine crede în El este mântuit. De ce noi prin Cristos putem fi mântuiți? De ce putem crede în Cristos? Pentru că Dumnezeu, în Cristos, a coborât la noi, în lumea noastră cu adevărul cuvântului Lui. În Cristos, Dumnezeu a făcut ca ceea ce este absolut inaccesibil pentru noi, oamenii limitați și păcătoși, să devină deplin accesibil (v. 8). Dumnezeu, în Cristos, a făcut ca adevărul cuvântului Lui să fie aproape de noi, de mintea noastră, de inima noastră, de gura noastră și astfel acest cuvânt inaccesibil despre Dumnezeu, pe care mintea noastră nu-l poate înțelege, a devenit „cuvântul credinței”, pe care Pavel și apostolii l-au propovăduit (v. 8). Așadar, noi nu putem, prin abilitățile minții noastre, să înțelegem lucrurile minunate ale lui Dumnezeu; noi nu putem deloc să înțelegem, prin logica minții noastre, cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu putem deloc să folosim mintea noastră ca și un telescop pentru a-L descoperi și înțelege pe Dumnezeu. Dovadă este toate religiile acestei lumi. Au fost oameni, unii chiar geniali care și-au prezentat cercetările lor și meditațiile lor despre Dumnezeu și despre mântuirea care ne-ar putea duce la El. Rezultatul a fost și este un eșec total. Ei n-ai înțeles nimic despre Dumnezeu (vezi 1 Cor. 1:20-21). Noi nu putem, prin noi înșine să ne ridicăm la Dumnezeu. De aceea, noi nu putem fi mântuiți prin Lege (Rom. 10:5-7). Dar, (merită să apreciem acest „dar”; vezi cât de mult comunică cuvântul „Dar” din Romani 3:21 – este aici o schimbare radicală de macaz) în această situație, fără ieșire pentru om, Dumnezeu, în harul Lui, a coborât El la noi oamenii în Fiul Său, în Domnul Isus Cristos, pentru a ne vorbi pe limba noastră despre lucrurile Sale minunate; pentru a ne comunica, la nivelul minții noastre, cuvântul Său. Această comunicare a lui Dumnezeu este la nivelul nostru de percepție, ca să putem înțelege bine adevărurile Sale mântuitoare și ca să putem crede în vederea mântuirii. Și dacă Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, a coborât la noi ca să ne comunice pe limbajul nostru adevăruri pe care mintea noastră nu le putea înțelege altfel, ce vom face atunci cu mintea noastră? O vom da la o parte? Vom spune că nu putem înțelege cu mintea adevărurile lui Dumnezeu? Nu. În nici un caz. Noi trebuie să folosim întreaga noastră capacitate mintală dată de Dumnezeu pentru a înțelege bine cuvântul Său. Dar acel cuvânt pe care trebuie să-l înțelegem este de fapt un cuvânt care s-a coborât, în Cristos, la nivelul nostru de înțelegere. Cristos, prin Duhul Sfânt, a coborât în lumea noastră, prin întruparea Sa, pentru ca noi, oameni limitați și nevrednici, să putem să-L auzim, să-L vedem, să-L pipăim, să-L simțim aproape de noi și astfel, să putem înțelege lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, ale mântuirii noastre. În acest fel, înțelegând adevărurile care au coborât la noi în Cristos, noi putem crede în El și astfel noi putem să ne bucurăm de mântuirea lui Dumnezeu, ca de o experiență reală pentru noi.

 

Evanghelistul Ioan a putut de aceea să ne spună: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții – pentru că viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată – , deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:1-4). Cum putem noi, ființe limitate și nevrednice să avem părtășie cu Dumnezeu, care este sfânt, infinit, perfect în toate și de neînțeles pentru mintea umană? Prin Cristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Tot Ioan ne spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Mai încolo, Ioan spune: „Și noi am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1:16). Ceea ce a fost de-a dreptul imposibil a devenit perfect posibil pentru orice om care crede (Rom. 10:11-13). Și toate acestea în Cristos.

 

Deci, din nou, să dăm la o parte mintea noastră? Nu. Mintea ne-a fost dată de Dumnezeu pentru a înțelege lucrurile Sale, Cuvântul Său. Și când vorbim despre lucrurile Sale și despre Cuvântul Lui nu vorbim despre lucruri care ne sunt nouă inaccesibile, pentru că Dumnezeu este glorios și locuiește în glorie (Isaia 57:15), ci de lucrurile și de Cuvântul Său care ne-au fost date de Dumnezeu, în harul Lui, în Cristos. În Cristos, Dumnezeu Însuși s-a coborât la noi oamenii, prin întruparea Cuvântului Lui, și în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 1:19; 2:9-10). Dumnezeu în Cristos ne-a dat cuvântul credinței (Rom. 10:8). De aceea, acest Cuvânt este aproape de noi oamenii, în gura noastră și în inima noastră și chiar în mintea noastră.  De aceea, noi trebuie să înțelegem cu mintea și cu inima Cuvântul lui Dumnezeu, să-l studiem, să medităm la el, să-l asimilăm cu toată ființa noastră, să ne folosim întreaga noastră capacitate mentală pentru a-l înțelege corect și complet. Desigur, inima noastră trebuie să ne fie curată, să-l studiem în duh de umilință și de rugăciune către Dumnezeu. Noi trebuie să ne folosim mintea nu pentru a ne etala deșteptăciunea și abilitățile noastre; ci pentru că Dumnezeu în harul Lui ne-a dat cuvântul credinței, s-a coborât la noi, oamenii, pentru ca noi să înțelegem lucrurile minunate ale Sale.

 

Așadar, în Cristos, Dumnezeu a dat, sfinților Lui, credința mântuitoare. El a dat-o prin revelația Cuvântului Său. Dumnezeu și-a revelat Cuvântul prin întruparea Cuvântului Lui – Cristos fiind Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:14). Acest Cuvânt întrupat ne-a fost dat și în scris. Mărturia apostolilor și a profeților a fost dată în scris în Sfânta Scriptură (vezi 2 Tim. 3:14-17). Oridecâte ori Dumnezeu își revela Cuvântul, oamenii lui Dumnezeu, desemnați în mod special de Duhul Sfânt, au dat poporului lui Dumnezeu acest cuvânt în scris.

 

Noi suntem chemați să luptăm pentru credința dată sfinților. Această luptă vizează păstrarea nealterată a mărturiei acestui Cuvânt al lui Dumnezeu. Ioan vorbește despre duhul lui Anticrist care nu mărturiește că Isus Cristos a venit în trup (1 Ioan 4:1-6). Obiectivul duhului anticristic și a lui Anticrist, atunci când el va veni, este să discrediteze mărturia întrupării Domnului Isus Cristos și să pună în loc un alt cuvânt, o mărturie falsă. Aceasta ne arată că întruparea Domnului nostru este esențială în mărturia creștină. Prin această întrupare, la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5), Dumnezeu Și-a trimis Cuvântul pe pământ. Și când vorbim despre întruparea Fiului lui Dumnezeu noi vorbim despre întreaga lucrare a lui de pe pământ (conceperea lui în pântecele Mariei, nașterea din fecioara Maria, viața lui pământească, moartea jertfitoare pe cruce, îngroparea Sa, învierea Sa, înălțarea Sa la dreapta lui Dumnezeu și revenirea Sa în glorie ca judecător și Domn). Aceasta este istoria mântuirii date de Dumnezeu. Ignorarea, respingerea, batjocorirea acestor fapte istorice reprezintă un atac devastator asupra Cuvântului credinței mântuitoare venit de la Dumnezeu. Noi suntem chemați, prin mărturia noastră, să luptăm împotriva minciunii anticristice. La aceasta se referă Ioan în 1 Ioan 4:1-6. El ne arată că, în această luptă, martorii întrupării lui Cristos sunt deja biruitori (v. 4) pentru că această mărturie este de la Dumnezeu, dovedită și bine argumentată prin Duhul Sfânt, prin mărturia clară și reală a tuturor acestor martori. Oricine se lasă condus de adevăr va ajunge să creadă această mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu despre Cristos.

 

Dar mărturia despre credința mântuitoare o avem și în Sfânta Scriptură, Biblia. Prin acest cuvânt scris, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu ajunge la orice om, pentru ca oricine să cheme Numele Domnului și să poată fi mântuit (Rom. 10:13). Pe lângă vestirea Cuvântului pe cale orală, noi avem și mărturia scrisă a acestui Cuvânt. Evanghelistul Luca vorbește despre necesitatea unei mărturii scrise cu privire la faptele mântuitoare (Lc. 1:1-4) și care este absolut necesară pentru credința cititorilor Evangheliei lui. La fel procedează și Ioan cu Evanghelia lui (Ioan 20:30-31; vezi și 1 Ioan 1:1-4). De ce Luca mai scrie și el Evanghelia lui, în situația în care și alții au scris despre faptele lui Isus Cristos? (vezi Lc. 1:1). Putea spune că este suficient că au scris alții. Luca însă este călăuzit de Duhul Sfânt în scrierea Evangheliei lui, ca și ceilalți trei evangheliști (Matei, Marcu și Ioan). Doar aceste patru evanghelii s-au păstrat pentru că doar aceste evanghelii redau adevărul mântuitor din partea lui Dumnezeu. Pavel, atunci când vorbește credincioșilor din Corint despre Evanghelia credinței mântuitoare (1 Cor. 15:1-11) afirmă că vestirea și primirea evangheliei trebuie să fie nealterate, pentru a fi sigură mântuirea celor care o primesc. Cuvântul scris al lui Dumnezeu ne-a dat o mărturie exactă a lucrării Sale. Mai mult, observă cum Pavel ține ca, prin propovăduirea Evangheliei, credincioșii să aibă la dispoziție toată revelația lui Dumnezeu a planului de mântuire (Fapte 20:18-27; vezi și Colos. 1:24-29). În acest fel, spune Pavel, se simte curat de sângele tuturor (Fap. 20:26-27).  Nu avem voie să alterăm în nici un fel această mărturie a Cuvântului (vezi 1 Tim. 4:16); nici să-l diminuăm în vreun fel. Lupta pentru adevărata credință trebuie dată în această direcție. Dacă adevărata credință care mântuie se bazează pe cuvântul lui Cristos (Rom. 10:17), pentru acest Cuvânt trebuie luptat. Nu există un alt cuvânt care duce la credința mântuitoare decât cuvântul Scripturii (2 Tim. 3:14-17). Este interesant să vedem că cel puțin în două rânduri (vezi Ioan 20:8-9; 2 Petru 1:15-21) se accentuează ideea că nu experiențele (chiar reale a cuiva) duc la credința mântuitoare ci credința în cuvântul Scripturii. De aceea, Domnul Isus fericește pe cei care n-au văzut și totuși au crezut și cred în Cristos (Ioan 20:26-29 – Cristos se referă aici la cei care nu vor avea parte de posibilitatea de a-L vedea viu pe Cristos în carne și oase, dar vor ajunge să creadă mărturia apostolilor despre învierea Sa – vezi Fapte 2:32-36). Temelia credinței mântuitoare este cuvântul Scripturii. Observă și ceea ce Avraam îi spune bogatului din iad, atunci când bogatul îl roagă să-l trimită pe Lazăr pe pământ, pentru a confirma înaintea fraților lui adevărul învierii și al locului de chin de după moarte (Lc. 16:23-31). Avraam îi spune că cei de pe pământ au la dispoziție cuvântul lui Moise și al profeților (Scriptura Vechiului Testament) pentru a crede în realitățile de după moarte; de asemenea, chiar dacă ei ar avea posibilitatea de a vedea chiar și oameni înviați dintre cei morți, dacă ei nu cred mărturia scrisă a cuvântului lui Dumnezeu, ei nu vor putea să fie mântuiți. Credința mântuitoare se bazează doar pe cuvântul Sfintelor Scripturi (vezi din nou Ioan 20:8-9; 2 Pet. 1:16-19).

 

Credincioșia noastră în propovăduirea, învățarea și trăirea Cuvântului Scripturii (așa cum ne este el prezentat, fără să-l alterăm în vreun fel) este adevărata luptă pentru credința dată sfinților. De aceea, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să propovăduiască Cuvântul, să stăruie asupra lui la timp și ne la timp, să pledeze cauza Cuvântului prin orice mijloc sfânt înaintea oamenilor, în ciuda faptului că mulți îl vor respinge. Aceasta este lupta spirituală pe care trebuie să o ducem cu privire la credința dată de Dumnezeu sfinților. Este o luptă pentru distrugerea oricărei rezistențe a gândirii carnale a oamenilor, în vederea primirii prin credință a cuvântului lui Dumnezeu (2 Cor. 10:3-5) și este o luptă împotriva lupilor răpitori și a ereziilor lor, prin care se încearcă distrugerea bisericii lui Cristos (Fapte 20:28-32). Cuvântul Scripturii este instrumentul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pentru a oferi oamenilor convingerea care duce la credința mântuitoare (Ioan 16:8-15; 2 Tim. 3:16-17).               

    

3.                   Această credință ne este dată odată pentru totdeauna  

Iuda completează conceptul credinței mântuitoare, prin aceea că o prezintă ca fiind dată de Dumnezeu Însuși sfinților (prin revelație și inspirație divină) și ca fiind dată lor odată pentru totdeauna. Credința mântuitoare, care este una singură, este dată de Dumnezeu sfinților și ea este dată odată pentru totdeauna. Toate aceste trei aspecte ne prezintă tabloul întreg al credinței. Nici unul dintre cele trei aspecte nu poate lipsi în definirea credinței mântuitoare și nici unul dintre ele nu poate fi neglijat în lupta despre care vorbește Iuda.

 

Ce presupune faptul că această credință este dată sfinților odată pentru totdeauna?

 

-                      Când vorbim despre obiectul credinței, care este persoana și lucrarea lui Isus Cristos, atunci noi mărturisim că mântuirea oricărui om se află în persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, în întruparea și în jertfirea Lui pe cruce, la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5; 1 Cor. 15:1-11). Atunci, când Domnul Isus Și-a dat duhul pe cruce, a zis: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Prin aceasta El a afirmat de fapt că lucrarea Sa răscumpărătoare s-a împlinit în mod desăvârșit, pentru toți cei ce cred, în moartea Sa. Nu mai este nimic de adăugat la această lucrare. Credincioșii doar primesc prin credință o lucrare deja înfăptuită. De aceea, în Evrei 3-4 se vorbește despre necesitatea intrării în odihna lui Dumnezeu (este vorba aici despre odihna mântuirii – Evr. 4:9-11; așa cum Dumnezeu S-a odihnit, pentru că a terminat lucrarea creației, așa și noi intrăm într-o lucrare terminată de Cristos în vederea mântuirii). Cristos „a suferit odată (odată pentru totdeauna) pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a înviat în duh” (1 Pet. 3:18). De asemenea, ni se spune că „Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evr. 9:11-12; vezi și Evr. 5:9). De asemenea, „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți” (Evr. 10:14). În toate aceste pasaje (și în altele din NT) se accentuiează ideea că Domnul Isus Cristos S-a adus o dată pentru totdeauna jertfă de răscumpărare pentru ca cei ce cred în Cristos să capete o mântuire desăvârșită și veșnică. Această singură jertfă asigură mântuirea (pentru cei care au trăit înainte de Cristos – vezi lista oamenilor credinței din vremea Vechiului Testament din Evrei 11; cât și pentru cei care au trăit și trăiesc după momentul crucificării Sale). Nu mai este nevoie de a adăuga ceva la ea. Pavel afirmă: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat”. „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățească un norod ca să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11,14). Observă că jertfa lui Cristos a fost adusă la timpul trecut (chiar și pentru scriitorii Noului Testament). Și lucrarea jertfitoare a lui Cristos a fost îndeplinită prin moartea Sa pe cruce (avem astfel tabloul complet al harului lui Dumnezeu). Nimic nu mai trebuie adăugat la această lucrare a lui Cristos. Noi trebuie doar să credem în El, în vederea mântuirii noastre (Efes. 2:8-9; Rom. 10:13). Lucrarea Duhului Sfânt, în acest context, este tocmai adeverirea pentru noi a acestei mântuiri (Evr. 10:15-17; citește tot pasajul din Evr. 10:14-25; vezi și Evr. 8:6-13). Duhul Sfânt este Cel care face ca lucrarea, pe care Cristos a realizat-o odată pentru totdeauna prin moartea Lui pe cruce, să devină o experiență vie și mântuitoare în viața tuturor celor care cred în Cristos (este o lucrare de pecetluire, de garantare a mântuirii acestora – Efes. 1:13-14; 4:30; 2 Cor. 1:20-22).  Nimic din ceea ce oamenii ar încerca să facă în vederea mântuirii lor nu poate aduce vreo contribuție la această mântuire. Credința mântuitoare nu este o faptă meritorie a celor care sunt mântuiți (desigur, ea se exprimă prin fapte – vezi Efes. 2:10; Iacov 2:14-26); ea este doar canalul prin care Dumnezeu oferă, prin harul Lui, mântuire. Noi nu ne putem lăuda cu credința noastră (și aceasta este darul lui Dumnezeu – Efes. 2:8-9).

 

Cum trebuie noi să luptăm pentru această credință mântuitoare, dată sfinților o dată pentru totdeauna? Având în vedere adevărurile menționate mai sus, să privim la apostolul Pavel și la lupta lui. Au apărut oameni (iudaizatorii) care învățau pe cei din biserică că dacă ei nu sunt tăiați împrejur, după obiceiul lui Moise și dacă nu împlinesc Legea lui Moise, chiar dacă cred în Cristos, aceștia nu pot fi mântuiți (vezi Fapte 15:1). Privind în Fapte 15, observăm că Pavel, împreună cu ceilalți apostoli și alături de sfinții din biserica din Ierusalim, s-au ridicat pentru a contracara această învățătură a iudaizatorilor. Observăm că au fost aduse argumente din Scriptură și disputa cu iudaizatorii a fost directă, tranșantă și categorică. Nu li s-a acordat nici o înțelegere acestora și nici învățăturii iudaizatorilor (vezi și Gal. 2). Mai mult, iudaizatorii au fost înfierați fără drept de apel (vezi Gal. 2:4; Filip. 3:2,3,18,19). Adevărul mântuirii doar prin harul lui Dumnezeu, doar prin credința în Cristos, a fost apărat cu toată energia (vezi Galateni; Coloseni; etc.). Adevărul acesta a fost propovăduit, explicat, argumentat, prin toate mijloacele sfinte. Orice adăugire, orice deformare, sau diluare, sau pervertire a acestui adevăr biblic al Evangheliei a fost și trebuie permanent apărat prin Duhul Sfânt (vezi tonul adresării lui Pavel în Galateni 1:6-10; vezi întreaga epistolă către Galateni).

 

Iuda ne dă un alt indiciu în acest sens. În epistola lui, în v. 4, Iuda ne vorbește despre apariția unor oameni, considerați a fi „neevlavioși”, care „schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Cristos”. Acești oameni consideră că harul lui Dumnezeu tolerează păcatul celor care cred în Cristos. Dacă Dumnezeu este plin de har, spun aceștia, atunci, poți trăi în orice păcat, pentru că Dumnezeu rezolvă mântuirea lor prin harul Lui. Faptul că se vorbește despre tăgăduirea Domnului Isus Cristos ca Domn și Stăpân, ne arată că viața acestora nu este trăită sub autoritatea salvatoare a Domnului. De aceea, aceștia nu sunt schimbați în natura lor spirituală prin Duhul Sfânt care ar trebui să locuiască în cei credincioși (ei se bucură doar de iertarea păcatelor, dar natura lor carnală nu este răstignită în ei prin lucrarea nașterii din nou – Ioan 3; Tit 3:5) și ajung să se întoarcă la păcatele lor dintâi (vezi 2 Pet. 2:19-22) și să fie din nou robiți de ele. În numele „libertății” ei nu vor robia eliberatoare a lui Cristos pentru ei. Ei nu ajung să experimenteze schimbarea radicală a vieții lor (vezi Gal. 2:20; Col. 1:13-14; Rom. 6; Tit 2:11-14). Adevărul este că asemenea oameni vestesc o „mântuire” care nu este deloc mântuire de sub robia păcatului.

 

Când cineva nu-și pune încrederea în Isus Cristos, în Cristosul istoric, care a venit și a trăit pe pământ, care a murit pe cruce o dată pentru totdeauna, care a înviat și S-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu, pentru a fi Mijlocitorul mântuirii noastre, și care va reveni în glorie pentru a aduce mântuirea tuturor celor care-L așteaptă, ajunge, poate fără să-și dea seama, să-și pună încrederea în falși cristoși, în proceduri religioase și spirituale sau în faptele lor bune, crezând că toate acestea vor asigura mântuirea lor. Adevăratul Mântuitor este dat astfel la o parte pentru o credință în surogate, dar care nu are putere de mântuire.

 

-                      Când vorbim despre Evanghelia lui Cristos, ca obiect al credinței adevărate, noi ne referim la Cuvântul Evangheliei mântuitoare (Rom. 1:1-5, 16-17; 10:17; Ioan 20:31; 1 Ioan 1:1-4; 2 Tim. 1:9-11). Ne referim la Cuvântul Sfintelor Scripturi care ne-a fost dat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt pentru a ne asigura credința și edificarea în mântuirea prin Cristos (2 Tim. 3:14-17; Rom. 1:1-2; Ioan 20:8-9). Cuvântul Sfintelor Scripturi reprezintă revelația completă a adevărului mântuirii (2 Pet. 1:19-21; Ioan 5:39; Efes. 2:20). Această revelație a Cuvântului scris este completă și nu mai este nevoie de a se adăuga ceva la ea (Apoc. 22:18-19). Sunt unii care consideră că Scriptura nu oferă adevărul complet al mântuirii de la Dumnezeu. Noi știm că adevărul mântuirii prin Cristos a fost încredințat, în vederea propovăduirii, apostolilor și profeților aleși de Dumnezeu (Evr. 2:2-4; Efes. 2:20; 2 Tim. 1:11; Efes. 3:7-8; 1 Tim. 2:7). Este demn de luat în seamă mărturia apostolului Pavel care, atunci când vorbește despre misiunea sa specială, el afirmă că isprăvnicia pe care a primit-o de la Dumnezeu a fost: „...în trupul meu împlinesc ce lipsește suferințelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Col. 1:24-25). El folosește două verbe (a împlini; a întregi), atunci când vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a primit ca și însărcinare divină isprăvnicia de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât să se ajungă la plinătatea revelației divine. Din moment ce revelația lui Dumnezeu a ajuns la plinătatea ei, nu mai este nimic de adăugat; s-a spus tot ceea ce trebuia spus, atunci când vorbim despre mântuirea prin Cristos (desigur, vorbim aici despre lucrarea apostolică în întregul ei – vezi și 2 Pet. 1:12-21; Apoc. 22:18-19).

 

Cei care vorbesc despre noi revelații divine, considerând că ei sunt apostoli sau profeți desemnați de Dumnezeu pentru a corecta sau a adăuga ceea ce nu s-a spus în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt mânați de o mândrie care vine de la cel rău, o mândrie care face ca ei și toți cei care acceptă așa-zisele lor „revelații divine” să se rătăcească de la adevăr. Noi trebuie să ne păzim de așa ceva și să luptăm pentru ca biserica să fie păzită de rătăcirile acestor eretici. Iuda, în acest sens, vrea să spună: „Dumnezeu a pus punct revelației divine care duce la credința mântuitoare”. Observă că acest lucru l-a spus Iuda (în epistola lui – v. 3) și apoi Ioan în ultima carte a Bibliei (Apoc. 22:18-19).

 

Observă de asemenea paradigma care a operat în revelarea adevărului lui Cristos, a adevărului credinței mântuitoare. În Cristos avem întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 1:14). În acest fel, „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul...” (Evrei 1:1-3). Înțelegem de aici că Dumnezeu ne-a dat în Cristos cuvântul Lui final, tot cuvântul Său. Nu mai este nimic de adăugat la acest cuvânt ultim al lui Dumnezeu. Observă însă felul în care s-a derulat revelația întregului cuvânt al lui Dumnezeu în Cristos: (1) Prin Isus Cristos, Dumnezeu ne-a vorbit, pentru început, prin viața Sa pământească, până la moartea, învierea și înălțarea Sa (vezi afirmația lui Luca din Fapte 1:1 – „am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni). În acest sens observă ceea ce Domnul Isus le-a spus ucenicilor Lui înainte de moartea Sa: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi” (Ioan 16:12-14). Așadar, până aici nu avem decât începutul revelației Cuvântului lui Cristos (prin care urmează să vină credința mântuitoare – Rom. 10:17; Fapte 1:1). (2) După pogorârea Duhului Sfânt (Fapte 2), apostolii (vezi de ex. Pavel), vin cu completarea revelației Cuvântului lui Cristos (vezi afirmația lui Pavel că a fost chemat să întregească, să completeze Cuvântul lui Dumnezeu – Colos. 1:25). A cui cuvânt este această completare despre care Pavel vorbește? Este cuvântul lui Cristos, care a ajuns la dreapta lui Dumnezeu și acest cuvânt i-a fost dat lui Pavel prin Duhul Sfânt (vezi și Efes. 3:3-8). Cristos a început să vorbească în timpul vieții Sale pământești și a continuat să vorbească apoi prin Duhul Sfânt, prin cuvântul care l-a revelat apostolilor. Ei bine, în virtutea acestui fapt vin unii astăzi să spună că ei, ca apostoli și profeți ai lui Cristos, ai și ei cuvânt de la Cristos, revelat lor prin Duhul Sfânt. Iată deci, multele revelații care apar și astăzi; iată deci chiar cuvântul tradiției, care, spun unii, are greutate ca și cuvânt al lui Cristos, revelat prin Duhul Sfânt. Așa să fie oare? Nu. (3) Avem și finalul revelației cuvântului lui Cristos. Duhul Sfânt vorbește doar Cuvântul lui Cristos și Iuda (în v. 3), apoi Ioan (Apoc. 22:18-19) ne spun că Cristos, prin Duhul Sfânt și-a încheiat revelarea Cuvântului Lui. Nu mai există deci și ale cuvinte ale lui Cristos; nu mai există deci și alte cuvinte de la Cristos, revelate prin Duhul Sfânt. Dumnezeu, în Cristos, și-a dat tot cuvântul Lui. Punct. Noi acum suntem chemați, așa cum s-a spus, să ne edificăm prin Duhul Sfânt în acest Cuvânt al credinței, dat odată pentru totdeauna sfinților (Fapte 20:32; Iuda 20-23); și aceasta până va reveni Cristos, Domnul în toată gloria Lui (2 Pet. 3:18; Apoc. 22:20-21; Iuda 24-25). De atunci (din vremea vieții pământești a apostolilor lui Cristos; din sec. I al erei creștine) este valabilă încheierea revelației divine. De atunci există pentru biserică „credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Așadar, harul mântuirii ne-a fost arătat în mod plenar, deplin, în Cristos (Tit 2:11; Ioan 19:30) și propovăduirea acestei Evanghelii mântuitoare a fost consemnată în scris în totalitatea ei (Ioan 20:31; Fapte 20:32; 2 Tim. 3:14-17). Credința mântuitoare a fost astfel prezentată, susținută, dovedită (Evr. 2:1-4) și nu mai rămâne decât să ne edificăm în această credință mântuitoare (Iuda 20-23). Punct.

 

Concluzii

La sfârșitul revelației Cuvântului lui Dumnezeu (în întruparea lui Cristos și în scris prin Cuvântul Scripturii) Iuda (dar și Ioan) ne avertizează că Dumnezeu a pus punct acestei revelații, deci credința mântuitoare ne-a fost dată în întregul ei, și ne-a fost dată odată pentru totdeauna. Ce mai rămâne? Să luptăm pentru ea (Iuda 3), să ne edificăm în ea (Iuda 20-23), să o lăsăm să lucreze prin puterea Duhului Sfânt în viața noastră (Fap. 20:32), și să nu o ciuntim și nici să nu o pervertim prin contribuții așa-zis novatoare (Apoc. 22:18-19; Fap. 15:1-11). Ea este deplină și ne poate oferi o mântuire desăvârșită și veșnică (Iuda 24-25).

 

Cred că o incursiune de-a lungul istoriei bisericii ne poate arăta cine au fost cu adevărat binecuvântați de Dumnezeu în trăirea și în slujirea lor sfântă: cei care au adăugat sau au scor din credința dată sfinților odată pentru totdeauna ceva anume (ne referim la orice contribuție care s-a pretins a fi divină), sau cei care au păstrat această credință neîmbogățită, neciuntită, nealterată de vreo contribuție a așa-zișilor apostoli și profeți (în afara celor prezentați în Scriptură) și s-au edificat prin ea. O cercetare serioasă a istoriei bisericii va arăta că doar cei din cea de a doua categorie au fost binecuvântați și au fost o binecuvântare pentru biserică. Doar aceștia se pot bucura în ziua judecății de binecuvântarea din Iuda 24-25 (vezi și Matei 7:21-27). AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate