Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Cum combinăm trăirea în unire cu Cristos cu trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt

 

Iosif Ton

Cu mai mulţi ani în urmă am vorbit într-o Biserică americană dintr-un orăşel mic şi obscur din statul Mississippi despre părtăşia cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. După lecţie, pastorul Bisericii mi-a spus cu disperare: „Josef, mie mi-a fost greu să-i fac pe oamenii aceştia să înţeleagă părtăşia cu Duhul Sfânt, adică cu o Persoană pe care nu o vezi, şi acum tu vii să ne spui că trebuie să avem părtăşie cu  trei Persoane!? Aceasta creează confuzie în minţile acestor oameni simpli!”

 

Această teamă de confuzie este de înţeles la cineva care ajunge prima dată în contact cu această concepţie, dar confuzia dispare când asculţi cu atenţie la ceea ce îţi spune Scriptura.

 

Să în cercăm să punem ordine în gândirea noastră pe această temă.

 

Să ne amintim din nou de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3:14-25.

 

Pavel ne spune că îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui, adică, părtăşia este înainte de toate cucu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, să ajungem plini de toată plinătatea Dumnezeirii. Dumnezeu Tatăl. Apoi Pavel ne cheamă să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt în omul din lăuntru (în mintea noastră), pentru ca Domnul Isus să locuiască în inima noastră. Şi astfel, învăţând să trăim în dragoste

 

Ca să înţelegem mai bine relaţia aceasta, voi introduce aici pe Irineu. Cine a fost el? Apostolul Ioan a petrecut ultima parte a vieţii sale ca păstor al Bisericii din Smirna, până pe la anul 95 d.Cr.. Ioana avut un ucenic favorit, pe Policarp, care a şi rămas conducător al Bisericii după Ioan. Şi el a trăit o viaţă foarte lungă: a fost ars pe rug, cândva pe la anul 157 sau 160 d. Cr.. La rândul lui, Policarp l-a avut ca ucenic special pe Irineu. Cândva, aproximativ pe la anul 150, Policarp l-a trimis pe Irineu să ajute la păstorirea Bisericii creştine de limbă greacă din Lyons, în sudul Franţei. Acolo, Irineu a aflat de erezia gnostică, a mers la Roma şi a studiat-o sub toate aspectele ei, şi pe la anul 180 a scris cartea lui masivă întitulată „Contra ereziilor.” În această carte, pe lângă faptul că el combate gnosticismul, Irineu formulează teologic ce este de fapt creştinismul. Se consideră că Irineu a dat în această carte primul tratat de teologie creştină.

 

Ca unul care trebuia să explice ce este în esenţa lui creştinismul, Irineu a dat creştinismului această definiţie succintă: Creştinismul este credinţa că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi oamenii să ne putem face fii de Dumnezeu (desigur, eu parafrazez pe Irineu, dar nu sunt departe de a-l cita verbatim). Mai pe scurt, Irineu este citat ca spunând că Isus Cristos,întrupându-Se, a devenit ce suntem noi pentru ca noi să putem deveni ce este El.

 

Se consideră că teologia lui Irineu se adună toată în termenul folosit de el anakefalaiosis, care a fost tradus în limba latină prin recapitulatio, care este tradus în româneşte prin „recapitulare.” Este mult mai corect să traducem anakefalaiosis prin recapare. Ideea de bază a lui Irineu este că Adam a fost „capul”, în sensul de „izvorul” sau „sursa” din care curge, derivă, se trage toată omenirea. În întruparea Fiului Său, Dumnezeu a dat omenirii un nou „Cap”, în sensul de un nou „Izvor”, de o nouă „Sursă”, din care se formează acum o nouă omenire.

 

Este adevărat că Irineu spune şi că Isus a repetat istoria lui Adam, dar la fiecare punct unde Adam a falimentat El a biruit, şi în felul acesta El reversează istoria, sau începe o nouă istorie, începând o nouă umanitate.

 

Cei care Îl cred pe Isus şi se unesc cu El, ies din vechea umanitate adamică şi intră în noua umanitate cristică. Cu siguranţă că Irineu a formulat această teologie pe baza a ceea ce scrie Pavel în Romani 5: 12-21. Irineu pune cea mai mare bază pe întruparea fuziunea divinului cu umanul. Fiului lui Dumnezeu, spunând că prin actul acesta Dumnezeu a realizat

 

Lucrul care ne interesează pe noi aici în mod direct este modul în care I-a înţeles Irineu pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt. El scrie că Fiul şi Duhul sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi, dacă acceptăm oferta Lui, cu aceste două braţe ale Sale Dumnezeu ne îmbrăţişează.

 

Imaginea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl întinzând către noi cele două braţe ale Sale, pe Fiul Său şi pe Duhul Sfânt este extrem de instructivă şi ea ne ajută să vizualizăm cel mai bine modul în care Sfânta Treime ne cheamă la unire cu Sine şi la trăire în unire cu Sine.

 

Eu am scris două materiale pe care eu le consider ca fiind esenţa creştinismului: unul despre unirea cu Cristos şi trăirea în această unire şi celălalt despre lucrarea Duhului Sfânt în noi. Adică despre cele două braţe cu care Dumnezeu Tatăl se uneşte cucu Dumnezeu. noi şi prin care trăim în părtăşie

 

Scopul eseului de faţă este să iau tot ce am spus în acele două materiale şi să le rezum, aducându-le la nivelul practicii noastre de zi cu zi. Ce înseamnă, practic, să trăiesc în unire cuCristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt?

 

Începem cu trăirea „în Cristos”. Termenul acesta, „în Cristos” este atât de central în gândirea lui Pavel încât el îl foloseşte în epistolele sale (cu variantele lui, „în El”, „prin El”, etc.) de peste 250 de ori!

 

În lucrarea mea, Unirea cu Cristos, în partea de aplicare practică a modului în care trăim în această unire, dau 12 instrucţiuni pe care le găsesc cu privire la această temă în epistole şi în Evanghelii.

 

Iată-le:

 

Crede-o

 

Socotiţi-vă… în Cristos

 

Aduce-ţi-vă aminte că sunteţi în Cristos

 

Îmbrăcaţi-vă în Cristos

 

Iubiţi-Mă

 

Mâncaţi-Mă

 

Veniţi după Mine

 

Învăţaţi de la Mine

 

Leapădă-te de tine şi mori faţă de tine

 

Rămâi in Mine

 

Să aduceţi roadă

 

Bucuraţi-vă în Domnul.

 

Să le rezumăm şi pe acestea.

 

Întâi de toate trebuie să crezi că eşti una cu Cristos şi să te socoteşti că eşti în Cristos, adică să-ţi intre foarte bine în conştientul tău, în gândirea ta că tu nu mai eşti niciodată singur, deoarece El este una cu tine şi tu eşti una cu El. Desigur, faptul acesta îţi iese mereu din gând, de aceea trebuie să ţi-l aduci mereu aminte. Când aduci înapoi în gândirea ta faptul că eşti una cu El, aceasta înseamnă cu tu te îmbraci cu El.

 

Relaţia ta cu Isus este o relaţie de dragoste. Declară-I mereu dragostea ta. Spune-I mereu că-L iubeşti. Dimineaţa când îţi începi ziua, „mănâncă-L”, adică în mod conştient invită-L din nou în tine şi astfel umple-te de El. Ţine cont mereu că tu trăieşti cu El, Îl urmezi pe El şi te uiţi mereu la El, căutând să înveţi de la El. Ca să trăieşti cu El, trebuie să asculţi de El, şi aceasta înseamnă „să mori” faţă de dorinţa ta de independenţă şi să înveţi să trăieşti permanent sub autoritatea Lui. Ţine minte că numai dacă Îl asculţi rămâi în El, adică rămâi în unire cu El. Neascultarea de El, adică păcatul, întotdeauna separă de Dumnezeu! Şi, dacă asculţi de El, dacă trăieşti după învăţăturile Lui, viaţa ta devine sfântă! Aceasta este roada pe care o aşteaptă El. Aceasta îţi spune el când îţi spune că dacă aduci roadă rămâi in El şi dacă rămâi în El aduci roadă!

 

Şi, în sfârşit, lasă-te pătruns de minunea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu tine şi că tu trăieşti realmente în simbioză cu Fiul lui Dumnezeu. Bucură-te de minunea aceasta! Trăieşte permanent în minunea aceasta şi astfel, permanent în bucurie, indiferent câte greutăţi, probleme, necazuri şi chiar tragedii, îţi aduce viaţa! Unirea lui Isus cu tine şi a ta cu El, trăirea voastră în această unire, este motivul celei mai mari bucurii pe care o avem pe pământul acesta!

 

Să trecem acum la prezenţa Duhului Sfânt în noi. El este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Isus. El este Duhul adevărului, Duhul vieţii, Duhul dragostei, Duhul unităţii, Duhul sfinţeniei. Când este El în noi, toate aceste calificative ale Lui sunt în noi!

 

El umple toată fiinţa noastră, dar locuieşte cu precădere în mintea noastră, deoarece funcţia Lui principală este să aducă în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu: aceasta este esenţa călăuzirii! Şi să nu uităm: fii ai lui Dumnezeu sunt numai aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu!

 

Problema noastră fundamentală astăzi este că locuim încă într-un trup supus ispitelor şi înclinat spre ascultare de ele; locuim „în carne”, care este un termen metaforic pentru natura umană coruptă, înclinată spre rău, înclinată spre neascultare de Dumnezeu, spre păcat.

 

Duhul Sfânt este în noi Persoana care vine să contracareze puterea cărnii, a firii, a păcatului asupra noastră.

 

Lucrul fundamental pentru creştini este faptul că în ei sunt două centre de informare şi de impulsionare: un centru este „carnea”, iar celălalt centru este Duhul Sfânt. În fiecare clipă, creştinului îi vin dorinţe şi cerinţe (îndemnuri) de la carne şi tot în fiecare clipă îi vin  mesaje (îndemnuri) de la Duhul Sfânt, mesaje care totdeauna sunt exact opusul a ceea ce doreşte şi cere (îndeamnă) „carnea”.

 

Creştinul trebuie să-şi formeze obişnuinţa de a se întreba în permanenţă din ce sursă îi vine un îndemn şi din ce sursă îi vine celălalt. Dacă nu are această obişnuinţă, această dexteritate, el n-a învăţat unul dintre lucrurile cele mai fundamentale ale vieţii creştine.

 

Din momentul în care şi-a format această practică de a identifica sursa de unde îi vine un impuls sau celălalt, următoare problemă este să decidă de cine ascultă. A asculta de carne este dezastru (moarte). A asculta de Duhul Sfânt este viaţă şi pace (Romani 8:6 şi 12-14).

 

Ca să ştie exact cum identifică sursa din care îi vine un îndemn sau celălalt, Scriptura ne dă cele două liste: faptele cărnii (Galateni 5:19-21) şi roada Duhului (v.22-23). În „roada Duhului” ni se descriu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Dacă acestea nu apar în viaţa noastră, înseamnă că noi nu ascultăm de Duhul, ci ascultăm de carne şi rezultatul final este moartea!

 

Când învăţăm să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să producă în noi trăsăturile de caracter definite în „roada Duhului”, învăţăm să trăim plini de Duhul Sfânt!

 

Să nu uităm nici o clipă că scopul pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său este acela de a ne face copii care seamănă cu Tatăl lor. În partea negativă, Duhul Sfânt este în noi ca să ne facă să nu mai fim robi ai păcatului. În partea pozitivă, Duhul Sfânt este în noi ca să producă în noi trăsăturile de caracter care ne fac să fim asemenea lui Cristos. El nu face în noi lucrurile acestea în mod automat, ci El aşteaptă cooperarea noastră. El este acolo ca să ne dea călăuzirea necesară şi apoi, dacă vrem să-L ascultăm, să ne dea puterea necesară.

 

Lucrurile acestea trebuie să ne intre atât de bine în gândirea noastră încât tot timpul să ne fie în atenţia noastră. Noi trebuie să trăim gândind la ele şi trebuie să trăim punându-le în practică.

 

Domnul Isus în noi şi Duhul Sfânt în noi. Două Persoane minunate care vin să ne înveţe să trăim în unire şi în cooperare cu Ei. Dacă lucrul acesta pare complicat, este complicat numai la început. Pe măsură ce ne umplem gândirea de aceste realităţi spirituale şi pe măsură ce practicăm trăirea „în Cristos” şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt, acestea devin bunul nostru cel mai de preţ, devin realitatea vieţii noastre cotidiene.

 

Domnul Isus a spus că El a venit ca noi să avem viaţă şi să o avem din abundenţă. El vrea să avem trăire plenară, împlinitoare, totalmente satisfăcătoare. Cheia pentru aceasta este să învăţăm să trăim în unire cu Cristos şi în plinătatea Duhului Sfânt.

 

Să aducem aici şi învăţătura despre evlavie. Am explicat pe larg într-un eseu pe această temă, că pe la 1600, când se traducea Biblia în limba engleză în versiunea care a căpătat numele de King James Version, traducătorii, neavând un cuvânt adecvat pentru evlavie, au inventat cuvântul godly. Acest cuvânt, tradus în româneşte, ar fi dumnezeos,în sensul în care spunem noi despre un copil că este mămos. Adică, el se ţine tot timpul de mama lui, vrea să fie tot timpul cu ea, vrea tot timpul să fie îmbrăţişat de ea, să fie iubit de ea. Acesta este sensul fundamental al cuvântului evlavios: un om care se ţine tot timpul de Sfânta Treime, se vrea în îmbrăţişarea Persoanelor divine, se vrea în dragostea Lor. În mod practic, el se gândeşte tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt. El vorbeşte şi cu alţii în mod natural despre Dumnezeu şi vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Asemenea oameni nu prea există printre noi. Dar nu disperăm. Luăm decizia să fim noi înşine aşa. Şi treptat îi vom învăţa şi pe alţii să fie aşa. Şi când familia aceasta de copii îndrăgostiţi de Dumnezeul lor se va mări suficient de mult, vom putea vorbi de o trezire spirituală în România, de o revoluţie spirituală în ţara noastră.

 

Dumnezeu nu începe cu mari mulţimi. El vrea să înceapă cu tine.

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

ŢEFANIA

 

PROFETUL

Dincolo de informaţiile oferite în cap. 1:1, puţine se cunosc despre Ţefania. Obârşia lui este trasată din patru generaţii în urmă, ceea ce e unic intre profeţi. Aceasta indică faptul că era un om de proeminenţă şi chiar din familie regală. În calitate de stră-strănepot al lui Ezechia, regele lui Iuda, Ţefania a fost singurul profet cunoscut din Vechiul Testament cu o astfel de postură socială înaltă. Din cuvintele sale, 1:4, 1:10-11, putem conclude că el era din Ierusalim.

 

DATA

Ţefania 1:1 datează profeţia din timpul domniei lui Iosia, 640-609 î. Hr. Cercetătorii diferă în privinţa faptului dacă profetul a slujit înainte sau după trezirea lui Iosia, în 622 î. Hr. 2 Regi 22-23; 2 Cron. 34. Probabil profeţia lui Ţefania a fost dată după trezirea lui Iosia, pentru aceste motive:

 

1. Baalismul era în regres, 1:4, ceea ce arăta că o trezire spirituală era în progres;

2. Ieremia, care a prorocit cu mult timp după 622 î. Hr. (precum şi înainte), a descris condiţia religioasă şi morală a lui Iuda în mare parte ca Ţefania; Ieremia 8:2; 19:3 cu Ţef. 1:5, etc.

3. Faptul că fiii regelui purtau haine străine, 1:8, sugerează că erau destul de în vârstă pentru a face alegeri proprii;

4. Citările frecvente ale lui Ţefania despre Lege sugerează faptul că el folosea sursele descoperite de Hilchia. Profeţia a fost dată undeva în jurul trezirii din 622 î. Hr., dar înainte de 612, distrugerea lui Ninive, Ţef. 2:13.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

„Ziua Domnului” este o expresie folosită mult mai frecvent în această profeţie decât în oricare altă carte din Vechiul Testament. Astfel că tema cărţii este judecata iminentă a lui Dumnezeu asupra lui Iuda pentru neascultarea sa. Un corolar al subiectului judecăţii la Ţefania şi alţi profeţi este păstrarea adevăratei rămăşiţe prin indurările Dumnezeu care îşi păstrează legământul. Deşi judecata era sigură, promisiunea lui Dumnezeu de a proteja şi împlini promisiunile Sale era statornică şi eternă. Tema cărţii este prinsă în Ţefania 1:7a, „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape”. Reforma lui Iosia nu a adus multă schimbare în poporul lui Dumnezeu. Regele era un adevărat urmaş al căilor lui Yahweh, însă poporul său nu s-a pocăit în inimile lor. Ţefania a predicat împotriva locurilor înalte, a nedreptăţii sociale, a închinării false.

 

SCHIŢA

I. Introducere, 1:1

 

II. Ziua judecăţii lui Yahweh, 1:2-3:8

 

A. Judecata asupra întregului pământ, 1:2-3

 

B. Judecată asupra lui Iuda şi Ierusalim, 1:4-2:3

 

1. Obiectele judecăţii, 1:4-13

a. idolatrii, 1:4-7

b. prinţii, 1:8

c. opresorii, 1:9

d. negustorii, 1:10-11

e. cei indiferenţi, 1:12-13

 

2. Descrierea judecăţii, 1:14-18

a. apropierea, 1:14a

b. oroarea, 1:14b-18

 

3. Piedica faţă de judecată, 2:1-3

a. o citaţie către naţiuni: pocăinţă, 2:1-2

b. o citaţie către cei smeriţi: căutaţi pe Dumnezeu, 2:3

 

C. Judecata asupra naţiunilor din jur, 2:4-15

1. Asupra Filistiei, 2:4-7

2. Asupra Moabului şi Amonului, 2:8-11

3. Asupra Etiopiei, 2:12

4. Asupra Asiriei, 2:13-15

 

D. Judecata asupra Ierusalimului, 3:1-7

1. Acuzarea profetului, 3:1-5

2. Judecata Domnului, 3:6-7

 

E. Judecata asupra întregului pământ, 3:8

 

III. Ziua de restaurare a lui Yahweh, 3:9-20

 

A. Restaurarea naţiunilor, 3:9-10

 

B. Restaurarea lui Israel, 3:11-20

1. Răscumpărarea naţiunii, 3:11-13

2. Bucuria naţiunii, 3:14

3. Conducătorul naţiunii, 3:15-17

4. Răsplata naţiunii, 3:18-20

 

HAGAI

 

PROFETUL

Există doar două referinţe la Hagai în Biblie în afara căţii lui, Ezra 5:1; 6:14, şi menţiunile lui Zaharia „profeţii care au vorbit în ziua punerii temeliei casei Domnului oştirilor” (Zaharia 8:9). Atât Ezra cât şi cartea sa îl numesc profet, însă nu oferă vreo informaţie despre tribul său, părinţi, vârstă, etc. El era unul din oamenii întorşi din Babilon de sub domnia lui Zorobabel în jurul lui 538 î. Hr. El avea un zel aprins pentru casa lui Dumnezeu. Dacă acesta a văzut templul lui Solomon (2:3), atunci avea cel puţin 75 de ani.

 

DATA

El a predicat în Ierusalim pentru circa patru luni (august-decembrie) în 520 î. Hr. şi data trebuie să coincidă cu acel timp.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

Oamenii s-au întors din captivitatea Babiloniană (cei care au sosit sub Zorobabel, Ezra) dar nu au reclădit Templul. Economia nu era mare, duşmanii erau din abundenţă, descurajarea punea o oprire faţă de procesul de reconstrucţie al casei Domnului. În jur de 16-18 ani trecuseră de când fusese pusă temelia Templului, Ezra 3:8-13; 5:16. Hagai a fost trimis de Dumnezeu cu un mesaj „Luaţi aminte la căile voastre şi construiţi casa!” Sarcina sa a fost de a ridica liderii şi pe oameni din letargia lor spirituală şi de a-i încuraja să continue să lucreze la templu. Succesul iniţial al lui Hagai în misiunea sa, 1:12-15 a fost suplimentat de eforturile continuate ale lui Zaharia până ce reconstrucţia templului a fost terminată în 515 î. Hr.

 

SCHIŢA

I. Primul mesaj: O chemare la reconstruirea templului, 1:1-15

 

A. Adresare, 1:1

B. Acuzarea de amânare, 1:2-6

C. Îndemnul de a reconstrui templul, 1:7-8

D. Explicaţia împovărării poporului, 1:9-11

E. Răspunsul liderilor şi al oamenilor faţă de chemarea lui Dumnezeu, 1:12-15

 

II. Al doilea mesaj: Slava promisă a templului, 2:1-9

 

A. Adresare

B. Promisiunea prezenţei Domnului ca o motivare pentru reconstruirea templului, 2:3-5

C. Slava viitoare a templului proclamată, 2:6-9

 

III. Al treilea mesaj: O decizie preoţească de a ilustra binecuvântările prezente ale ascultării, 2:10-19

 

A. Adresarea, 2:10

B. O comparaţie rituală care arată efectul corupt al păcatului, 2:11-14

C. O promisiune a binecuvântării prezente în contrast cu mustrarea anterioară, 2:15-19

 

IV. Al patrulea mesaj: O profeţie mesianică cu privire la Zorobabel, 2:20-23

 

A. Adresarea, 2:20-21a

B. O proclamaţie a viitoarei răsturnări a împărăţiei neamurilor, 2:21b-22

C. O proclamaţie a restaurării împărăţiei Davidice, 2:23

 

ZAHARIA

 

PROFETUL

Numele de Zaharia probabil că înseamnă „Domnul îşi aduce aminte”, sau „Domnul este renumit”. Zaharia este un nume comut atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Cel puţin 30 de oameni din Vechiul Testament sunt numiţi Zaharia. În Zaharia 1:1, 7, profetul este numit, „fiul lui Berechia, fiul lui Ido”, dar în Ezra 5:1 şi 6:14 el este numit simplu, „fiul lui Ido”.

 

DATA

Primele opt capitole sunt bine datate. 1:1 spune data, „luna a opta din al doilea an al lui Dariu”. Dariu era regele Persiei (521-486 î. Hr.), şi data ar fi octombrie 520 î. Hr. 1:7 ne spune data următoare, care ar fi 15 februarie 519 î. Hr. 7:1 ne dă data de 7 decembrie 518 î. Hr. Nu există nici o dată pentru capitolele 9-14. Templul stă în picioare, 11:13; 14:20; soldaţii greci sunt prezenţi, 9:13.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

Zaharia a fost al doilea profet (primul a fost Hagai) care a avut misiunea de a încuraja poporul lui Israel să reclădească templul, Ezra 5:1; 6:14. După ce templul a fost terminat, Zaharia a primit de la Domnul planul erelor, şi viziunile sale sunt îndeaproape asociate cu ale lui Ezechiel şi a lui Ioan Revelatorul. Templul va avea un rol semnificant în Împărăţie, şi Preotul şi Regele real va fi Mesia. Cartea reasigură şi încurajează. Rămăşiţa avea nevoie de asigurarea că templul va fi reconstruit şi grupele de mai târziu din poporul lui Dumnezeu aveau nevoie să ştie că în cele din urmă împărăţia lui Dumnezeu va veni în plinătatea sa.

 

SCHIŢA

I. Cele opt viziuni simbolice, 1-6

 

A. Introducere la viziuni, 1:1-6

1. Prefaţă la chemarea la pocăinţă, 1:1

2. Particularităţi ale chemării la pocăinţă, 1:2-6

 

B. Comunicarea viziunilor, 1:7-6:8

1. Viziunea călăreţului de pe calul roşu din mijlocul mirţilor, 1:7-17

2. Viziunea celor patru coarne şi patru meşteşugari, 1:8-21

3. Viziunea cercetătorului cu linia de măsurat, 2

4. Viziunea curăţirii şi a încoronări lui Iosua, 3

5. Viziunea lampadarului de aur şi a celor doi măslini, 4

6. Viziunea sulului zburător, 5:1-4

7. Viziunea femeii din efă, 5:5-11

8. Viziunea celor patru care, 6:1-8

 

C. Actul simbolic ce conclude viziunea, 6:9-15

1. Încoronarea simbolică, 6:9-11

2. Mesajul profetic, 6:12-13

3. Memorialul vizibil, 6:14

4. Semnificaţia universală, 6:15

 

II. Cele patru mesaje explicative, 7-8

 

A. Mesajele solicitate prin întrebarea despre post, 7:1-3

 

B. Mesajul declarat drept răspuns de la Domnul, 7:4-8:23

1. Un mesaj de mustrare, 7:4-7

2. Un mesaj de pocăinţă, 7:8-14

3. Un mesaj de restaurare, 8:1-17

4. Un mesaj de bucurie, 8:18-23

 

III. Două oracole revelatorii, 9-14

 

A. Regele uns respins, 9-11

1. Judecăţile asupra naţiunilor din jurul Israelului, 9:1-8

 

2. Binecuvântările lui Mesia, 9:9-10:12

 

3. Respingerea Păstorului cel Bun şi consecinţele sale pentru Israel, 11

a. Venirea mâniei introdusă, 11:1-3

b. cauza devastării indicată, 11:4-14

c. Consecinţele respingerii Păstorului cel Bun, 11:15-17

 

B. Regele respins întronat, 12-14

1. Răscumpărarea lui Israel, 12-13

a. Eliberarea fizică a lui Israel, 12:1-9

b. Eliberarea spirituală a lui Israel, 12:10-13:6

 

2. Întoarcerea Regelui, 14

a. Eliberarea Ierusalimului din naţiuni, 14:1-3

b. Întoarcerea Eliberatorului, 14:4-5

c. Stabilirea Împărăţiei Mesianice, 14:6-11

d. Distrugerea duşmanilor lui Israel, 14:12-15

e. Închinarea la Regele Mesia de către naţiuni, 14:16-19

f. Sfinţenia lui Iuda şi a Ierusalimului în timpul domniei lui Mesia, 14:20-21

 

 

 

Pericolul necredintei - a neintrarii in odihna lui Dumnezeu (continuare)

( Evrei 3:7-4:13 )

 de Marian Ghita

 

3.    „Astăzi” – vremea potrivită pentru intrarea în odihna lui Dumnezeu

Există o vreme potrivită pentru intrarea în odihna lui Dumnezeu. Această vreme nu trebuie ratată pentru că ea este hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, nu de oameni. Dumnezeu este absolut suveran în mântuirea omului (Isaia 43:11-13; Rom. 11:36). Avertizarea de a veni prea târziu pentru a intra în odihna lui Dumnezeu este foarte proeminentă în pasajul nostru (vezi 3:7-8,13,15; 4:1,11).

În primul rând, această avertizare ne arată că există „astăzi” o chemare de a intra într-o altă odihnă, diferită de cea dată de vechiul legământ al Legii – odihna mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14). Respectând porunca Legii, poporul Israel se putea bucura de binecuvântările date prin vechiul legământ, dar nu se putea bucura de mântuirea veşnică dată de Dumnezeu prin harul Lui, în Cristos (vezi Evr. 4:6-9; Ioan 1:15-17). Pasajul nostru se referă la intrarea lui Israel în ţara Canaanului sub conducerea lui Iosua; în felul acesta poporul lui Dumnezeu se putea bucura numai de binecuvântările odihnei de Sabat date prin Lege. Este important de subliniat faptul că Scriptura este foarte clară cu privire la odihna mântuirii; Iosua nu a dat poporului această odihnă (Evr. 4:8). În Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu s-a odihnit de lucrările Sale pentru că Şi-a terminat lucrarea pe care a avut-o în vedere (Gen. 2:1-3; Evr. 4:10). Există în Scriptură trei afirmaţii legate de sfârşitul lucrării lui Dumnezeu, de fiecare dată ea referindu-se la cu totul altă lucrare a Lui: (1) În Ex. 2:1-3 Dumnezeu a terminat lucrarea de creaţie a cosmosului şi, astfel El S-a odihnit. Legea obliga reamintirea permanentă a acestei odihne a lui Dumnezeu, prin odihna poporului din ziua de Sabat (Ex. 20:8-11). Este adevărat că poporul s-a bucurat în vechiul legământ de o odihnă, dar aceasta era o odihnă fizică şi sufletească, pentru că ea se datora faptului că poporul Israel a fost eliberat din robia Egiptului şi a primit o ţară a binecuvântărilor promise lui Avraam şi seminţei sale – Canaanul. (2) În Ioan 19:30, Cristos a isprăvit lucrarea spirituală de mântuire. Astfel, Dumnezeu, în Cristos, S-a odihnit (vezi, afirmaţia lui Isus că El lucrează, aşa cum şi Tatăl Lui lucrează; aceasta pentru că lucrarea mântuirii nu era terminată, deşi lucrarea creaţiei fusese terminată – Ioan 5:17-18). Prin credinţa în Cristos oricine poate intra în odihna lui Dumnezeu, adică în binecuvântările mântuirii (Evr. 4:3; Efes. 1:13-14). Această odihnă este spirituală. În Cristos, toţi cei care cred în El, se bucură chiar de aici, de pe pământ, de toate binecuvântările mântuirii lui Dumnezeu – binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:13-14; vezi Efes. 1:3-23). (3) În Apoc. 21:6, apare ultimul „S-a isprăvit!” După ce Dumnezeu restaurează toate lucrurile şi astfel apar în toată plinătatea cerul nou şi pământul nou, va exista posibilitatea de intrare în desăvârşita moştenire a lui Dumnezeu (vezi Apoc. 21:7; 1 Pet. 1:9). Aceasta din urmă este culminarea odihnei lui Dumnezeu, prefigurată de prima odihnă şi garantată de a doua (Efes. 1:13-14). Toate acestea ne avertizează că, atâta timp cât este în picioare legământul cel nou, făcut de Dumnezeu în Cristos (Evr. 8; 3:14), noi nu ar trebui să rămânem legaţi de vechiul legământ al Legii şi de odihna (de binecuvântările) dată (date) de Lege. Noi trebuie să intrăm „astăzi” în odihna (în binecuvântările mântuirii) lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Noi nu mai trebuie să ne întoarcem înapoi la Lege şi la binecuvântările ei. Odihna mântuirii prin Cristos, odată ce a fost stabilită prin jertfa lui Cristos, face ca odihna de Sabat a Legii să fie nulă şi neavenită.

În al doilea rând, dacă există o altă odihnă, aşezată de Dumnezeu în locul odihnei de Sabat a Legii, există şi o altă zi stabilită în vederea intrării în mântuirea realizată de Cristos. Această zi este „astăzi” (Evr. 3:7,13,15; 4:1,7). Acest „astăzi” nu este o anume zi calendaristică. Ea este un timp, o vreme, a chemării Evangheliei prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Evr. 3:7). Este o vreme care poate dura o perioadă de timp (vezi, „în fiecare zi, câtă vreme se zice „astăzi”” – Evr. 3:13). Putem vorbi despre „anul de îndurare a Domnului” (Lc. 4:19; Isa. 61:2), vremea îndurării pe care Dumnezeu a inaugurat-o pe pământ prin venirea Fiului Său, Isus Cristos – vremea manifestării harului lui Dumnezeu (Ioan 1:17). Putem, de asemenea, vorbi despre o vreme a cercetării din partea Duhului Sfânt pentru fiecare om în parte, când acesta este chemat în mod personal prin Cuvântul Evangheliei la mântuire. Această vreme este o vreme pe care doar Dumnezeu o cunoaşte. Omul nu are nici un control asupra acestei vremi. De aceea, avertizarea ne face să fim foarte atenţi cu privire la ea. Dacă cineva nu răspunde chemării Duhului Sfânt de a intra în binecuvântarea mântuirii prin credinţa în Cristos, atunci când este cercetat, el poate pierde ocazia de a intra în această odihnă a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar că inima acelui om ajunge să se împietrească prin înşelăciunea păcatului (Evr. 3:13; vezi şi v. 8-11). Faptul că cineva respinge chemarea lui Dumnezeu, în momentul cercetării divine, sau amână să asculte de ea până la vremea când el consideră că ar fi mai dispus la ascultare de Dumnezeu, el de fapt arată în acest fel o „inimă rea şi necredincioasă” care îl va despărţi de Dumnezeu (Evr. 3:12). El, prin aceasta, se răzvrăteşte faţă de Dumnezeu (Evr. 3:8,15). Când Domnul Isus a venit pe pământ şi a intrat triumfal în Ierusalim, faptul că poporul din oraşul sfânt nu a înţeles la acel moment oferta lui Dumnezeu prin El, a atras judecata teribilă a lui Dumnezeu asupra celor din cetate (Lc. 19:41-44). Domnul Isus a plâns pentru cetate pentru că nu a cunoscut „vremea când a fost cercetată” (Lc. 19:44). Poporul din Ierusalim a pierdut astfel şansa mântuirii din partea lui Dumnezeu.

Merită să acordăm atenţie şi pasajului din Num. 14:39-45. Atunci când poporul Israel, din cauza necredinţei, a fost confruntat cu decizia Domnului de a-l pedepsi cu neintrarea în Canaan în următorii 40 de ani şi cu moartea în pustiu a generaţiei care era matură la momentul ieşirii din Egipt, la acel moment dureros, israeliţii răzvrătiţi au decis să intre totuşi în Canaan. Şi-au făcut curaj, s-au mobilizat, zicem noi, exemplar şi au pornit să intre efectiv în ţară. Moise le-a spus însă să nu facă acest pas, pentru că Domnul nu era în mijlocul poporului răzvrătit. Cuvântul ne spune că ei totuşi „s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui” (Num. 14:44). Consecinţa actului lor a fost dezastruos – toţi acei israeliţi au fost măcelăriţi (Num. 14:45). De ce Dumnezeu a îngăduit un asemenea deznodământ? Nu a însemnat oare actul acelor israeliţi un act de pocăinţă pentru neascultarea lor anterioară? Cuvântul este foarte dur pentru ei: prin acţiunea lor ei de fapt au călcat din nou porunca Domnului; s-au îndărătnicit în răzvrătirea lor (Num. 15:41, 44; Evr. 3:8-11). Dar, la urma urmelor, ce au făcut de fapt, încât acţiunea lor a fost considerată răzvrătire? Nu voia Domnul ca poporul să intre în ţara Canaanului? Răspunsul la aceste întrebări este dat chiar de Num. 14 şi de Evr. 3:7. În primul rând, poţi face lucrarea Domnului, aşa cum vrea El, doar la chemarea Lui prin Duhul Sfânt. Atunci când Duhul Sfânt ţi se adresează, atunci este momentul potrivit al ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, momentul în care poţi avea credinţă pentru a intra în odihnă. Ignorarea acestui moment potrivit înseamnă de fapt ignorarea chemării lui Dumnezeu. De asemenea, puterea cu care vei îndeplini chemarea lui Dumnezeu este în exclusivitate a Duhului Sfânt prin care Dumnezeu te cheamă. La momentul în care Domnul a cerut poporului Israel să intre în Canaan, atunci era vremea potrivită, pentru că atunci Domnul era cu ei (observă că după aceea, Domnul nu a mai fost cu ei şi nici chivotul Domnului – Num. 14:42,44). La momentul chemării Domnului, poporul urma să intre prin credinţă în Canaan. Dar ei nu au crezut în Domnul şi de aceea nu au intrat în ţară (Evr. 3:19). La momentul ulterior, când totuşi israeliţii au vrut să intre în Canaan, ei au vrut să intre prin voinţa şi prin puterea lor, într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Era foarte clar că nu puteau cuceri ţara prin abilităţile lor, ci doar prin harul şi puterea Domnului. Poporul a ignorat acest lucru. Consecinţele au fost aşadar groaznice pentru el. Ceea ce noi trebuie să înţelegem din istoria aceasta este faptul că şi credinţa şi pocăinţa sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, înainte de a fi răspunsul nostru la oferta de a intra în odihna lui Dumnezeu (vezi Fap. 11:17-18; 13:48; Rom. 10:17). Nu ne putem pocăi şi nici crede atunci când vrem noi. Noi trebuie să ne pocăim de păcat şi să credem în Cristos atunci când Duhul Sfânt, prin Evanghelie, ne cheamă la pocăinţă şi credinţă. Au fost şi sunt oameni care au pierdut momentul cercetării din partea Duhului Sfânt şi nu au mai putut să se pocăiască şi nici să creadă în Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este îndurător faţă de poporul Său, şi poate să dea din nou şansa pocăinţei şi a credinţei mântuitoare, dar Dumnezeu este suveran în darea şansei de mântuire. Poporul Israel a primit un verdict clar pentru necredinţa şi neascultarea lor: rătăcirea lui timp de 40 de ani în pustiu şi moartea celor de peste 20 de ani. Abia după aceea, Domnul a mai dat poporului şansa intrării în Canaan. Pocăinţă înseamnă şi acceptarea regimului pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru tine. Harul lui Dumnezeu asupra celui care trebuie să se pocăiască (în felul pe care Dumnezeu l-a stabilit, nu în termenii omului) se arată prin chemarea Duhului lui Dumnezeu adresat acelui om. El trebuie să fructifice atunci intrarea în odihna lui Dumnezeu.

În al 3-lea rând, noi ştim că, în conformitate cu legământul Legii, ziua de odihnă era stabilită a fi a 7-a zi din săptămână (Ex. 20:8-11).      Dar, chiar în perioada Vechiului Testament Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vorbeşte despre o altă zi de odihnă şi, în acest caz, de o altă odihnă – adevărata odihnă a mântuirii (Evr. 4:6-9; Ps. 95:7-11). Ziua a 7-a de Sabat a fost doar o prefigurare a adevăratei zile de odihnă (Dumnezeu, în Cristos, oferă o odihnă „ca cea de Sabat” pentru poporul lui Dumnezeu – Evr. 4:9-10). Înţelegem de aici că adevărata odihnă în care noi trebuie să intrăm pentru a ne bucura de mântuirea deplină a lui Dumnezeu este odihna dată prin credinţa în Cristos, nu cea a vechiului legământ Evr. 3:14; 4:9-10). De asemenea, adevărata zi de odihnă, este „astăzi”, când auzim glasul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, nu ziua Sabatului din vechiul legământ (Evr. 3:13-15; 4:7-8). Evreilor, cărora li s-a adresat epistola la început, le venea foarte greu să se desprindă de întreg sistemul Legii Vechiului Testament pentru a se bucura de binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dăruit în Cristos. Probabil ei doreau să rămână cu Cristos, dar să rămână şi cu sistemul vechiului legământ al Legii. Lucrul acesta era şi este imposibil. Dumnezeu ne oferă intrarea în odihna Lui doar prin credinţa în Cristos, nu prin împlinirea Legii (Fap. 15:11; Gal. 2:16; vezi Galateni, în întregime). Şi astăzi sunt mulţi care cochetează cu ideea că trebuie să te întorci şi la sistemul Legii pentru a te bucura din plin de mântuirea lui Dumnezeu (vezi Fap. 15). Nu poate însă exista mântuire prin Cristos şi prin Lege, deopotrivă. De fapt, Legea nu poate mântui pe nimeni (Evr. 10:1). Numai prin Cristos omul poate fi mântuit şi în mod desăvârşit (Fap. 4:12; Evr. 10:14). Din moment ce în vremea vechiului legământ s-a spus, prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu pregăteşte o altă odihnă şi o altă zi de odihnă (Ps. 95:7-11; Evr. 4:6-11), este evident că o asemenea schimbare nu este deloc în contradicţie cu planul lui Dumnezeu de mântuire revelat în întreaga Scriptură. Deci, chiar în Vechiul Testament ni se arată (prin cuvintele lui David din Ps. 95:7-11, în acest caz) că Legea este doar un indicator spre realitatea mântuirii prin Cristos (Gal. 3:24; Col. 2:16-17). Când noi vrem să fim mântuiţi prin restectarea Legii şi prin Cristos, în acelaşi timp, noi primim verdictul foarte clar din partea lui Dumnezeu, cât şi a Legii, că suntem în afara odihnei lui Dumnezeu; noi ne răzvrătim faţă de El şi de aceea vom fi confruntaţi cu pedeapsa Lui. Iată de ce, îndemnul Duhului Sfânt pentru noi este: „Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.” (Evr. 4:11). În Cristos, noi avem totul deplin; nu avem nevoie de altceva din afara Lui, pentru experimentarea unei odihne depline a mântuirii (Col. 2:6-10).

Concluzii

Când cineva îşi pune încrederea în Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire şi viaţă veşnică, el intră deja în odihna lui Dumnezeu, în lucrarea harului Său; el se face părtaş al lui Cristos şi al tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu, care sunt în El (vezi Evr. 3:14; 4:9-10; Efes. 1). De aceea, să ne grăbim de a intra „astăzi” în această odihnă (Evr. 3:12-14).

Avertizarea de a fi atenţi la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu, care ne paşte pe fiecare dintre noi, este însoţită de nişte precizări la care merită să fim foarte atenţi. Ele sunt consemnate în Evr. 3:16-19; 4:12-13.

Mai întâi, apar trei întrebări: (1) Cine au fost cei care s-au răzvrătit cu adevărat? (v. 16); (2) De cine S-a dezgustat Dumnezeu? (v. 17); (3) Cui s-a jurat Dumnezeu că nu vor intra în odihna Lui? (v. 18). Răspunsul la toate aceste întrebări ar putea fi unul singur, dacă îl aplicăm la noi înşine: Cei care au avut parte de cunoaşterea Cuvântului Evangheliei şi care sunt chiar membri în bisericile evanghelice, dar care se bucură să experimenteze din partea lui Dumnezeu doar binecuvântări pentru acest pământ şi pentru această viaţă (v. 16); care continuă să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, pentru că ei iubesc totuşi păcatul, deşi ştiu că au iertare şi curăţire deplină prin Cristos (v. 17; vezi şi 2 Pet. 2; 1 Ioan 1:7-10); şi care refuză să se bucure prin credinţă până la capăt de binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti, care sunt în Cristos (Efes. 1). Toţi aceştia, deşi au aparenţă de credincioşi, ei nu au deloc credinţă mântuitoare (Evr. 3:19). Aceşti oameni nu au credinţa „care duce la credinţă” (Rom. 1:16-17). Ei se mulţumesc doar cu primirea lui Cristos ca şi Mântuitor în viaţa lor, pentru a se bucura, spun ei, de iertare şi mântuire veşnică. Ei, de fapt, refuză să Îl primească pe Cristos prin credinţă ca Domn şi Mântuitor, ca astfel, după ce Cristos a fost întronat ca Stăpân în viaţa lor prin credinţă, ei să umble, tot prin credinţă, cu Cristos, în lumina Cuvântului Lui (Col. 2:6-7; 1 Ioan 1:7). Oamenii aceştia, nu reuşesc să facă legătura dintre intrarea pe uşa cea strâmtă şi umblarea pe calea îngustă (Mat. 7:13-14).

Apare şi o precizare legată de Cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 4:12-13). Ni se spune că acesta este viu şi lucrător în viaţa noastră şi că nu putem să ne ascundem de Dumnezeu, de Cuvântul Lui. Înţelegem de aici că se poate ca atunci când noi spunem că avem credinţă, să ne înşelăm amarnic în această privinţă. Cei care au ieşit din Egipt, părea să aibe credinţa care să-i facă să se bucure de binecuvântările intrării în Canaan. Dar mai târziu, ei s-au dovedit a fi răzvrătiţi, păcătoşi, neascultători şi necredincioşi (Num. 13-14; Evr. 3:16-19). Există acelaşi pericol şi astăzi la cei care se numesc credincioşi. Cum ne putem da seama de această stare? Cum o putem evita? Noi trebuie să testăm în viaţa noastră dacă suntem cu adevărat în credinţă (2 Cor. 13:5). În Rom. 10:9-10 apar cele două feţe ale unei credinţe adevărate: (1) credinţa la nivelul inimii şi care este văzută doar de Dumnezeu. Dacă este o credinţă veritabilă, El oferă darul neprihănirii (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16), şi Duhul Sfânt îl naşte din nou şi îi dă siguranţa mântuirii, pentru că Acesta locuieşte în cel credincios (vezi Efes. 1:13-14). Aceasta este o realitate lăuntrică care se va exprima în afară, prin mărturia vieţii despre Cristos. (2) credinţa manifestată în exterior (a celei din interiorul inimii) prin mărturia despre Cristos. Ea poate fi văzută şi de cei din jurul credinciosului. Această manifestare exterioară, ca şi cea interioară, este lucrarea harului lui Dumnezeu în cel credincios (1 Cor. 15:10; 12:3). Credinţa care se manifestă doar la nivel lăuntric este o imposibilitate în termeni. Dacă un copil, care se naşte, are viaţă în el, aceasta se va exprima prin mişcarea trupului, prin vorbirea gurii lui. Credinţa care se manifestă doar la nivel exterior, fără să existe o realitate a ei în inimă, este, de asemenea, o contradicţie în termeni. Manifestarea doar la nivel exterior a credinţei este făţărnicie, exprimarea unei credinţe moarte – acel om este de fapt o „păpuşă mecanică”. Doar trăirea vieţii va evidenţia ce fel de credinţă avem – una veritabilă, sau una moartă. Iată de ce, avem nevoie de o expunere sinceră şi totală a noastră în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. El este lumina lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 1:7; Ioan 1:1-5), cuvântul  viu şi lucrător în vieţile noastre (Evr. 4:12-13). Acest Cuvânt ne aduce o deplină curăţire de ceea ce este lăuntric şi nu se vede şi care ne poate distruge din interior – păcatul şi păcatele noastre din inimă, necredinţa şi neascultarea noastră (1 Ioan 1:7-2:2). Mai mult, el ne poate oferi fiecăruia acea transformare a noastră din zi în zi după chipul Domnului Isus Cristos (2 Cor. 3:18).

Există, deci, un pericol foarte mare – acela de a nu intra, din cauza necredinţei, în odihna lui Dumnezeu. Să ne păzim deci de acest pericol şi să ne grăbim să intrăm în binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, până nu este prea târziu. Există, însă, un har şi mai mare – acela de a fi invitaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul Evangheliei şi prin Duhul Sfânt, în odihna deplină a lui Dumnezeu (Evr. 4:9-11). Acest har are în el şi puterea şi abilitatea de a ne avertiza în mod serios şi eficient (Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător pentru că este unealta Duhului Sfânt) şi puterea de a ne păzi ca să nu ratăm intrarea în deplina odihnă a lui Dumnezeu (Iuda 24-25). Acest har are de asemenea şi toate resursele spirituale (în Cristos) de care avem nevoie pentru a ne bucura din plin, prin credinţă, de toate binecuvântările odihnei lui Dumnezeu (Evr. 3:14; 2 Pet. 1:3-11; Col. 2:6-15). Nu ne lipseşte nimic, doar să ne odihnim în lucrarea terminată şi desăvârşită a lui Dumnezeu în Cristos (Evr. 4:10). Glorie Domnului!

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate