Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL III

 

BISERICA UNIVERSALĂ

 

SECȚIUNEA V. - Progres și Durată

Universul Bisericii este în plin progres de construcţie şi va fi complet doar la sfârşitul lumii, după care va rezista pentru totdeauna.

Cuvintele Salvatorului: “Pe această piatră îmi voi construi biserica”, dovedesc că, pe atunci, construcţia nu a fost terminată. În alt loc, vorbind despre biserică ca un ţarc: “Alte oi am, care nu sunt din acest ţarc: trebuie să le aduc şi pe ele, iar ele îmi vor auzi vocea şi va fi un singur ţarc şi un singur păstor.”(72) Intenţionează chemarea neamurilor şi introducerea lor printre privilegiile Evangheliei. Prin puterea cuvântului acompaniată de influenţa Duhului Sfânt, mulţi au fost convertiţi pe vremea apostolilor. Aceste convertiri au fost descrise de Petru ca pline de viaţă sau pietre vii, construite de Hristos, piatra vie respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu şi preţuită.(73) Pavel foloseşte aceeaşi figură; iar aceşti doi scriitori inspiraţi, vorbesc despre edificiu ca fiind un templu în creştere. Lucrarea este în progres; mulţi, fără număr, trebuiesc încă adunaţi, ei completând glorioasa structură. În ultima zi, când toţi cei vindecaţi vor fi aduşi, Isus îi va prezenta Tatălui: “Priveşte-mă pe mine şi pe copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu.”(75) Aceasta va fi biserica completă în număr, sanctificată şi slăvită, o biserică glorioasă, nepătată, neştirbită sau orice alt lucru de genul acesta. Biserica va rămâne pentru eternitate: “Către el să fie slava din biserica lui Isus Hristos mereu, pentru totdeauna.”(76)

Există câteva dificultăţi în determinarea datei în care se poate spune că a luat naştere biserica lui Hristos. Aceeaşi dificultate există şi în respectarea datei de început a Evangheliei şi a stăpânirii mijlocitoare a lui Hristos. Marcu datează începutul Evangheliei lui Isus Hristos de la preoţia lui Ioan Botezătorul;(77) însă Pavel spune că Evanghelia a fost predicată la început lui Avraam.(78) Regimul lui Hristos este datat din momentul înălţării sale la dreapta Tatălui; însă sinfţii au fost salvaţi prin meditaţia sa, iar el a fost Dumnezeul lui David, sub vechea hotărâre. Aşadar, Hristos a zis: “pe această piatră îmi voi construi biserica”, ca şi când lucrarea era pentru viitor; şi totuşi se spune că edificiul ar fi construit pe fundaţia profeţilor, la fel ca şi pe cea a apostolilor.(79) Scripturile reprezintă o adunare a tuturor lucrurilor sub Hristos, atât în cer cât şi pe pământ(80), în vremea înălţării sale din natură umană la fiinţă supremă. Sfinţii din Vechiul Testament, care au fost salvaţi de efectul sângelui său, înainte ca acesta să fie vărsat, şi care au dorit să înţeleagă la ce se referea Duhul Sfânt când a vorbit profeţilor despre suferinţele lui Hristos, şi slava care va urma, aşteptau în Rai pentru dezlegarea acestui mister. Moise şi Elias şi-au arătat interesul legat de această temă, când, în timpul scurtei întâlniri cu Mântuitorul pe muntele transformării, au discutat despre moartea pe care trebuia să o înfăptuiască în Ierusalim.(81) Îngerii au vrut să cerceteze acest mister, dar timpul potrivit pentru înţelegerea lui nu a sosit decât atunci când omul Isus Hristos a intrat în curtea Raiului şi a fost încoronat cu slavă şi onoare. Atunci îngerii s-au adunat în jurul Fiului şi l-au venerat. Apoi sfinţii s-au apropiat şi l-au adorat ca Domnul şi Mântuitorul lor. Proclamaţia a fost făcută pe parcursul curţilor de glorie, fiecare locuitor al Raiului prezentându-şi omagiul Mijlocitorului. Duhul Sfânt a adus proclamaţia, jos, în Ierusalim, în ziua de Rusalii, pentru a putea fi răspândită pe Pământ. Cei care o primeau cu bucurie, se bucurau de favorurile sale împărăteşti, erau făcuţi cetăţeni ai sfântului Ierusalim, membrii ai marii eclezii.

În cuvintele lui Hristos, citate anterior, biserica este reprezentată ca o construcţie. Începutul unui edificiu ar putea fi datat încă de la începutul mişcării, prin pregătirea materialelor. Astfel biserica a început când Abel, Enoch, Noe şi Avraam au avut credinţă pentru prima dată. Însă din alt punct de vedere, clădirea a fost începută atunci când materialele au fost aduse la aceeaşi relaţie cu Isus Hristos. Pentru sfinţii din Vechiul Testament, înainte să fie adunaţi sub Hristos împreună cu sfinţii aranjamentului actual, Pavel atribuie o oarecare imperfecţiune, care, pe bună dreptate, nu putea fi comparată cu condiţia materialelor de construcţie încă neaşezate împreună. “Toate acestea obţinând un renume bun prin credinţă, nu au primit promisiunea: Dumnezeu dându-ne lucruri mai bune nouă, ele fără noi nefiind făcute perfecte”.
 

 


 

Implicațiile binecuvântate ale umblării prin credință

 

de Marian Ghita

Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți” (Ex. 14:13-14)

Când vorbim despre implicațiile binecuvântate ale umblării prin credință ne gândim la ceva care nu este doar o urmare automată ale unei asemenea umblări (nu doar o răsplătire divină dată la sfârșitul vieții credinciosului). Desigur, binecuvântările umblării prin credință sunt asigurate credincioșilor de Dumnezeu prin cuvântul Lui. Ele vor urma cu adevărat. Însă ne referim la ceva care trebuie conștientizat și asumat de noi în trăirea noastră pământească. Este ceva care ne mobilizează la o și mai mare credință în Dumnezeul nostru (credința duce la credință – Rom. 1:17) și la o și mai mare binecuvântare, chiar încă pe acest pământ. Vom privi la trei asemenea implicații binecuvântate ale umblării prin credință:

A) Intrarea în odihna lui Dumnezeu;
B) Experimentarea biruinței în plan spiritual;
C) Perseverarea pentru a primi moștenirea viitoare veșnică.

A) Intrarea în odihna lui Dumnezeu
Trăirea prin credință este și trebuie să fie o trăire în odihna lui Dumnezeu. „Odihna lui Dumnezeu” este un concept consacrat în Sfânta Scriptură și el are de-a face cu mântuirea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o în Fiul Său și care se capătă prin credința în El (vezi Evrei 3-4). Dumnezeu ne invită să ne grăbim să intrăm în odihna Sa (Evr. 4:11) și să nu ne trezim că avem o inimă rea și necredincioasă care să ne despartă de El (Evr. 3:12).

Pasajul din Evr. 3:7-4:11 aduce în memoria destinatarilor epistolei (creștinii dintre evrei) momentul când poporul Israel ar fi trebuit să intre în ţara promisă, în Canaan (Num. 13-14). În pasajul Vechiului Testament nu se vorbeşte despre intrarea în „odihna lui Dumnezeu” ci despre intrarea în Canaan, ţara promisă părinţilor lui Israel (Num. 14:23-24). Dar, intrarea în ţara Canaanului a poporului Israel reprezintă o prefigurare (o paradigmă) a unei realităţi mai înalte (spirituale), a intrării poporului lui Dumnezeu în binecuvântarea mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14; 4:7-11). Această binecuvântare a mântuirii prin Cristos este numită, aici în Evrei, „odihna lui Dumnezeu” (3:11; 4:9-10). Chiar prin acest concept ni se arată superioritatea binecuvântării harului lui Dumnezeu pentru poporul Său, faţă de binecuvântarea promisă lui Israel sub Lege, aceea a intrării în ţara Canaanului (vezi Ioan 1:16-17). Sub conducerea din partea lui Iosua, succesorul lui Moise, poporul Israel a intrat până la urmă în ţara Canaanului (vezi cartea „Iosua”), dar nu a intrat totuşi în odihna lui Dumnezeu. Prin credinţa în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, poporul Domnului intră însă în această odihnă (Evr. 4:6-10). Odihna lui Dumnezeu, ca şi binecuvântare a harului Său, este adevărata şi deplina binecuvântare din partea Sa pentru poporul Lui (binecuvântarea unei mântuiri veşnice şi desăvârşite – Evr. 5:9; 10:14), în timp ce intrarea în ţara Canaanului a poporului din vechime este doar o umbră, o prefigurare a acestei binecuvântări prin Cristos.

Despre „odihna lui Dumnezeu” ni se vorbeşte pentru prima dată în relatarea creaţiei cosmosului de către Dumnezeu (vezi Gen. 1:1-2:3; Ex. 20:8-11; Evr. 4:4). În Gen. 2:1-3 ni se spune că Dumnezeu după ce a creat cerurile şi pământul şi toată oştirea lor în 6 zile, după ce El a văzut că toate lucrurile create de El Însuşi erau foarte bune (Gen. 1:31), în a 7-a zi El S-a odihnit. Din cauza odihnei, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit această a 7-a zi. Dumnezeu este Duh, nu carne (Ioan 4:24), de aceea noi nu trebuie să înţelegem că El a obosit în trupul Lui, ca fiinţele omeneşti. Odihna lui Dumnezeu trebuie înţelească în cu totul alt mod. Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, a văzut-o în toată plinătatea ei şi a fost pe deplin satisfăcut de aceasta. El a avut atunci (în a 7-a zi) sentimentul deplinei realizări a tot ceea ce a avut în plan să creeze. Întreaga creaţie reflecta gloria Sa (Ps. 19:1-6) și Dumnezeu S-a bucurat pentru o lucrare la care nu mai avea nimic de adăugat. Aceasta a fost odihna lui Dumnezeu. Omul, după ce a fost creat în cea de a 6-a zi, a intrat într-o lume în care se putea bucura de tot ceea ce Dumnezeu a făcut (vezi şi Gen. 2). Omul nu a avut nici o contribuţie la lucrarea creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu a însemnat că omul nu mai avea nici un rol în lumea creată de Dumnezeu; dimpotrivă, lui i s-a dat porunca de a stăpâni, în numele Domnului, tot ceea ce Dumnezeu crease (Gen. 1:26-28) şi, de asemenea, să lucreze şi să păzească grădina în care a fost aşezat (Gen. 2:15-17). Munca omului era o muncă reală şi, desigur, complexă (o lucrare preoţească, nobilă) dar o muncă care urma să o îndeplinească în odihna lui Dumnezeu. Omul nu L-a ajutat cu nimic pe Dumnezeu în lucrarea creaţiei (totul a fost creat de Dumnezeu Însuşi); omul a intrat doar în lucrarea lui Dumnezeu și doar pentru a se bucura de ea. Lucrarea pe care omul o avea de făcut era doar una prin care urma să pună în evidenţă lucrarea terminată a lui Dumnezeu (deci odihna Lui) şi era o lucrare făcută în părtăşie cu Dumnezeu, pentru gloria Creatorului şi pentru binecuvântarea omului (vezi cum Dumnezeu a creat-o pe Eva, soţia lui Adam şi ce contribuţie a avut omul la această lucrare – Gen. 2:18-25; vezi Rom. 11:36). În grădina Edenului, Dumnezeu Însuşi era prezent cu o deplină satisfacţie şi în manifestarea tuturor binecuvântărilor Sale pentru om; omul putea avea o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu (Gen. 2; 3:8). Observă, de asemenea, contrastul unei asemenea odihne a lui Dumnezeu cu situaţia omului după căderea lui în păcat. În urma blestemului care a venit peste pământ (Gen. 3-4), omul a fost izgonit din locul prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Astfel, viaţa şi munca pentru om au devenit o povară dureroasă, obositoare, înrobitoare şi chinuitoare, mediocră în comparaţie cu lucrarea preoţească din grădina Edenului (Gen. 2:15-17), marcată de eşecuri şi nerealizări, plină de frustrare şi sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu.

După căderea omului sub blestemul păcatului, Dumnezeu a început lucrarea Sa de răscumpărare prin sămânţa femeii (Gen. 3:15). Astfel că, în baza promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam şi patriarhilor, El a eliberat sămânţa lui Avraam din robia Egiptului şi şi-a condus poporul în Canaan în vederea împlinirii binecuvântărilor promise. Intrarea în Canaan era o anticipare a intrării în odihna lui Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o odată cu izgonirea lui din Eden. Dar Canaanul, ţara promisă ca loc al odihnei şi binecuvântării lui Dumnezeu pentru poporul Lui, nu a fost cu adevărat locul odihnei lui Dumnezeu. Legământul Legii, încheiat de Dumnezeu cu Israel s-a rupt (Ier. 31:31-34; Evr. 8), dar a fost mai târziu încheiat un alt legământ, „Noul Legământ” prin Fiul Lui, un legământ al harului Său, în baza căruia Dumnezeu dă tuturor celor ce cred în Cristos mântuirea Sa, adevărata odihnă, fără vreun merit al omului (Efes. 2:8-9; Mat. 11:28-30). Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Aceste cuvinte, El le-a spus atunci când a fost acuzat de iudei că nu ţine seamă de odihna Sabatului (El vindecase un paralitic de 38 de ani – Ioan 5:1-16). În acest context, Domnul Isus a vrut să spună că, deşi Dumnezeu terminase lucrarea creaţiei lumii şi deci Sabatul a fost stabilit ca şi odihnă pentru poporul Israel prin Lege (vezi Gen. 2:1-3 şi Ex. 20:8-11), totuşi adevărata odihnă a lui Dumnezeu nu a fost posibilă – relaţia ruptă cu Dumnezeu, prin păcat, nu era restaurată încă. Pentru aceasta era nevoie de răscumpărarea care urma să o îndeplinească Domnul Isus prin jertfa Sa de pe cruce. Atunci când El a murit pe cruce a afirmat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). El s-a referit la faptul că lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin realizată în moartea Sa ispăşitoare. În acel moment s-au aşezat bazele odihnei lui Dumnezeu pentru poporul Său. Prin Domnul Isus Cristos avem adevărata odihnă a lui Dumnezeu (o odihnă ca cea de Sabat – Evr. 4:9-10).

Domnul Isus Cristos a isprăvit, prin moartea Lui pe cruce, întreaga lucrare mântuitoare. Omul nu mai are nimic de făcut pentru aceasta, nimic de adăugat prin contribuţia lui. El este invitat doar de a primi prin credinţă această mântuire şi de a umbla în ea prin harul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10). Faptele bune ale celor mântuiţi nu sunt fapte prin care ei îşi câştigă mântuirea ci fapte care atestă mântuirea primită, fapte care sunt roade ale Duhului Sfânt care locuieşte în ei (Tit 3:5-7; Gal. 5:22-23). Credincioşii intră astfel prin credinţă într-o mântuire desăvârşită; ei trebuie să se bucure din plin de ea şi, prin mântuirea de care ei se bucură, ei trebuie să aducă glorie lui Dumnezeu (vezi Efes. 1; Rom. 11:36; 1 Cor. 10:31). Aceasta nu înseamnă că ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu cu toată implicarea şi energia fiinţei lor (vezi Luca 1:68-75), ci ei fac lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin harul şi puterea lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Col. 1:28-2:3). O ilustrație sugestivă este aceea a eliberării lui Israel din Egipt și a trecerii Mării Roșii la porunca lui Dumnezeu dată poporului prin Moise. Singurul lucru care trebuia să-l facă poporul Israel, eliberat din robia Egiptului, era să stea liniștit (să nu lupte el împotriva armatei lui Faraon, pentru că Domnul Însuși urma să lupte împotriva acesteia – Ex. 14:13-14) și să asculte (prin credință – Rom. 1:5) de Dumnezeu. Astfel, poporul a văzut cu ochii lor izbăvirea pe care a lucrat-o Domnul pentru ei (Ex. 14:30-31). Aceeași imagine este valabilă și pentru poporul spiritual al lui Dumnezeu, mântuit de păcat prin lucrarea lui Dumnezeu în Cristos (Col. 1:13-14).

Odihna lui Dumnezeu ne duce cu gândul și la faptul că această mântuire este atotcuprinzătoare. Ea răspunde tuturor nevoilor şi aspiraţiilor noastre veşnice. Orice aspect al vieţilor noastre este în chip desăvârşit acoperit de această mântuire (Evr. 4:15-16; 2:17-18). Apostolul Pavel ne spune că Domnul Isus Cristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Chiar faptul că el continuă să spună că noi nu putem să ne lăudăm pe noi înşine ci, dacă este să ne lăudăm cu ceva în privinţa mântuirii noastre, o putem face numai „în Domnul” (1 Cor. 1:31); aceasta arată în mod clar că întreaga mântuire este opera harului lui Dumnezeu şi cei care cred în Cristos intră în această mântuire deplină, ca într-o odihnă a lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a unei mântuiri pe deplin cuprinzătoare este exprimată şi în Rom. 8:28-30 (vezi în continuare şi Rom. 8:31-39). Dumnezeu lucrează în viaţa celor care şi-au pus încrederea în Cristos prin toate confruntările vieţii. Toate lucrurile, chiar dacă multe dintre ele sunt dureroase pentru noi, „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Planul lui Dumnezeu în Cristos este glorificarea celor care au fost chemaţi după planul Său la mântuire. Ni se mai spune că cei care sunt în Cristos au totul deplin în El (Col. 2:9-15). Faptul că Pavel se roagă pentru toţi credincioşii pentru ca ei să beneficieze de îngrijirea din partea lui Dumnezeu în toate nevoile lor „după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Cristos” (Filip. 4:19-20), arată că, în mântuirea care este în Cristos, nu lipseşte nimic din ceea ce sfinţii Domnului au nevoie pentru această viaţă şi pentru viaţa viitoare. Ei sunt chemaţi să primească doar prin credinţă toate binecuvântările. Promise lor de Dumnezeu în Fiul Lui, Isus Cristos.

Din moment ce Dumnezeu Și-a terminat lucrarea cu privire la mântuirea noastră noi nu avem altceva de făcut decât să primim această mântuire de la El prin credință (Ioan 1:12-13), să credem mărturia lui Dumnezeu în această privință (1 Ioan 5:10-13). Chiar dacă sfinţii trebuie să ducă până la capăt mântuirea lor cu frică şi cutremur (Filip. 2:12-13); chiar dacă ei trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor, fiind conştienţi de faptul că fără aceasta „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14); chiar dacă umblarea cu Cristos presupune o râvnă deplină pentru fapte bune (Tit 2:14; Efes. 2:10); şi chiar dacă viaţa şi slujirea Domnului prin credinţă presupune implicarea totală a fiinţei credincioşilor, o luptă spirituală crâncenă, veghere atentă din partea lor, oboseală şi purtare cu asprime faţă de trupul lor (Col. 1:28-2:3; 1 Cor. 9:24-27) – toate aceste lucruri fiind absolut necesare în umblarea lor cu Domnul şi în slujirea Lui cu credincioşie – ei bine, toate acestea, sunt de fapt lucrarea harului lui Dumnezeu în cei credincioşi şi reprezintă pentru ei o intrare şi o umblare într-o deplină odihnă – în odihna lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Mat. 11:28-30).

B) Experimentarea biruinței în plan spiritual
Cineva spunea că noi, în lume, umblăm pe un teren minat. Este adevărat. Nu trebuie însă să trăim „cu frica în sân” din cauză că am putea sări în aer oricând. Noi suntem chemați să îndrăznim să umblăm prin credință, pentru că „oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea” (1 Ioan 5:4-5). Există promisiuni deosebite ale Domnului pentru noi, cu privire la trăirea și slujirea noastră pe pământ (Mat. 28:18-20; 2 Pet. 1:3-4; Ios. 1:5; Evr. 13:5) care ne fac să trăim cu încredere în Domnul nostru. Ce ar trebui să știm în eventualitatea atacurilor și confruntărilor de care avem parte pe pământ?

a. Noi avem harul să cunoaștem prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt planurile celui rău și strategiile lui (2 Cor. 2:11; 1 Pet. 5:8). Scriptura ne vorbește despre natura spirituală a dușmanilor noștri (Efes. 6:12), despre felul în care încearcă diavolul să ne îngrozească (1 Pet. 5:8-9), despre „ziua cea rea” (Efes. 6:13), despre dușmanii din noi înșine și din afara noastră (1 Ioan 2:15-17), etc.

b. Noi avem la dispoziție, în lupta spirituală în care suntem implicați, pe Domnul Însuși de partea noastră (Mat. 28:20; Efes. 6:10), o armură eficientă (Efes. 6:10-20), promisiuni din partea lui Dumnezeu pentru toate aspectele vieții (2 Pet. 1:3-4), garanția victoriei prin credință din partea lui Dumnezeu (1 Ioan 5:4-5), și garanția că diavolul este un dușman deja învins (Apoc. 12:9-12; Colos. 2:14-15).

c. Noi avem, de asemenea, o strategie eficientă împotriva atacurilor celui rău: trăirea prin credință (Evr. 11), viața de veghere prin Duhul Domnului și împotrivirea prin credință față de diavol (1 Pet. 5:8-9), mărturisirea despre Cristos până la moarte, mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu și credința în sângele Mielului (Apoc. 12:11; Mat. 4:1-11).

Din nou, experiența lui Israel în relație cu Faraon și cu țara Egiptului este grăitoare în acest sens. Singurul lucru care i s-a cerut de Dumnezeu prin Moise a fost ascultarea prin credință de cuvântul Domnului. Poporul Israel a biruit Egiptul prin biruința lucrată de Domnul (vezi toate urgiile pe care Dumnezeu le-a arătat în Egipt – Exod 7-12). În același timp, Israel a trecut prin Marea Roșie ca pe uscat, în timp ce armata lui Faraon a fost nimicită în mare (Ex. 14). Lupta lui Israel s-a dus doar prin ascultarea credinței poporului lui Dumnezeu (Ex. 14:13-14). În același timp, cucerirea țării Canaanului a fost posibilă prin biruințele lui Dumnezeu asupra canaaniților (vezi Iosua). Când vorbim despre cucerirea Canaanului, Israel a fost chemat, împreună cu Iosua, conducătorul poporului, să intre în țara promisă lor, să calce cu talpa piciorului lor orice loc care urma să-l cucerească, să se întărească și să se îmbărbăteze prin credință în promisiunea Domnului (Iosua 1:2-9). Aceasta a însemnat pentru poporul lui Dumnezeu că nu trebuia să stea pe margine ca spectator doar, pentru a vedea biruința Domnului. Poporul a fost chemat să se implice efectiv în cucerirea Canaanului și, în același timp, să vadă cum Dumnezeu le dă biruința asupra canaaniților, fără ca ei să contribuie în vreun fel la aceasta. Acesta este paradoxul umblării cu Dumnezeu prin credință: umbli efectiv cu El, te străduiești cu toată ființa și energia ta în obținerea biruințelor împotriva dușmanilor spirituali, dar nu tu realizezi biruințele ci Domnul care luptă și lucrează totul prin tine (vezi felul în care Pavel vede lucrarea și lupta spirituală pe care le are de dus – Colos. 1:28-2:3; vezi în special Col. 1:29).

C) Perseverarea pentru a primi moștenirea viitoare veșnică
Caleb este unul dintre cei care au fost eliberați din robia Egiptului și a și intrat în Canaan, primind chiar o moștenire în Canaan. A fost, alături de Iosua, un om care a crezut pe Dumnezeu și și-a mărturisit credința că poporul Israel poate intra în Canaan, pornind de la Cades-Barnea, într-un moment când tot poporul Israel a arătat necredință față de Dumnezeu. Astfel că poporul Israel a fost pedepsit pentru necredința lui, în timp ce Caleb și Iosua (doar doi oameni) au primit promisiunea de a intra în moștenirea din Canaan. Caleb a crezut pe Dumnezeu și prin credință el a primit Hebronul (o zonă dificil de cucerit, dar foarte valoroasă ca moștenire - Iosua 14). Lecția lui Caleb pentru noi, cei din perioada Noului Testament, este următoarea: prin credință noi vom intra în Împărăția cerurilor, în moștenirea care este pregătită de Dumnezeu pentru cei ce cred (1 Pet. 1:3-4). Sunt câteva lucruri deosebite, pe care le învățăm de la Caleb, din credința arătată de el față de Dumnezeu la Cades-Barnea (Num. 13-14; Ios. 14:7-14).

1. Credința lui Caleb în Dumnezeu a fost una adevărată, în timp ce „credința” poporului (care a avut o oarecare credință în Dumnezeu, atunci când a ieșit din Egipt, a trecut prin Marea Roșie, a băut apă din stâncă - vezi 1 Cor. 10:1-5) a fost considerată ca fiind necredință (Evr. 3:17-19). De ce actele de credință ale poporului nu au fost considerate acte de credință veritabile? Pentru că poporul a cârtit față de Dumnezeu și așa-zisa lor credință nu a fost o credință până la capăt (ei au crezut că Dumnezeu poate să-i scoată din Egipt dar nu au crezut că poate să-i ducă și în Canaan). Credința lor nu a fost o credință în vestea bună dată lor. În Evr. 4:2 se spune că lor „cuvântul care le-a fost propovăduit (vezi Exod 6:1-8) nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit”. O credință pe jumătate (să crezi că Domnul te va scoate din Egipt și să nu crezi că te va duce în Canaan) nu este credință în ochii lui Dumnezeu (vestea bună din Ex. 6:1-8 pentru Israel era un cuvânt care este un tot unitar). În timp ce Caleb, văzând mântuirea din Egipt (Exod 14:30-31), a mărturisit la Cades-Barnea că Domnul îi poate face să cucerească și Canaanul, în ciuda uriașilor din țară (Num. 13:30). Dumnezeu a văzut credința lui Caleb și a considerat-o a fi veritabilă.

2. Credința lui Caleb a generat o viață de credință în Dumnezeu pentru tot restul vieții sale. De unde știm aceasta? Pe de o parte, Dumnezeu i-a promis atunci o moștenire precisă în Canaan (Num. 14:24; Ios. 14:7-13). Ne întrebăm, ce ar fi făcut Dumnezeu dacă totuși Caleb ar fi căzut din credință în perioada de la momentul când i-a făcut promisiunea (la vârsta de 40 ani) până la vârsta de 85 ani, când el discuta cu Iosua? Nu a riscat oare Dumnezeu când i-a făcut promisiunea? Răspunsul este, nu. Dumnezeu a cunoscut inima lui Caleb și viitorul lui. Pe de altă parte, promisiunea lui Dumnezeu la acel moment i-a consolidat credința și mai mult. Caleb a crezut că Dumnezeu poate să-l ducă în Canaan și că Dumnezeu își va ține promisiunile făcute. El a învățat să își întărească credința în cuvântul lui Dumnezeu și să umble în cei 45 de ani în credință. Și mai mult, la vârsta de 85 ani, îl vedem pe Caleb un om plin de credință și întărit prin ea, așa că are curajul să ceară lui Iosua să-l lase să cucerească Hebronul, unde locuiau uriașii, conduși de Arba, cel mai mare dintre anachimi (Ios. 14:12-14). Puțini s-ar fi încumentat să cucerească acea parte din Canaan. Caleb însă, un om consolidat în credința lui a avut curajul la 85 ani să înfrunte și atunci pe uriași. Iată ce înseamnă deci că credința este darul harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Dumnezeu nu s-a înșelat în privința lui.

3. Domnul i-a dat o moștenire specială lui Caleb - Hebronul și biruința asupra uriașilor de acolo. Înțelegem că Caleb și-a dorit cu ardoare moștenirea dată lui de Dumnezeu. El a avut-o în inima lui în toți cei 45 ani de umblare prin pustiu, până ce Canaanul a fost cucerit. Cred că ceea ce l-a ținut în picioare pe Caleb în umblarea prin pustiu a fost credința lui în Dumnezeu și dorința de a intra în moștenirea promisă lui de Dumnezeu. Viața noastră de credință se va încheia în moștenirea cerească promisă. Întrebarea este: cât de mult ne dorim și iubim moștenirea din ceruri (1 Pet. 1:3-4)? Cât de mult ne face ea să înaintăm pe calea credinței și să perseverăm până la capăt? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Duhul Sfânt care locuiește în noi ne-a pecetluit în vederea moștenirii viitoare (Efes. 1:13-14). Duhul Sfânt este Cel care ne motivează să ne dorim cu ardoare moștenirea din ceruri și să fim perseverenți în credință până la capăt pentru a intra în acea moștenire veșnică (vezi Rom. 8). În viața lui Caleb, în ciuda confruntărilor prin care a trecut în viața sa, credința Sa în promisiunea moștenirii viitoare s-a întărit și s-a dezvoltat și în final i-a asigurat moștenirea promisă (Num. 14:28-38; Iosua 14:6-15; 1 Pet. 1:3-9). Caleb a avut credință în promisiunea lui Dumnezeu și aceasta l-a făcut să persevereze în credință până la capăt (Evr. 10:35-39).

Concluzii
Credința adevărată în Dumnezeu și în promisiunile Lui este o credință vie, care conduce la o viață de credință (Rom. 1:17). Ea se validează ca fiind darul de neprețuit al lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; 1 Pet. 1:3-9) prin implicațiile binecuvântate care se văd în viața celor credincioși: prin odihna care vine de la Dumnezeu în umblarea lor, prin biruința spirituală pe care ei o experimentează și prin perseverarea lor în credință până la capăt. Credința mântuitoare adevărată este o forță spirituală dinamică care lucrează în cel credincios. Duhul lui Dumnezseu este pe deplin activ în viața acestuia, pentru că El îl pecetluiește pe cel credincios în vederea mântuirii viitoare (Efes. 1:13-14; 4:30; 1 Pet. 1:9; Rom. 8:26-27). De aceea, să prețuim credința pe care Dumnezeu a dat-o sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3) și să o păzim ca pe bunul cel mai de preț (2 Tim. 1:13-14).

         


 

Viorel ArdeleanPăcat, har şi jertfă în Vechiul şi Noul Testament (ultima parte)


de Ardelean Viorel


5. JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

Jertfele[36] au continuat să fie aduse şi în perioada Noului Testament[37]. Însuşi Domnul Isus Hristos a adus jertfă de Paşte (Marcu 14:12), şi probabil şi alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) şi cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru şi Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuşi în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi şi aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârşit şi urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca şi jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie a jertfelor şi starea interioară a celui care o practică, în cazul de faţă este mila. (Matei 9:13). La fel şi în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu şi apostolii au înţeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel şi Barnaba, aflaţi în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învăţături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioşi la sfinţire. De asemenea în 1Corinteni 5:7, credincioşii sunt îndemnaţi „să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos, Paştele nostru a fost Jertfit”. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poţi face parte din Trupul lui Cristos şi în acelaşi timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se scoate în evidenţă dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios şi Isus dar şi între credincioşi, fiindcă El ne-a iubit şi a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Aşa se întâmplă şi cu darurile noastre (Filipeni 4:18), care pot fi considerate şi ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne defineşte ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în faţa lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învaţă faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovniceşti aduse de credincioşi nu sunt jertfe de ispăşire.


Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana şi Lucrarea de Ispăşire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidenţiată în Cartea Evrei, privind preoţia lui Hristos.[39] Se face comparaţie între preoţii din Vechiul Testament şi Preoţia lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] şi la faptul că Preotul face parte dintre oameni şi era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiţiei umane şi a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. (Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) şi preoţia nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca şi noi (Evrei 4:15) despărţit de păcătoşi, înălţat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curăţeşte pentru a primi iertare şi a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune decât cele pământeşti. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispăşire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu. Pentru a înţelege mai bine aceste lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esenţa Lor (Mat.28:19). El prin naşterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu şi desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu şi Om, aceste două naturi sunt unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinţei Tatălui (Ioan 10:18) şi in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta "dezbrăcare de Sine" a fost voluntară si a durat până la înălţarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara şi a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea Domnului Isus, şi esenţiale pentru Jertfa de pe Calvar. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită şi universală.

Isus a murit ca jertfa de ispăşire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2). Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30). (1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), este ispăşitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare (Is. 53:6).

Răscumpărarea este universală în valoarea şi suficienţa ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta. Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credinţă şi acceptare.

CONCLUZIE

Creştinii au ca fundament credinţa în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit şi Perfect, un Dumnezeu Transcendent şi Imanent în acelaşi timp şi în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viaţa credinciosului şi a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creştinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubeşte, dar şi judecă. Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze şi a realizat acest lucru deşi Dumnezeu este ” A Se” . El a creat fiinţe libere cu posibilitatea autodeterminării , şi în Suveranitatea Sa şi-a permis acest lucru şi nu a creat roboţi. Omul ca şi fiinţă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare şi păcat şi a despărţirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbuşit toată rasa umană în păcat şi în blestem, situaţie care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărţire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creaţiei, 1 capitol căderii respectiv blestemul şi despărţiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relaţiei omului cu Dumnezeu era necesară dar şi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariţia omului prin Satan şi îngerii răzvrătiţi, dar şi omul fiind ispitit şi înşelat de Şarpe a făcut aceeaşi greşeală şi a vrut să fie ca şi Dumnezeu, Fiinţa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecinţele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat şi în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotaţie spirituală. La fel am încercat să definim şi Natura păcatului în esenţa lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecinţele păcatului au fost numeroase şi am amintit dizgraţia divină, vina pedeapsa, moartea fizică şi spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate şi afectează omul în relaţii. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiţia, dezinteresul faţă de semeni noştri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorităţii, toate şi multe altele se regăsec în fiinţa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relaţia noastră cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar aşa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înţeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăseşte în Istoria Răscumpărării din Vechiul şi din Noul Testament, dar prin termeni diferiţi. Harul presupune cel puţin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor şi Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenţi de El. Chiar şi mântuiţi el este necesar în viaţa credinciosului. Dar datoria trebuia plătită şi pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioşi au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort şi temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puţine cuvinte pentru a defini jertfele. Dar toate jertfele erau o substituţie, şi erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziţie jertfele aduse de creştini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profeţiile mesianice şi a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este şi era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Naşterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca şi noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice şi spirituale, emoţii, şi a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie şi Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu şi face afirmaţia a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15 A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morţi, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui în poziţie de Autoritate şi Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte şi Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin pocăinţă şi Naşterea din Nou, care înseamnă a intra pe uşă şi a umbla pe cale din sfinţire în sfinţire. Matei 5:48 Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

Note de subsol:

[37] Dicţionar Biblic pag 717
[38] Dicţionar Biblic pag 716
[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331
[40] Ardelean Viorel
[41] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[42] Ardelean Viorel


Bibliografie:

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem Editura Făclia Oradea 2004
Henry, Thiessen Clarence Prelegeri de Teologie Sistematică, Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company
Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com
ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI Societatea Misionară Română Wheaton Illinoi U.S.A. 1992
Tenney, C. Merrlill STUDIU AL NOULUI TESTAMENT , Imprimeria de Vest Oradea 1992
Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 Editura Cartea Creştină Oradea 1998
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1975
Sait Barzilaen Dan, saitul ROBOAM http://www.roboam.com/
Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995
Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har
Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz 1980
O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate