Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

Dr. Benjamin Cocar

 

VIII. Persoana lui Hristos

 

Biblia învaţă în mod clar că Isus a fost atât uman cât şi divin. El era Dumnezeu şi om într-o singură persoană. El deţinea o natură umană şi una divină.

 

O „natură” este suma tuturor calităţilor esenţiale ale unui lucru. Aceasta e ceea ce face pe cineva ceea ce este.

 

Isus în acel sens avea două naturi, două complexe de atribute, una divină şi una umană.

 

Personalitatea nu este o parte esenţială a unei naturi. O persoană este o natură cu ceva adăugat – subzistenţa independentă, individualitatea, conştiinţa de sine, determinarea de sine.

 

Un animal are o natură animală, dar acesta nu este o persoană.

 

Persoana lui Hristos drept Dumnezeul-om în cadrul teologiei a fost numită „Persoana Theantropică”. Uniunea dintre două naturi este numită „uniune hipostatică”.

 

Este cel mai bine să vorbim de Isus ca Dumnezeul-om mai degrabă decât de Dumnezeu şi om, sau chiar Dumnezeu în om.

 

1. Persoana lui Isus este indivizibilă

 

a. Hristos vorbeşte despre Sine ca o persoană distinctă, individuală

 

Ioan 17:23 „Eu” în ei, singular, niciodată plural

 

b. El se distinge pe Sine de Tatăl

 

Ioan 8:18

 

c. El se distinge pe Sine de Duhul Sfânt

 

Ioan 16:7

 

d. El se distinge pe Sine de alţi oameni

 

Ioan 8:23

 

e. El nu se distinge niciodată pe Sine ca o persoană Divină faţă de Sine ca o persoană umană

 

Ioan 8:58

 

,(T ,4µ4 egoo eimi denotă existenţa personală fără origine. În preexistenţă Isus era o persoană, „Eu”, nu doar divinitate în abstract.

 

2. Atributele, faptele şi puterile celor două naturi sunt atribuite unei singure persoane a lui Isus Hristos

 

Matei 8:24-26

Marcu 11:1-6, 12-13

Ioan 4:6-7

Luca 13:31-33

Ioan 11:35, 38, 43

Fapte 20:28

1 Corinteni 2:8

 

3. Scaunul personalităţii indivizibile este LOGOSUL, natura divină

 

Natura divină sau Logosul a fost „mai mare” decât natura umană. Isus este Dumnezeul-om, nu omul-Dumnezeu.

 

Uniunea celor două naturi în Hristos

 

1. Cele două naturi rămân distincte una faţă de alta deşi unite într-o singură persoană

 

Romani 1:3-4

Romani 9:5

 

2. În această uniune natura umană posedă unele din puterile ce aparţin naturii divine din cadrul Dumnezeului-om fără a trece în natura divină

 

Luca 5:24

Ioan 2:19-21

Ioan 6:51

 

3. În această uniune natura divină este capabilă de anumite experienţe umane din Dumnezeul-om fără inter-penetrarea naturilor

 

Matei 24:36

 

4. Uniunea celor două naturi este permanentă şi indisolubilă în mod etern.

 

Această uniune a început la concepere şi este susţinută permanent, chiar prin moartea fizică. Persoana Theantropică a început cu Duhul Sfânt care a afectat conceperea din fecioară. Uniunea hipostatică nu va fi niciodată „dizolvată”.

 

Evrei 7:24

 

5. Necesitatea uniunii celor două naturi în Hristos

 

a. Doar în acest fel El putea fi un mijlocitor între Dumnezeu şi om

 

Iov 9:31-33 nevoia pentru un mijlocitor

Evrei 2:17, 18 răspunsul

1 Timotei 2:5

 

b. Necesară pentru ca Isus să fie un Rege etern pe tronul lui David

 

2 Samuel 7:26 // Luca 1:31-33

 

6. Relaţia celor două naturi faţă de conştiinţa de Sine şi voinţa lui Hristos

 

Isus a avut un singur eu şi o singură conştiinţă de sine în calitatea de persoană indivizibilă.

 

Isus era auto-conştient în mod veşnic ca Persoană din Dumnezeul triunic. Natura sa umană nu avea vreo existenţă separată înainte de uniunea sa cu divinul.

 

Isus a avut o singură conştiinţă de sine şi un eu determinant de sine în persoana Sa, şi aceasta îşi avea locul în Logosul. Natura sa umană, în timp ce era impersonală şi neindividualizată, care includea un aspect raţional şi de voinţă, era unit cu Logosul în Întrupare. După cum Dumnezeul-om Isus avea o singură, personală conştiinţă şi voinţă. EL putea să spună „mi-e sete” Ioan 19:28 şi „Eu şi Tatăl una suntem” Ioan 10:30 cu un caracter final egal.

 

Isus a avut o singură direcţie în deciziile morale – de a face voia Tatălui Său, Evrei 10:30

 

Conciliul de la Calcedon, anul 451 d. Hr., „Noi nici nu trebuie să divizăm persoana, nici să nu confundăm naturile”.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 6

ATRIBUTELE DIVINE.

 

Atributele lui Dumnezeu sunt acele particularități care marchează sau definesc modul existenței Lui sau care constituie caracterul Său.

 

Ele nu sunt separate sau separabile de esența sau natura Lui dar totuși nu sunt acea esență, ci doar au terenul comun sau cauza existenței lor în el și sunt în același timp particularitățile care constituie modul și caracterul ființei Lui.

 

Nefiind separate de esența lui, nu trebuie privite ca puteri diferite și particularități sau facultăți care aparțin lui Dumnezeu astfel încât El este ”compus din diferite elemente”. Hedge, 1:369. Aceasta ia simplitatea naturii divine și o face compusă și deci divizibilă și schimbabilă.

 

Dar, pe de altă parte, nu sunt doar conceptele noastre despre Dumnezeu. Ele au o existență independentă de creaturile Lui. Este o bază adevărată în Dumnezeu însuși pentru distincția dintre ele, așa că atunci când vorbim despre un Dumnezeu înțelept, nu spunem doar că îl concepem diferit decât atunci când îl numim drept, ci este ceva în Dumnezeu care ne dă dreptul să îl percepem sub diferite aspecte de înțelepciune și dreptate.

 

CLASIFICĂRI.

Diferite diviziuni au fost făcute cu atribuțiile lui Dumnezeu.

 

1. Comunicabil și necomunicabil.

 

Atributele de comunicare sunt cele care, până la un anumit grad, le poate da și creației Lui. Așa este cu puterea, cunoașterea, înțelepciunea, dragostea, sfințirea, etc.

 

Non-comunicabilitatea se referă la cele pe care nu le dă oamenilor, dar care, din necesitate, există doar în Dumnezeu. Așa este existența în Sine, imutabilitatea și infinitatea, imensitatea și eternitatea.

 

2. Relativ și absolut. Atribute relative sunt cele ce pot fi exercitate spre obiectele care sunt fără conexiunea cu El, iar absolute sunt cele care există doar în conexiune cu Dumnezeu.

 

3. Transmisibile, care trec asupra creației și imanente, care rămân doar la El.

 

4. Atribute pozitive și negative, primele fiind cele atribuite perfecțiunii lui Dumnezeu și cele negative sunt cele care neagă imperfecțiunea.

 

Aceste patru diviziuni sunt oarecum identice. Atributele comunicabile sunt și relative și transmisibile și pozitive, iar cele necomunicabile sunt absolute, imanente și negative.

 

5. atribute naturale și morale.

 

Prin cele naturale se înțeleg cele care descriu modul existenței Lui fără referire la caracterul personal; cele morale descriu caracterul.

 

Dr. Charles Hedge obiectează pe drept la această diviziune, deoarece ”cuvântul natural este ambiguu. Dacă este luat în sensul ca aparținând naturii, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu sunt la fel de naturale ca și puterea sau cunoașterea. Și pe de altă parte, Dumnezeu este infinit și etern în perfecțiunea Lui morală, deși infinitatea și eternitatea nu sunt perfecțiuni morale distincte. În sensul comun și familiar al cuvântului natural, termenul natural și cel de moral exprimă o distincție reală”. --Sis. Teol., Vol. I., pp. 375, 376.

 

În discutarea atributelor divine, cele care aparțin categoriei de non comunicabile sau absolute sau imanente sau negative vor fi considerate prima dată. Acestea sunt simplicitatea, care neagă compunerea; infinitatea, care fie ca eternitatea neagă limitarea în timp, fie ca imensitate neagă limitarea în spațiu; și imutabilitatea care respinge toate posibilitățile de schimbare la Dumnezeu. După aceea, în ordinea numită, comunicabilitatea, relativitatea, transmutabilitatea sau atributele pozitive ale puterii, cunoașterii, înțelepciunii, sfințeniei, dragostei, adevărului și dreptății.

 Ce mai rămâne din acest capitol vom dedica simplicității și infinității lui Dumnezeu.

 

SIMPLICITATEA LUI DUMNEZEU.

Prin aceasta spunem că natura lui Dumnezeu, cuprinzând esența și atributele, este spirit simplu și necompus.

 

Înseamnă mai mult decât unitatea Sa, deoarece ultima exprimă doar existența unei Ființe unice, adică Dumnezeu. Dacă Dumnezeu era materie și spirit, sau compus în vreo privință, unitatea lui nu ar fi afectată.

 

Dacă era un singur om în lume, i-am atribui lui unitatea și dacă ar fi unul singur i-am atribui unitatea esențială.

 

Înseamnă mai mult decât spiritualitatea lui Dumnezeu, deoarece include doar faptul că trebuie să fie spiritual pur.

 

Dar nu este nimic contradictoriu în ideea că spiritele create pot avea o natură spirituală compusă, de exemplu, minte, suflet și spirit, ca trei esențe distincte, sau că o natură spirituală trebuie să aibă un trup spiritual și un suflet spiritual.

 

Dar în Dumnezeu nu există compunere și deci natura Lui spirituală nu este compusă. Chiar și atributele și natura Sa trebuie să fie una încât atributele Sale să nu fie capabile de separare, ceea ce le face una cu acea natură.

 

Motivele pentru aceasta sunt:

 

1. Compunerea (sau punerea împreună), implică posibilitatea separării. Dar aceasta ar implica distructibilitatea și mutabilitatea, fiecare din acestea fiind inconsistentă cu perfecțiunea absolută și existența necesară.

 

2. Compunerea implică un timp de existență separată a părților compuse. Dacă este așa, atunci era o vreme în care Dumnezeu nu exista, deoarece părțile naturii Sale nu erau unite sau când exista imperfect, neprimind încă adăugirile la natura Sa esențială, adăugiri subsecvente; toate acestea sunt inconsistente cu perfecțiunea absolută și existența necesară.

 

3. Dacă părțile au fost compuse, s-a făcut printr-o forță din afară sau a crescut în interiorul naturii Lui. Nu au fost adăugate din afară, deoarece Dumnezeu este independent, și deci nu poate fi afectat din afară. Pe lângă toate formele externe Dumnezeu are originea în Sine și a existat ca Dumnezeu înainte de acestea. Nu au crescut în El, căci atunci nu ar fi neschimbabil. Orice adăugire la Dumnezeu sau creștere în El este inconsistentă cu perfecțiunea absolută și cu existența necesară.

 

Atribuind simplicitatea lui Dumnezeu, declarăm că natura Sa este una pur și simplu non compusă din substanțe separate, ca materie și spirit sau chiar din aceeași substanță, în forme diferite sau a unei substanțe cu atribute separate; și afirmăm că și atributele Lui sunt una cu esența Lui și că nu doar că este esențial spiritual, ci și esențial înțelept, bun, sfânt și drept, adevărat, atotputernic și omnipotent.

 

INFINITATEA LUI DUMNEZEU.

Când spunem că Dumnezeu este infinit, negăm toate limitările în natura sau esența Lui. Suntem conștienți de natura finită a sufletului nostru și a trupului nostru; limitări cu privire la loc, timp și capacitate. Ideea de ființă perfectă la care se ajunge prin negare, se face prin negarea limitelor în El și deci îi atribuim infinitate în timp și spațiu și perfecțiune infinită în modul existenței Lui, în puterea Lui, înțelepciunea, bunătatea, dreptatea, sfințenia și adevărul.

 

Infinitatea lui Dumnezeu în timp este numită:

 

 

ETERNITATEA LUI DUMNEZEU.

Vrem să spunem:

 

(1.) Că nu are început și sfârșit.

 

(2.) La El nu există succesiune de momente

 

Este greu de obținut orice concepție despre modul de existență care îi este atribuit. Este așa de diferit de al nostru. Dar o considerare scurtă a ceea ce este implicat în natura lui Dumnezeu trebuie să ne convingă că ideea pe care o exprimăm prin aceste declarații este dreaptă și adevărată.

 

1. Despre afirmația că nu are început și sfârșit.

 

Când spunem că vom trăi veșnic, înțelegem cum o viață odată începută poate să nu fie niciodată completă.

 

Dar este greu de conceput o viață care este dintotdeauna ca una care va merge pentru totdeauna. Trecutul este întotdeauna complet și deci măsurabil. Ceea ce a fost o succesiune de momente sau zile trebuie să fi avut o primă zi sau moment cu care a început. Nu putem forma un alt concept despre aceasta.

 

Această divizare a eternității deci, care se numește eternitate a parte post o putem înțelege; dar complementul ei, a parte ante, care este unit cu ea pentru a exprima durata infinită se simte imediat a fi o încercare de concepere a minții de a exprima eternitatea pe care o cunoaștem ca adevărată, dar pe care o percepem ca inadecvat concepută și greșit exprimată.

 

În vreme ce știm că Dumnezeu nu are început, vedem că modul Lui de existență nu poate să fi fost unul în care a avut acea durată continuă, indefinită în trecut, care corespunde cu ce poate fi al nostru în viitor.

 

2. Când spunem că în timpul unei perioade o anumită ființă a existat întotdeauna și va exista întotdeauna, vrem să spunem nu numai că nu a fost nici un moment în acea perioadă în care nu a existat, ci și că în acea perioadă a existat și va exista într-o succesiune continuă de momente. A fost întotdeauna, după început, un trecut și un prezent și va fi, până la sfârșit, un viitor. Un moment trece și altul vine. Dar la Dumnezeu nu va fi o succesiune de momente.

 

 (1.) Căci atunci ar avea un început, ceea ce se opune infinității Lui.

 

(2.) Căci atunci nu ar fi neschimbat, căci ar fi adevărat despre El ceea ce e azi, nu ce a fost ieri și nu va fi mâine.

 

(3.) Nu ar fi perfect deoarece s-ar putea adăuga ceva la El zilnic. Ar îmbătrâni. Ar avea experiențe noi. Ar exista o creștere sau o diminuare a puterii, înțelepciunii Sale.

 

Învățații au încercat să exprime eternitatea lui Dumnezeu spunând că este "punctum stans" sau "nunc semper stans."

 

Aceasta este concepția despre eternitate pe care vrem să o obținem. Dificultatea noastră de a face acest lucru este că nu mai putem concepe durata fără succesiune la fel cum nu putem concepe eternitatea ca și a parte ante. Dar vedem că în această concepție nu ajungem la un gând eronat în sine, ca în alte cazuri, ci recunoaștem faptul că modul de existență al lui Dumnezeu este diferit de al nostru în ce privește timpul. Existența noastră are succesiuni de momente, creșteri de perioade, nu este posedat tot deodată, a avut un început și poate avea sfârșit și , are trecut și viitor și prezent. Dumnezeu nu are succesiune, nici o creștere a vieții, este posesorul întregii Lui existențe deodată, și a avut dintotdeauna, nu are început, nici sfârșit și trăiește doar în prezent, fără trecut și viitor.

 

Aceasta este în acord cu declarațiile Scripturii. Despre Dumnezeu se vorbește întotdeauna la prezent.

 

El se numește EU SUNT. Numele Lui, Iehova se presupune mistic că exprimă aceasta.

 

Psalmistul spune: ” Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” Ps. 90:2.

 

Astfel, Domnul nostru, când își declară egalitatea cu Tatăl, folosește timpul prezent pentru fiecare: ”Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Ioan 5:17.

 

La fel Și-a declarat divinitatea spunând ”Înainte de a fi Avraam, Eu sunt.” Ioan 8:58.

 

Se ridică o întrebare, care este relația timpului și a eternității?

 

Timpul nu este parte a eternității, căci dacă era, eternitatea ar avea o succesiune: Înainte de timp, în timp, după timp.

 

Sunt în realitate moduri diferite de existență care sunt diferite, timpul fiind potrivit cu măsura perioadelor creației și a vieții creației. Adevărata eternitate aparține doar vieții lui Dumnezeu.

 

În vreme ce timpul nu este parte a eternității, co-există cu aceasta.

 

Prin scopul divin toate evenimentele au fost etern prezente cu Dumnezeu, cunoscute și realizate de El ca și când ar fi existente. În existența actuală a timpului, au fost prezente cu Dumnezeu și cu eternitatea, deși nu constituie parte din eternitate.

 

Natura acestor relații nu o putem înțelege. Ideile noastre sunt vagi și limbajul în care le exprimăm este incapabil de a exprima chiar ceea ce percepem și știm. În vreme ce aceasta este adevărat, nu avem întrebări cu privire la posibilitatea unei mai bune cunoașteri în viitor cu privire la acest punct. Dificultatea nu este, în realitate, mai mare decât în legătura dintre imensitatea omniprezența lui Dumnezeu. Dar din cunoașterea prezenței spiritelor noastre comparat cu cea a trupurilor noastre, înțelegem omniprezența lui Dumnezeu cu toate lucrurile create, în vreme ce spațiul în care ele există nu este parte a imensității Lui mai mult decât este timpul parte a eternității Lui.

 

Corespunzând cu infinitatea lui Dumnezeu cu privire la timp, este infinitatea Lui cu privire la spațiu, care se numește

 

IMENSITATEA.

Dumnezeu nu este limitat în spațiu și nu este măsurat în timp.

 

Spațiul are limitele lui deoarece existența lui este comensurabilă numai cu universul. Unde nu este nici o creație, nu este timp și spațiu. Unde nu este creație, nu este timp și spațiu. Dar creația nu poate fi infinită, dar trebuie să aibă limitele ei, atât de imposibil cât ne este să ne imaginăm non-existența spațiului. În modul nostru de existență, spațiul și timpul sunt așa de necesare încât nu le putem nega existența fără a folosi cuvinte care implică acea existență. Dacă spunem ”Unde nu este un univers, nu este spațiu”, cuvintele ”unde și este” implică noțiunea de spațiu.

 

Dar știm, așa cum timpul este o perioadă, la fel este și spațiul o locație în care există creația.

 

Când vorbim deci despre imensitatea lui Dumnezeu, vrem să spunem mai mult decât că El umple tot spațiul, la fel cum atunci când vorbim despre eternitatea Lui, spunem mai mult decât existența Lui în tot timpul.

 

Exprimăm doar ideea fictivă de spațiu infinit, la fel ca și cu timpul infinit.

 

Imensitatea este atributul absolut al lui Dumnezeu căreia îi corespunde relativa

 

OMNIPREZENȚA.

Prin acest cuvânt exprimăm relația lui Dumnezeu ca fiind prezent cu creația Lui.

 

El este prezent peste tot. Este prezent în același timp peste tot.

 

Prezența Lui nu este doar un contact, ci energie și putere.

 

Nu este doar prin cunoașterea Lui despre ea, sau exercitarea puterii Lui asupra ei, ci umplerea ei cu esența Lui.

 

O umple, nu parte cu parte, ci divinitatea întreagă este un prezent nedivizat, la fiecare punct al creației, în orice moment din timp.

 

Următoarele întrebări de valoare și răspunsuri sunt luate din Principiile generale ale teologiei, de Dr. A. A. Hodge, p. 141, noua ediție.

 

"Care sunt modurile diferite ale prezenței divine?

 

"Dumnezeu poate fi conceput ca fiind prezent în orice loc, cu orice creatură, în mai multe moduri; primul, esența Sa; doi, cunoașterea Sa; trei, manifestarea acele prezențe la orice creatură inteligentă; patru, exercitarea puterii Sale în și asupra creației Sale. Cât despre esență și cunoaștere, prezența Lui este aceeași peste tot și mereu. . Cât despre manifestarea de sine și exercitarea puterii Lui, prezența Lui diferă fără limite în cazuri diferite, ca grad și mod. Astfel, Dumnezeu este prezent față de biserică în mod diferit decât față de lume. Este prezent în iad în manifestarea și executarea mâniei sfinte, în timp ce este prezent și în cer prin manifestarea și comunicarea dragostei harului și slavei.

 

”Cum se poate dovedi că este prezent peste tot ca esență?”

 

”Dumnezeu este prezent peste tot prin esența Lui, este dovedit în Scriptură. 1 Regi 8:27; Ps. 139:7-10; Isaia 66:1; Fapte 17:27, 28. Din rațiune (1.) Rezultă în mod necesar din infinitatea Sa. (2.) Din faptul că cunoașterea Lui este esența Lui cunoscătoare și acțiunile Lui și puterea Sa ating toate lucrurile.

 

"Relațiile diferite pe care le au în spațiu trupurile, spiritele create și Dumnezeu.

 

Turretine spune: 'Trupurile sunt concepute ca existând în spațiu circumscriptiv, deoarece, ocupând o anumită poziție în spațiu, sunt limitate de spațiu din toate laturile. Spiritele create nu ocupă spațiu, nici nu sunt înconjurate de el; dar sunt categoric în spațiu, aici și nu acolo. Dumnezeu, pe de altă parte, este în spațiu repletiv, deoarece, în manieră transcendentă esența Lui ocupă tot spațiul. Nu este inclus în spațiu; nu este exclus de nicăieri. Prezent pe de-a-ntregul la fiecare punct, El înțelege tot spațiul dintr-o dată.

 

horizontal rule

Avertismente înfricoşătoare - Binecuvântări glorioase

(Evrei 13:8-16 - Concluzie Evrei)

de Marian Ghita

 

Am ajuns la finalul incursiunii noastre prin epistola către Evrei și a cercetării avertismentelor din ea. Cu siguranță, am trăit împreună o experiență de neuitat. Eu personal, am fost urmărit de un sentiment de teamă în fața teribilelor avertismente din epistolă, dar, în același timp, am fost de-a dreptul fascinat de adevărurile glorioase din ea. A fost ca și cum aș fi escaladat un munte foarte înalt și, pe de o parte, eram cuprins de o teamă puternică în suflet la vederea înălțimilor amețitoare și a prăpăstiilor care se deschideau în fața mea, preocupat în permanență să nu cumva să fac o mișcare greșită care să mă facă să cad; pe de cealaltă parte eram cuprins de o fascinație copleşitoare la vederea priveliștilor superbe care se desfășurau în fața ochilor tăi. Așa este epistola către Evrei. Vă rog, citiți-o și lăsați-vă captivați de adevărurile cuprinse în ea. Lăsați ca Duhul Sfânt să vă umple de teama pe care o răspândesc avertismentele cuprinse în epistolă (ea este sănătoasă pentru că ne apără de pericole), cât și de satisfacția înaltă pe care o oferă adevărurile ei glorioase. Avem nevoie de acest amestec de trăiri în viața noastră, mai ales în aceste vremuri pe care acum le trăim.

Epistola către Evrei anunță, prin mesajul ei, o criză majoră în istoria poporului sfânt, cât și a bisericii lui Cristos, o criză pe care o simți a fi foarte aproape în declanșarea ei. Este vorba despre marea criză a prăbușirii iudaismului, care a culminat cu anul 70 A. D., atunci când Ierusalimul a fost capturat de armatele romane sub conducerea generalului Titus și când Templul din Ierusalim a fost distrus din temelii. Atunci s-au împlinit cuvintele Domnului Isus Cristos din Matei 24 (vezi și Mc. 13; Lc. 21) că nu va mai rămâne piatră peste piatră în Templul sfânt. Pe undeva, îndemnul din Evr. 13:13 pare a fi în concordanță cu cuvintele Mântuitorului din Mat. 24:15-22, care ar putea fi înțelese și ca un îndemn către credincioșii lui Cristos, dintre iudei, de a părăsi „corabia iudaismului” care era pe punctul de a se scufunda. Este adevărat că o asemenea vreme este de domeniul trecutului pentru noi, cei din secolul XXI. Dar mesajul epistolei este foarte actual pentru noi, deoarece, dacă suntem sensibili la atenționarea crizei amintite mai sus, atunci trebuie să fim sensibili și la atenționarea crizei în fața căreia noi stăm acum (vezi îndemnul din Apoc. 18:4: „Ieșiți din mijlocul ei – din cetatea apostată a Babilonului –, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!”). Este suficient să ne gândim doar la atenționarea din Evr. 12:25-29, a schimbării lucrurilor clătinate, pentru a face loc împărăției care nu se clatină. Suntem, așadar, în fața unei crize majore – criza prăbușirii tuturor lucrurilor, a celor din cer și a celor de pe pământ  (vezi și Lc. 21:25-26). Când vorbim despre criza anticipată prin mesajul din Evrei, noi trebuie să avem în fața ochilor două realități cu care ne confruntăm: (1) Realitatea lucrării de înșelare din partea celui rău. Aceasta se arată prin presiunile prigoanei, cât și prin amăgirile lui Satan (vezi avertizările din Evrei, ale Domnului Isus din Mat. 24, și ale apostolului Pavel din 2 Tes. 2). Ele caută să discrediteze adevărurile despre persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos. De aceea, trebuie să luăm bine seama ca să nu cădem în capcana înșelării celui rău (acesta este scopul avertismentelor din Evrei). (2) Realitatea revenirii în glorie a Domnului Isus Cristos și, prin aceasta, a reabilitării sfinților Săi, cât și a credinței lor în El (Lc. 21:27-28; Mat. 24:30-31). Datorită realității și gloriei acestei perspective, merită să fim credincioși Domnului nostru până la capăt (Evr. 10:35-39). Credincioșia noastră va fi răsplătită din plin, pentru că realitățile lui Cristos și ale mântuirii Sale sunt veșnice și imens mai glorioase decât „circul” vremelnic și țipător al înșelării lui Satan.

Avertismentele din epistola către Evrei sunt, așa cum s-a amintit, înfricoșătoare. Sunt cele mai serioase avertismente din tot cuprinsul Noului Testament. Ele sunt menite de Duhul Sfânt să dezvolte în sfinții Domnului teama care ne apără de orice cădere spirituală. De aceea ele sunt benefice pentru noi. Pe de altă parte, ele au în spate binecuvântări nemaipomenite, care ne pot încânta cu adevărat și ne pot dezvolta dorința și dragostea după Domnul și Mântuitorul nostru. De aceea, această epistolă este de-a dreptul fascinantă și copleșitoare în frumusețea adevărurilor ei. Această combinație dintre înfricoșător și fascinant dă o mireasmă seducătoare mesajului, iar avertismentele din ea sunt tocmai ingredientul care face posibilă răspândirea acestui parfum. Vom privi în încheierea studiului nostru la pasajul din Evrei 13:8-16. Acest pasaj ne îndreaptă atenţia înspre câteva adevăruri spirituale glorioase şi astfel şi pe această cale vom simţi mireasma lui Cristos, o mireasmă „de la viață spre viață”, noi, cei care suntem pe calea mântuirii (2 Cor. 2:14-17). 

1.  Gloria Mântuitorului nostru

Întreaga epistolă către Evrei îl descoperă pe Domnul Isus Cristos într-un mod deosebit faţă de celelalte scrieri ale Noului Testament. În mod special, această epistolă scoate în evidenţă trei elemente cu privire la persoana Sa, care îi conferă glorie divină.

a. Divinitatea Lui – Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Dumnezeu în natura fiinţei Sale şi în prerogativele Lui. Priviţi, vă rog, doar la capitolul 1 şi veţi vedea că El este Cel prin care s-au făcut veacurile, sau lumile întregului cosmos (1:2,10); El este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (a lui Dumnezeu Tatăl) (1:3); El este mai mare decât îngerii şi Domn peste întreaga lume (1:4,8); El este Cel căruia Dumnezeu Tatăl I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu” (1:5); El este Cel care a fost înălţat în glorie mai presus decât orice înger (1:4,13); El este desăvârşit în neprihănire (1:8-9); El este veşnic în existenţa Sa (1:8,11-12); El este neschimbător pentru veşnicie, „acelaşi ieri şi azi, şi în veci” (13:8). Elemente ale divinităţii Sale se regăsesc în întreaga epistolă.

b. Unicitatea Lui – Prin aceasta se arată că nu mai există un altul ca Domnul Isus Cristos. Titlul Său este „Fiul” lui Dumnezeu (1:2,5,8). În original, „Fiul” este articulat. Aceasta înseamnă că El şi numai El este Fiul lui Dumnezeu, Fiul prin excelenţă. Nu există un alt Fiu al lui Dumnezeu. Este adevărat că toţi cei care cred în Domnul Isus Cristos devin fiii lui Dumnezeu (Ioan 1:12-13). Dar aceşti fii devin astfel doar prin Fiul (Domnul Isus Cristos). Doar El este Fiul lui Dumnezeu din veşnicie în veşnicie, prin natura persoanei Sale (Colos. 1:15-19; Evr. 1:5). Acest fapt este pus în evidenţă într-un mod special prin cuvintele Domnului Isus Cristos adresate Mariei Magdalenei, atunci când i s-a arătat ei după înviere. El a spus: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Domnul Isus face o clară distincţie între El şi ceilalţi credincioşi prin aceea că nu se aşează alături de aceştia în relaţia Sa cu Tatăl. Da, într-adevăr, ei sunt fraţii Domnului, ei sunt copiii lui Dumnezeu Tatăl, dar Isus este în mod unic Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Priveşte şi la toate distincţiile din epistola către Evrei dintre El, Isus Cristos, şi ceilalţi slujitori ai lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte lucrarea Sa (Moise – 3:1-6; Aaron – 5:1-10; 7:1-28). Domnul Isus Cristos este unic în ceea ce priveşte persoana Sa şi lucrarea Sa. Tot ceea ce s-a făcut în perioada Vechiului Testament, în ceea ce priveşte realizarea mântuirii noastre, a avut un singur scop: de a întrepta atenţia tuturor sfinţilor înspre Domnul Isus Cristos, pentru ca doar prin credinţa în El ei să capete mântuire. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap. 4:12). Isus Cristos este singurul Domn şi Mântuitor, singurul Fiu al lui Dumnezeu.

c. Desăvârşirea lucrării Sale – În Cristos noi avem o mântuire desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Lucrarea Sa, Jertfa Sa, tot ceea ce El a făcut, este desăvârşit şi veşnic. Legea, jertfele, lucrarea de mare preot a lui Aaron, slujirea lui Moise, a lui Iosua, tot ceea ce s-a îndeplinit în perioada Vechiului Testament nu au oferit nici mântuire reală, nici odihnă reală, nici iertare de păcate. Doar prin Isus Cristos le avem pe toate acestea şi le avem în mod desăvârşit şi veşnic.

Acum înţelegem mai bine rostul avertismentelor din Evrei. Pentru că Isus este ceea ce este şi din pricina lucrării Sale pe cruce, noi trebuie să avem mare grijă ca nu cumva să ne întoarcem de la El, să abandonăm lucrarea Sa, în speranţa că ne putem mulţumi şi cu altceva (Lege, jertfe, respectarea perceptelor Legii, etc.). Nu numai că nu putem obţine mântuire şi binecuvântarea vieţii veşnice prin altceva decât numai prin Cristos, dar, dacă Îl abandonăm pe El şi lucrarea Sa, atunci vom pierde totul şi, mai mult, vom intra sub condamnarea mâniei veşnice a lui Dumnezeu pentru că, de fapt, vom ajungem astfel vinovaţi de călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu şi de călcarea în picioare a ofertei harului lui Dumnezeu. Avertismentele din Evrei sunt „duşul rece” a Duhului lui Dumnezeu care ne trezeşte din înşelarea celui rău şi care ne pironeşte privirea înspre gloria persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos.   

2.  Gloria harului mântuirii

Versetul 9 din pasajul nostru face o menţionare cu privire la harul lui Dumnezeu. „Este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit”. Aşadar, inima noastră poate fi întărită doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin mâncări. Avem aici o referire la mâncărurile rituale din cadrul jertfelor aduse după legea Vechiului Testament. În felul acesta un israelit se putea bucura de binecuvântările şederii sale în prezenţa lui Dumnezeu, de binecuvântările jertfei pe care el o aducea lui Dumnezeu. El primea iertare de păcate şi deci dreptul de a se bucura de toate binecuvântările pe care i le dădea Dumnezeu. Şi totuşi, v. 9 ne spune că jertfele aduse sub Lege şi faptul că israelitul aveau posibilitatea de a mânca din ele, „n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit”. Cum se explică acest lucru? Nu se vorbeşte oare despre primirea iertării de păcate şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu prin aducerea de jertfe (vezi Leviticul)? Este adevărat, dar jertfele în sine şi mâncarea acestora, prin ele însele, n-au slujit la nimic. Iertarea de păcate şi binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu asupra inimilor lor se primea, atunci când erau aduse jertfele respective, numai prin credinţa în Cel care urma să vină, în Cristosul care a venit la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5). Fără credinţa în Cristosul lui Dumnezeu, împlinirea Legii prin ea însăşi nu aducea nimic celui din poporul lui Dumnezeu (vezi Gal. 2:16). Epistola către Evrei este foarte clară în privinţa ineficienţei Legii în mântuire şi a binecuvântării reale din partea lui Dumnezeu (vezi, de ex., 10:1-4). Legea a avut, ni se spune, doar „umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor” (Evr. 10:1). Prin împlinirea faptelor Legii nu poţi câştiga decât blestem; doar prin credinţă poţi avea viaţă veşnică din partea lui Dumnezeu (Gal. 3:10-14). Prin credinţa în Domnul Isus Cristos, însă, noi putem să ne bucurăm de plinătatea ofertei harului lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26). Iată de ce, Duhul Sfânt ne avertizează să nu ne lăsăm ademeniţi de învăţăturile străine care îi învaţă pe oameni că ar putea obţine binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin altceva (prin împlinirea faptelor Legii sau prin realizarea diverselor ritualuri, de ex.), decât prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Harul lui Dumnezeu, în Cristos Domnul, a fost şi este singura sursă de binecuvântare din partea lui Dumnezeu pentru ca omul, oricine ar fi el, să se poată bucura cu adevărat de ea.

Versetul 10 ne mai spune ceva. „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în cort”. Iar versetul 11 ne arată că şi cei care erau sub Lege nu puteau beneficia în mod real şi deplin de jertfele de sânge care erau aduse, pentru că aceste trupuri erau de fapt „arse de tot afară din tabără”. Beneficiau de binecuvântările lui Dumnezeu doar cei care erau în interiorul taberei lui Israel. Cei care erau în afara taberei erau consideraţi excluşi din binecuvântarea lui Dumnezeu. Ceea ce vrea să ne comunice Duhul lui Dumnezeu prin această menţionare din v. 10 este următorul lucru: Pe de o parte, jertfa de ispăşire, care trebuia arsă afară din tabără, era purtătoarea tuturor păcatelor care, în acest fel, erau scoase afară din tabăra poporului lui Dumnezeu. De aceea, şi Isus, ca Cel care a murit pentru păcatele noastre a trebuit să pătimească „dincolo de poartă”, în afara Ierusalimului (v. 12). Pe de cealaltă parte, ni se arată şi faptul că ispăşirea prin jertfele Legii Vechiului Testament, nu era una reală şi deplină, ci doar îndrepta atenţia credincioşilor înspre jertfa lui Cristos. Fără lucrarea harului lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos nu a putut atunci exista şi nu poate nici acum exista iertare de păcate şi mântuire, deci nici viaţă veşnică. Mai mult, altarul „din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujba în cort” (v. 10), altar pe care a fost adusă adevărata jertfa de ispăşire, adică trupul lui Cristos Însuşi, nu a fost altarul pământesc ci adevăratul altar, cel din cer (Evr. 9:24). De aceea, cei din vechime nu aveau dreptul să se bucure din plin de adevărata jertfă de ispăşire – ei beneficiau de ceva care de fapt nu era adevărata binecuvântare a mântuirii ci doar de umbra ei (prin altarul lor pământesc).

În aceasta constă gloria harului mântuirii noastre. În faptul că ne leagă de Domnul Isus Cristos prin credinţă (adevărata jertfă de ispăşire) şi în faptul că într-adevăr inima noastră poate fi întărită de oferta harului lui Dumnezeu, de binecuvântarea reală şi deplină a mântuirii din partea Lui. Diferenţa dintre umbra jertfei lui Cristos şi adevărata jertfă a Lui, dintre umbra binecuvântării mântuirii şi adevărata binecuvântare a mântuirii prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în jertfa lui Cristos, a fost arătată şi în vremea Legii. Nu este adevărat că în vremea Legii, poporul lui Dumnezeu s-a bucurat de binecuvântarea harului mântuirii prin Lege, iar după venirea lui Cristos, biserica se bucură de aceeaşi ofertă a harului mântuirii prin jertfa lui Cristos. Există o singură ofertă a harului mântuirii – doar prin jertfa lui Cristos. Prin Lege şi prin jertfele ei nu putea exista o asemenea ofertă; ele îndreptau doar atenţia înspre adevărata ofertă a harului lui Dumnezeu în Cristos. Ele nu puteau oferi mântuirea şi viaţa veşnică (Evr. 10:1-4). Deci inima nu poate fi deloc întărită decât prin harul lui Dumnezeu în Cristos (Evr. 13:9).

Priviţi la ceea ce ni se istoriseşte în Ex. 32-34. Când Moise era pe muntele Sinai, în prezenţa lui Dumnezeu, poporul Israel a păcătuit prin închinarea la viţelul de aur pe care l-a făcut. Din această cauză, Dumnezeu a hotărât nimicirea poporului (Ex. 32:10). Moise, în această situaţie, a mijlocit înaintea Domnului să se îndure de popor. Pe ce bază a mijlocit Moise înaintea Domnului? Pe baza legământului tocmai încheiat, al Legii? În nici un caz. Legea nu putea oferi îndurare (sau har). Moise a mijlocit în baza legământului încheiat cu Avraam şi cu sămânţa lui (legământ care a rămas în vigoare, un legământ al harului – Ex. 32:11-14; Gal. 3:15-29). Astfel că Dumnezeu a promis că nu va mai nimici poporul (Ex. 32:14), apoi că va conduce poporul în ţara promisă şi i-o va da în stăpânire (Ex. 33:1-2), şi în final, în urma promisiunii că Îşi va descoperi gloria Sa, gloria Numelui Său, Dumnezeu a reînnoit legământul rupt cu poporul Israel (Ex. 33:12-34:10). Pe ce bază a reînnoit Dumnezeu legământul rupt cu poporul Israel? Nu pe baza Legii ci pe baza harului Său. Descoperirea gloriei Sale lui Moise a însemnat descoperirea Numelui Său plin de har şi îndurare. Putem spune că gloria lui Dumnezeu este expresia vizibilă a harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este ceea ce caracterizează în esenţă Numele (caracterul) lui Dumnezeu. Când Isaia a anunţat prin Duhul Sfânt venirea celui care care va pregăti calea Domnului el a anunţat şi descoperirea slavei Domnului (Isa. 40:3-5). Atunci când Ioan Botezătorul a venit şi a pregătit calea Domnului Isus Cristos, evangheliştii au afirmat că în acest fel s-au împlinit cuvintele profetului Isaia (Mat. 3:1-3; Mc. 1:1-4; Lc. 3:3-6; Ioan 1:19-34). Evanghelistul Luca, citând (în Lc. 3:4-6) profeţia lui Isaia (din Isa. 40:3-5), a tradus expresia „slava Domnului” prin „mântuirea lui Dumnezeu”. Slava lui Dumnezeu (ca expresie vizibilă a harului lui Dumnezeu) este arătată în mod plenar prin mântuirea Sa, prin Cel care ne este Mântuitor – Domnul Isus Cristos (vezi Ioan 1:14-18). Lucrarea mântuirii lui Dumnezeu în noi, cei care credem în Domnul Isus Cristos, este de fapt lucrarea Duhului Sfânt, o slujbă aducătoare de viaţă, nu de moarte (ca cea a Legii – 2 Cor. 3:6-18), şi o slujbă marcată de gloria veritabilă şi veşnică a lui Dumnezeu, nu ca slujba Legii (care avea doar o glorie trecătoare şi limitată).

Harul mântuirii prin Domnul Isus Cristos poartă gloria veritabilă şi veşnică a lui Dumnezeu. De aceea numai prin harul lui Dumnezeu inima noastră poate fi întărită cu adevărat. În nici un caz prin faptele şi jertfele Legii – acestea n-au slujit şi nu slujesc la nimic. Avertismentele din epistola către Evrei ne feresc tocmai de înşelările învăţăturilor străine şi a învăţătorilor falşi care nu fac altceva decât să ne readucă la robia Legii şi la blestemul morţii (Gal. 3:10-14; 4:8-11,31; 5:1).              

3.  Gloria suferirii ocării lui Cristos

Jertfa Domnului Isus Cristos a fost una care, ca orice jertfă vechi testamentală, a fost consumată (arsă de tot) „afară din tabără” (Evr. 13:11-12). În acest fel, jertfa Domnului nostru a îndeplinit în totul cerinţele Legii lui Dumnezeu. Prin sângele jertfei vechi testamentale era asigurată rămânerea în tabăra poporului lui Dumnezeu a celor care aduceau jertfele respective. Prin sângele Domnului Isus Cristos este asigurată, celor care cred în El, nu rămânerea în tabăra lui Israel ci iertarea de păcate, binecuvântare care le permite acestora intrarea în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în locul Prea Sfânt din cer (Evr. 10:19-21; 9:24; vezi întregul cap. 9; 13:14). Mai mult, prin jertfa lui Cristos ni se asigură părtăşia reală cu Cristos, Domnul, cu moartea şi învierea Lui (Evr. 13:12-13; Gal. 2:20; Filip. 3:7-14) şi, în acest fel, părtăşia cu toate binecuvântările care sunt în El (Efes. 1:3-23; Gal. 3:16-29; Rom. 6:1-14). De aceea, noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt, prin Evanghelie, „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13), să-L cunoaştem pe Cristos, părtăşia suferinţelor Lui şi să ne facem asemenea cu moartea Lui (Filip. 3:10).

Există o glorie a suferirii ocării Domnului Isus Cristos, glorie care l-a motivat şi pe apostolul Pavel în a accepta părtăşia suferinţelor Sale. Apostolul Pavel a înţeles foarte clar că numai acceptarea acestor suferinţe îi va asigura gloria învierii din morţi (Filip. 3:11). Noi ştim că în Cristos am murit faţă de păcat şi am înviat la o viaţă nouă, o viaţă în părtăşie cu Cristos, pentru a trăi pentru Dumnezeu (Rom. 6:6-11). Apostolul Pavel vorbeşte în Filip. 3:10-11 de o rămânere până la sfârşit în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos, pentru a ajunge la învierea glorioasă din morţi. Noi am înviat în plan spiritual în Cristos. Viaţa nouă pe care o trăim în Cristos este viaţa veşnică prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi (Cristos în noi – Gal. 2:20; Col. 1:26-27). Dar în Evr. 13:13 şi Filip. 3:10-11 ni se vorbeşte despre o rămânere permanentă în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos până la capăt. Pentru destinatarii epistolei către Evrei acest lucru se traducea prin separarea de sistemul iudaic din care ei proveniseră. Este drept că această separare le aducea ocară din partea conaţionalilor în mijlocul cărora ei trăiau. Dar, ei trebuiau să accepte această ocară, ca semn că iudaismul nu este deloc o soluţie pentru a fi mântuit şi binecuvântat de Dumnezeu – doar asocierea cu Cristos cel crucificat le putea aduce adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru noi, cei dintre neamuri, aplicaţia din Evr. 13:13 este aceeaşi, dar formulată în alţi termeni: noi suntem chemaţi să nu ne lăudăm cu nimic altceva „decât cu crucea Domnului nostru, Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal. 6:14). Aşadar, să nu iubim lumea şi nici lucrurile din lume (1 Ioan 2:15-17). Noi trebuie să ştim că lumea ne va urî, pentru că şi pe Domnul nostru l-a urât (Ioan 15:18-16:3). Nu avem voie să fugim de crucea Domnului nostru, ca şi cum ar fi rea pentru noi. Noi trebuie să o iubim, să ne lăudăm cu ea şi să ne-o însuşim în trăirea noastră (Mat. 16:24-27). Doar dacă suferim împreună cu Cristos ne vom bucura de gloria Lui veşnică, de gloria învierii Sale şi de moştenirea veşnică a lui Dumnezeu (Rom. 8:17-18; Filip. 3:10-11).       

4.  Gloria perspectivei viitoare

În versetul 14 ni se prezintă perspectiva veşnică a celor care cred în Domnul Isus Cristos. „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”. Din nou, autorul epistolei face diferenţa dintre nădejdea celor care sunt sub Lege, adepţii iudaismului, şi nădejdea celor care sunt sub har, credincioşi în Cristos. Privind cu atenţie în epistolă, cât şi în întregul Nou Testament, vom ajunge să înţelegem că, odată ce a venit Domnul Isus Cristos, odată ce lucrarea harului a devenit efectivă în baza jertfei lui Cristos, promisiunile Legii nu mai sunt legate de pământ. În Lege, exista promisiunea unei ţări pentru poporul Israel. Era vorba despre ţara Canaanului, în care au intrat deja israeliţii. Existau promisiuni legate de prosperitate materială în ţară, ca urmare a ascultării de Lege. Iudeii aşteptau un Cristos care să îi elibereze de imperiul roman care îi subjugaseră şi care să ridice naţiunea lui Israel pe culmi de glorie, aşa cum s-a întâmplat pe vremea lui David şi a lui Solomon. Se incredeau în Ierusalimul pământesc ca şi o cetate care va fi ocrotită de Dumnezeu, indiferent de invadatorii care vor veni împotriva ei (doar aşa promisese Dumnezeu în Vechiul Testament). Din moment ce vechiul legământ a fost înlocuit cu noul legământ (vezi Ierem. 31:31-34; Evr. 8), prin Domnul Isus Cristos, promisiunile lui Dumnezeu au căpătat o valoare spirituală şi veşnică. Nu putem vorbi despre o anulare a promisiunilor făcute de Dumnezeu (vezi Rom. 9-11), dar ele capătă o altă dimensiune. Împărăţia cerurilor este o împărăţie spirituală şi veşnică, nu o împărăţie pământească şi vremelnică. Binecuvântările lui Dumnezeu prin Cristos sunt binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Cristos (Efes. 1:3). Degeaba aşteptau iudeii, sau adepţii iudaismului, o împlinire pământească a promisiunilor lui Dumnezeu, că aceasta nu mai era în planul lui Dumnezeu. Noi de fapt nu avem aici o cetate stătătoare (un loc al binecuvântării, terestru), ci suntem în căutarea celei viitoare (Evr. 13:14). Nu o avem aici şi acum ci în ceruri şi în viitor, pentru veşnicie.

Avertismentele din Evrei ne pun în gardă tocmai în această privinţă. Tendinţa carnală din noi, influenţa lumii în care trăim, Satan, stăpânitorul acestei lumi (Ioan 15:30), vor încerca să ne convingă că nădejdea noastră trebuie să fie ancorată în „aici şi acum”, pentru a nu fi în căutarea cetăţii viitoare. Pericolul de a ne pune nădejdea în Cristos pentru binecuvântările pământeşti şi vremelnice este imens de mare. Observă doar două din averstismentele din Evrei. În Evr. 3-4 ni se vorbeşte despre pericolul necredinţei, a neintrării în odihna mântuirii lui Dumnezeu. Ni se spune că Iosua a reuşit ceea ce nu a reuşit Moise – de a conduce poporul Israel în ţara promisă, în Canaan (vezi Evr. 4:8). Adepţii iudaismului au sperat mereu într-o realizare din partea lui Dumnezeu ca cea de pe vremea lui Iosua – de a se bucura de odihnă în ţara Canaanului. Dar Evr. 4:8 este foarte clar în această privină: Nici chiar Iosua nu a dat poporului Israel odihna adevărată, chiar dacă ţara Canaanului a fost dată lui prin intervenţie divină. Există o altă odihnă, adevărata odihnă a lui Dumnezeu. Numai Domnul Isus Cristos o poate da – odihna mântuirii de păcat (odihnă desăvârşită şi veşnică – Evr. 5:9; 10:14). Moise nu a intrat în Canaan. Doar a privit-o de pe muntele Nebo, din afara ţării (Deut. 34:1-6). Am putea spune că Moise a eşuat în misiunea lui. A pierdut tot ceea ce îşi dorea cel mai mult. Dar nu este aşa. Este adevărat, el este un simbol clar a ceea ce obţii prin faptele Legii; prin Lege nu poţi obţine nimic de la Dumnezeu (Gal. 3:10-12). Dar Moise a fost un om al credinţei (vezi Evr. 11:23-29). Prin credinţă, deşi doar a privit de pe muntele Nebo într-o ţară în care nu a intrat, totuşi el „avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evr. 11:26). Când Domnul Isus a fost transfigurat pe muntele schimbării la faţă, El a fost întâmpinat de Moise şi Ilie, care vorbeau cu El „despre sfârşitul Lui pe care avea să-L aibă în Ierusalim”, adică despre jertfa Sa pe cruce (Luca 9:30-31). Moise a înţeles că prin Lege el nu poate intra într-o patrie pământească, ca semn al binecuvântării date de Lege; de aceea, el şi-a luat adio de la aşa ceva. Dar Moise, prin credinţă a privit, ca şi Avraam, spre patria mai bună, adică spre patria cerească (Evr. 11:13-16). Moise a privit la ea prin credinţa în jertfa lui Cristos. El a privit la patria cerească cu ochii credinţei, având în faţa ochilor săi fizici, înainte de moartea sa, Canaanul pământesc. Oare ce speranţă ar putea avea cineva fără Cristos? Poate el să mai spere în ceea ce iudaismul, care L-a respins pe Cristos, aşteaptă? Pericolul de a aştepta nădejdi înşelătoare aici pe pământ este foarte mare la cei care sunt credincioşi. Priviţi de asemenea şi la ultima avertizare, din Evr. 12:25-29. Dumnezeu va schimba totul. Tot ceea ce este în lumea materială se clatină (vezi şi Lc. 21:25-26). Ce speranţă de mai bine ar putea să mai avem într-o lume care este total nesigură şi care este destinată distrugerii veşnice (vezi 2 Pet. 3:10-13)? „Noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (v. 13). „Noi am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina” (Evr. 12:27-28). Prin Cristos deci suntem în căutarea unei patrii viitoare şi veşnice, nu a uneia pământeşti şi vremelnice (Evr. 13:14). Gloria unei asemenea patrii este dumnezeiască. Ea este veşnică, în ea locuieşte neprihănirea, ea este locuinţa doar a poporului lui Dumnezeu, unde Dumnezeu în toată gloria Sa locuieşte. Ea este marcată de plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu în Cristos (Apoc. 21-22).

N-ar trebui oare să iubim asemenea avertismente sfinte? Ele nu sunt menite să ne sperie ci să producă în noi o închinare plăcută lui Dumnezeu, cu evlavie şi cu frică (Evr. 12:28), pentru că ne fereşte de pericolul de a da ascultare propovăduitorilor falşi, care ne vorbesc despre o nădejde pământească şi trecătoare. Ele ne ţin aproape de adevărata nădejde, aceea pe care o avem prin Cristos şi ne îndreaptă atenţia doar spre gloria patriei cereşti nădăjduite.         

5.  Gloria închinării şi slujirii creştine

Să privim acum la versetele 15-16 din capitolul 13 din Evrei. Îndemnul pentru cei credincioşi este la a-I aduce lui Dumnezeu jertfe plăcute Lui. Toate religiile lumii (vezi în mod deosebit iudaismul) aduc jertfe lui Dumnezeu. Observă că jertfele care trebuie aduse lui Dumnezeu sunt direcţionate direct către Dumnezeu (lauda faţă de El, prin mărturisirea Numelui Lui) şi spre binele oamenilor din jurul nostru (binefacerea şi dărnicia). Există însă o diferenţă mare (de la cer la pământ) între jertfele aduse de toţi oamenii religioşi ai acestei lumi (inclusiv iudeii, prin întregul sistem al Legii din Vechiul Testament) şi jertfele aduse de credincioşii creştini. Care este diferenţa? Există o glorie divină asociată jertfelor creştine, glorie pe care nu o regăseşti deloc la jertfele celorlalţi oameni şi la celelalte sisteme religioase ale acestei lumi, cu toată strălucirea şi fascinaţia pe care acestea le răspândesc. Această glorie este dată de expresia scurtă de la începutul v. 15: „Prin El (prin Domnul Isus Cristos)”.

Ce ascunde acest „prin El”? Totul. Tot ce are adevărată valoare în închinare şi slujire (înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor).

a. Expresia ne arată ce anume valorează cu adevărat. Jertfa pe care trebuie să o aducem este „mărturisirea despre Cristos” (v. 15). Când noi aducem ca şi închinare ceea ce mărturiseşte despre Cristos, noi, prin aceasta, aducem o laudă veritabilă lui Dumnezeu, în adevăr (Ioan 4:23-24). Mărturisindu-L pe Cristos, noi de fapt mărturisim despre gloria lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a descoperit în toată plinătatea caracterului şi a lucrării Sale în Cristos (Ioan 1:1-18). Dumnezeu locuieşte „în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:3). Aceasta înseamnă că jertfele cele mai valoroase în ochii lui Dumnezeu sunt laudele Numelui Său. De asemenea, când ne gândim la binele pe care îl putem face oamenilor, cel mai mare bine de care au ei nevoie este să-L oferim pe Cristos lor. Putem, desigur, să le asigurăm vindecare în bolile lor, sau să-i ajutăm financiar, sau să răspundem nevoilor cu care ei se confruntă, dar dacă le facem în numele Domnului Isus Cristos, acele binefaceri şi dărnicii au valoare veşnică pentru ei. Fără Cristos binele pe cale îl facem oamenilor este un bine insuficient.

b. De asemenea, expresia „prin El” are de-a face cu o închinare adusă lui Dumnezeu şi cu un bine făcut oamenilor nu formal ci din toată inima noastră şi prin Duhul lui Dumnezeu (în duhul nostru, prin Duhul Sfânt – Ioan 4:24). O închinare formală nu este pe placul lui Dumnezeu şi nu Îl va face să-i binecuvânteze pe închinători (vezi închinarea cărturarilor şi a fariseilor – Mat. 23). De asemenea, un bine făcut de formă aproapelui nostru are o valoare îndoielnică. În acelaşi timp, fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi, duhul nostru este mort şi deci închinarea şi binele nostru nu au vitalitatea spirituală dată de Dumnezeu, acea vitalitate care duce la viaţă. Faptele noastre bune sunt doar fapte moarte care nici pe Dumnezeu nu-L satisfac şi nici pe oameni nu-i binecuvântează cu adevărat (Isa. 64:6; Evr. 9:14). Este nevoie de răscumpărare prin Cristos în viaţa noastră pentru ca să slujim cu adevărat lui Dumnezeu şi oamenilor (Lc. 1:68-75). Este nevoie de viaţă din Dumnezeu pentru ca să fim cu adevărat o valoare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, chiar dacă ei nu pot pricepe acest lucru.

c. În acelaşi timp, expresia „prin El” are de-a face cu o taină dumnezeiască, de neînţeles pentru mintea omenească, dar vital de importantă pentru orice jertfă şi orice bine care conduc la ceva cu adevărat bun. Este vorba despre faptul că nu noi, prin noi înşine aducem jertfe lui Dumnezeu şi nici nu facem prin noi înşine vreun bine altora. Cristos este Cel care face acel bine în noi, cei răscumpăraţi. Pavel defineşte viaţa creştină ca fiind locuirea şi trăirea lui Cristos în el şi prin el (Gal. 2:20). Cristos în noi este „nădejdea slavei” (Col. 1:26-27). Faptul că Cristos locuieşte şi se manifestă în cel credincios dă valoare reală şi glorie închinării, slujirii şi binelui pe care noi îl facem. De aceea, apostolul Pavel a afirmat că ceea ce el a realizat în viaţă a fost „mai mult” decât alţii (1 Cor. 15:10) şi nu doar cantitativ ci şi calitativ. Pentru că harul lui Dumnezeu (Cristos în el) a lucrat prin el, opera vieţii sale a fost una de o valoare şi de o dimensiune dumnezeieşti. Şi de aceea, Pavel a putut să spună că are certitudinea răsplătirii veşnice (2 Tim. 4:7-8). Iată de ce Pavel afirmă cu privire la ceea ce a făcut în viaţă: „Eu dar mă pot lăuda în Isus Cristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine, ...” (Rom. 15:18-19). Doar în acest fel, el poate spune că a făcut ceea ce a trebuit, în maniera în care a trebuit, la timpul potrivit, pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea oamenilor.

d. În plus, expresia „prin El” ne fereşte de verdictul groaznic din ziua judecăţii lui Dumnezeu că am lucrat fărădelege, în pofida poate a unei opere deosebit de apreciate de oameni şi, poate, chiar şi de istorie (Mat. 7:21-27). Am putea să ne lăudăm cu jertfe foarte mari şi costisitoare pe care poate le-am adus, cu binefaceri şi dărnicii impresionante la nivelul de înţelegere omenesc, şi totuşi să avem surpriza teribil de neplăcută să fim respinşi în ziua judecăţii, pentru că în realitate am făcut ceva care înaintea lui Dumnezeu şi la nivelul veşniciei să fi lucrat „fărădelege”, adică împotriva lui Dumnezeu şi a binelui real al oamenilor pe care i-am slujit.

Tocmai din pricina unei asemenea înşelări, care va fi fatale pentru noi aici şi în veşnicie, suntem chemaţi să luăm aminte la avertismentele sfinte din cuvântul lui Dumnezeu, oricât de mult ne-ar speria. Este sănătos pentru viaţa noastră spirituală şi pentru destinul nostru veşnic să fim cu luare aminte la orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, fie el şi de avertizare.

Concluzie

Avertismentele din epistola către Evrei ne semnalează nişte pericole reale pentru viaţa noastră spirituală. Poate ele nu sunt plăcute pentru noi, dar ele sunt necesare. Ele ne sunt necesare pentru că ne feresc de cădere spirituală. În acelaşi timp ele ne îndreaptă privirile înspre binecuvântări glorioase, ca cele la care am privit mai sus.

Nu le respinge! Fii fascinat de frumuseţea lucrării harului lui Dumnezeu în tine. Bucură-te de Domnul Isus Cristos din tine şi nu da înapoi din cauza unor neplăceri care nu vor dura mult. Fii printre cei care trăiesc prin credinţă până la capăt şi care pot să spună: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evr. 10:39). AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate