Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

VOI SUNTEŢI LUMINA LUMII

Matei 5:14-17

 

În aceaşi declaraţie că suntem sarea pământului, Domnul Isus continuă şi ne spune că suntem lumina lumii. Nu vom fi, ci suntem. Nu doar unii ci noi toţi suntem lumina lumii. Dacă cu sarea nu a fost prea clar, cu lumina el clarifică foarte bine şi spune că:

 

Lumina trebuie să fie vizibilă!

O cetate aşezată pe munte nu se poate ascunde. 

Nu e nimic ascuns în această afirmaţie. Templul era pe Muntele Moria şi era vizibil.

 

Quito Ecuador este la 10,000 de picioare altitudine, iar luminile oraşului se văd de la 75 de mile depărtare! Nu se poate ascunde!

Nu aprindem lumina şi imediat o acoperim, nu are rost, Domnul Isus spune şi noi toţi ştim că lumina se aprinde să lumineze, să fie vizibiă. Acoperirea luminii este anomalie. Dacă o aprinzi e nevoie de ea. Si e mare întunericul acestei lumi!

 

Lumina trebuie să fie permamentă

Lumea e în beznă spirituală, iar noi nu avem voie, nu ne putem permite nici măcar o cilpă de întuneric! Cnd ne-a spus că suntem sare, Domnul Isus a lăsat să se înţeleagă că lumea este în descompunere, în putrefacţie , iar noi trebui să oprim stricăciunea. Acum El ne spune că suntem lumină, arătând că în jurul nostru e întuneric! Nu e nevoie de becuri de 1000 de waţi, dar mici luminiţe ca lumea să nu se împiedice putem fi.

Nu putem fi lumină azi, sau doar în weekend, ci permanent!

 

Dacă crezi că se poate doar din când în când te înşeli. Lumina trebuie să fie vizibilă dar şi permanentă!

Există o contradicţie?

 

În Ioan 8:12 Domnul Isus spune că El este lumina lumii, cum suntem noi lumina lumii?

Când El a fost pe păm1nt, El a fost, acum El este în cer, iar noi suntem lumini ce reflectăm lumina Lui.

Luna nu are lumină dar în poziţie bună faţă de soare, luminează noapte de âvezi ca ziua!

 

Când lumea se pune între lună şi soare...luna nu mai are lumină ci e în eclipsă totală!

 

Când noi suntem în poziţie bună faţă de Cristos, reflectăm lumina Lui, dar când lumea se pune între noi...atunci suntem în beznă, în eclipsă totală!

 

Dar mai mult mister sau chiar contradicţie? În Efeseni 5:8 Pavel spune că o dată eram întuneric dar acum suntem lumină în Domnul, umblaţi dar ca fii ai luminii!

 

În taina unirii noastre cu Domnul Isus, în participarea noastră la natura dumnezeiască, 2 Petru 1:4, am primit lumina Lui ca să o reflectăm, nu noi o generăm dar relecţia implică înntr-o anumită formă şi participarea noastră! Adică, iată ce psune Domnul Isus, tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor ca ei văzând faptele noastre bune să-l slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri!

 

Lumina nu se arată pe ea ci ea ajută pe cei ce o au să meargă, să lucreze, ea este de ajutor!

 

Faptele noastre bune trebuie să foe frumoase, atractive. Matei foloseşte cuvântul pentru buncare implică să fie bun şi în aspect nu doar în calitate. Săpunul Cheia din Romnia face acelaşi sericiu ca şi săpunul Fa sau Rexona! Dacă eu de ziua soţiei îi dau un săpun cheia...se bucură? Unul frumos şi în aspect face mai mult!

 

Care este scopul faptel bune şi frumoase? Soli Deo Gloria!

Ca să-L slăvească pe Tatăl din ceruri!

Oamenii îşi dau seamă că noi nu putem face nimic bun, dar când văd bine frumos ce-l facem, binelel ieşit din comun, îl vor slăvi pe Dumnezeu nu pe noi!

Psaluml 115:1 Nu nouă, nu nouă Domane cu Numelui!

 

NU TRAGEŢI CONCLUZII FALSE!

Matei 5:17-20

 

Mult visata împărăţie era acum prezentată de Domnul Isus că e aproape! Tainele acestei împărăţii, cum va fi, când va fi, unde va fi, cine o va stabili, erau analizate de rabinii vremii într-un fel, iar Domnul Isus le-a prezentat în alt fel.

 

Dacă ei puneau sarcinii grele pentru a intra în împărăţie, El în contrast cu ei, fericeşte pe cei care nu aveau nici un merit, nici o şansă, şi le dă împărăţia în dar!

 

Această răsturnare de lucruri putea să ducă la o conlcuzie falsă că nimic din ce-a fost nu mai e valabil, se aruncă totul şi de acum e altceva.

Împotriva tuturor idelilor false, Domnul Isus le spune:

 

IDomnul Isus--împlinirea Scripturii v. 17

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric ci să împlinesc!

El nu a venit să desfinţeze Scriptura vechiului legământ, ci El a venit să o împlinească!

Legea şi Proorocii înumează întreg Vechiul Testament, testament care în întregul Lui direcţiona pe cititiprii lui către Unul care va veni şi va împlini totul!

 

Sidlow Baxter spunea că Vechiul Testament este ca o cântare fără final, o cântare de la care lipseşte marele final!

Legea şi Proorocii au cântat partea lor, cortina s-a lăsat iar cei din sală nu au priceput ce se întâmplă! Peste ei s-a aşezat un întuneric gros de patru sute de ani!

 

Când se începe Noul Testament, cortina se ridică din nou şi dintr-o dată totul se umple de lumină, Matei scrie că Emanuel, Dumnezeu este cu noi ca o împlinire a ceea ce a spus Isaia!

 

El Domnul Isus a venit să împlinească! De la iesle până la cruce, de pe cruce până-n adâncimile iadului, din închisoarea morţii până-n ziua înălţării, viaţa Lui a foast doar împlinirea a tot ce Legea şi Proorocii au spus despre El!

 

II. Domnul Isus declară eternalitatea şi importanţa Cuvântului Lui Dumnezeu, v. 18-19

Cerul şi pământul vor trece dar Cuvântul Lui nu va trece.

În acest pasaj Domnul Isus spune că nu va trece cerul şi pământul până nu se vor împlini şi cele mai mici amănunte din Scriptură! 

Riscul e mare să stricăm ceva din Scriptură şi să învăţăm stricat pe alţii! Ce e interesant este faptul că Domnul Isus nu exclude din împărăţie pentru scimbarea unor lucruri, ci arată că există trepte de răsplătire!

Ai stricat Scriptura şi învăţat rău, vei fi mic, ai păzit şi ai învăţat bine vei fi mare în împărăţie!

Cuvântul Lui Dumnezeu este veşnic!

Cuvântul Lui Dumnezeu este absolut adevărat şi important pentru viaţa credincioşilor.

 

II. Neprihănirea noastră--superioară neprihănirii fariseilor şi a cărturarilor, v. 20

Este limpede că Domnul Isus nu vorbeşte despre o neprihănire pe care noi să o realizăm. 

Cum era neprihănirea Fariseilor şi a Cărturarilor? Inegalabilă!

Ei erau primii în toate, nimeni nu putea să-i egaleze. Meticuloşii în toate!

Răspunsul este în Romani 3:21-27

 

Ce spune aici Domnul Isus nu este o altă sforţare de a ajunge mai sus decât fariseii de atunci, nu ci El spune Eu vă aduc o neprihănire care se dă prin credinţă şi este net superioară, este neprihănirea Lui! Neprihănire care El o dă în dar celor ce cred în Numele Lui, acelora li se impută, li se pune în contul lor veşnic!

 

Romani 11:33 Când Pavel realizează ce har ni s-a dat el exclamă: O adâncul bogăţiei şi înţelepciunii Lui Dumnezeu!

Practicalitatea neprihănirii date de Domnul Isus

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 13

DECRETELE LUI DUMNEZEU

 

Decretele lui Dumnezeu se pot defini ca fiind drepte, înțelepte și cu scop sfânt sau plan prin care El determină etern și în Sine toate lucrurile care pot avea loc.

 

I. Acest scop sau plan este drept, înțelept și sfânt. Deoarece este format de Dumnezeu trebuie să aibă caracterul Lui. Natura Lui interzice ca altceva să pornească de la El. Deși ceea ce permite poate fi prostesc, ne-sfânt sau păcătos, aceste caracteristici îi aparțin datorită altora; în vreme ce voința, scopul sau planul Lui continuă a fi drept, înțelept și sfânt.

 

Trebuie să ne amintim mereu acest fapt.

 

1. Deoarece pe baza ignoranței omului trebuie să fie multe în legătură cu acest subiect, ce nu poate fi înțeles; deoarece (1.) cunoștințele finite ale omului nu pot cuprinde natura și modul, motivele voinței și acțiunea Dumnezeului infinit, (2.) datorită dificultății împăcării dintre agentul liber și responsabilitatea omului, cu cunoașterea preexistentă și scopul lui Dumnezeu, (3.) datorită perplexităților ce apar din existența păcatului într-o lume planificată, creată și guvernată de un Dumnezeu atotputernic, înțelept și sfânt.

 

2. Același fapt nu ar trebui uitat, datorită corupției naturale a inimii umane, care o face (1.) să se revolte împotriva suveranității lui Dumnezeu, (2.) să caute adăpost de pedeapsa pentru păcat (3.) se străduiește să găsească scuze pentru a continua la fel.

 

Este deci datoria noastră să, (1.) căutăm să învățăm toate faptele făcute cunoscute de rațiune și revelație, (2.) le acceptăm, (3.) le recunoaștem ca mărturie a lui Dumnezeu, (4.) admitem că cunoștințele noastre sunt imperfecte, (5.) credem că informațiile ulterioare vor îndepărta dificultățile, (6.) să refuzi pe baza dificultăților să respingi ceea ce Dumnezeu ne-a învățat, și (7.) între toate, să credem că oricare ar fi acea învățătură, trebuie să se afle în acord cu dreptatea, înțelepciunea și perfecțiunea sântă, deoarece este Dumnezeu cel din care se afirmă aceste lucruri.

 

II. Aceste decrete sunt definite bine a fi planul sau scopul lui Dumnezeu.

 

Termenul ”decret” este pretabil de înțelegere greșită și obiecții, deoarece sugerează ideea de edict sau de determinare compulsorie. ”Scopul” a fost sugerat ca termen mai potrivit. ”Plan” va fi folosit uneori când este mai potrivit. Doar folosirea acestor uvinte vor lua de la mulți unele dificultăți și prejudicii care îi determină să nu accepte această doctrină. Ei percep faptul că în creație, în prezervare și în guvernarea lumii, Dumnezeu trebuie să fii avut un plan și acesta trebuie să fi fost drept, înțelept și sfânt, având grijă și de slava Sa și de fericirea creaturilor Sale. Ei recunosc că un om fără scop, fără țintă, mai ales în chestiuni importante, și care nu poate sau nu vrea să dezvolte mijloacele prin care să își ducă la bun sfârșit scopul său, nu are înțelepciune și capacitate și este nedemn de natura sa. În consecință, ei cred repede și admit că cu cât este mai de înțeles și mai definit planul lui Dumnezeu, cu atât este mai demn de înțelepciune infinită. Într-adevăr sunt obligați la concluzi că Dumnezeu nu poate fi ceea ce este, fără a-și forma un astfel de scop sau plan.

 

III. Un astfel de plan sau scop al lui Dumnezeu trebuie să fi fost format etern și în Sine.

 

1. Probabil că a fost un scop etern, deoarece singurul mod de existență al lui Dumnezeu, așa cum s-a dovedit, este etern și deci, gândurile Lui și scopul și planul trebuie să fie eterne. Faptul că cunoașterea Sa este infinită și nu poate fi crescută interzice formarea de planuri în timp, care devenindu-i cunoscute, adaugă la acea cunoaștere. Trebuie să ne amintim că planul trebuie să preceadă executarea, dar când timpul a început cu acea execuție, planul probabil că nu a fost format î timp și trebuie să fie etern.

 

2. La fel, a fost format în Sine. El nu a trebuit să meargă fără Sine, fie din impulsul care a dus la aceasta, fie din cunoașterea din care a fost conceput. El avea toată cunoașterea, și despre prezent și despre posibilitate, toată înțelepciunea cu privire la finalitatea cea mai bună și la mijloace, toată puterea să execute ceea ce a creat cu sau fără folosirea mijloacelor secundare, și voința liberă de a alege din toate lanurile posibile și mijloacele posibil, ceea ce vrea și impulsul care l-a mișcat a existat doar în acea cunoaștere și voință.

 

IV. Prin acest plan sau scop Dumnezeu a determinat toate lucrurile incluse în el.

 

Aceasta este adevărat, chiar dacă toate lucrurile nu au fost cuprinse astfel.

 

Să spunem minimul, toate părțile lui ca și întregul, îi erau cunoscute. Dar această cunoștință, independent de orice decret, determină, marchează și fixează natura, limitele, timpul, secvența și relația fiecăreia cu întregul și cu toate părțile. Lucrurile știute de Dumnezeu ca viitoare, trebuie cu siguranță să fie viitoare. O determinare sau decret care să le împlinească și chiar existența lor actuală nu le face mai sigure.

 

Dar de când cunoașterea lui Dumnezeu despre viitorul evenimentelor, cu excepția cunoașterii scopului Lui, cauzează sau le permite să aibă loc? Cunoașterea viitorului evenimentelor, asupra căruia cineva are controlul absolut, este rezultatul scopului Său nu a cauzei. Și așa cum Dumnezeu are controlul absolut asupra tuturor lucrurilor, cunoașterea Lui despre ființa lor trebuie să înceapă din scopul Lui ca ele să fie. Nu poate fi doar percepția naturii lor, deoarece El le dă natura, și în determinarea de a o da, determină ce va fi și astfel determină efectele cauzate de acea natură. Nici din cunoașterea relațiilor mutuale susținute de evenimentele sau ființele externe, deoarece El este cel care stabilește aceste relații pentru îndeplinirea scopurilor proprii. A spune că această natură și aceste relații sunt din Dumnezeu și nu din scopul Lui este foarte fatal, deoarece ar implica ideea că ele își au originea într-o necesitate a naturii lui Dumnezeu, datorită căreia El le oferă existența fără voia Lui și chiar împotriva voii Lui. Numai în acest fel se poate spune despre Dumnezeu că cunoaște dar nu planifică. Cunoașterea Lui reiese din natura Lui și din ceea ce natura Lui îl determină să facă și nu din cunoașterea scopului Lui și a voinței Lui implicată în acel scop. Doar aceste fapte vor face cunoscut cu siguranță ce va avea loc, fără a baza această cunoaștere pe scopul Său; dar va fi nu doar distructiv pentru liberul Lui arbitru, ci și din natura necesității, va face ca evenimentele externe să fie eterne și va preveni existența timpului și relația lucrurilor cu timpul.

 

V. Acest plan, sau scop include toate lucrurile care vor avea loc; nu doar unele, ci toate; nu toate în general, ci fiecare în particular.

 

Sunt atât de întrețesute aceste lucruri încât lipsa unui scop la unul din ele ar implica lisa scopului la multe altele, la toate celelalte conectate în gradul cel mai mic cu cel care nu a avut scop.

 

Acest fapt este evident adevărat cu privire la toate evenimentele subsecvente; dar este la fel de adevărat și pentru cele antecedente, deoarece aceste evenimente antecedente au fost stabilite cu o putere cauzatoare eficientă, legată de efectele lor. Dumnezeu cunoaște existența acestei puteri; El a poruncit și a dat de fapt această putere. El cunoaște și ce efecte va avea ea. Cu această cunoaștere, Dumnezeu trebuie deci fie să le permită să aibă loc, datorită scopului Lui cu privire la rezultat, fie le va reține sau le opri sau va accelera acțiunea lor, ca să schimbe efectul. În fiecare caz, El are un scop, fie să aibă loc, fie să permită și astfel, scopul Lui se extinde asupra tuturor lucrurilor. Orice limitare a scopului Lui implică limitarea cunoștinței Lui și acest lucru nu poate fi adevărat deoarece El este omniscient.

 

Atât de mare este forța aceasta încât toți admit faptul că în universul mecanic și chiar în controlarea animalelor mici, ea este adevărată. Dar liberul arbitru din om și alți agenți morali și raționali se presupune că oprește scopul lui Dumnezeu sau voința Lui sau toate lucrurile ce se referă la ele. Se spune că astfel de scopuri îndepărtează acel liber arbitru și responsabilitatea aferentă.

 

Scripturile recunosc și liberul arbitru și suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea omului. Conștiența ne asigură de cea din urmă. Natura lui Dumnezeu, așa cum a fost arătată, dovedește suveranitatea Lui. Biblia nu încearcă să împace aceste două lucruri. Pavel refuză chiar să discute acest subiect, spunând "cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?" Rom. 9:20. Cele două fapte sunt clar descoperite. Nu pot fi contradictorii, trebuie să se împace. Este dovedit că noi nu putem găsi armonia dintre ele, datorită ignoranței noastre și a capacității limitate și nu putem dovedi nici că nu sunt adevărate. Este sigur că oricare ar fi influența lui Dumnezeu sau permisiunea Lui pentru asigurarea împlinirii scopurilor Lui, El acționează întotdeauna în conformitate cu natura și mai ales cu legile minții conferite omului. Este adevărat că acțiunea Lui este în deplin acord cu dreptatea și bunăvoința, care sunt atribute esențiale ale lui Dumnezeu.

 

Acționând pe baza credinței că scopul lui Dumnezeu, care își împlinește voința în creaturile raționale, nu se potrivește cu liberul lor arbitru, mai multe clase de teologi au prezentat teorii opuse doctrinei scripturale.

 

1. Teoria cea mai obiectată este cea a socinienilor, care neagă faptul că Dumnezeu poate știi ce va alege un agent liber sau ce va face, înainte ca el să acționeze sau să voiască. Ei susțin că voința este, în momentul alegerii ei, într-un echilibru perfect, încât nu există tendințe în nici o direcție care să prevină libertatea absolută de a alege. Deci nici o cunoaștere a voinței sau a circumstanțelor care înconjoară acțiunea nu vor permite nimănui să spună înainte ca ea să aibă loc, care va fi alegerea. Actul deci, este nedeterminat și nedeterminabil, până la voința liberului arbitru. Nu poate fi cunoscut mai înainte nici măcar de Dumnezeu

 

Obiecțiile la această teorie sunt evidente.

 

(1.) Se bazează pe un concept greșit despre natura liberului arbitru; deoarece presupune fiecare act al voinței ca fiind o alegere arbitrară. Dar astfel de alegeri arbitrare nu se găsesc nici la Dumnezeu. Cu privire la om, știm din experiență că voința lui este influențată de motive. Este atât de guvernată de natura omului și de influențe încât și noi putem prevedea voința și acțiunile omului în multe cazuri, și eșuăm doar datorită cunoașterii noastre limitate. Dumnezeu care este omniscient nu poate greși în a cunoaște tot ce afectează decizia și care va fi decizia.

 

 (2.) Această teorie se opune și independenței lui Dumnezeu. Presupune că El a creat ființe cu o astfel de natură încât voința și acțiunile Lui depind de ale lor și El trebuie să aștepte decizia lor acolo unde ea va influența viitorul, înainte ca El să știe sau să planifice ce va face.

 

 (3.) Această teorie se opune omniscienței lui Dumnezeu. Pune o limită expresă omniscienței, declarând limitarea cunoașterii lui Dumnezeu, așa încât El să nu cunoască decizia creaturilor Lui mai dinainte. Dar această ignoranță implică ignorarea tuturor lucrurilor viitoare cu care ar fi conectată. Într-o lume locuită de agenți liberi, aceasta nu ar juca un rol minor în ceea ce are loc.

 

 (4.) Se opune menționărilor biblice despre previziunile lui Dumnezeu, sau faptele rele ale unor anumiți oameni. Vezi Faraon Ex. 7:3, 4; Hazael, 2 Regi 8:13; Iuda, Mat. 26:21; Petru, Mat. 26:34.

 

(5.) Se opune puterii de a forma obiceiuri, ceea ce este o chestiune de experiență universală. Astfel de obiceiuri, atunci când sunt cunoscute, constituie o sursă de informare pe baza căreia se poate prevesti ce va face un om. Cunoașterea perfectă a obiceiurilor cuiva și a influențelor asigură infailibilitatea predicțiilor alegerilor lui. Dumnezeu are această cunoaștere perfectă și dacă nu poate ști dinainte decizia, este pentru că nu este adevărat că obiceiurile pot fi formate, ceea ce, conform legii obiceiului, va influența și va controla.

 

2. Unii arminieni au avansat o altă teorie ce susține că Dumnezeu nu cunoaște acțiunile oamenilor, nu pentru că nu le știe, ci pentru că așa alege El.

 

 (1.) Dacă ar fi adevărat nu ar da libertate mai mare voinței decât declarația ortodoxă.

 

Deși această teorie îl onorează pe Dumnezeu mai mult decât prima, este inferioară cu privire la obiectul pentru care este introdusă. Dacă voința viitoare aste atât de nederminată încât nici Dumnezeu nu o știe, atunci acel viitor se află în controlul total al agentului liber și el va fi liber. Voința lui va fi în echilibru perfect cu actul alegerii. Nici un motiv nu ar influența acea alegere. Ar fi arbitrar.

 

Dar a doua teorie nu are acest avantaj, deoarece nu presupune condiția echilibrului. În a pretinde că Dumnezeu alege să nu știe ceea ce ar putea ști dacă ar vrea, înseamnă admiterea acelorași circumstanțe și condiții și motiv pe care Dumnezeu le-ar ști dacă ar alege. Dar aici nu este nici un echilibru. Certitudinea a ceea ce va avea loc este la fel de fixă ca și când e știută de Dumnezeu. Nu cunoașterea Lui despre aceste lucruri și despre rezultatul lor în actul voinței face sigur ce va fi. Ci faptul că aceste lucruri sunt ce sunt face posibilă cunoașterea Lui. Dacă El decide să permită ceea ce percepe cunoașterea Sa, evenimentul nu este mai sigur datorită acelei cunoașteri. Deci, cât privesc decretele permisive ale lui Dumnezeu, această teorie nu este mai avantajoasă decât cea a Scripturii.

 

Același lucru este adevărat și cu privire la decretele efective ale lui Dumnezeu, deoarece pentru că Dumnezeu alege să nu cunoască rezultatul nu previne influențarea rezultatului. Pentru că un om nu cunoaște decizia dată de un judecător la tribunal și nu alege pentru că nu este potrivit să ascundă de judecător decizia lui, deci nu se va opri de la folosirea tuturor argumentelor pentru a influența judecătorul. Nu este nici un motiv pentru care Dumnezeu, în ignorarea viitoarei decizii, nu ar putea influența tot ce este posibil, dacă i-ar fi cunoscută decizia. El poate influența ceea ce este corect și bine, în circumstanțele date. El ar putea face acest lucru doar î conformitate cu natura creaturilor sale, în conformitate strictă cu legile minții umane. Se poate deci afirma că e adevărat, chiar sub decretele Lui eficiente, când cunoaște rezultatul, creaturile Lui sunt lăsate libere, ca și cum rezultatul nu i-ar fi cunoscut.

 

(2.) Obiecția principală la această teorie este că se bazează pe o concepție greșită a relației voinței lui Dumnezeu cu natura Sa. Voința nu conferă atribute naturii Sale, nici nu le controlează, ci ea este influențată de ele. Dumnezeu cunoaște toate lucrurile nu pentru că alege să cunoască, ci pentru că are cunoașterea infinită, din natura Sa, cunoaștere despre toate lucrurile sigure sau posibile. Dacă prin voința Sa s-ar putea abține de la cunoaștere, Și-ar schimba natura. Ca și cum vorbim de un om care alege să nu vadă cu ochii deschiși anumite obiecte, la fel este cu Dumnezeu care alege să nu știe nimic posibil sau sigur.

 

3. Apoi este teoria comună arminiană. Anume că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile care vor avea loc, dar nu le decretă pe toate, ci doar pe unele. Deciziile agenților liberi sunt între acele lucruri pe care El nu le decretă.

 

 (1.) Această teorie nu este în acord cu Biblia. Acest lucru va fi arătat prin pasajele biblice ce vor fi oferite ca dovadă a diferitelor puncte implicate în teoria calvinistă.

 

 (2.) a doua obiecție se găsește în faptul că această teorie nu asigură libertatea deciziei agenților liberi, ceea ce este motivul major al obiecțiilor la decretele lui Dumnezeu cu privire la ei.

 

Dacă decretarea unor astfel de decizii înseamnă cauzarea lor, atunci este adevărat că Dumnezeu nu decretă toate lucrurile; deoarece în timp ce El cauzează unele din ele, pe altele le decretă doar permisiv. De aici obiecția la cuvântul "decret," și sugestia anterioară a cuvintelor "scop" sau "plan."

 

Dar dacă Dumnezeu știe că un eveniment va avea loc și îl poate preveni și nu o face, este evident că scopul este ca el să aibă loc și îl face parte a planului.

 

Cunoașterea Lui despre viitorul unui eveniment asigură scopul care îl va cauza. Această cunoaștere este perfectă și infailibilă. Ceea ce cunoaște că va avea loc, trebuie să aibă loc. Altfel El cunoaște un lucru ca fiind viitor, care nu va avea loc. Cunoașterea este deci falsă. El va fi înșelat. A presupune deci că El cunoaște cu siguranță, când nu este siguranță, înseamnă negarea cunoașterii Lui infinite și reducerea teoriei la una sau alta.

 

 (3.) Această teorie nu asigură relația lui Dumnezeu cu actul liber al omului și nici nu îndepărtează influența decretelor Lui.

 

Decretul lui de a permite este la fel de ascuns de creaturile Sale ca și cunoașterea Lui că ele vor acționa în acel fel și nu are nici o influență asupra lor.

 

Singurul avantaj aparent este că Dumnezeu se presupune că nu interferează cu liberul lor arbitru pentru a le distruge responsabilitatea. Dar am văzut că cunoașterea evenimentului este la fel de eficientă în asigurarea și influențarea agentului liber, în ce privește permisivitatea, ca orice alt decret, scop sau plan al lui Dumnezeu. Doar când decretul este efectiv și introduce mijloacele îndeplinirii sale, liberul arbitru este afectat. În acest caz, Dumnezeu nu distruge liberul arbitru, deși influențează rezultatul. Și arminieii și calviniștii susțin faptul că Dumnezeu este activ în influențarea plină de har a oamenilor. Ambii susțin că Dumnezeu este plin de milă și drept. Calviniștii nu merg mai departe și nici arminienii, ambii negând că Dumnezeu duce oamenii spre decizii greșite și fapte rele. Ambele părți sunt de acord cu privire la natura acțiunii lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Dar teoria arminiană, cu privire la preștiința fără scop și afirmația că preștiința este totul la Dumnezeu sunt contrare relațiilor voinței lui Dumnezeu cu cunoașterea Sa și cu declarațiile scripturale despre aceste decrete ale lui Dumnezeu; evenimentul rămânând sigur, dar presupunându-se influențarea voinței creaturii, și există și dificultatea împăcării agentului liber și a responsabilității consecvente cu certitudinea inevitabilă a evenimentului.

 

Dificultatea principală legată de doctrina decretelor apare din existența păcatului. Conform acelei doctrine, păcatul nu a apărut accidental, ci a fost parte a planului și scopului lui Dumnezeu. Dificultatea este admisă. Dispensația lui Dumnezeu este înconjurată în această privință de nori și întuneric.

 

Declarația următoare poate fi făcută:

 

(1.) a fi parte a planului lui Dumnezeu nu conferă mai multă dificultate decât preștiința fără exercitarea puterii de prevenire.

 

 (2.) în mijlocul întunericului, Dumnezeu este în controlul păcatului, încât să îl facă să lucreze spre slava Sa și binele creaturilor Sale.

 

 (3.) Putem fi siguri de dreptatea, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu.

 

(4.) Nu putem vedea cum se putea preveni intrarea păcatului în lume, mai ales cu creația și natura morală a ființelor, cu voință liberă, dar totuși supuse greșelii, deoarece sunt numai biete creaturi; nimeni nu îi poate nega lui Dumnezeu dreptul de a ne testa fără influența care ajută creaturile să persevereze în sfințenie. Dar ceea ce Dumnezeu permite nu afectează în nici un caz caracterul Său pur și sfânt.

 

Autoritatea scripturală a doctrinei decretelor apare din următoarele referințe din Hodge, p, 205-213:

 

1. decretele lui Dumnezeu sunt eterne. Fapte 15:18; Efes. 1:4; 3:11; 1 Pet. 1:20; 2 Tes. 2:13; 2 Tim. 1:9; 1 Cor. 2:7.

2. Sunt imutabile. Ps. 33:11; Isa. 46:9.

3. Cuprind toate evenimentele.

 

(1.) Scripturile afirmă despre tot sistemul acest lucru, sistem îmbrățișat în general, în decretele divine. Dan. 4:34, 35; Fapte 17:26; Efes 1:11.

(2.) Afirmă același eveniment fortuit. Prov. 16:33; Mat. 10:29, 30.

(3.) Despre acțiunea liberă a oamenilor. Efes. 2:10, 11; Fil. 2:13.

(4.) acțiunile rele ale oamenilor. Fapte 2:23; 4:27, 28; 13:29; 1 Pet. 2:8; Iuda 4; Apoc. 17:17. Istoria lui Iosif, comparați Gen. 37:28, cu Gen. 45:7, 8, și Gen. 50:20. Vezi și Ps. 17:13, 14; Isa. 10:5, 15.

4. Decretele lui Dumnezeu nu sunt condiționate. Ps. 33:11; Prov. 19:21; Isa. 14:24, 27 ; 46:10; Rom. 9:11.

5. Sunt suverane. Isa. 40:13, 14; Dan. 4:35; Mat. 11:25, 26; Rom. 9:11, 15-18; Efes. 1:5, 11.

6. Includ mijloacele. Efes. 1:4; 2 Tes. 2:13; 1 Pet. 1:2.

7. Determină acțiunile libere ale oamenilor. Fapte 4:27, 28 ; Efes. 2:10.

8. Dumnezeu lucrează în oameni credința și supunerea necesare salvării. Efes. 2:8 ; Fil. 2:13; 2 Tim. 2:25.

9. Decretul face evenimentul sigur. Mat. 16:21; Luca 18:31-33; 24:46; Fapte 2:23; 13:29; 1 Cor. 11:19.

10. În vreme ce Dumnezeu a decretat actele libere ale oamenilor, actorii nu au fost mai puțin responsabili. Gen. 50:20; Fapte 2:23; 3:18; 4:27, 28.

 

horizontal rule

Cum să-ţi păstrezi o minte sănătoasă

de Marian Ghita

 

2 Petru 3

(continuare din numarul anterior)

 

4.      Întărește-ți mintea prin credincioșia lui Dumnezeu (v. 9-13)

Petru vorbește despre promisiunea venirii Domnului Isus (v. 4). Această promisiune este discreditată de batjocoritori. Petru însă demontează argumentele acestora și în final arată că Dumnezeu cu siguranță își va împlini promisiunea. Dumnezeu este credincios cuvântului Său rostit. Promisiunile au un rol important în menținerea sănătății noastre mintale. În relațiile noastre, noi trebuie să arătăm credincioșie în promisiunile făcute. În acest fel, noi ne dovedim oameni de cuvânt înaintea altora. Când însă promisiunile determină însăși existența noastră, atunci este vital pentru cei cărora sunt făcute asemenea promisiuni să aibă garanția deplină a împlinirii lor; ele sunt ca o ancoră de care aceștia se agață. Ar fi groaznic pentru ei ca asemenea promisiuni să se dovedească a fi neserioase. Dacă unui condamnat la moarte i se promite că va fi grațiat și promisiunea făcută lui s-ar dovedi o înșelătorie, el, condamnatul la moarte, ar putea înebuni. Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, ne-a promis viață veșnică și intrarea în împărăția Sa glorioasă pentru veșnicie. Vă dați seama ce s-ar întâmpla cu cei care nu cred o asemenea promisiune, sau cu cei care nu au garanția deplină că Dumnezeu este credincios și Își va împlini promisiunile?

 

Petru, intervine foarte categoric și spune că Dumnezeu este credincios (este perfect credibil) atunci când este vorba despre toate promisiunile Sale. Crezând în El ne putem păstra mintea sănătoasă și, în momentele de descurajare și întuneric spiritual, ne putem întări în asemenea promisiuni (vezi de ex. Isaia 41:10; Matei 28:20).

 

Petru, mai întâi, demontează argumentele batjocoritorilor care neagă credincioșia Celui care a făcut promisiunile (v. 3-7). El dovedește că batjocoritorii mint cu bună știință. Afirmația lor, potrivit căreia „de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” (v. 4) este contrazisă de realitatea intervenției lui Dumnezeu în istorie, prin aducerea potopului pe pământ (v. 5-6). Ceea ce vrea să spună Petru este: „nu credeți pe batjocoritori, credeți-L pe Dumnezeu. El judecă cu dreptate și de aceea, fiți siguri că ziua Domnului va veni cu siguranță, așa cum a promis” (v. 7-10). „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” (Num. 23:19). Mintea noastră are nevoie de asigurări infailibile pentru a rămâne sănătoasă, echilibrată în vremuri nesigure și grele. Numai Dumnezeu, care este credincios și veșnic, ne poate oferi asemenea asigurări (vezi Evr. 6:13-20 – aici ni se arată modul extraordinar în care Dumnezeu știe să ne asigure pe noi cei care suntem slabi și nevrednici).

 

Apoi, Petru ne arată că felul în care Dumnezeu își împlinește promisiunile este total diferit de felul nostru de gândire. De fapt, acest lucru părea a fi punctul forte în argumentul batjocoritorilor: „de ce Dumnezeu nu dă dovezi palpabile, vizibile, pentru a ne încrede în promisiunile Sale?” Acest lucru i-a făcut pe israeliți să cârtească în pustie, pe drumul spre Canaan (Evr. 3:9-10). Ei raționau astfel: „De ce Domnul ne lasă să însetăm, să flămânzim? Este El oare cu noi? Nu cumva ne-a abandonat? Dacă Dumnezeu este credincios, de ce să credem în El chiar și atunci când pare să nu existe evidențe ale adevărului promisiunilor Sale?” Cu siguranță El se va arăta credincios, dar El este Dumnezeu și acționează conform voii Sale. Avraam a crezut pe Dumnezeu, atunci când i s-au făcut promisiunile, și aceasta i-a fost socotit ca neprihănire (Gen. 15:6). În timpul vieții lui pe pământ, Avraam a văzut în mod palpabil împlinirea a foarte puțin din ceea ce i s-a promis (l-a văzut doar pe Isaac, și pe Iacov, se pare, din sămânța promisă ca stelele cerului, ca nisipul mării; a obținut, de asemenea, ca și posesie a lui doar un loc de înmormântare din întreaga țară a Canaanului, promisă lui). Aceasta însă nu l-a făcut pe Avraam să cadă în descurajare nici să-și piardă mințile din pricina faptului că, la porunca lui Dumnezeu, el a crezut în cuvântul sfânt și a părăsit locul său sigur de viețuire din Ur (Caldeea), pentru a merge într-o țară necunoscută și nefamiliară lui, în Canaan, în baza promisiunii lui Dumnezeu că va fi binecuvântat (Gen. 12:1-9). Conform Evrei 11:8-19 Avraam a avut tăria de a rezista oricărei ispite prin credința în promisiunile lui Dumnezeu, nu prin faptul că Dumnezeu a împlinit deja sub ochii lui tot ceea ce a promis (vezi și Rom. 4:18-22). În baza credinței sale, Avraam urmează să fie înviat dintre cei morți pentru a vedea împlinirea deplină a promisiunilor lui Dumnezeu, împlinire care este evidentă pentru noi, cei de astăzi (Mat. 22:31-32). Doar o asemenea convingere, cu privire la credincioșia lui Dumnezeu, te poate face să nu îți pierzi mințile atunci când sub ochii tăi se află doar promisiunile lui Dumnezeu, fără ca să vezi încă împlinirea palpabilă a lor. Iată de ce credincioșii au pace în inimile lor, chiar dacă nu văd cu ochii lor încă împlinirea a ceea ce li s-a promis (Filip. 4:6-7). Doar încrederea în credincioșia lui Dumnezeu a făcut ca biserica să aștepte în liniște și pace, de 2000 de ani, și încă mai așteaptă cu încredere, împlinirea promisiunii că Domnul va reveni în glorie, deși încă nu are nici o evidență palpabilă cu privire la această revenire.

 

Petru ne mai spune ceva. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui cum cred unii...” (vezi v. 9). Nu numai că Dumnezeu își va împlini cu certitudine promisiunile Sale, dar El nici nu întârzie în împlinirea lor. Dumnezeu lucrează la alți parametri decât noi, oamenii. Calendarul Lui este total diferit de al nostru („pentru Domnul, o zi este ca 1000 de ani, și 1000 de ani sunt ca o zi” – v. 8). Dumnezeu locuiește în veșnicie, nu într-un spațiu material limitat în timp. El însă își are calendarul Lui, în afara timpului nostru. De asemenea, El are planurile Sale și motive bine întemeiate pentru aparenta „întârziere” de care dă dovadă. Dumnezeu „are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (v. 9). El are în vedere mântuirea multora din neamurile pământului (Mc. 16:15-16; Mat. 28:19-20; Lc. 24:47). El are în vedere un popor în mare număr, mântuit prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos Isus (Isaia 49:6-7; 53:10-12; Ioan 12:23-24). Așteptarea răbdătoare și plină de credință în Dumnezeu, în împlinirea promisiunii Sale va aduce un imens rod spiritual. Când mintea ta se întărește prin credincioșia lui Dumnezeu, atunci ea este o minte sănătoasă și oferă ființei tale echilibru interior, indiferent de ceea ce se întâmplă în lume.

 

5.     Ancorează-ți mintea în realitățile spirituale și veșnice (v. 10-13)

Mulți oameni, observând viețile celor credincioși, ar putea să se întrebe: „Este oare Dumnezeu bun cu fiii Lui? Dacă El îi iubește, de ce oare îngăduie ca și ei să treacă prin experiențele oamenilor din lume? De ce și credincioșii se îmbolnăvesc, de ce și ei mor, de ce și ei trec prin crize financiare ca și ceilalți, de ce și între ei sunt săraci, deși sunt cu adevărat credincioși? De ce oare? Care este atunci diferența dintre credincioși și necredincioși? Dacă cineva se consideră credincios și este frământat de asemenea întrebări, cu siguranță, el se poate îmbolnăvi de inimă, se poate chiar îmbolnăvi psihic. Dacă „gemem în cortul acesta (adică în acest trup de carne)” (2 Cor. 5:2,4), ce motive am avea să ne păstrăm încrederea în Dumnezeu, să ne păstrăm astfel mintea întreagă și sănătoasă?

 

Motivul este că cei credincioși au ceva extraordinar și care nu poate fi alterat, nici pierdut, nici pângărit în vreun fel – moștenirea pe care o avem în ceruri și care este veșnică (1 Pet. 1:3-9). Petru ne spune, în pasajul nostru din 2 Pet. 3, că adevărații credincioși nu așteaptă nimic de la ceea ce ar putea oferi lumea aceasta materială și temporală, de la acest univers material – întregul cosmos material va fi ars în foc, atunci când va veni ziua Domnului; nimic nu va mai rămânea în picioare (v. 10-12). Noi, credincioșii, avem aici pe pământ case, averi materiale, lucruri care ne fac existența noastră pământească o binecuvântare. Unii dintre noi au chiar din belșug aceste binecuvântări materiale (vezi Iov, cel neprihănit – Iov 1; vezi Avraam – Gen. 12-13; etc.). Dar, toți credincioșii știu foarte bine că tot ceea ce avem pe pământ va fi distrus, nu va ține veșnic. Cu siguranță, lui Iov i-a fost extrem de greu să vadă că, dintr-o dată, toată averea sa a fost distrusă fără nici o explicație și trupul lui a fost crunt lovit de boală. Ce anume l-a ajutat pe Iov să nu-și piardă mințile? Ce ne poate face și pe noi să rămânem cu o minte echilibrată și sănătoasă în asemenea circumstanțe?

 

Mai întâi, credincioșii știu bine că Dumnezeu este; El este absolut suveran (vezi Iov 1:20-21; 2:10). Noi știm că, deși nu ne putem explica multe tragedii care se abat asupra noastră, noi știm că avem un Dumnezeu care este încă Domn și care este pe tronul universului, că El este atotînțelept și că El ne iubește în Domnul Isus Cristos (vezi, Isa. 6:1-4; Rom. 8:28-39). Noi știm, de asemenea, că totul este trecător și, deși am putea avea multe averi pe pământ, nu ne vom lega de ele, știind că totul este trecător. Avraam a fost foarte bogat, dar a știut tot timpul că ceea ce are este binecuvântarea lui Dumnezeu. De asemenea, deși știa că Isaac a fost fiul pe care Dumnezeu i l-a dat, El are dreptul să-l ceară înapoi (Gen. 22), însă aceasta nu însemna și pierderea iremediabilă a lui – Dumnezeu avea să-l binecuvânteze într-un mod extraordinar dacă se supunea totul lui Dumnezeu (vezi Rom. 4:17-22; Evr. 11:17-19).

 

Dar, mai mult decât toate acestea, credincioșii adevărați se ancorează în binecuvântările cerești, veșnice, pe care le consideră adevăratele bnecuvântări (vezi v. 13; 1 Pet. 1:3-4; Efes. 1:3-23). Mintea lor se preocupă cu cunoașterea acestor adevărate binecuvântări și cu felul în care le pot obține și cum pot să trăiască încă de pe acum în ele. Ei au de la Dumnezeu înțelepciune pentru a ști cum să administreze averile lor pământești în vederea obținerii adevăratelor comori, a acelor veșnice (Mat. 13:44-46). Noi, cei credincioși, „după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (v. 13; vezi și Evr. 12:25-29). Un adevărat credincios nu-și va pierde mințile atunci când va pierde ceea ce are pe pământ; el consideră că de fapt nu a pierdut nimic – el are în cer ceva mult mai prețios și care nu se poate pierde (1 Pet. 1:3-9; Mat. 6:19-23). În ciuda oricărei pierderi, credinciosul adevărat este plin de bucurie și cu mintea întreagă și sănătoasă din cauza binecuvântărilor spirituale.

 

6.     Păzește-ți mintea de răstălmăcirile omenești date Cuvântului sfânt (v. 14-16)

Apostolul Petru revine la atitudinea pe care trebuie să o avem față de Cuvântul lui Dumnezeu (v. 14-16). El vorbește despre unii care, fiind neștiutori și nestatornici, vor ajunge să răstălmăcească Scripturile spre pierzarea lor (v. 16). În mod special, Petru aduce în discuție epistolele apostolului Pavel. De ce sunt invocate în mod deosebit aceste scrieri ale lui Pavel?

 

Mai întâi, pentru că aceste scrieri par neobișnuite, în comparație cu celelalte scrieri ale Noului Testament. Nu că celelalte scrieri ale Noului Testament nu ar avea lucruri neobișnuite în ele, dar epistolele lui Pavel par în mod special mai neobișnuite pentru mintea omenească. În mod special, accentul pus de el pe faptul că mântuirea este dată de Dumnezeu numai prin harul Lui, prin credința în Cristos, și nicidecum prin faptele Legii, a antrenat o opoziție teribilă din partea iudeilor și a iudaizatorilor (vezi, de ex., Galateni). El a fost cel mai contestat apostol. Ispita de a respinge mesajul lui a fost foarte mare în vremea lui Pavel. Adevărul este că și astăzi apar fel de fel de așa-ziși „teologi” care îl pun la zid pe Pavel.  

 

Epistolele lui Pavel, în mod deosebit, scot în evidență faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu este nicidecum rodul minții omenești sau al tradițiilor umane (vezi Col. 2). Cuvântul lui Dumnezeu este dat de Dumnezeu prin revelație divină și înțeles cu adevărat doar prin iluminarea dată de Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 2:6-16). Numai atunci când noi renunțăm la înțelepciunea omenească și la tradiția umană, în interpretarea Cuvântul Scripturii, și ne bazăm doar pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (vezi Ioan 16:13-15), doar atunci putem avea o interpretare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Așadar, pentru ca cineva să aibă o minte sănătoasă și echilibrată, el trebuie să se lase în totul călăuzit și subordonat Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Doar o minte iluminată de Duhul Sfânt este cu adevărat o minte sănătoasă (Rom. 9:1).

 

Petru mai face o afirmație interesantă. El spune: „Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui” (v. 15; Rom. 2:4-5). Ce are a face acest lucru cu mintea sănătoasă? Pe de o parte, un om care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, acceptă în mintea sa faptul că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, arătată în faptul că El pare să întârzie în împlinirea promisiunii Sale (vezi v. 4,15), nu reprezintă o neîmplinire a promisiunii mântuirii, făcută de Dumnezeu, ci desăvârșirea ei. Dacă Dumnezeu întârzie, este pentru faptul că El are un plan extraordinar în mântuire – desăvârșirea bisericii Lui și astfel desăvârșirea mântuirii prin Cristos (vezi Efeseni 1-3 – există o legătură organică între lucrarea în Cristos a lui Dumnezeu și lucrarea prin biserică a Lui, în vederea desăvârșirii mântuirii – vezi Efes. 1:22-23; 3; 4:11-16). Când cineva stă înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, cu o minte curată, supusă și deschisă Duhului Sfânt, plin de umilință, el ajunge să se bucure de lucrarea în taină a lui Dumnezeu în vederea desăvârșirii mântuirii; el nu este panicat de întârzierea Domnului în împlinirea promisiunii Sale, ci este întărit și îmbogățit în mintea și în sufletul lui (vezi entuziasmul lui Pavel cu privire la descoperirile pe care le are din partea lui Dumnezeu, chiar dacă este în închisoare – Efes. 3,13). Doar prin Pavel a dat Dumnezeu bisericii  aceste descoperiri înălțătoare (Efes. 3:2-13). El ne poate spune că Dumnezeu merită glorificat, chiar dacă ajungem să fim prigoniți și în închisoare din cauza Evangheliei (Efes. 3:14-21). Era nebun Pavel în asemenea circumstanțe? Nu. El avea o minte limpede și luminată din cauza a ceea ce înțelegea prin revelație divină. La fel și noi putem să ne bucurăm în timpul de așteptare, parcă fără sfârșit, al împlinirii promisiunii Domnului. Pentru că știm că atunci când Domnul va reveni, El ne va face să uităm de toate necazurile de care avem acum parte, din cauza gloriei a ceea ce vom primi (Rom. 8:16-18).

 

Cuvântul lui Dumnezeu nu este deloc simplu, dar orice om, dacă are atitudinea Mariei (să păstreze Cuvântul auzit într-o inimă bună și curată și să mediteze la el sub călăuzirea Duhului Sfânt și în duh de rugăciune – Luca 2:19; 8:15) va ajunge să fie liniștit în mintea și în duhul lui în furtunile vieții. Maria a fost o femeie simplă, dar a înțeles tot ceea ce era nevoie pentru mântuirea ei, mult mai mult decât filozofii acestei lumi (vezi Luca 1:46-55; 1 Cor. 2:6-16). De aceea, cei „neștiutori și nestatornici” care răstălmăcesc Scripturile sfinte spre pierzarea lor, nu au nici o justificare că nu înțeleg și nu pot fi statornici pe calea lor, ci răstălmăcesc Scripturile. Aici nu este vorba despre o necunoaștere normală, ci de o necunoaștere vinovată. Ei nu înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu pentru că s-au făcut „greoi la pricepere” (vezi Evr. 5:11-14). Sunt lucruri spirituale, prezentate în Scripturi care sunt de fapt „hrană tare”, și nu „lapte duhovnicesc”. Există o imaturitate „vinovată” la unii creștini, care nu le permite să se hrănească cu hrana tare a Cuvântului lui Dumnezeu? Vinovăția lor este din cauza faptului că au fost și sunt leneși în asimilarea lucrurilor spirituale. Ei sunt superficiali în ascultarea și în meditarea Cuvântului, neglijează cercetarea și meditarea în duh de rugăciune a adevărurilor spirituale ale Cuvântului și nu aplică la viața lor ceea ce înțeleg din Scriptură. Consecința este că, după multă vreme, ei sunt imaturi în plan spiritual, deși ar fi trebuit să fie maturi; sunt incapabili de a înțelege ceea ce ar trebui să înțeleagă, și astfel devin nestatornici și șovăielnici pe calea credinței, și atunci când vin furtunile vieții asupra lor, ei se tem, se descurajează, și unii chiar cad din credință, cad din har (Gal. 5:4) – ei nu au mintea bine ancorată în adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu și ajung să clacheze, posibil iremediabil, în viața lor de credință.

Iată de ce, trebuie să avem mare grijă să ne ancorăm în mod corect în adevărul lui Dumnezeu, revelat în Scriptură, dacă vrem să ne păzim mintea întreagă în lumea în care trăim.

 

7.     Urmărește creșterea în harul și cunoștința Domnului Isus Cristos (v. 18)

Apostolul Petru își încheie epistola sa cu aceste cuvinte: „Ci creșteți în harul și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei. Amin” (v. 18). Sunt două aspecte la care ar trebui să privim, atunci când citim acest verset.

 

a.            Există o legătură puternică între harul lui Dumnezeu și cunoașterea Domnului Isus Cristos. Pe de o parte, noi nu ar trebui doar să ne umplem mintea cu cunoștințe teoretice despre Domnul nostru și despre mântuirea prin El. Noi trebuie să dezvoltăm în noi, prin cunoștințele Cuvântului Scripturii, o cunoaștere reală, vie și personală, a Domnul Isus Cristos (vezi Efes. 1:17-21). Nu ne va folosi la nimic umplerea minții noastre cu cunoștințe teoretice, dacă ele nu se traduc prin trăirea noastră zilnică cu Domnul nostru, în relație cu El (vezi Mat. 7:24-27; Ioan 17:3). Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (Ioan 6:63) și cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Cristos înseamnă trăirea vieții cu Dumnezeul și Mântuitorul nostru (Ioan 17:3). Când învățăm ca ceea ce cunoaștem cu mintea să traducem în modul nostru de viață și trăire sfântă, atunci mintea își îndeplinește cu adevărat rolul în viața noastră. Observă că Petru ne spune: „De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri (fiindcă le știm și medităm serios la ele cu mintea), siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace” (vezi v. 11-14). „Dacă știm, atunci să facem” – acesta este modul corect de abordare a realităților spirituale.

 

Pe de altă parte, să privim la legătura dintre harul lui Dumnezeu și cunoașterea Domnului Isus Cristos. Când putem spune că Îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu? Am putea spune: în veșnicie (1 Ioan 3:1-2). Dar, aici este vorba de altceva. Ce anume, de fapt, dă cunoașterea reală a lui Dumnezeu. Multe religii vorbesc despre cunoașterea lui Dumnezeu. Mulți vorbesc chiar despre o cunoaștere intimă, prin experiență. Ce anume, conform Scripturii, ne dă cunoașterea reală a lui Dumnezeu. Să privim împreună în Ex. 32-34. Poporul Israel, proaspăt scos din robia Egiptului, a păcătuit grav împotriva lui Dumnezeu; a ajuns să se închine unui vițel de aur, considerându-l dumnezeu. În acest fel, poporul a atras mânia lui Dumnezeu și El a hotărât să-l nimicească (32:10). Dumnezeu era drept în decizia Lui și nu i se putea reproșa deloc această hotărâre – poporul a încălcat în mod clar și flagrant Legea pe care a primit-o. Moise vine înaintea lui Dumnezeu pentru a mijloci arătarea îndurării Sale față de poporul vinovat. Când el mijlocește înaintea lui Dumnezeu, el nu mijlocește pe baza Legii (Legea nu putea oferi îndurare, ci doar pedeapsă pentru vinovați). Moise a mijlocit în baza unui legământ mai mare decât cel al Legii – pe baza legământului harului, încheiat de Dumnezeu cu Avraam și cu sămânța lui (Gen. 15,17; Gal. 3). Domnul s-a arătat îndurător în baza acestui legământ și S-a reîntors de la hotărârea de a nimici poporul (32:14). El a hotărât să ducă poporul în țara promisă, să nimicească pe vrăjmașii lui și să binecuvânteze poporul, în baza legământului încheiat cu Avraam. Dar, Dumnezeu nu era dispus să rămână în mijlocul poporului, pentru că un Dumnezeu sfânt ar fi nimicit un popor înclinat înspre păcat, desigur la momentul când ei urmau să repete istoria căderii lor în păcat (33:1-11). Moise vine din nou înaintea Domnului pentru a mijloci prezența Lui în mijlocul poporului (vezi 33:15). Moise își dă seama că, binecuvântarea întrării în Canaan, fără prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului, nu însemna o binecuvântare reală și deplină. Pe ce bază va mijloci Moise prezența binefăcătoare a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său? Moise mijlocește pe baza gloriei lui Dumnezeu, a caracterului Său, a Numelui Lui (de fapt) (33:18; 34:1-7). Ce este de fapt gloria lui Dumnezeu și ce efecte poate avea ea asupra unui popor păcătos, înclinat spre rău? Gloria lui Dumnezeu este reflectarea, exprimarea, vizibilă a ființei lăuntrice, a caracterului sfânt a lui Dumnezeu – este manifestarea vizibilă a Numelui lui Dumnezeu. Este arătarea a ceea ce este cu adevărat Dumnezeu în Persoana, în esența ființei Lui. Revelația glorie lui Dumnezeu este mult mai mare decât revelația lui Dumnezeu prin Legea Lui. Dacă vreau să știu ce este și cum este cu adevărat Dumnezeu, în El Însuși ca Persoană, eu trebuie să văd gloria Lui; și aceasta se poate doar dacă El decide să mi-o arate. Eu, ca ființă umană, nu pot să văd gloria Lui (m-ar nimici din cauza vulnerabilității mele și a păcătoșeniei mele). Doar dacă El decide să mi-o arate, atunci pot să o văd. Acest lucru a experimentat și Moise. La acea vreme, Moise L-a văzut pe Dumnezeu doar din spate și pentru aceasta el a fost protejat în mod special de Dumnezeu (33:19-34:7).  Doar în acest fel a fost posibil ca Dumnezeu să accepte să locuiască în mijlocul poporului Său. Bine, dar cum Dumnezeul cel sfânt ar fi putut să locuiască în mijlocul unui popor păcătos? Gloria Lui ar fi avut efecte nimicitoare asupra păcătoșilor. Cum a fost atunci posibil acest lucru și cum este posibil acest lucru acum? Observă că în Isaia 40:5 Dumnezeu face o promisiune: „Atunci se va descoperi slava (gloria) Domnului, și în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit”. Când „atunci”? Când Ioan Botezătorul a venit ca înaintemergător al Domnului Isus Cristos, pentru a anunța venirea Sa, s-a împlinit Isaia 40:5. Luca spune (în Luca 3:6): „Și orice făptură va vedea mântuirea (Luca înlocuiește „slava” din Isa. 40:5, cu „mântuirea”) lui Dumnezeu”. Înțelegem astfel că gloria lui Dumnezeu este manifestată prin „mântuirea” Lui. Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ Ioan a spus: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14). În Evr. 1:3 citim: „El (Fiul), ... este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte”. Din toate aceste pasaje biblice noi înțelegem următoarele: Moise, atunci când, protejat de Dumnezeu, a văzut slava Lui, El L-a văzut (desigur de la distanță) pe Domnul Isus Cristos în lucrarea Sa răscumpărătoare. Doar în felul acesta, Moise a obținut binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului vinovat. Observă ceva extraordinar aici: manifestarea gloriei lui Dumnezeu ar fi nimicit poporul Israel, din cauza păcatelor lui. Cum atunci s-a putut ca Dumnezeu, în gloria Sa, să locuiască în mijlocul poporului vinovat? Observă că elementul care diferă între prima manifestare a gloriei lui Dumnezeu (cea nimicitoare) și manifestarea gloriei Sale (cea binecuvântată pentru popor) este protecția specială pe care Moise a experimentat-o pe munte (33:21-23). Gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin harul Lui. În Cristos, Dumnezeu Își arată gloria Sa în harul Lui (vezi Ioan 1:16-17). În 2 Cor. 3:18 ni se spune că noi, în Cristos, prin credința în El, putem vedea gloria lui Dumnezeu, o glorie care are efect curățitor și transformator asupra vieților noastre – suntem, în Cristos, transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (este acel element de protecție de care Moise a avut parte atunci când a văzut slava Domnului – fără aceasta ar fi fost și el nimicit). În această manieră, a fost posibil ca Dumnezeu cel sfânt să locuiască în mijlocul unui popor vinovat și păcătos, pe vremea lui Moise și de-a lungul istoriei lui Israel. Observă deci că harul lui Dumnezeu nu tolerează deloc păcatul (Rom. 6:1); prin harul lui Dumnezeu, eu, păcătosul, pot avea relație cu Dumnezeul cel sfânt, și, prin această relație în lumina slavei lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 1:5-7), eu sunt adus la pocăință, curățit de orice păcat și transformat după chipul lui Cristos. Harul lui Dumnezeu, prin lucrarea jertfitoare a lui Cristos, are efecte nimicitoare în mine (mor în Cristos – Rom. 6), dar și efecte binecuvântate (trăiesc pentru că Cristos trăiește în mine – Gal. 2:20). Această lungă incursiune în Scriptură mă face să înțeleg că Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin Cristos, doar datorită harului Său. Doar astfel, eu am parte de cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, a gloriei Sale. Cunoașterea aceasta, desigur, presupune ca mintea mea să fie implicată. Dar, nu Îl pot cunoaște pe Dumnezeu datorită contribuției minții mele, ci pentru că în harul Lui, Dumnezeu în toată gloria Sa, în Cristos, se coboară la nivelul meu și  îmi luminează mintea prin Duhul Lui. Așa Îl pot cunoaște pe Dumnezeu (Observă diferența pe care Pavel o face în Gal. 4:9 între: „ați cunoscut pe Dumnezeu” și „ați fost cunoscuți de Dumnezeu”. Noi nu Îl putem cunoaște pe Dumnezeu prin efortul minții noastre; noi de fapt, datorită harului lui Dumnezeu, Îl cunoaștem pe El, pentru că El binevoiește să ni se descopere pe înțelesul nostru – așa cum Moise a avut parte de descoperirea gloriei lui Dumnezeu pentru că El i-a desfășurat înaintea lui Moise gloria Numelui Său – Ex. 33:18-34:7). Dacă vrei cu adevărat să-L cunoști pe Dumnezeu, supuneți mintea și inima lucrării harului lui Dumnezeu în Cristos, pentru ca El să ți se descopere.

 

b.            Există, de asemenea și o cerință de a crește în această cunoaștere (2 Pet. 3:18). De ce este nevoie de creștere? Ce rol are mintea sănătoasă în așa ceva? Privește în Evr. 5:11-6:3. Cei cărora le este scrisă această epistolă sunt prezentați aici ca și „greoi la pricepere” (v. 11) și în starea de a se hrăni doar cu lapte, nu cu hrană tare, așa cum ar fi trebuit (v. 12). Laptele aici este prezentat ca fiind „cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” (5:12; 6:1-2); în timp ce hrana tare reprezintă „cuvântul despre neprihănire” (5:13). Ei au rămas de fapt în starea de imaturitate spirituală pentru că ei au încetat să continue cu deprinderea de a judeca lucrurile lui Dumnezeu (de a deosebi binele de rău); ei au încetat procesul întrebuințării adevărurilor lui Dumnezeu în Cristos în viața de fiecare zi. Când vorbim aici despre lucrarea minții sănătoase, ne referim la procesul meditării zilnice, aplicat adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a ști cum să-l aplic la situația de fiecare zi în care eu trăiesc. Când eu sunt credincios și în fiecare zi practic meditarea la cuvântul lui Dumnezeu (să-l studiez pentru a înțelege ce îmi spune mie personal și apoi să văd cum se aplică la trăirea mea zilnică), atunci îmi dezvolt deprinderea de a trece de la hrana prin „lapte” (necesară de altminteri la începutul vieții mele de credință) la „hrana tare” a Cuvântului lui Dumnezeu (la înțelegerea adevărurilor profunde ale lui Dumnezeu, necesare pentru creșterea mea în maturitate spirituală – vezi și Efes. 4:11-15). Dumnezeu nu vrea să rămân la hrănirea cu lapte; El vrea să cresc matur, pentru a putea să mă hrănesc cu hrană tare. Mintea are aici un rol major. Înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu presupune duh de rugăciune, deschiderea minții mele, umilință, pentru ca mintea mea să fie iluminată de Duhul Sfânt. Meditarea la Cuvânt, duce la înțelegerea adevărurilor sfinte și la practicarea lor. Astfel, mintea mea se va deprinde să înțeleagă binele și răul. Astfel eu cresc matur.

 

Este importantă maturizarea mea? Observă textul amintit din Evrei 5:11-6:3 și contextul (Evr. 5-7). Autorul epistolei vrea să le spună cititorilor lui că Isus este Marele preot al mântuirii noastre, după rânduiala lui Melhisedec. Acesta este un adevăr profund (hrană tare). De ce era necesar pentru iudeii creștini (destinatarii epistolei) și de ce este necesar pentru noi, creștinii de astăzi, să înțelegem bine acest adevăr? La ce ne folosește? Destinatarii epistolei treceau prin vremuri grele: ei se confruntau cu prigoana din partea lui Nero și a statului roman, dar și din partea iudeilor, care nu au crezut în Cristos. Erau, de asemenea ispitiți să se întoarcă din nou la iudaism, pentru că, după gândirea unora, în acest fel se puneau la adăpost de necazurile cu care se confruntau și puteau, de asemenea, să fie primiți din nou de poporul lor iudeu. În mintea lor, se pare că exista și ideea că în acest fel Dumnezeu ar fi mulțumit cu atitudinea lor (doar erau vremuri tulburi – Domnul va înțelege; doar și iudeii erau poporul lui Dumnezeu, țineau Legea, nu erau ca păgânii). Ce arăta de fapt gândirea lor care-i ducea la o astfel de întoarcere de la Cristos la iudaism? O completă imaturitate spirituală. Credeau ei că pot fi astfel mântuiți? Credeau că în acest fel puteau să scape de necazuri? Aceste lucruri erau o cumplită înșelare pentru cei care gândeau așa. De ce? Pentru că ei pierdeau din vedere că Dumnezeu L-a făcut pe Cristos singurul Mântuitor. El și numai El este Marele preot al mântuirii noastre. Din moment ce a venit Cristos, lucrarea lui Aaron ca mare preot a încetat și doar cei care sunt în Cristos sunt mântuiți. Cei care Îl resping pe Cristos (chiar dacă sunt iudei) sunt sub mânia lui Dumnezeu. În momentele de cruntă încercare, poți fi cu mintea întreagă și poți avea pace și protecție din partea lui Dumnezeu doar în Cristos, nu în afara Lui. Este ca și cum Noe ar fi spus: „Nu suport mirosul animalelor din corabie, nu este comod să stau în corabie. Este mai bine să ies din corabie și să merg pe lângă ea”. Ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi fost salvat Noe în mijlocul potopului și a mâniei lui Dumnezeu? Singurul loc salvator pentru Noe atunci era doar în corabie, nu în afara ei – doar în Cristos, nu în afara Lui. Ca să înțelegi acest lucru și să acționezi cum trebuie, tu ar trebui să te deprinzi să-L cunoști pe Cristos în profunzime, pentru a nu fi ispitit să te lepezi de El, atunci când vin vremuri cumplite. Epistola către Evrei a fost scrisă prin anul 67-68 după Cristos. Unii dintre iudeii destinatari au primit Cuvântul de mult timp (poate după înălțarea lui Cristos, deci de prin anii 30-40 d. Cr.). Când cineva este dispus să se lepede de Cristos după 30 de ani de pocăință și de creștinism, atunci îți pui întrebarea: „Dar cum Îl cunoșteau aceștia pe Cristos? Cât au crescut ei în viața spirituală?” Ei se arătau la acel moment al încercărilor creștini imaturi care, din lenevie spirituală, nu erau deprinși decât cu „lapte”, nu cu „hrană tare”. Iată de ce, autorul epistolei este dur în limbajul din Evr. 5-6. Ei erau vinovați de imaturitate spirituală, pentru că nu s-au deprins să înțeleagă și să aplice zilnic Cuvântul lui Dumnezeu în viața lor. Au trecut prin viața de credință, conform proverbului românesc, „ca gâsca prin apă”.

 

Concluzia este: Să ne deprindem să punem mintea la contribuție pentru ca să înțelegem, prin Duhul Sfânt, adevărurile profunde ale Cuvântului lui Dumnezeu (Evr. 6:1-8); ele ne dau maturitatea care ne face în stare să înfruntăm cu curaj și credință în Dumnezeu toate vitregiile vieții de pe pământ și să fim pregătiți pentru revenirea lui Cristos în glorie. Așadar, să creștem „în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 18).

 

Concluzie

Cum ne putem păstra mintea sănătoasă în vremurile care vor veni peste noi? În nici un caz prin mijloace omenești. Numai Dumnezeu în Cristos și prin Duhul Sfânt poate să ne dea și să ne păstreze mintea sănătoasă în asemenea vremuri. Numai adevărurile Cuvânului lui Dumnezeu ne pot da o minte trează, curată, și ne pot întări în omul din lăuntru. Avem nevoie de o astfel de minte care să ne echilibreze și să ne ofere pacea care vine doar de la Cristos, Domnul – Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Cristos Isus” (Filip. 4:6-7).

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate