Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

CARTEA A DOUA – DOCTRINA DESPRE DUMNEZEU

INTRODUCERE

DATORIA DE A IUBI PE DUMNEZEU


„Să iubeşti de Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată tăria ta.”1 În acest fel Biblia ne porunceşte una din cele mai mari îndatoriri. Nu sunt atribuite acesteia nici un fel de argumentări. Nu se citează nimic ca dovadă că Dumnezeu există, sau că El deţine astfel de perfecţiuni încât să se poată justifica pentru Sine dragoste supremă din partea creaturilor Sale. Iehova iese înaintea subiectelor guvernării Sale şi declară această poruncă. El nu aşteaptă nici un fel de introducere formală. El îşi înalţă vocea cu maiestate. Fără nici promisiune şi fără de ameninţare, El îşi proclamă legea Sa şi lasă în responsabilitatea supuşilor Săi.

Din maniera acestei enunţări, putem deriva o instrucţiune. Nu este necesar să intram într-o demonstrare formală că există Dumnezeu, sau într-o investigare formală a atributelor Sale înainte de a începe sarcina de a-L iubi. Ştim deja destule lucruri despre El în această privinţă; şi pentru a amâna îndeplinirea acestei sarcini până ce ne vom completa investigaţiile, înseamnă a le începe cu inimi nesfinţite şi în rebeliune faţă de Dumnezeu. De la începutul fiinţei noastre am demonstrat existenţa şi caracterul lui Dumnezeu, strălucind în jurul nostru ca lumina în amiaza mare. Cerurile şi pământul au declarat slava Sa; lucrătorii şi oamenii Săi au proclamat numele Lui; pentru noi El nu este un Dumnezeu necunoscut, doar dacă minţile noastre sunt de bună voie orbite spre arătările slavei Sale. Dacă, deci, ne reţinem afecţiunile inimilor noastre, nu putem avea nici o scuză faţă de pretextul că ar fi nevoie de mai multă dovadă. Şi cu inimi aşa de înstrăinate de Dumnezeu de la început, toate investigaţiile noastre religioase sunt în mod probabil neprofitabile. Ce probabilitate există că dovada în plus va produce propria sa impresie şi efect asupra minţilor noastre, dacă cea care este deja în posesia noastră este nebăgată în seamă sau abuzată? Dacă, din ceea ce ştim deja despre Dumnezeu, Îl admitem şi Îl iubim, vom dori să cunoaştem mai mult din El şi vom continua studiul cu profit şi încântare; dar, dacă l-am eliminat deja din inimile noastre, toate investigaţiile noastre intelectuale despre El se poate să ne lase într-o orbire spirituală.

Datoria cerută corespunde, în caracter, religiei, din care ea este o parte esenţială. Zeii păgâni nu au putut revendica dragostea supremă din partea închinătorilor lor şi minţile păgâne nu aveau nici o idee despre o religie fondată pe dragostea supremă faţă de zeităţile lor. Într-o anumită măsură, ei erau obiecte ale fricii şi o mare parte din ceea ce le aparţineau caracterului şi istoriei lor presupuse, slujeau drept amuzament, sau spre stârnirea imaginaţiei; însă comportamentul atribuit lor era unul care adesea chiar şi mintea păgână îl dezaproba. Astfel, ei nu puteau fi obiecte ale dragostei supreme şi nimeni nu o revendica pentru ei. Cerinţa dragostei supreme demonstrează faptul că religia Bibliei este de la adevăratul Dumnezeu; şi atunci când ne începem investigaţiile religioase cu admiterea acestei obligaţii, precum şi deplina ei recunoaştere în inimile noastre, putem fi asiguraţi că purcedem pe calea cea bună.
Simplicitatea cerinţei este admirabilă. Nu mai este nevoie de explicarea datoriei. Formele de închinare pot fi numeroase şi variate, şi poate apărea întrebarea referitoare la formele ce vor fi cele mai acceptabile. Multe datori exterioare de moralitate sunt frecvent determinate cu multă dificultate. Întrebările greu de înţeles se ridică în ceea ce priveşte natura pocăinţei şi a credinţei, precum şi nevoia neinformată a instrucţiunii referitoare la acestea. Nimeni nu are nevoie să i se spună ce este dragostea; cea mai umilă inimă poate înţelege cererea, şi poate simţi plăcere în conştiinţa acordării de ascultare faţă de aceasta; chiar şi filozoful învăţat stă în prezenţa acestui precept ca un copilaş şi îi simte puterea ei ce leagă fiecare aptitudine pe care o deţine. Acest simplu principiu invadează întreaga religie şi leagă toate inteligenţele, mici şi mare, de Dumnezeu, centrul marelui sistem. Între aceasta şi puterea gravitaţiei din lumea naturală, care leagă atomii şi masele, pietricele şi vastele planete, se poate trasa o frumoasă analogie.

Calitatea comprehensivă a acestui precept nu este mai puţin admirabilă. Din ea reiese şi preceptul de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine; şi pe acestea două se bazează legea. Noi ne iubim aproapele pentru că el este creatura lui Dumnezeu şi obiect al guvernării Sale, şi pentru că aşa ne-a poruncit El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu într-un mod suprem pentru că El este cel mai mare şi cel mai bun dintre fiinţe; şi iubim alte fiinţe, conform importanţei fiecăreia din sistemul universal de fiinţe. Un principiu pătrunde ambele precepte, la fel cum un singur principiu al gravitaţiei leagă pământul de soare, şi părţile pământului una de alta. Această lege îi leagă pe îngeri de tronul lui Dumnezeu, şi unul faţă de celălalt; şi îi leagă pe oameni şi pe îngeri laolaltă în calitate de obiecte asemenea ale aceluiaşi suveran. Decalogul este această lege extinsă şi adaptată condiţiei şi relaţiilor omenirii. Dragostea nu este doar împlinirea legii, ci este şi esenţa moralităţii evangheliei. Toată ascultarea creştină izvorăşte din aceasta şi fără de ea nu este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu nici o formă de ascultare. Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu într-un mod suprem nu poate fi vinovat de acea necredinţă care Îl face pe Dumnezeu un mincinos, şi acesta nu poate reflecta păcatele pe care le-a comis împotriva lui Dumnezeu, fără o pocăinţă sinceră.

Noi nu trebuie să trecem cu vederea tendinţa acestui precept de a produce binele universal. Fiecare ştie cât de mult depind de dragoste ordinea şi fericirea găsită în societatea umană. Dacă toate afecţiunile bune ar fi alungate din inimile oamenilor, pământul ar fi dintr-o dată convertit într-un pandemoniu. Felul de dragoste lăsat pe pământ îl face să fie tolerabil şi dragostea care domneşte în ceruri îl face să fie un loc de fericire. Ascultarea perfectă de marea legii a dragostei este suficientă pentru a face toate creaturile fericite. Aceasta deschide, în piept, o sursă perpetuă de mulţumire; iar în exterior aceasta întâlneşte zâmbetul şi binecuvântarea unui Dumnezeu aprobator.

Deşi religia dragostei este clar declarată doar în cartea lui Dumnezeu, în plus, atunci când am învăţat-o de acolo, putem descoperi asentimentul ei cu religia naturală. Ar fi folositor să observăm felul cum tendinţele morale ale naturii noastre, din acest punct, sunt în acord cu învăţăturile despre revelaţie.

Răutatea omului a fost un subiect de plângere în toate erele. Păgânii antici s-au plâns de degenerarea vremurilor lor şi vorbeau de o eră de aur, de mult trecută, în care a predominat virtutea. În naţiunile păgâne moderne, alături de depravarea care predomină, există un simţ al acestei depravări, şi există oriunde este admisă necesitatea sau oportunitatea unei stări mai virtuoase a societăţii. În ţările creştine, chiar necredincioşii, care iau în derâdere religia dintr-o suflare, vor satiriza răutatea omenirii. Datorită judecăţii unite a fiecărei naţiuni şi a fiecărei ere cea din pricina căreia practica oamenilor ajunge sub propriul lor standard de virtute. Prin urmare, este necesar, pentru a putea deţine cele mai bune noţiuni ale virtuţii pe care ni le poate oferi natura, să ne întoarcem de la practica oamenilor la acele sentimente morale implantate în pieptul uman, care condamnă această practică şi ne îndeamnă la o virtute mai înaltă.

Este bine cunoscut faptul că oamenii judecă acţiunile altora cu o mai mare severitate decât cele proprii. Apetitele şi pasiunile noastre se interferează cu deciziile de conştiinţă, în timp ce propriul nostru comportament este subiectul examinării. De aici, sensul moral al omenirii este un standard mai bun de virtute decât conştiinţa individuală. Privind la judecarea altora, cu o perspectivă de a determina moralitatea acţiunilor noastre, judecata acestora trebuie să fie privită în mod special pentru cei care sunt răniţi sau de care s-a profitat prin faptele noastre. Astfel, religia naturală aprobă regula – Fă altora aşa cum ai vrea, în asemenea circumstanţe, să ti se facă şi ţie. Atunci când viciul altora se interferează cu fericirea noastră, atunci noi suntem cel mai ascuţit de sensibili faţă de existenţa şi atrocitatea acestuia. Oricât de vagi ar fi noţiunile noastre despre virtute, noi ne referim întotdeauna la aceasta ca fiind ceea ce tinde să promoveze fericirea altora. În plus, nu este în cadrul fiecărei tendinţe acţiunea de a promova fericirea pe care o concepem a fi drept virtuoasă. Hrana pe care o mâncam şi canapeaua pe care ne aşezam, tind să promoveze fericirea noastră; însă nu le atribuim virtute acestor lucruri neînsufleţite. Virtutea aparţine doar agenţilor raţionali şi morali, iar promovarea fericirii trebuie să fie intenţionată pentru a putea fi socotită drept virtuoasă. Există încă o altă limitare. Oamenii conferă uneori beneficii asupra altora cu aşteptarea de a primii în răspuns beneficii mai mare. În timp ce motivul pentru această acţiune este doar beneficiul ce se aşteaptă ca răspuns, judecata comună a omenirii refuză să caracterizeze acţiunea ca fiind virtuoasă. Pentru a constitui virtutea, trebuie să existe o promovare intenţionată a fericirii în alţii, şi această intenţie trebuie să fie dezinteresată. Religia naturală nu neagă faptul că un standard de moralitate mai ridicat poate exista, ci susţine că bunăvoinţa dezinteresată este virtute, şi că aceasta determină acea moralitate de acţiuni prin bunăvoinţa dezinteresată pe care pe care o expune.

Unii au susţinut că dragostea de sine este primul principiu de virtute, afecţiunea sa centrală, care se răspândeşte mai întâi la cei mai apropiaţi nouă, se extinde în mod gradat faţă de alţii mai îndepărtaţi şi se lărgeşte în lungime în bunăvoinţă universală. Acest sistem de moralitate se contrazice pe sine. În timp ce revendică faptul că ar atinge fericirea universală, acesta face din ea datoria de atins a fiecărui individ, nu pentru bunul public, ci pentru propriul său beneficiu. Ori de câte ori interesul altuia vine în conflictul cu cel propriu, aceasta o face în datoria sa de a o atinge pe cea din urmă, şi de a o promova pe cea de aproapele sau doar atâta timp cât va contribui la cel propriu. Este adevărat că apărătorii acestui sistem aduc raţiunea ca influenţă împiedicătoare, şi presupun că aceasta va regulariza astfel exerciţiul dragostei de sine încât să rezulte într-un bun general. Conform acestui sistem, dacă noi, în atingerea propriei noastre fericiri, practicăm frauda şi falsitatea cu ideea de a o promova, ca mai apoi să ne găsim înfrânţi în realizarea obiectului nostru, ne putem provoca falimentul, nu pe baza principiului de virtute pe care se presupune că ne-ar fi motivat, ci pe baza eşecului raţiunii noastre de a o restrânge şi a o regulariza pentru a atinge finalul ei. Dacă s-ar spunea că conştiinţa nu ne va permite să fim fericiţi în practicare fraudei şi a falsului, şi că dragostea de sine, conştientă fiind de aceasta evită acele practici aşa de inconsistente cu pacea noastră interioară, s-ar admite în mod clar faptul că conştiinţa este un principiu mai înalt al naturii noastre, faţă de deciziile faţă de care dragostea noastră de sine este constrânsă ca să cedeze.

La fel cum virtutea are ca scop binele general, aceasta ar trebui să favorizeze mijloacele necesare pentru atingerea acestui final. Guvernul şi legile civile, legiferate şi executate cu înţelepciune şi dreptate, sunt foarte favorabile pentru bunăstarea generală şi acestea primesc aprobarea şi sprijinul celor virtuoşi. Dacă un individ al rasei noastre s-ar fi născut, printr-o fericită excepţie de la regula generală, cu o înclinare virtuoasă a minţii, în locul unei predilecţii egoiste obişnuite a omenirii, şi dacă această înclinaţie virtuoasă ar fi fost nutrită şi dezvoltată în educaţia sa, el ar fi găsit a fi căutând binele tuturor. Primele sale beneficiu conferite ar fi fost peste cei mai apropiaţi de el, însă bunăvoinţa dezinteresată nu s-ar fi oprit aici. Pe măsură ce rudele sale se extindeau în ramificaţiile societăţii, dorinţa şi efortul său pentru binele general s-ar fi extinsă odată cu aceasta, iar guvernarea civilă, legile sănătoase şi orice instituţie cu tendinţe de beneficiu public ar fi primit aprobarea şi sprijinul său cordial; şi fiecare guvernator înţelept şi cinstit, fiecare individ subordonat, care au ca scop binele public, ar fi un obiect al favorii sale. Dacă presupunem că nivelul său de cunoaştere ar creşte, iar principiile sale virtuoase s-ar extinde, lărgind exerciţiul bunăvoinţei universale; şi dacă, la o anumită lungime, ideea despre Dumnezeu, o fiinţă cu toată excelenţa morală posibilă, înţeleptul şi dreptul guvernator al universului, ar fi prezentată, oare cum va fi afectată inima acestuia? Aici principiile sale de virtute şi-ar găsi ocazia celui mai înalt exerciţiu şi ar avea cel mai mare loc în admiraţia şi dragostea sa, iar descoperirea dominaţiei sale universale ar produce o bucurie inefabilă. Printre acestea sunt şi afecţiunile inimii pe care le învaţă chiar şi religia naturală, că cunoaşterea despre existenţa şi perfecţiunile lui Dumnezeu ar trebui să se arate.

În cadrul Cuvântului scris al lui Dumnezeu noi ne descoperim datoria noastră printr-o metodă inversă. Noi nu suntem lăsaţi să o trasăm printr-un proces încet, începând cu primul exerciţiu de principiu de morală în inimă şi ajungând la Dumnezeul infinit; în schimb, existenţa şi caracterul lui Dumnezeu sunt imediat prezentate şi prima şi cea mai pare dintre datori este anunţată deodată: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Cât e de sublim! Cât e de corespunzător! Mintea virtuoasă este deschisă pentru a primi o astfel de revelaţie; conformitatea sa perfectă cu cele mai bune învăţături ale religiei naturale o recomandă înţelegerii şi inimilor noastre. A doua poruncă, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, este introdusă, nu ca fiind călăuză spre prima, ci ca subordonată a acesteia. Ea îşi ia locul care îi aparţine de fapt într-o revelaţie din parte autorităţii supreme.

Dragostea a fost împărţită în binefacere, milostenie şi satisfacţie. Această împărţeală poate părea la început inconsistentă cu simplicitatea care a fost atribuită dragostei. Binefacerea este dispoziţia de a face bine unui obiect, iar milostenia (sau caritatea, n. tr.) este conferirea acelui bun. Ultima nu este pe bună dreptate dragoste, ci efectul sau manifestarea acesteia. Pe de altă parte, satisfacţia (sau auto-mulţumirea, n. tr.) include cauza dragostei împreună cu afecţiunea în sine. Dragostea poate fi exercitată faţă de un obiect nevrednic, la fel cum Dumnezeu iubeşte pe aceia care sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor. Dar ea poate fi exercitată faţă de aceia al căror caracter moral le oferă acestora obiecte potrivite. În acest caz, dragostea ce este legată cu aprobarea caracterului celui iubit, este numită auto-mulţumire. Atunci când dragostea are drept obiect un lucru neînsufleţit, aşa cum Isaac iubea carnea savuroasă, termenul se referă la derivarea satisfacţiei; dar atunci când obiectul dragostei este o fiinţă simţitoare, termenul implică întotdeauna conferirea mulţumirii chiar şi atunci când o anumită plăcere a fost primită, sau când se aşteaptă ca răspuns o satisfacere.

Dragostea faţă de Dumnezeu implică aprobarea cordială a caracterului Său moral. Atributele Sale naturale, eternitatea, imensitatea, omnipotenţa Sa, etc., ne pot umple cu admiraţie, însă acestea nu sunt obiectele adecvate ale dragostei. Dacă noi ne închinăm Lui în splendoarea sfinţeniei, aceasta ar trebui să emoţioneze dragostea inimilor noastre. Pe măsură ce cunoaşterea noastră despre aceste perfecţiuni morale creste, va trebui să crească şi încântarea noastră în ele, iar această încântare ne va duce la o studiere mai aprofundată a acestora şi spre o observare mai sârguincioasă a variatelor metode în care acestea sunt manifestate. Expunerea acestora, chiar şi în mijlocul celor mai teribile expoziţii ale dreptăţii Sale, vor fi contemplate cu reverenţă, însă care aprobă veneraţia; şi slava lor unită, aşa cum este ea văzută în marea schemă de răscumpărare prin Hristos, va fi privită cu încântare neamestecată şi care nu încetează niciodată.

Dragostea faţă de Dumnezeu include bucuria în fericirea Sa. El nu este doar perfect de sfânt, ci şi perfect de fericit, şi este datoria noastră de a ne bucura în fericirea Sa. În iubirea aproapelui nostru, noi ne bucurăm în fericirea lui prezentă şi dorim ca aceasta să crească. Noi nu putem creste deja perfecta fericire a lui Dumnezeu, însă ne putem bucura în ceea ce deţine El. Dacă ne încântăm în fericirea lui Dumnezeu, ar trebui să ne străduim să-I fim pe plac în toate lucrurile, să facem orice ne porunceşte El, şi să progresăm toate planurile, a căror realizare o are El aşa de mult la inimă. Prin urmare, dragostea include ascultarea de poruncile Sale, de demisionare şi supunere faţă de voia Sa.
Dragostea faţă de Dumnezeu îi va oferi acesteia o sarcină plăcută pentru a examina dovezile existenţei Sale, şi de a studia acele atribute glorioase care îi conferă Lui obiectul vrednic al afecţiunii supreme. Să intrăm în acest studiu, provocaţi de dragoste sfântă şi de o dorinţă puternică ca dragostea noastră să poată fi sporită.
____________________
1 Deuteronom 6:5

CAPITOLUL I

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

EXISTĂ UN DUMNEZEU1

Doctrina că există Dumnezeu nu trebuie a fi demonstrată acum ca un nou adevăr. Aceasta s-a presupus în toate paginile precedente şi dovezile acesteia au fost aduse la suprafaţă, în diferite feluri. Dar, de dragul aranjamentului sistematic, ar fi potrivit să colectăm aceste adevăruri sub un singur cap; o clară afirmaţie despre ele va tinde spre confirmarea credinţei noastre.

1. Natura noastră morală demonstrează existenţa lui Dumnezeu.

Natura noastră morală este adaptată guvernării morale. Noi descoperim această guvernare în noi fiind administrată de conştiinţă şi are impact cu noi din afară în cadrul influenţei pe care o experimentăm din judecăţile şi sentimentele morale ale altora. Aceasta ne restrânge apetitele şi pasiunile noastre, şi oricine respinge această restrângere poate fi spre predilecţia noastră vicioasă, fiecare ştiind că aceasta conduce le bunăstarea sa.

Suntem atât fiinţe sociale cât şi morale. Circumstanţele prin care noi venim pe lume, cât şi predilecţiile pe care le aducem cu noi, se unesc pentru a remite stabilirea necesarului social. Păsările se adună în stoluri, şi albinele în roiuri, şi instinctele lor sunt adaptate relaţiilor sociale pe care le formează acestea. Pentru omul din societate, principiile morale sunt indispensabile. Izgoneşte de la orice membru al societăţii umane restricţiile pe care conştiinţa şi simţul său moral le impun asupra sa şi vei dizolva pământul sau îl vei converti într-un iad. Forţa brutală şi viclenia diabolică, aflate sub dominaţia pasiunilor nelegiuite, vor prelua conducerea lumii şi o vor umple cu nenorocire.

Din influenţa combinată a principiilor noastre sociale şi morale, îşi au originea guvernările civile, iar existenţa lor a fost descoperită prin experienţa indispensabilă bunăstării societăţii. Aceste guvernări au diferit destul de mult în gradele lor de excelenţă, unele dintre ele au fost chiar cele mai nedrept şi mai crud administrate; cu toate acestea cele mai rele dintre ele au fost considerate a fi preferabile pentru sălbatica anarhie.

Noţiunea de guvernare morală, şi sentimentul necesităţii acesteia, ţâşneşte în mod natural în mintea umană; însă nici o formă pământească a acesteia nu ne satisface dorinţele noastre sau să ne împlinească necesităţile noastre. Conştiinţa ne reţine de la aceasta, şi atunci când trecem cu vederea prevenirile acesteia, ea ne împunge cu remuşcare; dar oamenii continuă să fie răi. Sentimentul public marchează viciul cu mişelie, însă în ciuda sentimentului public, oamenii sunt vicioşi. Guvernarea civilă îşi retine pedepsele sale, iar conducătorul ameninţă cu sabia sa, însă oamenii perseverează în răutate şi adesea şi în impunitate. Vocea naturii din noi cere o guvernare liberă de astfel de imperfecţiuni. Dacă, de la ideea unui conducător meschin care domneşte peste un singur trib sau naţiune, ne urcăm la aceia a unui guvernator moral peste toate creaturile inteligente; dacă în schimbul judecăţilor şi a sentimentelor morale imperfecte pe care le descoperim în oameni, îi atribuim acestui conducător universal toate perfecţiunile morale posibile, dacă îi conferim cunoaştere suficientă pentru a detecta fiecare crimă şi putere suficientă pentru a-şi manifesta dezaprobarea sa faţă de aceasta în felul cel mai potrivit şi mai eficient; şi dacă acest suveran înălţat, în loc să fie departe de noi, este adus într-o astfel de relaţie cu noi, că în el noi trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa, vom avea prin urmare cel mai sublim concept al guvernării morale, de care este capabil minţile noastre. Această concepţie este prezentată în propoziţia, EXISTĂ UN DUMNEZEU. Ideea existenţei lui Dumnezeu, în calitate de conducător moral al universului, este într-un acord precis cu tendinţele şi cererile naturii noastre morale; şi, fără a admite aceasta, facultăţile noastre morale precum şi fenomenul pe care acestea le expun, sunt total inexplicabile.

Principiile morale ale naturii noastre îşi găsesc ocazia pentru dezvoltare şi exerciţiu în relaţiile pe care le susţinem noi cu creaturile tovarăşe nouă. Dar, pentru deplina lor dezvoltare şi exercitare nimic nu oferă vreo oportunitate, doar relaţia pe care o avem faţă de Dumnezeu şi domnia Sa universală. Acest exerciţiu universal al lor constituie religia. Religia este, prin urmare, perfecţiunea moralităţii, iar doctrina fundamentală a religiei este existenţa lui Dumnezeu.
2. Existenţa lumii şi mecanismele pe care le conţine aceasta, demonstrează existenţa lui Dumnezeu.

În timp ce natura noastră morală ne duce la concepţia despre Dumnezeu, în calitate de guvernator moral al universului, şi la crezul existenţei Sale, natura noastră intelectuală se apropie de El, în calitate de Marea Cauză Primordială. Raţiunea trasează lanţul cauzei şi a efectului în toate legăturile sale. Aceasta descoperă că fiecare legătură depinde de cea care o precede, şi în solicită pe ce se bizuie întregul lanţ? Aceasta nu obţine nici un răspuns satisfăcător la această întrebare, până ce nu a admis existenţa unei fiinţe eterne, auto-existente şi independentă, în calitate de cauză a tuturor lucrurilor. Aici, şi doar aici, mintea găseşte odihnă.

Argumentul pe care s-a avut cel mai mult încredere în cadrul religiei naturale, pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, este derivat din indicaţiile de mecanism, pe care Natura le are din abundenţă. Adaptarea mijloacelor faţă de limite, cât şi realizarea scopurilor prin mecanisme de îndemânare complete, sunt pretutindeni vizibile. Invenţiile implică un inventator. Inteligenţa expusă este adesea descoperită în creaturile care nu au inteligenţă, şi în alte cazuri, atunci când este descoperită în creaturile inteligente, aceasta nu este manifestată de le ele însele, deoarece ea există fără cunoaşterea lor, şi operează fără de controlul lor. Mecanismul acesta face referire la o Primă Cauză inteligentă. Acest argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu este de o mare valoare practică deoarece el este prezentat zilnic minţilor noastre, în toate lucrările Naturii. Îl descoperim în razele de soare, care împarte plantelor şi animalelor, căldura necesară vieţii; şi fiecărui ochi, lumina fără de care ochii ar fi nefolositori. Acesta se prezintă pe sine în ochii fiecărui om, fiară, pasăre, peste, insectă şi reptilă, şi este cel mai convingător prezentat în aranjamentele de primire şi de reflectare ale luminii, folosind-o pentru scopurile vederii; un dispozitiv atât de mecanic, şi conformat cu legile opticii, ca ceea ce este văzut în structura telescopului. Îl privim în coborârea averselor de ploaie care fertilizează pământul şi face iarba să crească, şi în germinarea ce izbucneşte, în răspândirea firului de iarbă, în ridicare lujerului şi a coacerii cerealelor, în toate în care un mecanism îndemânatic este prezentat, care transcende în mod infinit toată arta umană. Îl descoperim în instinctele prin care găina îşi cloceşte ouăle, şi îşi îngrijeşte apoi puii săi; şi în adaptarea oricărei specii de animale pe pământ, în aer, sau în apă, la modul şi condiţia vieţii lor. Acest argument este descoperit în reîntoarcerea zilei şi a nopţii, în revoluţia anotimpurilor, în vântul ce mătură cerul, şi în anurii ce se ridică din ocean şi plutesc prin atmosferă. Îl găsim în oasele trupului, fixate pentru mişcările lor respective şi în muşchii care îi mişcă; în pulsarea inimii, circulaţia sângelui, digerarea stomacului, şi în înălţarea plămânilor. În fiecare lucru în care priveşte ochiul, sau la care contemplează mintea, descoperim manifestările înţelepciunii ci puterii Creatorului. Inima plină de devoţiune este lovită cu evidenţa existenţei lui Dumnezeu, atât de abundent arătată în toate lucrările mâinilor Sale, şi este stârnită spre admirare şi adorare. Întregul univers devine un măreţ templu, invadat cu prezenţa şi gloria divinităţii, şi fiecare loc devine un altare, pe care se poate oferi Lui sacrificiul laudei şi al recunoştinţei.

3. Doctrina că există un Dumnezeu este confirmată de consimţământul comun al omenirii.

Au existat triburi de oameni needucaţi şi care au fost lipsiţi de arte şi de ştiinţe, însă noţiunea unei puteri invizibile, care stăpâneşte cu o putere absolută, asociată cu vreo formă de închinare religioasă, a fost aproape sau chiar universală. În acest lucru particular, omul este deosebit de alte animale care locuiesc pe glob; şi dacă a existat vreo porţiune din rasa noastră în care să nu fi apărut ideea de Dumnezeu şi religie, se poate spune despre aceştia că s-au brutalizat pe sine, ca şi când s-ar ascunde de la a vedea distincţia caracteristică a naturii umane. Totuşi, se poate spune că un crez în existenţa lui Dumnezeu a predominat în modul cel mai general în cadrul omenirii; faptul predominării sale este un argument pentru adevărul opiniei. Dacă aceasta este o revelaţie antică transmisă mai departe prin intermediul tradiţiei, această revelaţie a purces de la Dumnezeu, şi prin urmare îşi dovedeşte existenţa Sa; şi dacă aceasta se naşte în mod natural în mintea umană, în circumstanţele în care suntem puşi noi, ceea ce învaţă Natura în mod universal poate fi primit ca fiind adevărat.

4. Revelaţia divină risipeşte toată îndoiala referitoare la existenţa lui Dumnezeu.

În cadrul Bibliei, existenţa lui Dumnezeu este însuşită chiar de la început. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”2 Doctrina, deşi declarată în mod formal în doar un singur pasaj, este reprezentată ca fiind fundamentală în cadrul religiei. „Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este;”3 iar negarea acesteia este atribuită nebunului; „nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu.”4 Volumul de revelaţie este o lumină ce emană din Tatăl luminilor, şi este, din ea însăşi, o dovadă independentă a existenţei Sale. Pe măsură ce îi studiem paginile sale, în lumina Sa vom vedea lumina; şi o realizare şi convingere statornică că El există, marea Sursă a luminii, ne va ocupa minţile noastre.

Armonia perfectă dintre religia naturală şi cea revelată, referitor la această doctrină, confirmă învăţătura amândoura. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.”5 În timp ce cerul şi pământul, ziua şi noaptea, vorbesc despre Dumnezeu, El vorbeşte pentru Sine în cuvântul Său inspirat, confirmând mărturia pe care o dau acestea, şi completând instrucţiunea pe care o exprimă ele. Revelaţia nu contrazice şi nici nu pune niciodată deoparte învăţăturile religiei naturale. Dumnezeu afirmă faptul că „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui”6. Nu este nici o derogare de la autoritatea sau perfecţiunea Scripturilor faptul că noi studiem religia naturală. Însăşi Scripturile ne direcţionează la acest studiu. „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune.”7 Acelaşi Dumnezeu care ne vorbeşte în cuvântul Său, ne vorbeşte de asemenea şi în aceste lucrări, şi în oricare altă manieră vorbeşte El, noi ar trebui să auzim şi să primim învăţătura.

Aceasta este o dovadă lamentabilă a depravării umane ca oamenii să nege sau să dispreţuiască existenţa lui Dumnezeu. Citim despre nebunul care spune în inima lui că nu este Dumnezeu; despre naţiunile care îl uită pe Dumnezeu şi despre indivizii care nu îl au deloc pe Dumnezeu în toate gândurile lor. Astfel de persoane nu se desfată în Dumnezeu, prin urmare ei spun, „Depărtaţi-vă de la noi; noi nu dorim cunoaşterea căilor Tale”. Despre un astfel de ateism, singura cură eficace este o inimă nouă. Pentru sugestia ocazională a îndoielilor ateiste, cu care un om pios poate fi hărţuit, remediul este un studiu aprofundat al cuvântului şi a faptelor lui Dumnezeu, o marcare atentă a mâinii Sale în Providenţă, şi o încrezătoare şi rugativă recunoaştere a Lui în toate căile noastre. Dacă ne obişnuim să mergem cu Dumnezeu, nu ne vom îndoi de existenţa Sa.

Invizibilitatea lui Dumnezeu este unul dintre obstacolele din calea exercitării credinţei vii în existenţa Sa. Aceasta poate ajuta la eliminarea acestui obstacol, pentru a reflecta faptul că şi mintea umană este invizibilă, cu toate acestea nu ne-am îndoit niciodată că ea există. Noi auzim cuvintele şi vedem acţiunile omului asemenea nouă, şi acestea ne indică caracterul şi sarea minţii sale, aşa încât să determine în noi admirarea sau contemplarea, dragostea sau ura. Dacă, în timp ce îi ascultăm cuvintele şi îi observăm faptele sale, percepem cu claritate inteligenţa din care purced aceste cuvinte şi fapte, de ce nu am putea oare, cu o aceeaşi claritate, percepe inteligenţa din care provin mişcările naturii? Dacă putem cunoaşte, admira şi iubi o minte umană nevăzută, este la fel de posibil să ştim, să admirăm şi să iubim un Dumnezeu nevăzut.

____________________
1 Geneza 1:1; Psalmul 14:1; Marcu 12:32; 1 Corinteni 8:6; Evrei 3:4
2 Geneza 1:1
3 Evrei 11:6
4 Psalmul 14:1
5 Psalmul 19:1, 2
6 Romani 1:20
7 Iov 12:7


CAPITOLUL II

ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU


În timp ce câştigăm cunoaştere despre alte fiinţe, şi despre relaţiile pe care le au acestea cu noi, se oferă oportunitatea pentru dezvoltare a principiilor noastre morale şi a exercitării sentimentelor noastre morale. Aceasta este în acord cu dictatele conştiinţei individuale, cu judecăţile morale comune omenirii, şi cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, că sentimentele pe care le exercităm cât şi acţiunile pe care le facem faţă de alţii ar trebui să aibă în vedere caracterele şi relaţiile lor faţă de noi. Pentru a înţelege datoria noastră faţă de Dumnezeu, noi trebuie să-I cunoaştem caracterul. Nu este de ajuns să credem că El există, ci ar trebui să ne străduim să căpătăm o cunoaştere despre El. Să ne întrebăm, deci, în mod reverenţios, Cine este Domnul?

SECŢIUNEA I – UNITATEA

EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU1


Naţiunile păgâne s-au închinat la mulţi dumnezei, dar volumul inspirat imprimă în toate privinţele doctrina că există doar un singur Dumnezeu. Moise a spus, „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn”2; şi în Noul Testament, acelaşi adevăr este învăţat, „Există un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor”3; „Pentru noi este doar un singur Dumnezeu”4. Nu este un lucru clar ca unitatea lui Dumnezeu să poată fi dovedită de religia naturală. În unele din raţionamentele în care se are încredere, lucrul ce trebuieşte dovedit este presupus. Cel mai satisfăcător argument este derivat din uniformitatea avizului, care apare în lucrările creaţiei şi ale providenţei. Aceleaşi legi ale Naturii predomină pretutindeni, astfel că, trecând dintr-o regiune în alta, noi nu simţim niciodată că am fi intrat sub dominaţia unui alt Domn. Lumina care emană de la îndepărtatele stele fixe, posedă aceleaşi proprietăţi, şi se supune aceloraşi legi, la fel cum este cu lumina ce provine de la soarele sistemului nostru.

Dovada din revelaţie este clară şi decisivă. Este adevărat că se folosesc în mod frecvent în Vechiul Testament formele de plural ale numelor divinităţii, însă acestea nu au fost desemnate pentru a învăţa doctrina politeismului. În Deuteronom 6:4, cuvântul „Dumnezeu” este la plural, în originalul din limba ebraică, însă întregul pasaj conţine cea mai precisă declaraţie despre unitatea lui Dumnezeu. În Geneza 1:1, numele „Dumnezeu” este la plural, însă verbul „creat” este la singular, ceea ce elimină toată deducţia în favoarea politeismului. În câteva pasaje, sunt folosite pronumele la plural atunci când Dumnezeu vorbeşte despre Sine. „Să facem om”5; „Să coborâm”6; „Omul ar deveni ca unul dintre noi”7; aceste pasaje, în special cel din urmă, nu pot fi reconciliate cu doctrina unităţii lui Dumnezeu, atât de abundent învăţată pretutindeni, fără a presupune o referinţă la doctrina trinităţii, care va fi luată în considerare ulterior.

Unitatea lui Dumnezeu face din guvernarea Sa morală una, unind subiectele acesteia într-un singur imperiu. Aceasta nu ne lasă în nici o îndoială referitor la cine datorăm noi alianţa noastră; şi totodată fixează un centru din univers faţă de care afecţiunile tuturor inimilor ar trebui să fie direcţionate. Aceasta tinde să unească pe oamenii lui Dumnezeu: după cum noi avem „un singur Dumnezeu”, aşa avem şi „un singur trup şi un singur duh”8.

SECŢIUNEA II – SPIRITUALITATEA

DUMNEZEU ESTE UN DUH9


Prin intermediul simţurilor noastre exterioare noi obţinem cunoaşterea despre proprietăţile care aparţin unei clase de substanţe numită materie, cum este extensia, soliditatea sau impenetrabilitatea, divizibilitatea, figura, culoarea. Prin conştiinţă, avem cunoaşterea propriilor noastre gânduri şi sentimente, pe care le atribuim unei substanţe, numită minte, care este capabilă de percepţie, amintire, comparare, judecare, raţiune şi voinţă. Distincţia dintre acest două clase de substanţe este recunoscută în judecăţile tuturor oamenilor. Noi nu atribuim niciodată gândirea focului, aerului, pământului, sau apei; şi nu ne imaginăm despre minte că ar fi rotundă sau pătrată, neagră sau albă. Proprietăţile pe care le descoperim în propriile noastre minţi, noi le atribuim minţilor altora, şi în modul cel mai prompt concepem existenţa acestor proprietăţi în fiinţe din ordin diferit. Termenul spirit (sau duh, n. tr.) este folosit pentru a denota o substanţă inteligentă şi imaterială, sau o fiinţă, una cere este lipsită de proprietăţile caracteristice materiei, şi care posedă proprietăţi analoage cu cele ale minţii umane. În acest sens, Dumnezeu este un duh. El nu este extins, solid şi divizibil, ca o stâncă, un pom, sau un corp uman, ci gândeşte şi voieşte, într-o manieră lipsită de toată imperfecţiunea.

Textele din Scriptură care învaţă direct despre spiritualitatea lui Dumnezeu sunt puţine. Aceasta poate fi dedusă din Isaia 31:3: „Căci Egipteanul este om nu Dumnezeu, şi caii lui sunt carne nu duh.” Fundamentul paralelismului din acest pasaj este că Dumnezeu este un duh. Se mai poate deduce aceasta din limbajul Scripturii, în care Dumnezeu este numit Tatăl duhurilor: „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?”10 Un tată şi copiii săi posedă o natură comună, şi la fel cum părinţii noştri trupeşti sunt din carne, la fel şi Tatăl duhurilor este duh. Există doar un singur pasaj care învaţă în mod expres această doctrină, „Dumnezeu este duh”11, şi acesta ar fi destul de suficient pentru a o dovedii, dacă aceasta nu ar fi fost predată nicăieri în altă parte.

Aceasta nu este nici o obiecţie faţă de doctrina spiritualităţii lui Dumnezeu, că părţile trupeşti ca mâinile, picioarele, ochii, etc., îi sunt atribuite Lui. Acestea sunt în modul cel mai clar simple adaptări de limbaj deoarece noi nu avem cuvinte mai adecvate pentru a exprima operaţiunile minţii divine. Dacă nu ar fi fost inadmisibil să vorbim despre ochii lui Dumnezeu, deoarece El nu are organe materiale de vedere la fel ca noi, ar fi la fel de inadmisibil să vorbim despre vederea lui Dumnezeu, pentru că El nu vede prin intermediul luminii materiale, aşa cum este la noi; sau să vorbim despre gândirea lui Dumnezeu, pentru că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre.

Folosinţa practică a acestei doctrine este învăţată de Hristos: „Dumnezeu este duh, şi cei care se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”12. Prin a-I oferi omagiu, nu este suficient să venim înaintea Lui cu un genunchi aplecat, sau cu un trup prosternat, ci minţile noastre, natura noastră spirituală trebuie să aducă omagiul, altfel acesta va fi inacceptabil înaintea Lui.

Spiritualitatea lui Dumnezeu este fundamentul celei de-a doua porunci din decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti”13. Motivul atribuit acestei porunci este datorită faptului că israeliţii nu au văzut nici o formă atunci când Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa Sa lor pe muntele Sinai14. El li s-a arătat sub forma unui nor şi a unui foc. Un stâlp de nor şi foc mergea înaintea israeliţilor în cadrul călătoriei lor prin desert, ca semn al prezenţei divine. Acest semn apărea la cortul întâlnirii, iar mai apoi în templul construit şi dedicat de Solomon. Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în cadrul unui rug aprins. Noi nu trebuie să înţelegem din aceste lucruri că Dumnezeu ar fi ori nor ori foc. Acestea sunt substanţe materiale şi nu spirituale. La fel cum cele pur spirituale nu pot fi percepute de simţurile noastre trupeşti, în acelaşi fel Dumnezeu a fost mulţumit să folosească aceste simboluri materiale pentru a oferi o demonstrare sensibilă a prezenţei Sale. Pentru acelaşi motiv, El s-a arătat de câteva ori pe Sine însuşi în formă umană. Din toate aceste manifestări materiale ale Sale, care sunt înregistrate în cadrul Vechiului Testament, există motivul de a crede că aceasta a fost a doua persoană din Dumnezeire, care s-a arătat astfel pe Sine însuşi, acelaşi care a apărut mai apoi în corp uman, în persoana lui Isus Hristos. El este numit Îngerul Domnului, Îngerul prezenţei Domnului, şi cu toate acestea el este numit Iehova, iar reverenţa care se datora lui Iehova este revendicată şi pentru El. Un înger creat nu este justificat pentru acest nume, sau această cinste, ci ambele aparţin Fiului lui Dumnezeu, Îngerului Legământului, care, după întruparea Sa, a fost Dumnezeu manifestat în trup. Această opinie este confirmată de învăţăturile Noului Testament: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”15. Despre Tatăl, Isus spune: „Voi nici nu i-aţi auzit vocea vreodată, nici nu i-aţi văzut forma”16; şi le-a spus ucenicilor Săi, „Cine m-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”17. O comparaţie a acestor pasaje ne-ar putea satisface, faptul că toate aceste manifestări ale divinităţii în simţuri umane, ori în mod vizibil ori audibil, care au fost de fapt făcute în persoana Fiului, sau Cuvântul lui Dumnezeu.

Spiritualitatea lui Dumnezeu contrazice noţiunea panteistă care susţine că universul este Dumnezeu. Universul nu este spirit. În materialul său fabricat, se arată inteligenţa, însă aceasta nu aparţine materialului fabricat în sine, căci materia nu se poate gândi sau să ştie ceva. A ne prezenta devoţiunea noastră religioasă universului este o idolatrie cu nu mai puţin dezintegrabilă decât cea a celei mai idiote naţiuni păgâne. Ei se închină la paie şi la pietre; însă această filozofie acoperă fiecare bulgăre al pământului cu divinitate şi o justifică pentru închinarea noastră. Păgânii acordă onoruri divine la puţini oameni, care, pentru meritul extraordinar ei se înrolează printre zei; dar această noţiune direcţionează închinarea noastră către fiecare om, şi către fiecare fiară a câmpului. Aceasta este o noţiune perfect adaptată pentru a zdrobi orice cursurile inimii devotate, pe măsură ce aceste se îndreaptă spre acela, invizibil, inteligenţa spirituală, căruia numai Lui i se datorează închinarea divină.

Noţiunea că Dumnezeu este Sufletul universului, nu se poate să fie răspunzătoare în mod precis de aceeaşi obiecţie. Ce înseamnă aceasta? Singurul sens posibil în care putem înţelege că Dumnezeu este Sufletul universului este că El susţine o relaţie cu universul care este analoagă cu cea pe care o susţine sufletul uman în relaţie cu trupul cu care este conectat. Cât de extensivă este această analogie? Sufletul nu a creat materia din care este făcut trupul, acesta nu a format părţile minunate ale măreţei maşinării, său să inventeze mişcările ei miraculoase, pe care le studiază cu admiraţie şi pe care le pricepe doar într-o mică parte. Sufletul exercită doar un control foarte limitat asupra trupului. Muşchii mişcării voluntare se află sub comanda sa, şi mişcă tot ceea ce voieşte; şi, de fapt, putem descoperi o vagă analogie faţă de operarea Aceluia, care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale, şi în care fiecare creatură trăieşte, se mişcă şi îşi are fiinţa. O analogie aşa de slabă ca aceasta nu este suficientă pentru a justifica limbajul metaforic în care este afirmată propoziţia. Totuşi, în timp ce o respingem, am putea deriva din ea o sugestie profitabilă. În cadrul amestecului nostru cu miriadele minţii, percepem şi recunoaştem, în cadrul mişcărilor fiecărui mădular uman, în schimbările fiecărei faţade umane, şi în cadrul cuvintelor care ies de pe fiecare limbă umană, puterea şi inteligenţa unui suflet uman care funcţionează. La fel de evident şi nemărginit de extensiv este controlul pe care îl exercită Dumnezeu, în fiecare moment, peste fiecare parte a universului. Cu o perspectivă corespunzătoare a spiritualităţii lui Dumnezeu, şi a controlului Său operativ asupra lumii şi a toate din ea, mintea noastră ar avea o întrepătrundere cu mintea Sa, la fel de direct şi de neîndoielnic ca cea pe care o avea cu minţile altor tovarăşi de-ai noştri, însă una mai constantă şi mai elevată şi încântătoare.

SECŢIUNEA III – IMENSITATEA, OMNIPREZENŢA

DUMNEZEU ESTE PRETUTINDENI18


Fiecare lucru material din univers se află undeva. Soarele are locul său, pământul de asemenea, şi fiecare bob de nisip, fiecare picătură de apă. Picăturile de apă îşi pot schimba locul lor în mod perpetuu, însă fiecare picătură are pentru fiecare moment propriul ei loc, în afara tuturor celorlalte lucruri materiale din univers.

În concepţiile noastre despre mintea umană noi îi desemnăm şi acesteia un loc, deşi într-o manieră diferită. Nu îi atribuim acesteia lungime, adâncime, grosime, la fel ca unui bloc de marmură, care poate fi măsurat prin unităţile de măsură; noi însă o concepem că ea face parte din trupul uman, cu care este conectat, şi este absent faţă de altul cu care nu este conectat. Fiecare minte este operată de impresiile făcute asupra organelor de simţ care aparţin propriului ei trup; aceasta operează prin voliţiunile sale asupra muşchilor de mişcare, care aparţin trupului. În această părere, percepem din fiecare minte că este prezentă în trupul ei propriu şi nu în altă parte; de asemenea, concepem faptul schimbării locului minţii, în timp ce conexiunea sa cu trupul continuă, doar prin schimbarea locului trupului.

Atunci când ne imaginăm fiinţele spirituale infinite ca fiind îngeri, le alocăm fiecăreia unui anume loc; datorită acestei operaţii, deşi nu este limitată ca cea a minţii umane faţă de un anumit trup material, este cu toate acestea limitată. O astfel de concepţie este în acord cu învăţătura Scripturii, în care îngerii sunt prezentaţi ca mişcându-se dintr-un loc în altul, pentru a executa voia Suveranului lor. Aşa a venit îngerul la Daniel19, şi la Petru20, şi tot aşa este reprezentat unul care zboară prin mijlocul cerului21.

Nu trebuie să concepem omniprezenţa lui Dumnezeu ca fiind materială. Noi spunem că atmosfera este prezentă în fiecare parte a suprafeţei pământului, însă aceasta nu este exact de adevărat. Nu este întregul, ci o mică parte a atmosferei, cea care este prezentă în fiecare loc; Dumnezeu este indivizibil. Noi nu putem spune că o parte a esenţei Sale este aici şi o alta dincolo. Dacă acesta ar fi fost modul omniprezenţei lui Dumnezeu în spaţiul universal, El ar fi fost împărţit în mod infinit şi doar o mică parte infinită din El ar fi prezentă în fiecare loc. Nu ar fi fost întreaga divinitate cea care ia la cunoştinţă acţiunile noastre şi ascultă la petiţiile noastre. Această noţiune este nefavorabilă evlaviei, şi este opusă adevăratului sens al Scripturii: „Ochii Domnului sunt peste tot, privind răul şi binele”22. „Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Sale sunt deschise la rugăciunile lor.”23

Există pasaje în Scriptură care vorbesc de Dumnezeu că s-a dus dintr-un loc în altul, despre apropierea şi depărtarea Sa, despre locuirea Lui în ceruri şi despre venirea Sa aproape de poporul Său, locuind în mijlocul lor. Acestea sunt în mod clar acomodări de limbaj; la fel cum ochii sau mâinile îi sunt atribuite Lui. Acestea se referă la manifestările prezenţei Sale în variatele Lui lucrări şi dispensaţii, în cadrul cărora astfel de schimbări au loc, aşa cum sunt exprimate acestea în mod corespunzător şi impresionant de acest limbaj.

Atunci când negăm o omniprezenţă materială a lui Dumnezeu, de parcă esenţa Sa ar fi divizată şi difuză, şi atunci când susţinem că întreaga divinitate este prezentă pretutindeni prin energia şi acţiunea Sa, nu trebuie să se înţeleagă faptul că noi negăm omniprezenţa esenţială a lui Dumnezeu. În oricare manieră ar fi prezentă undeva esenţa Sa, aceasta este prezentă pretutindeni. Care ar fi modul acestei prezenţe noi nu ştim. Noi nu cunoaştem esenţa minţii umane şi nici de modul prezenţei sale în trup; cu atât mai puţin am putea noi înţelege esenţa Dumnezeului infinit, sau modul omniprezenţei Sale. Faţă de această proprietate incomprehensibilă a naturii Sale, prin care El este capabil de a fi prezent în întregime în acelaşi moment cu fiecare dintre creaturile sale, fără o divizare a esenţei Sale şi fără a se muta din loc în loc, s-a acordat numele de imensitate. Esenţa lui Dumnezeu este imensă sau nemăsurată, pentru că este nemăsurabilă. Aceasta este nemăsurabilă deoarece este spirituală şi, prin urmare, nu are astfel de dimensiuni ca cele ce pot fi măsurate prin unităţi de măsură; şi pentru că, în oricare sens s-ar atribui acesteia anumite dimensiuni, aceste dimensiuni sunt nemărginite. Timpul are o dimensiune care nu se poate măsura cu metrul: şi putem spune despre timp că ar fi omniprezent. Acelaşi moment există în Europa şi America, pe Saturn şi în centrul pământului. Omniprezenţa timpului nu explică omniprezenţa lui Dumnezeu, însă ne poate ajuta să admitem posibilitatea omniprezenţei fără divizarea esenţei, sau mutarea din loc în loc. Însă omniprezenţa timpului nu este imensitate, căci timpul are măsura lui, şi un moment nu este eternitate.

Acesta nu este derogatoriu faţă de demnitatea şi slava lui Dumnezeu, a faptului că El este prezent pretutindeni. Există locuri murdare în care fiinţele umane ar prefera să nu se afle acolo, însă acesta nu afectează Divinitatea aşa cum îi afectează pe oameni. Razele de soare cad asupra lor fără a fi poluate, şi sfântul Dumnezeu nu poate fi contaminat de ele. Există scene de răutate de la care un om bun s-ar întoarce cu oroare, şi, în limbajul figurativ al Scripturii, Dumnezeu „are ochii mai curaţi încât nu pot să privească răul”24; totuşi, în alte locuri din Scriptură, limbajul care nu este mai puţin figurativ ne învaţă faptul că Dumnezeu îi priveşte atât pe cei răi cât şi pe cei buni25. El mărturiseşte în timp ce şi detestă.

Un om care crede cu sinceritate omniprezenţa lui Dumnezeu nu poate fi indiferent faţă de religie. A realiza faptul că Guvernatorul moral al universului este întotdeauna aproape, în toată sfinţenia şi puterea Sa, la fel de prezent cât nu ar mai fi în vreo altă parte, trebuie să trezească atenţia. Atunci când un simţ al vinei oprimă, prezenţa unei astfel de companii devine intolerabilă. Omul vinovat se zbate să fugă de prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iona; dar doctrina omniprezenţei lui Dumnezeu îl învaţă că încercare sa este fără de folos. Puterea cu care conştiinţa îl torturează pe omul vinovat, oriunde s-ar duce acesta, este teribilă; însă prezenţa lui Dumnezeu împotriva acelora care au păcătuit, şi peste care se îndreaptă mânia Sa, este totuşi mai tolerabilă. Pentru sufletul care este reconciliat cu Dumnezeu, doctrina este plină de consolidare. În fiecare loc, în fiecare condiţie, a avea cu noi un prieten atotputernic, un tată bun, este o sursă de confort şi de bucurie de nedescris. Nu trebuie să ne temem, deşi am trece prin foc sau ape, dacă Dumnezeu este cu noi. Chiar şi în vale umbrei morţii, nu ar trebui să ne temem de rău. În fiecare circumstanţă şi încercare, contribuie la sfinţenie a ştii că Dumnezeu este prezent.

SECŢIUNEA IV – ETERNITATEA ŞI IMUABILITATEA

DUMNEZEU ESTE VESNIC26


În cunoaşterea noastră despre obiectele care ne înconjoară, noi le includem nu numai starea lor prezentă, ci şi existenţa lor continuată şi schimbările prin care trec acestea. Unele lucruri trec prin faţa ochilor noştri, cum sunt viziunile de moment; altele, ca stâncile, soarele, stelele, durează mai multe generaţii de oameni. Câteva creaturi vii rămân în viaţă atâta cât trăieşte şi omul, însă scurtimea vieţii lui este un subiect de remarcă zilnică şi de reprezentări scripturale impresionante27. Durata divinităţii este arătată în contrast astfel: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica ÎNAINTEA TA.”28 O mie de ani includ multe din generaţiile normale de oameni; totuşi, în comparaţie cu durata lui Dumnezeu, despre ei se spune că sunt „ca ziua de ieri care a trecut, şi ca straja de noapte”29. Ziua de mâine, în timp ce reprezintă viitorul, poate apărea înaintea noastră ca o durată de lungime considerabilă; dar ziua de ieri, atunci când a trecut, cât de scurtă este! O oră din zi, umplută cu o mare varietate de incidente, care poate ar necesita multe ore pentru a putea fi descrisă, este măsurată în viziunea noastră; însă cât de scurt, cât de contractat este un ceas din noapte, în care noi dormim şi ne trezim şi nu ştim că timpul a trecut! Aşa este pentru Dumnezeu şi lunga perioadă de o mie de ani. Pentru a identifica concepţia noastră despre eternitatea lui Dumnezeu, aceasta este contrastată cu durata acelor lucruri naturale care par a poseda cea mai mare stabilitate: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaş; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”30 Dar atunci când ne-am lărgit concepţiile noastre la maxim, ele tot vor eşua să priceapă vastul subiect. Noi ne întindem gândurile înainte şi înapoi, însă nu apare nici un început sau un sfârşit al existenţei lui Dumnezeu. Pentru a ne uşura imaginaţia noastră întinsă, şi a opri efortul fără de folos de a înţelege ceea ce este incomprehensibil, noi aducem în discuţie ideea negativă – nu-i început, nu-i nici sfârşit. Durata fără început şi fără de sfârşit devine expresia eternităţii lui Dumnezeu.

Că fiecare lucru, în afară de Dumnezeu, are un început, este o doctrină a revelaţiei: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pamantul”31. Filozofia nu o poate contrazice această doctrină şi poate că nici să o demonstreze în întregime. Există însă manifestări de design, chiar şi în cadrul materiei neorganizate, în tipurile şi cantităţile care există, spre a căror folosinţă sunt acestea adaptate. Dacă materia este veşnică, sau un produs al şansei, de ce nu este aceasta produsul unui singur fel; şi de ce sunt tipurile de aceasta şi cantităţile proporţionale ale fiecăreia aşa de aparent un rezultat al designului? Revelaţia răspunde la aceasta prin declaraţia: „În înţelepciune Le-ai făcut pe toate”32.

În contemplarea lui Dumnezeu în calitate de Cauză Primară, noi considerăm existenţa Sa ca fiind necauzată. La fel cum privim înapoi prin trecutul duratei, până ce vom descoperi o existenţă care este fără de început, în acelaşi fel privim înapoi prin lungul lanţ al cauzei şi efectului până ce vom găsi vreo existenţă care este fără cauză. Cu toate acestea, uneori acest concept este îmbrăcat în limbaj care nu are nici o însemnătate negativă. Nefiind satisfăcuţi cu simpla idee negativă, fără cauză, oamenii învăţaţi se străduiesc să atribuie o cauză existenţei lui Dumnezeu şi să o reprezinte ca fiind în sine o cauză, sau că include în sine cauza sa. Ei exprimă acest lucru prin a spune că Dumnezeu este auto-existent. Acest mod de exprimare acomodează tendinţa noastră spre filozofare; dare se poate să nu transmită nici o altă idee inteligibilă decât aceea că existenţa lui Dumnezeu este fără nici o cauză.

O altă expresie filozofică, Dumnezeu există în mod necesar, pare a deţine un înţeles profund; dar atunci când ne străduim să-i explorăm adâncimile sale, se prea poate să descoperim în ea nici o idee inteligibilă decât aceea că Dumnezeu există şi că a existat din totdeauna. Existenţa Sa a lăsat ca întotdeauna non-existenţa Sa să fie imposibilă, deoarece este imposibil ca ceva să existe şi să nu fie, în acelaşi timp. Dacă filozofia merge dincolo de existenţa lui Dumnezeu, în căutarea unei cauze pe care ar necesita-o fiinţa Sa, aceasta se rătăceşte de la propria sa provincie. I-am putea permite acesteia să traseze relaţia dintre cauză şi efect atâta timp cât această relaţie este de găsit, însă atunci când aceasta a ajuns la existenţa necauzată a Celui veşnic, ar trebui să-i spunem, până aici şi nimic mai mult.

Eternitatea lui Dumnezeu a fost definită, existenţă fără de început, fără de sfârşit şi fără succesiune. Timpul este cu noi trecut, prezent şi viitor, însă existenţa lui Dumnezeu se crede a fi un acum perpetuu. Subiectul este dincolo de priceperea noastră, însă este cel mai raţional să concludem faptul că modul de existenţă a lui Dumnezeu diferă de cel al nostru, în ceea ce priveşte timpul, precum şi spaţiu; în plus, în timp ce El există în mod egal în fiecare punct din spaţiu, fără divizarea imensităţii Sale, în acelaşi fel egal există în fiecare moment din timp, fără o divizare a eternităţii Sale. Aceasta poate fi posibil relatată cu expresia Scripturii „locuieşte eternitatea”33. Noi trăim în timp, o aşezare cu apartamentele sale variate, şi trecem de la unul la altul în ordine, însă aşezarea lui Dumnezeu este o eternitate nedivizată. Durata vieţii noastre are părţile ei, pruncia, copilăria, vârsta de maturitate şi bătrâneţea, însă viaţa lui Dumnezeu este atât de indivizibilă ca şi esenţa Sa.

DUMNEZEU ESTE NESCHIMBABIL34


Doctrina eternităţii lui Dumnezeu şi aceea a imuabilităţii Sale, sunt aproape una de alta; şi dacă eternitatea Sa exclude succesiunea, aceasta ar trebui să excludă posibilitatea schimbării. Imuabilitatea se aplică nu numai la esenţa Sa, ci şi la atributele Sale. Spiritualitatea sa este întotdeauna aceeaşi, omniprezenţa Sa aceeaşi, şi la fel este şi cu celelalte. Scopul Său, de asemenea, este neschimbabil; acesta este numit „scopul Său vesnic”35. El spune: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare”36. Despre El se spune în Scriptură că i-a părut rău, însă în acelaşi capitol37 în care se spune că lui Dumnezeu i-a părut rău de două ori, se mai afirmă că „El nu este un om ca să se căiască şi să-i pară rău”. Nu putem presupune că scriitorul sacru a intenţionat să se contrazică pe sine palpabil în limita a câtorva versete. În acomodarea cu felurile noastre de vorbire, despre Dumnezeu se spune că se căieşte atunci când El efectuează o astfel de schimbare în lucrarea Sa aşa cum ar trebui de fapt, ca în acţiunile umane, să purceadă în urma pocăinţei. Pocăinţa, în oameni, implică întristarea minţii şi schimbarea faptelor. Cea dintâi este inconsistentă cu perfecţiunea lui Dumnezeu, însă ultima nu este. A distruge lumea prin potop nu a mai implicat deloc o schimbare în Dumnezeu decât aceea de a o crea mai întâi. Fiecare set a rezultat într-o mare schimbare, însă în ambele cazuri Dumnezeu a rămas neschimbabil. Nici un alt limbaj nu ar putea reprezenta aşa de impresionant oroarea lui Dumnezeu faţă de răutatea omului pentru a putea fi cauza potopului, ca cea folosită de istoricul sacru: „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima Lui”38.

Atunci când contemplăm la scurtimea vieţii umane şi la schimbarea continuă a tot ceea tot ceea ce avem de a face pe pământ, precum şi a altora, în timp ce trecem de la leagăn la mormânt, am putea foarte bine exclama, în timp ce vom privi la Dumnezeul cel veşnic şi neschimbător, „Doamne, ce este omul ca să te gândeşti la el”. Un sens al nimicniciei noastre comparative este în mod eminent favorabilă omenirii. Este nevoie de o perspectivă a eternităţii şi a imuabilităţii lui Dumnezeu datorită exerciţiului de încredere în El. Este o nebunie să te încrezi în bogăţii nesigure şi în lucrurile care pier în urma folosirii lor; dar noi ne punem cu înţelepciune încrederea în Dumnezeul cel viu. Oamenii cu care conversăm sunt trecători; condiţia vieţii este într-o schimbare perpetuă; noi suntem în toate relaţiile noastre faţă de lucrurile pământeşti ca şi cum ne-am afla pe suprafaţa unui ocean neliniştit; însă Dumnezeu este ca o stancă în mijlocul apelor care fluctuează; şi, în timp ce ne încredem fără şovăire în El, picioarele noastre stau ferme, şi nu putem privi fără descurajare la scena tulburătoare din jurul nostru. Oamenii în vârstă primesc reverenţa noastră, iar sfaturile lungii lor experienţe sunt foarte preţuite. Cine nu va venera pe Bătrânul de Zile, Dumnezeul veşnic, şi cine va respinge sfatul Lui „a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei”?39

Imuabilitatea lui Dumnezeu a fost făcută drept pretext pentru a restrânge rugăciunea înaintea Lui, însă aceasta este greşit. Chiar şi dacă dăruirea sau reţinerea binecuvântărilor dorite ar fi fost neafectate de rugăciune, mai rămân destule motive pentru perseverenţă în oferirea petiţiei. Sentimentul devoţional este acceptat de Dumnezeu şi profitabil sufletului. Dacă rugăciunea nu l-ar aduce pe Dumnezeu sufletului, acesta va aduce, cel puţin, sufletul la Dumnezeu. Un om dintr-o corabie, aflat pe o apă periculoasă, poate fi salvat prin intermediul unei frânghii aruncate spre el de la ţărm. Atunci când el o trage, deşi stanca de care este ancorată celălalt capăt al frânghiei nu vine înspre barcă, corabia vine înspre stancă. La fel şi rugăciunile aduc sufletul către Dumnezeu.

Dar nu este adevărat faptul că dăruirea sau reţinerea binecuvântării dorite să nu fie afectată de petiţia prezentată. Deşi Dumnezeu este neschimbabil, operaţia Sa se schimbă în efectul ei asupra creaturilor Sale, conform caracterului şi a circumstanţelor lor schimbătoare. Acelaşi soare întăreşte lutul şi topeşte ceara. Adam se afla în favoarea lui Dumnezeu înainte ca el să fi păcătuit, însă mai apoi era sub neplăcerea Sa. Atunci când un om se converteşte, el este scos de sub mânia lui Dumnezeu şi dus în starea de favoare cu El, şi acum toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui. În toate aceste lucruri Dumnezeu nu se schimbă. În trecut, Dumnezeu a acordat binecuvântări ca răspuns la rugăciune, şi imuabilitatea Sa încurajează speranţa că El va face la fel şi în vremea viitoare. Întregul Său plan a fost astfel conceput, în infinita Sa înţelepciune, încât multe din binecuvântările Sale sunt acordate doar ca răspuns la rugăciune. Legătura dintre rugăciune şi acordarea binecuvântării este aşa de fixată de programarea divină ca ceea dintre cauza şi efectul din cadrul lucrurilor naturale. Imuabilitatea lui Dumnezeu, prin urmare, în loc să fie un motiv pentru restrângerea rugăciunii, lasă rugăciunea într-o stare indispensabilă; pentru ca slabele noastre petiţii să aibă efectul lor înaintea lui Dumnezeu, conform scopului Său imuabil; şi a nega posibilitatea acestui lucru ar fi ca şi când am nega eficacitatea mijlocirii lui Hristos.

SECŢIUNEA V – OMNISCIENŢA

DUMNEZEU CUNOAŞTE TOATE LUCRURILE40


În stupiditatea lor, oamenii s-au închinat la zei făcuţi din lemn şi piatră, care deşi aveau ochi nu văd, urechi, dar nu aud; însă divinitatea pe care o face cunoscută Biblia este un Dumnezeu al cunoştinţei41. Chiar şi religia naturală învaţă că făcătorul şi guvernatorul lumii trebuie să deţină inteligenţă; iar degradanta idolatrie care venera păsările, fiarele cu patru picioare, şi târâtoarele, era contrar raţiunii, precum şi revelaţiei.

MODUL de cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate fi înţeles. Scriptura şi raţiunea unesc în învăţătură faptul că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre. Noi ne derivăm cea mai bună concepţie a cunoaşterii Sale din propriile noastre operaţiuni mintale; însă trebuie să fim atenţi a nu crede despre El ca fiind unul dintre noi. Aşa cum El diferă de toate creaturile, în modul de prezenţă şi de durată, la fel El diferă în modul de cunoaştere de toate celelalte fiinţe inteligente.

Dumnezeu nu capătă cunoaştere după modul nostru. Noi primim o cunoaştere despre obiectele externe prin intermediul simţurilor noastre trupeşti; însă Dumnezeu nu are trup şi nici organe de simţ ca ale noastre. Noi învăţăm cele mai puţin evidente relaţii dintre lucruri prin procesele raţiunii, care uneori sunt incomode şi laborioase, însă Dumnezeu nu se trudeşte să capete cunoştinţă, şi nu suferă de nici o întârziere în obţinerea ei. Toate lucrurile sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui42. Noi învăţăm mult prin mărturia altora, însă Dumnezeu nu depinde pentru cunoaştere de informaţia primită de la oricare din creaturile Sale. Noi obţinem cunoaştere a propriilor noastre operaţiuni mintale prin intermediul conştiinţei; şi, din moment ce acest nu necesită vreun proces de raţiune, şi nici de simţurile noastre trupeşti, sau de mărturia altora, aceasta ne poate da cea mai posibilă concepţie despre modul de cunoaştere al lui Dumnezeu. Toate lucrurile pe care El le cunoaşte sunt înaintea minţii Sale atât de imediate şi de complete cum sunt operaţiile minţilor noaste înaintea conştiinţei noastre; însă cele mai bune concepţii ale noastre sunt lipsite în mod infinit de subiectul incomprehensibil. Aşa cum sunt cerurile departe de pământ, atât de înalte sunt gândurile Lui de gândurile noastre43.

Dumnezeu nu îşi ţine cunoaşterea Sa în posesiune, după modul nostru. Cea mai mare magazie a cunoştinţei noastre este memoria, o facultate minunată cu care este înzestrată mintea umană. Fără de ea, toată cunoaşterea s-ar scurge din mine, aşa cum imaginea se duce dintr-o oglindă, atunci când cel ce a privit-o s-a depărtat de ea. Însă dacă durata lui Dumnezeu este fără succesiune, nu există, în Sine, nici un trecut de care să-şi amintească, şi prin urmare, memoria pentru El este ceva total diferit de ceea ce este ea pentru noi. Întregul Său mod de viaţă diferă aşa de mult de al nostru încât nu I-am putea atribui facultăţi umane fără a-I degrada divinitatea.

În cadrul studiului nostru despre atributele lui Dumnezeu, este important să ne reamintim, la fiecare pas al progresului nostru, că toate acestea sunt incomprehensibile pentru noi. Ar trebui să facem aceasta, nu doar de dragul omenirii, ci şi pentru a ne păzi de inferenţele eronate, care sunt pasibile să fie deduse din concepţiile noastre imperfecte despre natura divină. Este instructiv să notăm cât de departe elementele acestor concepţii sunt derivate din ceea ce ştim din propriile noastre minţi. Nici o combinaţie de astfel de elemente nu ne-ar putea oferi concepţii adecvate despre eterna şi infinita Minte. Chiar şi Sfintele Scripturi, care ni-L descoperă pe Dumnezeu, nu ne oferă concepţiile elementare necesare pentru o perfectă cunoaştere a lui Dumnezeu. Ele vorbesc fiinţelor umane în limbaj uman, iar cunoaşterea ce o împart este suficientă pentru necesităţile noastre prezente, şi capabile să ne înţelepţească înspre mântuire; însă ar trebui să ne reamintim că limbajul uman nu ne poate exprima ceea ce nu poate concepe mintea umană, şi, prin urmare, nu poate transmite o cunoaştere deplină a divinităţii.

O mare partea a cunoaşterii umane constă din simple negaţii. Exemplificări frecvente ale acesteia au loc în cadrul studiului nostru al atributelor divine. Noi nu putem ştii în mod pozitiv ceea ce este spiritualitatea lui Dumnezeu, însă ştim că aceasta nu este materie. Nu putem înţelege eternitatea lui Dumnezeu, însă în truda noastră de a o pricepe, noi ne întindem concepţia noastră pozitivă de durată la cea mai posibilă extindere, şi la această distanţă căutăm ajutor în ideile negative – fără de început, fără de sfârşit, fără succesiune. Aceste negaţii marchează imperfecţiunea cunoaşterii noastre. Cunoştinţa lui Dumnezeu este directă şi pozitivă şi El nu caută ajutor în negaţiile pe care noi le găsim a fi aşa de convenabile.

Dumnezeu nu-şi foloseşte cunoştinţa Sa după modul nostru. Pentru o corespunzătoare direcţionare a acţiunilor, cunoaşterea este necesară, ambele lucruri existând de fapt din lucruri din a căror existenţă este doar posibilă. Minţile noastre posedă ambele din aceste feluri de cunoaştere la un extindere limitată şi le folosim într-o manieră imperfectă. În cadrul studiului istoriei şi al geografiei noi căpătăm cunoaştere despre lucrurile care sunt, sau care au fost, în existenţa actuală. Aritmetica tratează numărul şi geometria magnitudinea, însă aceste două ştiinţe nu învaţă existenţa actuală a oricărui lucru. Prin a raţionamentul de la relaţiile abstracte şi proprietăţile lucrurilor, minţile noastre sunt capabile de a determina ceea ce ar exista sau ar trebui să existe în cazurile presupuse; şi prin acest proces, cunoştinţa noastră se extinde în departamentul lucrurilor posibile. Această cunoaştere este necesară pentru a alege şi, prin urmare, pentru acţiunea voluntară. Dacă ar fi posibil doar un singur lucru, atunci nu ar mai fi loc pentru a alege; iar noi trebuie să ştim lucrurile posibile înainte ca să le putem alege. Dumnezeu are o cunoaştere perfectă cu privire la lucrurile posibile, şi acestea depind de puterea Sa. El are, de asemenea, o perfectă cunoştinţă despre lucrurile actuale şi acestea depind de voia Sa. El a ştiut câte lumi avea să creeze şi câte feluri de plante şi animale, însă din toate acestea el a ales care dintre lumi, plante şi animale să existe. Conform modului nostru de concepţie, cunoştinţa lucrurilor posibile precede voia sau scopul lui Dumnezeu, iar cunoaşterea lucrurilor actuale o urmează pe aceasta. Noi însă nu îndrăznim să afirmăm că ar exista vreo succesiune de gândire în cadrul minţii divine. Despre felul cum Dumnezeu îşi foloseşte cunoaşterea, în sfat sau în acţiune, noi nu putem să înţelegem.

MĂSURA cunoştinţei lui Dumnezeu este nelimitată. El ştie toate lucrurile, toate lucrurile posibile şi toate lucrurile actuale. El se cunoaşte pe Sine în mod perfect, deşi este necunoscut de orice altă fiinţă. Atributele pe care ne străduim să le pricepem în zadar, El le înţelege în întregime. Căile Sale, pentru noi de necăutat, sunt toate cunoscute Lui de la începutul lucrărilor Lui. Toate creaturile sunt cunoscute Lui şi tot ceea ce aparţine de ele: îngerii cerului, oamenii care locuiesc pe pământ, şi orice lucru viu, chiar şi vrabia, sau tinerii corbi, El îi cunoaşte şi are grijă de ei cu atenţie. El înţelege gândurile minţii şi cercetează în întregime secretele fiecărei inimi.

Toate evenimentele, trecut, prezent şi viitor sunt cunoscute lui Dumnezeu. Despre lucrurile trecute se spune că El îşi aminteşte de ele; tot El revendică faptul preştiinţei evenimentelor viitoare, provocându-i pe falşii dumnezei de a se compara cu El în această privinţă44. Preştiinţa Sa despre evenimentele viitoare este dovedită de numeroasele preziceri conţinute în Biblie, care au purces de la El. Aceasta a fost dată israeliţilor45, ca regulă de distingere a unui adevărat profet al Domnului prin faptul că prezicerile Lui aveau să se împlinească; însă lor nu putea să li se acorde o preştiinţă din Dumnezeu, dacă Însuşi Dumnezeu nu o poseda.

Modul preştiinţei lui Dumnezeu noi nu îl putem înţelege. El vede lucrurile prezente nu aşa cum le vede omul, şi îşi aminteşte de trecut nu în maniera memoriei umane. Nu este, prin urmare, o surprindere faptul că noi nu putem pricepe modul Lui de cunoaştere, în special cel al preştiinţei Sale, în care noi, cel puţin, ne asemănăm cu El. noi avem ceva cunoştinţă despre prezent şi trecut, însă despre viitor nu avem nici o cunoştinţă absolută. Noi ştim cauzele existenţei prezente, din care noi deducem faptul că evenimente viitoare vor avea loc, însă o preştiinţă absolută a acestor evenimente viitoare noi nu o deţinem. Vreo cauză, de care poate că nu suntem conştienţi acum, s-ar putea să intervină şi să ne dezamăgească aşteptarea noastră. Fenomenul naturii, pe care noi îl aşteptăm cu cea mai mare încredere, cum este răsăritul soarelui, apariţia eclipsei, sunt cunoscute dinainte doar cu condiţia ca legile prezente ale naturii să continue să opereze, fără schimbare sau suspendare. Însă Autorul Naturii se poate interpune şi poate schimba ordinea prezentă a lucrurilor. Pe presupunerea că Dumnezeu are o cunoaştere perfectă a tuturor cauzelor ce operează acum, faptul că există legi fixate care determină succesiunea evenimentelor şi că Dumnezeu înţelege în mod perfect aceste legi, noi am putea pricepe faptul că Dumnezeu poate prezice în mod infailibil lucrurile ce o să vină. Nici o altă fiinţă decât Sine nu poate interveni în ordinea lucrurilor pe care El a stabilit-o. Acest mod de preştiinţă îl putem concepe, într-o anumită măsură, însă presupunerea pe care aceasta o implică, că toate lucrurile au loc conform unei ordini stabilite de secvenţă, mulţi nu sunt gata să îl admită. Ei susţin că evenimentele dependente de actul de voinţă al agenţilor liberi nu au loc şi, prin urmare, nu pot fi cunoscute mai dinainte după această manieră.


Unii, care adoptă perspectiva menţionată anterior, neagă faptul că Dumnezeu ştie mai dinainte evenimentele viitoare, depinzând pe voliţiunile umane. Ei îi atribuie cu toate aceste omniscienţă Lui, şi o înţeleg că aceasta este puterea de cunoaştere a tuturor lucrurilor. Ei spun că la fel cum omnipotenţa înseamnă puterea de a face toate lucrurile, fără facerea lor, la fel şi omniscienţa înseamnă puterea de a cunoaşte toate lucrurile, fără cunoaşterea lor. Există cu siguranţă o greşeală în limbaj. Aşa cum omnipotenţa semnifică întreaga putere, aşa omniscienţa semnifică întreaga cunoştinţă, şi Dumnezeu nu posedă omniscienţa, dacă El posedă doar puterea de a cunoaşte fără cunoaşterea în sine. Se poate pune întrebarea dacă, conform acestei teorii, Dumnezeu are de fapt puterea de a cunoaşte. Puterea lui Dumnezeu poate că a exclus astfel de evenimente neprevăzute din existenţă; dar, după deschiderea uşii, este dificil să înţelegem cum ar putea vreo putere să ştie mai dinainte ce lucruri vor intra, dacă ele sunt în natura lor de necunoscut mai dinainte. Însă cea mai puternic posibilă obiecţie minte împotriva acestei teorii, în aceea că ea este opusă întâmplării. Dumnezeu a prezis foarte multe evenimente dependente de voliţiunile agenţilor liberi imuabili şi, prin urmare, trebuie să le fi cunoscut mai dinainte. Aceia care au apărat această teorie, în legătură cu opinia că durata lui Dumnezeu este un acum veşnic, şi că aceasta nu vorbeşte strict nici de preştiinţa şi nici de post-ştiinţa din El, ceea ce fixează limite înguste omniscienţei divine. Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este de neschimbat, şi dacă El nu are nici o preştiinţă a evenimentelor neprevăzute, El nu poate avea o post-cunoaştere despre ele. Însă întreaga istorie a omenirii depinde de aceste evenimente neprevăzute, fiind plină de ele, evenimentele în sine depinzând de ele. Toată această teorie trebuie să fie un gol faţă de perspectiva lui Dumnezeu. Oamenii pot cunoaşte această teorie şi poate fi scrisă în zece mii de volume, însă Dumnezeu nu o cunoaşte, deşi El deţine puterea de a cunoaşte, El s-a determinat să nu o exercite. Oare cum va judeca atunci Dumnezeu lumea?

Fiinţele umane au două moduri de cunoaştere a evenimentelor trecute: unul prin memorie, iar celălalt prin deducerea existenţei lor din efectele care au urmat. Un om îşi aminteşte că o casă a ars, văzând flăcările arderii sale; un altul ştie că a ars pentru că îi vede scrumul. Într-un mod, memoria merge alături de linia timpului; într-altul, raţiunea merge alături de linia cauzei şi efectului. Singurul mod pe care îl avem pentru cunoaşterea evenimentelor viitoare este prin raţionamentul asupra unui proces. Fie că Dumnezeu are sau nu o metodă, mai degrabă analoagă pentru memoria sau percepţia noastră decât pentru raţiunea noastră; este imposibil pentru noi să determinăm acest lucru. Dacă El are, noi nu putem concepe aceasta deoarece nu există nimic asemănător acesteia în noi, însă absenţa unei astfel de puteri din noi nu oferă prin nici un fel de mijloc non-existenţa sa în Dumnezeu. Unii şi-au imaginat că Dumnezeu se uită prin panorama timpului şi vede evenimentele viitoare, aşa cum noi vedem un călător care se apropie atunci când el încă se mai află la o distantă oarecare de noi. Dar cazurile nu sunt analoge. Îl vedem pe călător venind, nu că va veni, ceea ce este prezent, în legătură cu timpul, şi nu ceea ce este viitor. Despre sosirea sa, un eveniment viitor, noi putem ştii doar printr-un proces de raţiune. Presupunerea este că Dumnezeu are o percepţie imediată a evenimentului viitor, fără ca vreun proces de raţiune să intervină. A spune că El vede acest lucru este exprimat în mod figurativ, însă aceasta nu îl explică.

Doctrina care susţine că nu există succesiune în eternitatea lui Dumnezeu, nici nu explică şi nici nu neagă preştiinţa Sa. 1. Aceasta nu o neagă. Unii au susţinut că nu există, vorbind cu stricteţe, nici preştiinţă şi nici post-cunoaştere cu Dumnezeu; aceasta poate fi de admirat, în special dacă preştiinţa implică în mod necesar succesiunea gândului. Însă preştiinţa pe care noi o atribuim lui Dumnezeu nu este cunoaştere antecedentă la altceva din mintea divină, ci cunoaştere antecedentă evenimentului preştiut. Din cunoştinţa lui Dumnezeu prezicerile despre evenimentele viitoare au purces. O astfel de cunoştinţă, într-o minte umană ar fi preştiinţă, iar în limbajul uman acesta i-ar fi numele corespunzător. 2. Aceasta nu o explică. Doctrina învaţă că toate timpurile şi evenimentele, din trecut, prezent şi viitor sunt ca şi prezente înaintea lui Dumnezeu. Răsturnarea Babilonului de către Cirus şi prezicerea lui Isaia despre aceasta, sunt ambele evenimente istorice; şi, tot asemenea acestuia este presupus a fi fost ca şi lucruri prezente pentru mintea lui Dumnezeu de la începutul lumii. Acum, faptul că răsturnarea a fost prezentă în mintea lui Dumnezeu, nu ar putea fi cauza revelaţiei date profetului precum şi a prezicerii care a urmat; căci conform doctrinei, prezicerea era deja mult mai prezentă în mintea lui Dumnezeu precum era şi evenimentul prezis şi, prin urmare, existenţa sa trebuie să fi fost cu atât mai mult presupusă în ordinea cauzei şi efectului. De aici, pentru a da socoteală de aceasta, sau oricare altă prezicere, noi suntem constrânşi să admitem că Dumnezeu are un mod de pre-cunoaştere, în a cărei natură doctrina acelui acum perpetuu nu ne oferă nici un înţeles.

Dar de ce să ne consolăm pe noi înşine în speculaţii zadarnice, sau să ne obosim cu eforturi nedorite? Suntem ca nişte copii care ne facem drum prin ocean, ca să învăţăm adâncimile sale prin măsura micii lor staturi, şi care exclamăm, aproape la primul pas, O! Ce adânc este! Chiar şi Pavel, când se lupta să adâncească acest subiect a exclamat: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”46

În comparaţie cu inteligenţa infinită a lui Dumnezeu, cât de mică este toată cunoştinţa umană! Noi îl cinstim pe Newton şi pe alţi giganţi ai intelectului care au apărut în cadrul progresului rasei noastre, însă cea mai înaltă slavă a lor a fost aceea de a cunoaşte aşa de puţin de căile lui Dumnezeu. Fie ca fiecare putere a minţilor noastre să se plece înaintea infinitei Sale cunoaşteri, cu adâncă umilinţă şi adorare devotată. Noi ne studiem propriile noastre minţi şi descoperim în ele multe lucruri pe care nu le putem explica; iar atunci când folosim puţina lor cunoaştere faţă de ceea ce putem realiza, în cadrul eforturilor noastre laborioase de a înţelege ceva despre Dumnezeu, o importată parte a folosirii ei constă în a ne convinge că noi nu-l putem găsi pe Dumnezeu, şi că gândurile Lui nu sunt ca şi ale noastre.

În calitate de fiinţe inteligente, putem contempla omniscienţa lui Dumnezeu cu o admiraţie devotată; în calitate, însă, de fiinţe vinovate ar trebui să ne temem şi să ne cutremurăm înaintea acesteia. El vede locurile cele mai ascunse ale inimii. Gândurile de ură pe care nu le dorim ca un tovarăş-vierme să le ştie, sunt toate cunoscute Lui, şi fiecare gând, cuvânt şi faptă El şi-o aminteşte şi o va aduce la judecată. Cât de teribilă este acest atribut al Marelui Judecător, care va expune secretele fiecărei inimi, şi va răsplătii pe fiecare om conform faptelor sale, deşi neobservate sau uitate de oameni!

Însă cu toată veneraţia pe care o investim în ea, acest atribut al Naturii Divine, este încântător pentru omul pios. El se bucură în a spune, Tu, Dumnezeule, mă vezi. El se roagă, Încearcă-mă şi vezi dacă sunt pe vreo cale greşită şi du-mă pe cale veşniciei. Încântat el se dedică pe sine ghidării Aceluia care are toată cunoştinţa. Conştient fiind de propria orbire şi întunecare, el nu ştie pe care cale să apuce, sau ce este cel mai bun pentru el, dar el se pune pe sine, fără vreo încredere neclintită, în mâinile Dumnezeului omniscient.

SECŢIUNEA VI - OMNIPOTENŢA

DUMNEZEU ESTE CAPABIL DE A FACE TOT CEEA CE-I PLACE47


Prima noastră idee despre putere probabil că este derivată din controlul pe care îl deţinem asupra muşchilor, şi de folosirea de ei, pentru a produce efecte asupra lucrurilor despre noi. Mădularele şi vocea noastră devin instrumentele puterii noastre şi, în folosirea lor pentru atingerea scopului nostru, apare noţiunea de putere. Noi transferăm această noţiune şi o încadrăm în concepţia pe care o formăm despre alte fiinţe inteligente ca noi; şi aceasta devine astfel un element din concepţia noastră despre divinitate. În lumea materială, cauzele sunt urmate de efectele lor într-o manieră similară cu cea în care efectele sunt produse de mişcarea mădularelor noastre, iar despre cauzele materiale se spune că deţin putere. Astfel vorbim despre puterea aburului, sau al unui motor.

Cu bine ştim că puterea noastră este limitată. Multe lucruri pe care le încercăm noi eşuăm în a le realiza. A concepe omnipotenţa, noi introducem, ca şi în alte cauze, ideea negativă, fără cădere. Totuşi, aceasta nu exclude ideea de încercare, dorinţă, sau voinţă. Aceasta nu derogă nimic din omnipotenţa lui Dumnezeu, a faptului că El nu realizează ceea ce nu doreşte sau nu voieşte să realizeze. Este imposibil pentru Dumnezeu ca să mintă, sau să se nege pe Sine, însă acestea sunt lucruri pe care El nu le place să le facă, deoarece sunt inconsistente cu perfecţiunile Sale morale. Nici înfăptuirea acestor lucruri nu ar fi o indicaţie a puterii supreme. Este de asemenea adevărat că Dumnezeu nu poate face lucrurile care implică contrazicere în ele insele; de exemplu, a face un lucru să fie şi a nu fi, în acelaşi timp, să facă un cerc care să fie în acelaşi timp şi pătrat, etc. Dacă puterea infinită eşuează în realizarea acestor lucruri, eşuează nu datorită faptului că ea este finită, ci datorită faptului că lucrurile sunt imposibile. Nici o măsură a puteri nu ar putea veni mai aproape de succes. Impotenţa este la fel de bună ca şi omnipotenţa pentru realizarea imposibilităţilor.

Suntem umpluţi de veneraţie în contemplarea omnipotenţei lui Dumnezeu. Atunci când auzim vocea tunetului Său în ceruri, sau simţim cutremurul de pământ sub locaşul picioarelor Lui, ce multe gânduri solemne despre lucrurile divine ne umplu minţile noastre! De la ruperea de nori, şi de la cutremurul de pământ, să privim înapoi spre puterea care a adus creaţia la fiinţă, şi înaintea la acea arătare a puterii Sale pe care o vom mărturisi în ziua de pe urmă. Oare cine nu se va teme de o astfel de fiinţă? Minţile noastre îşi exercită puterea lor prin trupurile noastre, faţă de care, prin urmare, exerciţiul ei imediat este limitat; căci noi nu putem adăuga o palmă la statura noastră sau să facem un fir de păr alb sau negru. Însă Dumnezeu are totul din univers sub controlul Său imediat şi perfect. El nu are nevoie de instrumente, de nici un ajutor mecanic, de nici o serie de dispozitive, ci la voia Sa lucrul se face, fie că este vorba de producerea unui microorganism, sau de crearea unei lumi. În voia noastră, se mişcă un deget, însă la voia lui Dumnezeu, o planetă este aruncată în orbita sa, cu o forţă pe care bomba de artilerie ar produce doar o vagă concepţie. Uraganele, care mătură pământul şi care ridică locuinţele şi chiar şi trupurile oamenilor în aer, au puterea lor. Oceanul, care se distrează cu marile vapoare, are puterea ei. Vulcanul, care izbucneşte cu o aşa de mare grandoare, are propria sa putere. Însă atunci când am combinat forţa aerului, a oceanului şi a focului subteran, ar trebui să o înmulţim cu numărul de astfel de agenţi care operează în întreaga lume din vastul imperiu al lui Dumnezeu, înainte ca să putem începe să concepem în mod adecvat omnipotenţa Sa. Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale; dar tunetul lucrării Lui puternice cine-l poate înţelege?48

SECŢIUNEA VII – BUNĂTATEA

DUMNEZEU ESTE INFINIT DE BUN49


Bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum este exercitată ea faţă de creaturile Sale, este adesea exprimată în Scripturi prin termenul dragoste. Dragostea este distinsă ca bunăvoinţă, milostenie, sau satisfacţie. Bunăvoinţa este dragostea în intenţie sau dispoziţie; milostenia este dragostea în acţiune, sau conferirea beneficiilor sale; şi satisfacţia este aprobarea de acţiuni bune sau dispoziţii. Bunătatea, exercitată faţă de cei nevrednici, este numită har; faţă de cei în suferinţă, este numită milă sau compătimire. Ultimul termen asociază ideea că suferinţa, sau răspunderea de a suferi, apare din dreapta neplăcere a lui Dumnezeu.

Bunătatea implică o dispoziţie de a produce fericire. Noi suntem conştienţi de durerea şi de plăcerea din noi, şi ştim, la un anumit nivel, că putem produce plăcere sau durere şi altora. Plăcerea continuată este fericire, durerea continuată, mizerie. Dumnezeu este capabil să producă fericire sau mizerie, când şi la ce extindere îi place Lui. Care dintre acestea sunt dispoziţia naturii Sale infinite de a le produce?

Bunătatea lui Dumnezeu poate fi argumentată din manifestările acesteia în lucrările creaţiei. Lumea este populată cu fiinţe simţitoare, capabile de plăcere, iar sursele de plăcere sunt oferite pretutindeni pentru ei. Fiecare simţ al fiecărui animal este un orificiu de plăcere, şi pentru fiecare simţ sunt oferite mijloacele de plăcere. Ce le dă Dumnezeu ele adună, mâna Sa deschisă revarsă mulţumire în existenţa lor în fiecare moment. Când luam în considerare creaturile vii de nenumărat care, în acest moment, primesc plăcere din diferite şi abundente magazii pe care le-a oferit puterea Sa creatoare, şi când reflectăm asupra faptului că acest pârâu de mărinimie a curs continuu de la crearea lumii, am putea cu siguranţă lua în considerare fântâna din care acesta a izvorât ca fiind infinitul.

Aceasta demonstrează bunătatea lui Dumnezeu prin faptul că plăcerile de care se bucură creaturile Sale nu vin în mod întâmplător, ci sunt în mod manifestat rezultatul unui mecanism. Alimentele ar hrăni fără plăcerea experimentată în mâncare. Noi am fi putut fi astfel constituiţi încât să fim călăuziţi să o luăm din foame, şi să o primim cu durere, însă cu mult mai puţin ar fi produs dorinţa după ea. Dar Dumnezeu a supra-adăugat plăcerea acolo unde aceasta nu era absolut necesară, şi a făcut din însăşi sursa de existenţa a animalelor o sursă de gratificare perpetuă.

Aceasta adaugă greutate forţei acestui argument, a faptului că indicaţiile designului rău-voit nu se găsesc în lucrările lui Dumnezeu. Durerea este, într-adevăr, adesea experimentată, însă nu pare a rezulta din argumentul special făcut pentru primirea acesteia. Nu există nici un organ al trupului nostru spre care să arătăm şi să putem spune că acesta ar fi fost proiectat special pentru a ne oferi durere.

Simpla satisfacţie animală nu este cel mai mare lucru pe care îl acordă Dumnezeu. Pentru creaturile Sale inteligente El le-a deschis o altă sură în cadrul alergării şi achiziţiei de cunoştinţă. Noi avem nevoie de cunoştinţă aşa cum avem nevoie de hrană, şi am putea fi conduşi să o căutăm de o necesitate dureroasă, fără a deriva vreo plăcere din ea. Dar aici, din nou, bunăvoinţa Creatorului este manifestată. Plăcerea este supra-adăugată atunci când câştigăm cunoştinţa necesară; iar atunci când progresul a atins limita necesităţilor noastre, plăcerea nu încetează. Apetitul intelectual nu este niciodată suprasaturat spre aversiune.

Însă Dumnezeu ne-a făcut să fim susceptibili de o plăcerea mai înaltă şi mai nobilă în cadrul exerciţiului de virtute şi religie. Acestuia El i-a adaptat natura noastră morală, făcându-ne astfel capabili atât de exerciţiu cât şi de încântare. Pentru exerciţiul virtuţii şi al religiei, constituţia societăţii umane, şi relaţiile variate pe care le susţinem în cadrul organizării ei oferă ocazii abundente; iar în sensul moral al omenirii, şi a aprobării pe care o extrage virtutea, chiar şi atunci când nu i se atribuie în mod spontan vreun tribut, se deschide o sursă de mulţumire. În exerciţiul adecvat al puterilor noastre morale, noi suntem capabili de a iubi şi de a ne bucura de Dumnezeu şi, prin urmare, de experimentarea fericirii care transcende în mod infinit toate celelalte plăceri. Acest ocean de plinătate infinită, această sursă de fericire externă şi fără de sfârşit, prezintă o demonstrare deplină a bunătăţii infinite a lui Dumnezeu. Şi această mulţumire, de asemenea, nu dezgustă niciodată ci, odată cu progresul ei, creşte şi încântarea.

Doctrina bunătăţii lui Dumnezeu, în pofida abundentelor ei dovezi, este însoţită cu dificultăţi. Deşi fiinţele conştiente nu sunt aprovizionate cu organe pregătite special pentru a primi durerea, ele au organe pentru producerea ei, ceea ce este fără îndoială rezultatul unui mecanism. Colţii şerpilor şi acele insectelor sunt instanţe de acest fel; la acestea se poate adăuga ghearele şi colţii, sau ciocurile, cu care animalele carnivore îşi sfâşie prada. Cu ar trebui să fie reconciliată existenţa unor astfel de mecanisme producătoare de durere cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu? Cum am putea explica, în armonie cu această doctrină, suferinţa pe care o indură animalele din cadrul violenţei altora, din foame, răceală şi boală? Mai presus de toate, cum am putea reconcilia nenumăratele mizerii cu care este umplută societatea umană, în fiecare rang şi condiţie a vieţii? Dacă Dumnezeu este infinit de bun, de ce începe viaţa umană în durere şi se încheie în durere, şi este supusă durerii în întregul ei curs?

Aceste dificultăţi sunt de o magnitudinea prea mare pentru a putea fi trecute cu vederea. Ele îngreunează înţelegerea şi tulbură inima şi, prin urmare, necesită o atentă şi sinceră considerare. Următoarele observaţii sunt oferite pentru a proteja inima împotriva influenţei lor.

1. Admite existenţa dificultăţilor în întreaga lor forţă şi apoi ce? Ar rezulta faptul că Dumnezeu este o fiinţă rău-voitoare? Dacă ar fi fost aşa, dovezile rău-voinţei Sale ar fi abundente, aşa cum sunt cele ale bunătăţii Sale. Ar trebui să găsim pretutindeni simţuri animalice adaptate spre a fi orificii de mizerie, iar obiectele acestor simţuri fiind toate adaptate pentru a da durere. Ar rezulta din aceasta că Dumnezeu este indiferent de faptul dacă creaturile Sale sunt sau nu fericite sau mizerabile? Numeroasele clauze care sunt întocmite cu o referinţă manifestată faţă de plăcerea animală interzic această presupunere. Este oare Dumnezeu un capricios atunci? Această concluzie este înlăturată de faptul că acea suferinţă care există în lume merge cot la cot cu plăcerile ei; fericirea şi mizeria sunt împletite una cu alta şi formează părţi ale aceluiaşi sistem. Prin rezumarea întregului, descoperim că viaţa animală are mai multă plăcere decât suferinţă, şi că durerile ei sunt, în majoritatea cazurilor, incidentale. În experienţa noastră de zi cu zi, binecuvântările sunt revărsate peste noi în mod continuu, iar atunci când vine suferinţa, suntem adesea conştienţi că aceasta apare în urma abuzului nostru de bunătatea lui Dumnezeu, şi nu există, prin urmare, nici un argument împotriva sa. În multe alte cazuri, descoperim suferinţa prezentă favorabilă binelui viitor; şi avem motiv să credem că întotdeauna va fi aşa, dacă am indurat-o cu un spirit adecvat, şi am fi făcut o ameliorarea înţeleaptă a acesteia. Prin urmare, atunci când are loc suferinţa, tendinţa benefică pe care nu o putem descoperii, aceasta ne îndeamnă să ne amintim că noi înţelegem doar o mică parte din calea lui Dumnezeu. Am descoperit că oricare alt atribut al naturii Sale este incomprehensibil pentru noi, şi nu ar trebui să ne surprindă faptul că şi bunătatea Lui este la fel.

Suferinţele pe care le experimentăm în noi înşine, sau le vedem în alţii, devin o ocazie de încercare a credinţei noastre. Pentru înţelegerea unui copil, disciplina tatălui său poate apărea a fi nici înţeleaptă şi nici bună. Indulgenţele care sunt solicitate pot fi respinse; în acelaşi fel trudele şi privaţiunile, extrem de mult de nedorite, pot fi impuse. În aceste circumstanţe, este datoria copilului să destăinuiască acolo unde nu înţelege. Aşa că noi ar trebui să exercităm credinţa în înţelepciunea şi bunătatea Tatălui nostru ceresc, şi să credem că ale Sale căi sunt pline de bunătate, chiar şi atunci când ele sunt enigmatice. Se vede destul din bunătatea Sa oriunde altundeva pentru a ne satisface de existenţa sa atunci când misterul o ascunde din vedere.

2. Nu se poate dovedi că un amestec adăugat de durere cu marea măsură a plăcerii pe care Dumnezeu o acordă peste creaturile Sale să fie consistent cu bunătatea Sa. Insecta din timpul zilei şi nemuritorul din apropierea tronului lui Dumnezeu, ambele îşi derivă mulţumirea din aceeaşi bunătate infinită. Dacă insecta care trăieşte aşa puţin îşi petrece puţinele ei ore în razele de soare fără durere, şi mai apoi să fie anihilată fără durere, dificultatea care ne incomodează acum pe noi nu s-ar putea aplica cazului ei. Existenţa sa, umplută de plăcere, ar corespunde cu noţiunile noastre despre bunătatea Creatorului, iar limitarea, sau fiecare mică măsură a plăcerii sale, nu ar combate faptul că sursa din care purcede este infinită. Acum, dacă o creatură de orice al tip ar avea plăceri de sute de ori mai mari, cu o domolire de o măsură de durere, existenţa sa, ca întreg, este cu 99 de ori mai de dorit decât cea a unei insecte. Ar trebui oare să negăm atunci că această existenţă purcede din bunătatea divinităţii? Dacă durerea formează o parte a aceluiaşi sistem ca şi plăcerea, noi ar trebui să le atribuim acestea aceluiaşi autor; şi animalul care mai are 99 de măsuri de plăcere nu are un drept mai mult de a se plânge de o singură domolire prin indurarea durerii, atunci insecta presupusă ar trebui să se plângă de absenţa celor 99 de măsuri de care cea mai favorizată creatură se bucură. Această considerare ne-ar putea satisface faptul că prezenţa unei anumite dureri, conectată cu un amănunt mult mai mare de plăcere, nu este consistentă că doctrina că Dumnezeu este infinit de bun. În plus, este perfect de imaginabil faptul că durerea poate, în anumite cazuri, să sporească plăcerile noastre, aşa cum alinarea din suferinţă ne oferă mulţumire ulterioară mult mai excelentă: şi în alte feluri, pe care nu suntem capabili să le înţelegem, durerea poate produce un rezultat folositor. În această privinţă, existenţa durerii nu poate fi inconsistentă cu bunătatea lui Dumnezeu.

3. O mare parte a suferinţei din lume este în mod clar efectul păcatului, şi trebuieşte considerată ca o pricinuire a justiţiei divine. Judecata lui Dumnezeu revendică scop pentru exerciţiul său, la fel cum o face şi bunătatea. Bunătatea lui Dumnezeu este infinită, dacă aceasta conferă fericire atâta cât ea este consistentă cu alte perfecţiuni ale naturii Sale. Aceasta este o teorie favorită pentru unii, faptul că Dumnezeu ţinteşte spre cea mai mare cantitate posibilă de fericire din univers; faptul că El îngăduie răul este doar pentru că recunoaşterea răului produce în final o mai mare cantitate de fericire decât ar face-o excluderea acestuia. Conform acestei teorii, judecata în sine este o modificare a bunăvoinţei, iar durerea indurată de o fiinţă este produsă din dragoste ca întreg. Fie că judecata ar fi o modificare a bunăvoinţei, sau un atribut distinct, revendicările sale trebuiesc să fie luate în considerare; iar bunătatea nu încetează să fie bunătate, deoarece aceasta nu răstoarnă guvernarea lui Dumnezeu sau să se opună la alte perfecţiuni ale Lui.

Unele persoane atribuie suferinţele animalelor brutale păcatului omului, însă Scripturile nu învaţă în mod clar această doctrină, şi am arătat că durerea pe care o îndură brutele, poate fi altfel reconciliată cu bunătatea lui Dumnezeu. Că animalele ar suferi datorită păcatului omului este cu claritate descoperit din cadrul cruzimii pe care o experimentează acestea adesea din partea mâinilor umane, însă a afirma că toate suferinţele lor au purces din această cauză nu este aşa de clar. Doar dacă nu s-ar fi schimbat cumva ordinea lucrurilor în momentul căderi omului, ulii aveau ghearele şi ciocurile lor din ziua când au fost creaţi, şi le-au folosit înainte ca omul să păcătuiască, atunci când luau şi devorau alte păsări pentru hrana lor; deci, prin urmare, durerea şi moartea din animalele brutale nu a intrat în lume prin păcatul omului. Animalele au, ca întreg, o existenţă fericită. Lipsite de anxietate, remuşcări, şi de frica de moarte, ele se bucură, cu mare savoare, de plăcerile pe care Creatorul lor le-a oferit lor; şi aceste nu este cu mai puţin un dar al bunătăţii Sale infinite, deoarece el este limitat în cantitate, sau potolit de vreun amestec de durere.
4. Poate fi că bunătatea lui Dumnezeu nu este doar simpla iubire a fericirii. În această perspectivă, fericirea nu poate fi singurul bine, sau chiar marele bine. El Însuşi este perfect de fericit; totuşi această perfecţiune a naturii Sale nu ne este prezentată nouă, în cuvântul Său, ca fiind singura bază, sau temelia principală, pe care şade revendicare Sa la cinste şi închinare divină. Oştirile cerului Îi atribuie sfinţenie şi I se închină datorită acesteia, nu datorită fericirii Sale. Dacă am putea contempla faptul că El este un suprem fericit, însă a cărui fericire să derive din cruzime, falsitate şi nedreptate, noi am avea nevoie de o natură diferită decât cea pe care El ne-a acordat-o, şi o Biblie diferită pentru a ne direcţiona de la ceea ce ne-a dat El, înaintea ca noi să îi putem oferi Lui adorarea sinceră şi din toată inima. În cadrul reglării comportamentului nostru, atunci când plăcerea şi datoria sunt în conflict reciproc, ni se cerem să o alegem pe a doua, şi aceasta a făcut adesea testul ascultării noastre. Pe acelaşi principiu, dacă ar fi puse înaintea noastră o viaţă întreagă de datorie şi una de plăcere, ca să alegem dintre ele, am fi solicitaţi să preferăm sfinţenia în ciuda fericirii. Aceasta se acordă prin urmare cu judecata lui Dumnezeu de a nu privi fericirea ca fiind cel mai mare bine; iar producerea celei mai mari posibile cantităţi de fericire nu ar fi trebuit să fie obiectul Său primar în cadrul creării lumii. Am putea conclude faptul că bunătatea Sa nu este o duioşie slabă care consolează creaturile Sale, şi administrează spre plăcerea lor, neluând în seamă conduita şi caracterul lor moral. Aceasta ţinteşte în fericirea lor, însă într-o subordonare cu un scop mai înalt şi mai nobil. Conform ordinii lucrurilor pe care El le-a stabilit, este ceva imposibil pentru o fiinţă nesfântă să fie fericită, şi această ordine este în acord cu bunătatea lui Dumnezeu, care are ca scop, nu doar simpla fericire a universului Său, ci bunăstarea sa, în cel mai bun posibil sens.

Dacă aceste perspective sunt corecte, mizeriile pe care păcatul le-a introdus în lume, în loc să dezaprobe bunătatea lui Dumnezeu, ar fi purces din aceasta şi o demonstrează. Acestea sunt mijloace folosite de Tatăl tuturor, în cadrul disciplinării marii Sale familii, pentru a o împiedica de la cel mai mare dintre toate relele. În mod precis această folosinţă a înţelepciunii din lucrurile de mai sus ne învaţă ce să facem cu judecăţile şi ameninţările Sale; iar atunci când aceste mijloace îngrozitoare ne-au învăţat răul păcatului, şi au fost binecuvântate pentru noi ca mijloace de sfinţire, am putea percepe în ele că sunt o manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu.

5. A deduce infinitatea bunătăţii lui Dumnezeu din efectele sale, trebuie să le privim în totalitate. Perfecţiunea judecăţii Sale apare în adaptarea sa minuţioasă şi precisă faţă de fiecare caz în particular. Fiecare parte a administrării Sale trebuie să fie găsită, atunci când este dusă la linia de corectitudine pentru comparare, a fi în acord cu aceasta în exactitate. Dar aşa cum se întâmplă în cadrul estimării lungimii unei linii, noi nu îi examinăm părţile sale, aşa că infinitatea bunătăţii lui Dumnezeu trebuieşte apreciată din totalitatea efectelor sale, în acelaşi fel cum ne dăm seama de puterea lui Dumnezeu, nu dintr-un bob de nisip, ci din întreaga întindere a creaţiei.

Pentru a pricepe acest subiect vast avem nevoie de însăşi mintea infinită a lui Dumnezeu. În cadrul evenimentelor care acum par a fi pentru noi întunecate şi misterioase, seminţele beneficiilor viitoare faţă de creaturile Sale pot fi ascunse, ceea ce va produce mai apoi roada lor aferentă, pentru folosinţa inteligenţelor de admirare şi de adorare. Părţile marelui Sistem sunt aşa de minunat ajustate una faţă de alta încât nici o fiinţă finită nu poate îndrăzni să spună că aceasta este inutilă, sau aşa de dăunătoare sau dureroasă. De ce a făcut Dumnezeu o astfel de ordine precisă a creaturilor Sale care locuiesc împreună cu noi în lume, şi de ce El le-a rânduit acestora variate moduri de viaţă, cu avantajele şi inconvenienţele specifice fiecăreia, despre aceste lucruri nu suntem capabili a spune ceva; şi chiar dacă ne-am asuma să spunem motivul pentru care El a făcut toate creaturile, noi am putea atribui un motiv pe care credem că îl înţelegem, dar despre care, în realitate, nu ştim decât puţin. Dacă inteligenţa unită a universului şi-ar putea ridica vocea spre Dumnezeu, ca vocea unei creaturi, şi să spună, „De ce m-ai creat aşa?” aceasta ar îndrăzni cu lipsă de pietate. Cât de nepotrivit este prin urmare pentru om, care este un vierme, să acuze înţelepciunea şi bunătatea Făcătorului său!

Bunătatea lui Dumnezeu este atributul naturii Sale, care, mai presus de toate celelalte, atrage afecţiunea inimilor noastre. Suntem umpluţi cu veneraţie faţă de eternitatea, omniprezenţa, omniscienţa şi omnipotenţa Sa; însă ne putem imagina toate aceste atribute dacă sunt conectate cu acele calităţi morale care le-ar face antipatice. Dar bunătatea lui Dumnezeu, în timp ce este îngrozitoare şi mare, este în acelaşi timp şi puternic de atrăgătoare. Atunci când acest lucru este înţeles în sensul ei adecvat, nu doar ca iubire a fericirii, îl lasă pe Iehova să fie centrul propriu al universului moral. Aceasta este ceea ce atrage acum inimile tuturor sfintelor inteligenţe în ceruri, şi aceasta atinge acel loc înalt şi sfânt chiar dacă pe pământ este sau nu cel mai frumos şi mai excelent; şi dacă inimile cuiva resping acest centru, şi se retrage mai apoi din el, ele sunt „stele rătăcitoare, pentru care este rezervată negreala întunericului veşnic”.

SECŢIUNEA VIII – ADEVĂRUL

DUMNEZEU ESTE O FIINŢĂ DE ADEVĂR INVIOLABIL50


Adevărul lui Dumnezeu include veridicitate şi credincioşie: - veridicitatea este declaraţia Sa a lucrurilor aşa cum sunt ele, iar credincioşia este împlinirea exactă a promisiunilor şi a ameninţărilor Sale. Oamenii greşesc adesea în cadrul mărturiei lor despre greşeala faptelor şi eşuează prin inabilitatea de a împlini promisiunile pe care le-au făcut cu intenţii cinstite. Omniscienţa lui Dumnezeu face ca greşeala pentru El să fie imposibilă, iar omnipotenţa şi imuabilitatea Sa fac din împlinirea intenţiilor Sale ceva sigur. Adevărul, în calitate de atribut moral, este acordul dintre ceea ce este rostit cu mintea vorbitorului. Noi nu acuzăm niciodată pe oameni de dorinţa de veridicitate, mai ales atunci când ei greşesc în cadrul unei mărturii printr-o simplă greşeală; sau de dorinţa de credincioşie, atunci când ei eşuează în a-şi împlini promisiunile lor datorită totalei inabilităţi. Mărturia lui Dumnezeu este adevărată deoarece aceasta est într-un acord perfect cu perspectiva Sa despre lucruri, şi că această perspectivă este în acord cu starea actuală a lucrurilor rezultă nu din adevărul Său, ci din omniscienţa Sa. Promisiunile Sale sunt adevărate deoarece ele sunt într-un acord precis cu intenţiile Sale; că aceste intenţii sunt împlinite cu exactitate rezultă din alte atribute, aşa cum a fost explicat. Adevărul este înţeles pentru cea mai mare parte ca referindu-se la ceva vorbit sau scris, însă adevărul lui Dumnezeu poate fi înţeles într-un sens mai larg, pentru a indica acordul tuturor revelaţiilor sau manifestărilor pe care El le-a făcut despre Sine, cu mintea şi caracterul Său.

Deoarece manifestările despre Sine ale lui Dumnezeu sunt adevărate, aceasta nu duce la faptul că ele sunt complete şi perfecte. El şi-a arătat slava Sa lui Moise, însă a fost doar o parte a slavei Sale ceea ce a arătat deoarece Moise nu putea suporta întreaga arătare. Toate manifestările către creaturile Sale sunt în mod necesar limitate şi acestea sunt făcute aşa cum s-au părut a fi bune în vederea Sa. Cunoştinţa noastră despre Dumnezeu, care este în mod necesar imperfectă datorită slăbiciunii noastre, este adesea eronată prin intermediul folosirii noastre greşite a manifestărilor pe care El le-a făcut. La fel şi lumea păgână, atunci când ei l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu, ci au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună.

Când oamenii fac abuz de cunoaşterea despre Dumnezeu pe care ei o posedă, precum şi de mijloacele de cunoaştere pe care El le-a acordat lor, nu este inconsistent cu caracterul Său să renunţe la ei, printr-o judecată dreaptă, în ciuda poftei inimilor lor. Deoarece ei nu primesc iubirea de adevăr, Dumnezeu le va trimite amăgiri puternice51, ca ei să creadă o minciună. Aşa a dorit Ahab o profeţie falsă, şi profeţii săi au vrut să îl satisfacă, şi Dumnezeu a lăsat ca el să fie înşelat52. Aceasta este exprimată în cadrul imaginii profetice a Scripturii, prin faptul că L-ea trimis un duh de minciună în profeţii aceia. Ahab a fost înşelat, însă aceasta a fost în ciuda adevăratului cuvânt al lui Dumnezeu, prin profetul pe care el l-a respins. Ieremia se plânge că Dumnezeu l-a înşelat; aceasta însă, în cea mai nefavorabilă construcţie ce poate fi pusă în limbajul nostru, nu se compară cu nimic mai mult decât cu o exclamaţie neliniştită a profetului, aflat într-o încercare severă.

Noi nu putem avea nici o cunoaştere despre Dumnezeu decât prin manifestările pe care El le-a făcut despre Sine. Atunci când le primim, oricum ar fi făcute, reprezentând pentru noi mintea şi caracterul lui Dumnezeu, noi ne exercităm credinţa în Dumnezeu. Însă atunci când ne închidem înţelegerile şi inimile noastre împotriva acestor manifestări sau, prin dezgustarea lor, le interpretăm în mod greşit în orice manieră posibilă, noi suntem vinovaţi de cel mai mare păcat de necredinţă, care respinge mărturia lui Dumnezeu şi Îl face un mincinos.

SECŢIUNEA IX – DREPTATEA

DUMNEZEU ESTE PERFECT DE DREPT53


Judecata constă din a da fiecăruia ceea ce îi este cuvenit. Aceasta a fost distinsă în Comutativă şi Distributivă. Judecata Comutativă este o distribuire corectă în cadrul schimbării produselor, şi aparţine de comerţ. Judecata Distributivă răsplăteşte sau pedepseşte pe oameni conform acţiunilor lor, şi aparţine de guvernare. În oricare dintre perspective, judecata se relatează cu distribuirea fericirii, sau a mijloacelor de procurare a acesteia, şi presupune un principiu sau o regulă faţă de care această împărţire ar trebui să se conformeze, şi, conform căreia, ceva se cuvine părţilor. Judecata Comutativă regulează oferirea mijloacelor cuiva de bucurie în schimbul altuia, aşa încât să nu se deranjeze proporţia de fericire atribuită fiecăruia; dar Judecata Distributivă se ridică mai sus şi respectă atribuirea sau împărţeala de fericire, oferindu-i-o unuia şi reţinându-i-o altuia, conform regulii. Doar în ultimul sens este această judecata atribuită lui Dumnezeu. Aceasta implică faptul exercitării guvernării morale şi aceasta este atributul care asigură o administrare credincioasă şi perfectă a acestei guvernări.

Unii au admis o altă distincţie, căreia i s-a acordat numele de Judecată Publică. Aceasta determină caracterul guvernării morale a lui Dumnezeu, şi regulile conform căreia aceasta purcede. Aceasta poate fi privită ca o întrebare a definiţiei, dacă existenţa şi caracterul guvernării morale a lui Dumnezeu ar trebui să fie atribuite judecăţii sau bunătăţii Sale. În timp ce această guvernare tinde spre cel mai mare bine al universului, nu pare a exista nici un motiv de a nega faptul că aceasta îşi are originea în bunătatea lui Dumnezeu; şi dacă aceasta este atribuită Judecăţii Sale Publice, această judecată poate fi considerată ca modificare a bunătăţii Sale.

În cadrul guvernării morale a lui Dumnezeu, oamenii sunt priviţi ca fiinţe morale şi conştiente, iar cantitatea lor de plăcere este regularizată în ceea ce priveşte caracterul lor moral. Adaptarea precisă a acestui lucru este provincia judecăţii. În orbirea depravării umane, oamenii revendică plăcerile ca drept natural, făcând abstracţie de caracterul şi conduita lor morală. Ei resping guvernarea morală a lui Dumnezeu şi îşi caută fericirea în propria lor cale. Aceasta este rebeliunea lor, şi în aceasta se opune judecata lui Dumnezeu faţă de ei. Acesta este atributul care îi umple de teroare şi pune omnipotenţa împotriva lor. Guvernarea morală a lui Dumnezeu trebuie răsturnată, iar monarhul universului trebuie alungat din locul său de autoritate înaltă, altfel nu va fi speranţă de scăpare pentru păcătos. El s-ar grăbi mai degrabă în vasta magazie de plăceri pe care bunătatea infinită le-a oferit şi le va revendica ca şi când ar fi ale sale, şi s-ar răscoli peste ele în plăcere, însă sabia judecăţii păzeşte intrarea. Opus dorinţelor sale, guvernarea lui Dumnezeu este ferm stabilită, iar dreptatea şi judecata sunt locuinţa tronului Său. Chiar şi în cadrul lumii prezente, manifestările acestei guvernări sunt pretutindeni vizibile; şi este aparent că există un Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptăţii, care judecă pe pământ; însă marea expoziţie este rezervată pentru judecata măreţei zi. Acum conştiinţa, în locul lui Dumnezeu, pronunţă adesea sentinţa, deşi vocea sa nu este băgată în seamă; dar propoziţia de pe buzele Judecătorului Suprem nu poate fi dispreţuită, şi va fixa destinul tragic final al păcătosului.

Deşi sunt inimi care sunt aşa de împietrite încât să nu mai fie afectate de simţul de dreptate al lui Dumnezeu, o perspectivă corectă a acestui atribut grozav şi glorios inspiră acea frică de Domnul care este începutul înţelepciunii. O asigurarea temeinică a faptului că un Dumnezeu drept stă pe tronul universului este indispensabilă pentru o exercitarea adecvată a pietăţii.

SECŢIUNEA X - SFINŢENIA

DUMNEZEU ESTE IMACULAT DE SFÂNT54


Bunătatea, adevărul şi judecata, sunt atribute morale ale lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este un atribut deosebit de acestea, ci un nume pe care le include pe toate acestea, în perspectiva opoziţiei lor faţă de calităţile contrare. Aceasta implică perfecţiunea asamblării – absenţa a tot ceea ce este contrar oricăreia dintre proprietăţile incluse.

Oamenii sunt profani. Chiar şi cel mai curat dintre oameni are petele lui. Acest lucru este folositor în contrast cu caracterul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta, cu acela al oamenilor. Acesta ne creşte admiraţia şi dragostea noastră, adaugă înflăcărare devoţiunii noastre, ne incită să ne închinăm Lui în splendoarea sfinţeniei şi să-L imităm în caracterul şi vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”

SECŢIUNEA XI - ÎNŢELEPCIUNEA

DUMNEZEU ESTE INFINIT DE ÎNŢELEPT55


Cunoştinţa şi înţelepciunea, deşi uneori sunt confundate de gânditorii nepăsători, sunt diferite. Înţelepciunea se referă întotdeauna la acţiune. Simţurile noastre sunt afectate de obiectele externe, iar percepţiile lor apar în minte, ceea ce constituie o mare parte a cunoaşterii noastre. Noi le învăţăm proprietăţile şi relaţiile lor, şi această cunoştinţă, aşezată în memorie, devine o magazie valoroasă, din care am putea lua ceea ce ar fi necesar folosirii. Însă în folosirea acestei magazii se arată înţelepciunea. Atunci când impresiile din exterior ne-au stârnit maşinăria mintală din interior, acea maşinărie, la rândul ei, operează asupra lucrurilor din afară. În cadrul acestor exercitări ale minţii îşi are locul înţelepciunea, şi este preocupată în formarea planurilor şi a scopurilor noastre de acţiune. Cunoştinţa şi principiile noastre morale au o mare influenţă asupra direcţionării comportamentului nostru, şi este considerat a fi un înţelept acea persoană a cărei cunoştinţă şi principii morale îi direcţionează bine comportamentul. Înţelepciunea este privită prin urmare ca fiind cea care constă din selectarea celui mai bun sfârşit al acţiunii, şi de adaptarea celor mai bune mijloace pentru realizarea acelui lucru final.

Dumnezeu este infinit de înţelept deoarece EL selectează cele mai bun final posibil de acţiune. Despre care ar fi finalul pe care Iehova îl are în vedere în cadrul tuturor lucrărilor Sale, nu putem revendica să-l înţelegem. Scripturile vorbesc despre slava lui Dumnezeu ca sfârşit al creaţiei şi al răscumpărării, şi am părea autorizaţi să vorbim despre aceasta ca fiind sfârşitul tuturor lucrărilor Sale; dar care este însemnătatea deplină a acestei expresii „slava lui Dumnezeu”? Noi presupunem că semnifică o astfel de manifestare a perfecţiunilor Sale, în special al perfecţiunilor Sale morale, aşa cum este suprem de plăcut pentru Sine, şi prin urmare pentru toate fiinţele inteligente care sunt cu aceleaşi idei ca ale Lui. Dar noi suntem pierduţi în contemplare.

Dumnezeu este infinit de înţelept, deoarece El adoptă cele mai bune mijloace posibile pentru realizarea sfârşitului pe care El îl are în vedere. În cadrul creaţiei înţelepciunea Sa le-a făcut pe toate56; iar în răscumpărare El ne-a arătat din belşug toată înţelepciunea57. El face toate lucrurile după sfatul voii Sale58; şi El este plin de înţelepciune în sfaturi.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este o adâncime de necuprins. Calea Sa este în mare, şi cărarea Sa în apele măreţe. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!59 Un copil nu poate pricepe planurile unui politician înţelept; cu atât mai puţin cel mai înţelept dintre oameni să poată înţelege planurile singurului Dumnezeu înţelept. Ar trebui să ţinem acest lucru mereu în minte atunci când ne avântăm să cercetăm motivele procedurii divine.
Întrebarea, de ce a permis Dumnezeu intrarea păcatului în lume, a zădărnicit înţelepciunea celor înţelepţi. Ca fiinţă a perfectei sfinţenii, EL urăşte păcatul cu o ură perfectă. Dacă are puterea infinită de a-l exclude din dominaţiile Sale, de ce i-a permis intrarea acestuia? În calitate de Tată binevoitor al marii Lui familii, de ce a permis ca un rău aşa de nimicitor să o invadeze? A existat vreo nebăgare de seamă în cadrul planului Său, vreun eşec în înţelepciunea aranjamentelor Sale, încât să facă posibil dezastrul acestei cruzimi? În timp ce credinţa noastră este adesea nedumerită cu aceste întrebări, următoarele observaţii vor fi de folos pentru a asista slăbiciunea acesteia.

1. Păcatul este în lume, iar Dumnezeu este infinit de bun şi înţelept. Prima dintre aceste propoziţii exprimă un fapt despre care noi avem o dovadă zilnică, înaintea ochilor şi a inimilor noastre; cea de-a doua este un adevăr incontestabil al religiei naturale şi revelate. Deşi nu suntem capabili de a reconcilia aceste propoziţii, ambele sunt vrednice de a fi primite cu credinţă neclintită. Nici un om, în cadrul minţii sale drepte, nu se poate îndoi de acestea.
2. Existenţa păcatului nu trebuie atribuită slăbiciunii lui Dumnezeu. El ar fi putut cu uşurinţă să-l fi îngrădit în afara dominaţiilor Sale. El ar fi refuzat să facă agenţii morale şi ar fi umplut lumea cu creaturi care nu posedă facultăţi morale, prin urmare nefiind capabile de a păcătui. Sau, din contră, era în puterea Sa să creeze agenţii morali, şi astfel să-i confirme în sfinţenie din prima, încât să facă din căderea lor ceva imposibil. Sau, la prima apariţie a păcatului în oricare dintre creaturile Sale, El ar fi putut să anihileze deodată încălcătorul şi ar fi prevenit răspândirea răului, la ruinarea subiectelor sale, sau chiar la rămânerea în dominaţiile Sale. Dacă putem, pentru un moment, să ne îndoim de acest punct, controlul Său perfect asupra răului, acum ce deja acesta şi-a obţinut intrarea în dominaţia Sa, este suficient pentru a ne confirma credinţa. Acesta a intrat într-adevăr. Şi prinţul puterii văzduhului este combinat cu numeroasele sale legiuni, pentru a-i da acestuia preponderenţă şi triumf. Dar pentru a distruge lucrările diavolului, Fiul lui Dumnezeu a apărut în natură umană. El a ales slăbiciunea acelei naturi pentru arătarea puterii Sale, în zdrobirea capului vechiului şarpe. De aici Hristos este puterea lui Dumnezeu. În cea mai adâncă smerenie a Sa, în ceasul în care atârna pe cruce, El a triumfat peste duşmanul Său, şi a oferit dovada puterii Sale triumfătoare prin a-l smulge pe tâlharul, care se tânguia lângă el, din ghearele nimicirii. Crucea arată cea mai strălucitoare arătare a omnipotenţei.

3. Existenţa păcatului nu este inconsistentă cu dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este providenţa dreptăţii de a pedepsi păcătosul, nu de a anihila păcatul său. Judecata, în largul sens în care ea este numită Judecata Publică, şi care coincide cu Bunătatea, va fi luată în considerare, în legătura sa cu acest subiect, în următoarea observaţie; însă în sensul ei obişnuit, aceasta presupune existenţa unei guvernări morale şi a agenţilor morali şi, prin urmare, posibilitatea transgresiunii. Legile sunt făcute pentru cei nelegiuiţi şi neascultători; domnitorul civil ar fi în zadar înarmat cu sabia dacă nu ar fi făcători de rele pentru care acesta să fie o teroare. Judecata nu previne intrarea păcatului, ci găseşte în aceasta o ocazie pentru cel mai înalt exerciţiu al său. Acest atribut este arătat în mod înfiorator şi glorios în cadrul pedepsirii contravenienţilor. La vederea distrugerii lui Antihrist, şi la fumul de tortură care se ridică din veci în veci, locuitorii cerului sunt reprezentaţi prin spusele: „Aleluia, căci Domnul Dumnezeul atotputernic domneşte”60. În cadrul exerciţiului judecăţii Sale severe ei îi înţeleg guvernarea Sa, şi prin urmare El este aşezat pe tron. Dreptatea şi judecata sunt locuinţa tronului său.

4. Existenţa păcatului nu este inconsistentă cu bunătatea lui Dumnezeu. Chiar şi aceia care explică bunătatea ca fiind iubirea de fericire de dragul ei, şi înţeleg utilitatea sau producerea fericirii ca fiind o temelie a virtuţii, nu concluzionează faptul că bunătatea lui Dumnezeu trebuie în mod necesar să excludă răul moral din lume. Din contră, ei presupun că El va înlătura răul ca în cele din urmă să producă o cantitate mai mare de fericire în univers, care dacă exista atunci răul moral nu l-ar mai fi invadat. Dacă aceasta se consideră a fi drept o simplă ipoteză, până ce nu este dezaprobată, ea va fi suficientă pentru a răspunde la obiecţii; şi ipoteza nu poate fi dezaprobată de o minte incapabilă de a înţelege subiectul infinit. Dacă bunătatea lui Dumnezeu are ca scop bunăstarea universului, mai degrabă decât fericirea din el, se poate face o altă ipoteză, imposibil de a fi dezaprobată, că Dumnezeu înlătură existenţa păcatului aşa încât să producă cele mai importante beneficii morale. Ce poate fi aceasta noi nu putem să înţelegem, însă cel puţin dintr-un singur beneficiu putem forma o presupunere. În timp ce perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu sunt slava caracterului Său, în acelaşi fel guvernarea Sa morală este slava schemei Sale universale; şi se prea poate, deci, ca aceasta să fi fost plăcut minţii Sale infinite de a permite intrarea păcatului, deoarece acesta a dat ocazia arătării dreptăţii şi a guvernării Sale morale. Aceasta se poate acorda cel mai bine cu înţelepciunea Sa infinită, pentru a confirma subiectele Sale supuse în sfinţenie, nu dintr-o necesitate fizică, ci prin influenţa morală; şi arătarea dreptăţii şi a guvernării Sale morale trebuie să fie cele mai importante mijloace de realizare ale acestui sfârşit. Cum s-ar putea ca inteligenţele, care se vor extinde pentru totdeauna în prezenţa tronului Său, să aibă acele impresii morale care sunt necesare pentru perfectarea sfinţeniei lor, dacă acestea ar trebui să rămână pentru totdeauna ignorante de dreptatea şi ura Sa faţă de păcat?

În contemplarea asupra acestui subiect este important să ţinem în vedere faptul că bunătatea lui Dumnezeu trebuie să fie estimată prin efectul ei în totalitate. În timp ce se include dragostea de fericire, aceasta oferă satisfacţii pentru creaturile Sale: în această viaţă nenumărate şi întotdeauna prezente, deşi nu sunt infinite sau neamestecate; iar în viaţa viitoare, ceea ce ochii n-au văzut, urechea n-a auzit, său inima omului să fi conceput. El nu a aruncat înaintea creaturilor Sale această masă de satisfacţie, pentru ca fiecare să fie sigur că El poate să o facă, ci dreptatea infinită protejează distribuţia acesteia. Regula distribuţiei este aceea pe care Judecata Publică, sau bunătatea lui Dumnezeu, a considerat-o ca fiind iubirea de bunăstare, şi a prescris înfiinţarea guvernării Sale morale. Bunătatea infinită asigură cel mai mare bun posibil din cadrul administrării Sale universale, în timp ce judecata perfectă regularizează toate detaliile administraţiei, într-o armonie minunată cu marele design.

5. Deşi a face rău din acel bine ce poate veni este condamnat în cuvântul lui Dumnezeu, însă a permite răul, pe care El îl respinge în ciuda binelui, este în acord cu metoda Sa de procedură. Este spus că „Mânia omului Te va lăuda, cu amintirea mâniei Tale Te vei incinge”61. În aceasta se implică în mod clar faptul că o porţiune a mâniei este nerestrânsă, sau permisă, şi este respinsă în favoarea binelui. Pavel întreabă, „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire?”62 Suferirea şi răbdarea sunt permisiunea de continuare a răului; iar arătarea dreptăţii şi a puterii lui Dumnezeu în consecinţă, este în mod manifestat presupus în cadrul întrebării apostolului. Crucificarea lui Hristos, o faptă săvârşită de mâini rele, a fost permisă de Dumnezeu. El a fost chiar eliberat prin sfatul determinant şi de preştiinţa lui Dumnezeu. Acest eveniment a fost o stăpânire absolută în favoarea marelui bine de neînţeles. De ce nu am putea presupune că era în acord cu înţelepciunea infinită de a permite intrarea păcatului, cu o perspectivă spre glorioasă schemă a răscumpărării prin sângele lui Hristos? Hristosul crucificat este înţelepciunea lui Dumnezeu. Pe crucea Sa, puterea, bunătatea, dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt în mod armonios şi glorios expuse. În timp ce noi ne lăudăm în crucea lui Hristos, nu uităm faptul că duşmanii crucii trebuie să piară. Pe cât de jalnic este faptul, inimile noastre vor aproba pe deplin propoziţia care se va rosti peste ei atunci când o vom auzi pronunţată de buzele judecătorului neprihănit. Aceasta era bunăvoinţa inimii lui Pavel, că el era gata să-şi dea viaţa pentru salvarea sufletelor; cu toate acestea, a fost atât de copleşitor simţul său despre revendicarea lui Hristos de a iubi fiecare inimă umană, încât el nu a ezitat să exclame: „Dacă cineva nu iubeşte pe Isus Hristos, să fie anatema. Maranata!”63 Dacă aceasta era în acord cu dragostea sa faţă de suflete să pronunţe acest blestem, acesta ar fi în acord cu bunăvoinţa lui Dumnezeu de a pedepsi pe duşmanii lui Hristos prin distrugere veşnică dinaintea prezenţei Domnului, şi din slava puterii Sale. Dacă minţile noastre dau greş acum în a aproba groaznica propoziţie, aceasta este datorită faptului că noi concepem în mod necorespunzător slava şi farmecul lui Hristos.

Ar trebui să ne umple de bucurie faptul că înţelepciunea infinită conduce treburile lumii. Multe din evenimentele sale sunt învăluite în întuneric şi mister, iar uneori se pare că o confuzie încâlcită domneşte. Adesea răutatea predomină, şi Dumnezeu se pare că a uitat de creaturile pe care Le-a făcut. Propria noastră cale prin viaţă este întunecată şi întortocheată, şi blocată cu dificultăţi şi pericole. Cât de plin de consolidare este doctrina că înţelepciunea infinită direcţionează fiecare eveniment, aduce ordine din confuzie, şi lumină din întuneric, iar pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu, face ca toate lucrurile, fie că acestea sunt aspectul lor prezent şi tendinţa lor aparentă, să lucreze spre binele lor.
 

Note de subsol:
____________________
1 Deuteronom 6:4; Psalmul 86:10; Marcu 12:29, 32; Ioan 17:3; Galateni 3:20; Efeseni 4:6; 1Timotei 2:5; Iacov 2:19.
2 Deuteronom 6:4.
3 1 Timotei 2:5.
4 1 Corinteni 8:6.
5 Geneza 1:26.
6 Geneza 11:7.
7 Geneza 3:22.
8 Efeseni 4:4, 6.
9 Ioan 4:24; Isaia 31:3; Evrei 12:9.
10 Evrei 12:9.
11 Ioan 4:24.
12 Ioan 4:24.
13 Exod 20:4, 5.
14 Deuteronom 4:12-18.
15 Ioan 1:18.
16 Ioan 5:37.
17 Ioan 14:9.
18 1 Împăraţi 8:27; Psalmul 89:7: Ieremia 23:23.
19 Daniel 9:23.
20 Faptele Apostolilor 12:7.
21 Apocalipsa 14:6.
22 Proverbe 15:3.
23 1 Petru 3:12.
24 Habacuc 1:13.
25 Proverbe 15:3.
26 Deuteronom 32:40; 33:27; Psalmul 9:7; 90:2; 102:27; 146:10; Isaia 57:15; 63:16; Ieremia 10:10; Plângeri 5:19; 1 Timotei 1:17.
27 1 Cronici 29:15; Iov 7:6: Iov 9:25, 26.
28 Psalmul 39:4, 5.
29 Psalmul 90:4.
30 Evrei 1:10, 11, 12.
31 Geneza 1:1.
32 Psalmul 104:24.
33 Isaia 57:15.
34 Numeri 23:19. Psalmul 102:27; Maleahi 3:6; Evrei 1:12; 13:8; Iacov 1:17.
35 Efeseni 3:11.
36 Isaia 46:10.
37 1 Samuel 15.
38 Geneza 6:6.
39 Mica 5:2.
40 Iov 37:16; Psalmul 147:5; Isaia 42:9; 46:9, 10; Faptele Apostolilor 1:24; Romani 11:33; Evrei 4:13; 1 Ioan 3:20.
41 1 Samuel 2:3.
42 Evrei 4:13.
43 Isaia 55:9.
44 Isaia 41:22.
45 Deuteronom 18:22.
46 Romani 11:33.
47 Geneza 17:1; Iov 5:9; Ieremia 32:17; Matei 19:26; Apocalipsa 1:8; 19:6.
48 Iov 26:14.
49 Exod 34:6; Psalmul 103:2-8; Zaharia 9:17; Matei 7:11; Luca 2:14; 12:32; Romani 5:8; 1Ioan 4:8.
50 Deuteronom 32:4; Psalmul 119:142; Ioan 8:26; Romani 3:4; Tit 1:2; Evrei 6:18; Apocalipsa 3:7.
51 2 Tesaloniceni 2:11.
52 1 Împăraţi 22.
53 Iov 34:12; Psalmul 9:4: 92:15; Isaia 28:17; Romani 2:6
54 Exod 15:11; Levitic 11:44; 1 Samuel 2:2; Iov 4:18; Psalmul 5:4, 5; 22:3: Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Matei 5:48; 1 Ioan 1:5; Apocalipsa 4:8.
55 Iov 4:18; 36:5; Psalmul 104:24; Proverbe 21:30; Romani 11:33; 1 Corinteni 1:25; 1Timotei 1:17.
56 Psalmul 104:24.
57 Efeseni 1:8.
58 Efeseni 1:11.
59 Romani 11:33.
60 Apocalipsa 19:6.
61 Psalmul 76:10.
62 Romani 9:22.
63 1 Corinteni 16:22.

CONCLUZIE

Doctrina referitoare la Dumnezeu se armonizează cu afecţiunile inimii pioase şi tinde să le nutrească. Natura morală a acelora care nu îl iubesc pe Dumnezeu demonstrează existenţa Sa şi obligaţia lor de a-L iubi şi prin consecvenţă, natura lor este în război cu ea însăşi. Există un conflict intern, între conştiinţă şi afecţiunile pervertite. Principiul moral se află în inima nereînnoită, plină de pasiuni profane; aceasta nu poate fi dezvoltată la timp până ce aceste afecţiuni nu sunt sfinţite. Prin cadrul acestei schimbări, atunci când armonia s-a produs în omul din interior, tot ceea ce este în interior se va armoniza cu doctrina despre Dumnezeu. Mintea, în cadrul acţiunii sale proprii şi sănătoase, primeşte cu bucurie doctrina şi descoperă în Dumnezeu obiectul dragostei sale cele mai înalte. Omul pios se bucură că există Dumnezeu şi că atributele Sale sunt ceea ce natura şi revelaţia proclamă a fi. „Pe cine am eu în ceruri în afară de Tine? Şi nu e nimeni pe pământ pe care să-l doresc alături de Tine.”1

Doctrina referitoare la Dumnezeu nu se armonizează doar cu evlavia interioară, ci tinde să o şi însufleţească. Dacă există dragostea în Dumnezeu atunci când El este doar parţial cunoscut, aceasta va creşte pe măsură ce va creşte şi cunoaşterea noastră despre El. Pe măsură ce omul evlavios studiază caracterul lui Dumnezeu, frumuseţea şi slava acelui caracter deschis perspectivei Sale, precum şi inima sa sunt atrase spre acesta cu o afecţiune mai intensă. Cu astfel de perspective ce răpesc sufletul, Psalmistul a fost favorizat atunci când a exclamat, „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava.”2

Dragostea lui Dumnezeu, care creste printr-o adevărată cunoaştere a Lui, nu este doar un simplu sentiment de gratificare pentru binecuvântările primite. Multe persoane vorbesc despre bunătatea lui Dumnezeu şi declară deschis că Îl iubesc, ei care nu au nici o plăcere în a contempla la sfinţenia şi dreptatea Sa, şi pentru care acestea sunt atribute nebinevenite. Când astfel de persoane stau înaintea Sa la ultima judecată, există un motiv de teamă că ei Îl vor descoperi ca fiind un Dumnezeu diferit de ceea ce au iubit şi au lăudat ei pe pământ. Dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu este dragostea faţă de Dumnezeul sfinţeniei şi a dreptăţii, Dumnezeul în care fiecare perfecţiune morală este unită; dacă dragostea noastră este de acest fel, ne vom încânta în a studia gloriile caracterului divin şi, aparte de toate perspectivele beneficiilor primite de la El, vom fi îndrăgostiţi de farmecul Său esenţial.

Dragostea faţă de Dumnezeu care creşte printr-o adevărată cunoaştere a Lui, este invadată cu profunda reverenţă pentru caracterul Lui. Frivolitatea familiară cu care este El abordat uneori şi adresat, nu se comportă deloc cu groaznicele Lui arătări de Sine pe care El le-a făcut în cadrul lucrărilor şi a cuvântului Său. Aceia care, în timp ce declară pe faţă că l-ar iubi pe Dumnezeu, nu au nici un simţ solemn al grandorii şi a sfinţeniei Sale infinite, mai au încă de învăţat frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu va rectifica acest rău din inimă.

Adevărata dragoste de Dumnezeu este însoţită de umilinţă. Atunci când suntem absorbiţi în contemplarea minţii umane, am putea în acelaşi timp să fim umpluţi de admiraţia puterilor şi a capacităţilor ei. De curând, însă, ea a venit la fiinţă, din întunericul nefiinţei, o scânteie ce sclipeşte aşa de plăpând, încât doar un ochi omniscient i-ar putea percepe lumina sa. În scurta perioadă care a survenit, aceasta a crescut gradat în splendoare şi probabil că a uimit lumea cu splendoarea sa. Ceea ce a fost odinioară o raţă slabă de intelect a devenit mai apoi un Newton, un Locke, un Howard, sau un Napoleon. Atunci când descriem această minte nemuritoare, ca una care continuă să-şi extindă puterile prin nemărginitul viitor, suntem gata să formăm o estimare înaltă despre măreţia umană. Însă atunci când ne amintim că omul, oricine ar fi el, sau de orice ar fi el capabil, este o creatură formată de mâna lui Dumnezeu, şi înzestrată de El cu toate aceste facultăţi nobile; când luăm în considerare aceasta, cu tot avansul lui prin erele eterne, el va fi pentru totdeauna ca un nimic, comparat cu infinitatea lui Dumnezeu; iar atunci când privim înapoi la eternitatea trecută, şi îl contemplăm pe Dumnezeu ca existând cu toată această nemărginire de perfecţiune, cu ani şi ani înainte ca plăpânda noastră existenţă să înceapă, ne-am putea foarte bine întoarce de la toată admirarea măreţiei umane, şi să exclamăm: „Doamne, ce este omul ca să te gândeşti la el?”

Dar cel mai mare stimulent pentru umilinţă este găsit în contrastarea depravării noastre cu sfinţenia lui Dumnezeu. Pe cât este de nobil intelectul uman, acesta este ruinat de apostazia sa de Dumnezeu. Fiecare fiu depravat al lui Adam, care a studiat atributele lui Dumnezeu şi a ajuns la o anumită cunoaştere a sfinţeniei sale imaculate, ar putea foarte bine să exclame cu adâncă umilinţă, „Vai de mine! Sunt un om cu buze necurate, căci ochii mei l-au văzut pe Regele, Domnul ostirilor.”3

Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu oferă încredere în El. în cadrul perspectivei adevărului Său, învăţăm să ne punem încrederea neclintită în manifestările de Sine pe care El le-a făcut, şi în promisiunile pe care Le-a dat, pentru fundamentarea speranţei noastre. Există momente când omul bun îşi pierde bucuria sensibilă a favorii divine, iar atunci când sabia dreptăţii apare îndreptată spre pieptul lui, dar chiar şi atunci, cu adevărata cunoaştere şi dragostea lui Dumnezeu în inima sa, el poate afirme, „Chiar de m-ar ucide, tot mă voi încrede în El”.

Doctrina despre Dumnezeu pe care o învaţă Biblia confirmă revendicările ei fiind privite drept cuvântul lui Dumnezeu.

Această doctrină, aşa cum am văzut, este în mod precis adaptată naturii morale a omului, şi face apel la principiile morale şi religioase cu care l-a înzestrat Creatorul lui, spre exerciţiul lor cel mai bun şi mai nobil. Dacă este văzut aparte de relaţia sa cu Dumnezeu, omul, creatura aşa de minunat înzestrată, este o enigmă în univers, însă doctrina despre Dumnezeu rezolvă misterul. Tendinţa acestei doctrine de a exercita o influenţă satisfăcătoare, chiar în cadrul originii tuturor sentimentelor şi acţiunilor umane, demonstrează că aceasta vine de la Dumnezeu. Cel care experimentează puterea sa satisfăcătoare în inima sa, are o dovadă a adevărului ei pe care nimic altceva nu îl poate oferi. Pentru această doctrină suntem datori în principal Bibliei. Aici Dumnezeu, care s-a descoperit vag pe Sine în cadrul lucrărilor Sale, apare într-o comunicare directă, şi la fel cum este soarele pe ceruri, se face vizibil prin propria Sa lumină. Dacă principiul religios din noi acţiona aşa cum trebuia, doctrina Bibliei ar fi fost atât de precis adaptată nouă precum este lumina soarelui pentru ochi; şi am avea convingeri aşa de minuţioase că Dumnezeul Bibliei există, aşa cum avem convingerea că soarele există, atunci când îl vedem strălucind în toată splendoarea în mijlocul cerurilor.

Dovada că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu se va acumula pe măsură ce vom face progrese în investigarea noastră a adevărului religios. Am avansat un pas, prin cercetările noastre în cadrul existenţei şi a atributelor lui Dumnezeu; iar slava doctrinei biblice despre Dumnezeu a strălucit pe cărarea noastră cu o strălucire orbitoare. Să continuăm în a ne îndeplini studiile, fiind călăuziţi de această carte sfântă; şi dacă ne deschidem inimile spre puterea sfinţitoare a adevărului ei, vom avea dovada crescândă, în influenţa sa asupra sufletelor noastre, că ea provine de la Dumnezeul sfinţeniei.
____________________
1 Psalmul 73:25
2 Psalmul 63:1, 2
3 Isaia 6:5

 

 

Chemările Învierii

 

de Marian Ghita

 

Cristos a înviat din morți (1 Cor. 15:20). Acest fapt este cel mai important din istoria omenirii, este piatra unghiulară a credinței creștine. Dacă Cristos n-ar fi înviat, atunci creștinismul, cu tot ce înseamnă el, ar fi doar ceva care face mare zgomot dar fără nici o noimă (1 Cor. 15). Mîntuirea din păcat, trăirea în sfințenie și nădejdea învierii credincioșilor ar fi ceva imposibil; ar fi de fapt niște minciuni vrednice de condamnat, iar noi, cei care iubim viața cu Dumnezeu, am fi cei mai nenorociți dintre oameni (1 Cor. 15:13-19). Dar (îmi place enorm de mult acest „dar”, pentru că răstoarnă fără drept de apel perspectiva deșartă despre care am vorbit și pune în loc un fapt real și glorios) acum, Cristos a înviat din morți (1 Cor. 15:20).

 

Învierea Domnului Isus Cristos este un eveniment care are în ea o chemare cu un mare potențial irezistibil pentru om, în special pentru cei care Îl iubesc pe Cristos, Domnul și este o imensă provocare pentru oricine care află despre ce s-a întâmplat în dimineața învierii. Evenimentul învierii stârnește uimire, transformă pe cei care cred în el și-i ridică din cea mai adâncă groapă spirituală, pentru a-i duce pe cele mai înalte culmi ale vieții, dar și îi sperie de moarte pe cei care înțeleg implicațiile acestui eveniment însă nu sunt dispuși să-l accepte pentru viața lor (Mat. 28:11-15). Aceste chemări și provocări le putem vedea în relatările evangheliștilor (vezi Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20-21), dar și în restul Noului Testament. Să ne uităm la câteva dintre ele și de asemenea să ne evaluăm pe noi înșine în lumina lor.

 

1. Nu vă temeți! (Mat. 28:5)

Acesta a fost mesajul îngerului către femeile care au venit la mormântul Domnului, în dimineața din ziua întâi a săptămânii. Aceste femei erau timorate de situația în care erau toți ucenicii lui Isus. Noi știm că după răstignirea lui Isus toți cei care îl urmaseră pe El se așteptau la ce era mai rău din partea conducătorilor iudei și romani (de frica iudeilor, ucenicii se baricadaseră pur și simplu în încăperea în care erau – Ioan 20:19). Femeile erau timorate și de confuzia în care ucenicii și toți prietenii lui Isus fuseseră realmente aruncați din cauza condamnării la moarte a Domnului lor (vezi Mat. 28:5). Cine era cu adevărat Cel pe care-L urmaseră? Desigur, toți ucenicii credeau că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar, conducătorii iudei credeau că El fusese un înșelător; de aceea L-au dat la moarte. Și faptul că El a murit în ocară, ca și blestemat de Dumnezeu (Gal. 3:13), părea să dea dreptate dușmanilor Lui. De ce Dumnezeu Tatăl nu Și-a apărat Fiul? Toate acestea se loveau cap în cap în mintea femeilor și a tuturor ucenicilor Lui (vezi Lc. 24:19-21). Femeile, de asemenea, erau preocupate de piatra care astupa mormântul și care era foarte grea. Oare cine urma să le prăvălească această piatră? (Mc. 16:3). Mai mult, se produsese un mare cutremur în acea dimineață (Mat. 28:2). Ce însemna oare acest lucru? Teama le înfășura cu putere pe aceste femei. Marcu folosește un cuvânt mai puternic decât Matei; el vorbește despre „spaimă” (Mc. 16:6). Când au ajuns însă la mormânt, s-au confruntat cu o altă surpriză: piatra era dată la o parte, și niște ființe cerești (erau îmbrăcate în haine strălucitoare - Lc. 24:4) le-a întâmpinat, dându-le de veste că Isus înviase și chiar reproșându-le că degeaba căutau între cei morți pe Cel ce era viu (Lc. 24:5). Avalanșa aceasta de situații cu siguranță le-a accentuat femeilor uimirea și teama.

Adevărul este că, atunci, în ziua învierii Domnului, s-au petrecut evenimente în care divinul s-a manifestat în lumea umană. Întotdeauna, când omul a fost față în față cu intervenția lui Dumnezeu, teama a fost acolo în om (vezi, de ex., Apoc. 1:17). Și întotdeauna, atunci când în aceste experiențe au fost implicați sfinții Domnului, ei au fost întâmpinați cu cuvintele încurajatoare ale Domnului, „Nu vă temeți”. Este o mare încurajare pentru sfinții Domnului că El cunoaște slăbiciunile și limitările noastre umane și nu ne lasă în starea de teamă - El ne ridică.

 

Înțelegem, prin această încurajare a îngerului, că Dumnezeu, deși ne surprinde prin manifestările Sale, El nu este insensibil și lipsit de înțelegere cu privire la statutul nostru de ființe slabe. De fapt, chiar aceste manifestări ale gloriei divine, vin în întâmpinarea omului. Îngerul de fapt le-a spus femeilor că Isus a înviat (Mat. 28:5-6). Cutremurul nu a fost altceva decât intervenția puternică a Domnului pentru a înlătura piatra de la ușa mormântului și a rezolva problema femeilor care le preocupa de drum. Acest „nu vă temeți” are de-a face, într-un sens cu slăbiciunile noastre umane, din care Domnul vrea să ne ridice, într-un alt sens are de-a face cu dorința Sa de a veni în întâmpinarea nevoilor noastre și, de asemenea, cu realitatea învierii Domnului care putea aduce adevărata bucurie în sufletele înspăimântate și îndurerate ale celor care Îl iubeau pe Domnul Isus Cristos.   

 

Nu vă temeți! Acest îndemn este pentru fiecare dintre noi, cei care credem în Domnul Isus, și pentru cei care citesc aceste cuvinte. Domnul Isus Cristos a venit și a înviat să ne dea pacea Lui, o pace atotcuprinzătoare și o pace dincolo de orice înțelegere (Ioan 14:27; 16:33).

 

2. Veniți de vedeți! (Mat. 28:6)

Îngerul explică femeilor care au venit la mormântul Domnului că El nu mai este în mormânt; El a înviat. Și apoi, îngerul le-a invitat să constate ele însele că locul din mormânt este gol. Ele puteau vedea cu ochii lor că faptul învierii Domnului este unul pe deplin real și palpabil.

 

Acest adevăr are o imensă însemnătate pentru toți cei care doresc să se edifice cu privire la adevărul învierii dintre cei morți a Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Nicăieri în Noul Testament nu se sugerează, nici cât negru sub unghie, că învierea Domnului a fost doar o realitate contemplativă. Și nicăieri în Biblie nu vedem că oamenii din poporul lui Dumnezeu, sau că credincioșii Domnului ar fi fost oameni visători, predispuși la a crede orice minune de la Dumnezeu. Nici chiar ucenicii Domnului Isus și nici măcar femeile care au venit la mormânt nu au fost oameni care să fi fost ușor de convins, cu privire la realitatea învierii Domnului. Dimpotrivă, au fost oameni foarte raționali (vezi Toma - Ioan 20:24-29), cu picioarele bine înfipte în pământ, uneori prea greu de convins (Domnul Isus a spus la doi dintre ei, pe drumul Emausului, că sunt nepricepuți și zăbavnici cu inima, când este vorba să creadă cuvintele profeților - Lc. 24:25). Mai mult, au fost oameni care au fost puternic marcați de tot ce s-a întâmplat cu Domnul lor în ziua patimilor, marcați de tragedia de la Golgota în așa măsură că au ajuns să piardă din vedere tot ceea ce Domnul Isus Cristos le-a spus despre învierea Sa. Înțelegem din toate acestea că învierea Domnului Isus Cristos a fost un eveniment atât de real (deja ajungem să ne jucăm cu cuvintele - faptele nu pot fi decât reale sau nereale; dar simțim nevoia uneori să vorbim în așa fel încât să fim convingători într-un context cu totul excepțional, acela determinat de evenimentul învierii Domnului), atât de convingător, încât el a spulberat pur și simplu tot impactul psihologic produs de realitatea îngrozitoare a patimilor Domnului din ziua de vineri.

 

Îndemnul „veniți de vedeți” are menirea pentru noi, așa cum a intenționat Dumnezeu în privința ucenicilor și prietenilor Domnului, să avem și să dezvoltăm convingeri puternice cu privire la adevărurile mântuitoare. Este extraordinar să vezi că argumentele învierii Domnului Isus sunt foarte multe și foarte puternice. Dacă cineva este într-o situație ca aceea a ucenicilor lui Isus (chiar și ca cea a pesimistului Toma - Ioan 20), și totuși vrea să fie convins de adevărul învierii Sale, el poate să ajungă să fie pe deplin convins să creadă că într-adevăr Isus a înviat.

 

Ucenicii, inclusiv femeile, au fost convinși de faptul că mormântul era gol (Mat. 28:6); de faptul că cuvintele îngerului erau în concordanță cu ceea ce zisese Domnul Isus (ei și-au amintit acele cuvinte - Mat. 28:6); au fost convinse de arătările Domnului înviat (Vezi Mat. 28:9 și toate relatările evangheliilor în acest sens); de cuvintele sfintelor Scripturi (vezi Lc. 24:25-27). Domnul cel înviat a știut cum să administreze dovezile învierii Sale în așa fel încât toți, inclusiv Toma (Ioan 20:26-29), au fost așa de convinși de realitatea învierii Sale, încât au fost dispuși să și moară pentru acest adevăr. Este drept că noi, cei care nu am fost martori oculari ai acestui glorios fapt, nu l-am văzut pe Domnul nostru că este viu. Noi suntem chemați să credem, doar, mărturia martorilor oculari despre învierea Domnului (vezi Ioan 20:29). Ce să însemne oare acest lucru? Că noi, cei credincioși de-a lungul istoriei bisericii, ar trebui să fim oameni creduli? În nici un caz. A crede în Cristos și în învierea Sa nu înseamnă să fim oameni naivi și creduli. Noi suntem chemați prin Evanghelie să avem convingeri creștine puternice, bazate pe argumente solide (vezi Luca 1:1-4). Dar, diferența dintre martorii oculari și ceilalți credincioși este diferența dintre cei care au văzut cu ochii lor și care au auzit cu urechile lor și au pipăit cu mâinile lor, tot ceea ce a fost legat de persoana și lucrarea lui Cristos Isus (vezi 1 Ioan 1:1-4) și cei care cred mărturia despre Cristos dată de Dumnezeu prin Duhul Lui, prin cuvântul Sfintelor Scripturi. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, dacă dorești cu toată inima să fii convins de realitatea învierii lui Isus și te apropii de Domnul cu o inimă curată, vei sta în fața unor argumente zdrobitoare cu privire la realitatea acestui fapt glorios. Duhul lui Dumnezeu știe și poate să convingă de adevărurile mântuitoare pe orice om (vezi Ioan 16:7-15).

 

Nu ignora dovezile învierii lui Cristos, atunci când ele îți sunt oferite de Domnul prin cuvântul Lui! Credința adevărată nu înseamnă credulitate și nici ignorarea a ceea ce vine de la Dumnezeu în vederea convingerii tale (vezi Isaia 7:10-14). Credința adevărată nu înseamnă să nu ai argumente valide ci să nu te bazezi pe argumentele carnale (vezi Evr. 11:1), ci doar pe argumentele Duhului lui Dumnezeu, pe cuvântul Lui. Caută să ai convingeri creștine puternice (vezi 1 Cor. 15). Ai nevoie de ele.

 

3. Bucurați-vă! (Mat. 28:9)

 Vă puteți imagina starea în care femeile veneau în acea dimineață la mormânt? Se puteau bucura ele? Exista ceva care să le amelioreze cumva durerea din inimile lor, din pricina morții Domnului pe care Îl iubeau mai mult decât orice? Și măcar perspectiva bucuriei pentru ele se întrezărea oare cândva la orizontul vieții lor? Starea lor era asemănătoare cu starea patriarhului Iacov, atunci când a aflat că fiul lui, Iosif, pe care îl iubea mai mult decât pe ceilalți fii ai lui, nu mai era. Fusese considerat mort, sfâșiat de o fiară sălbatică. Și Iacov a spus atunci: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuința morților” (Gen. 37:33-35). Nimic n-ar fi putut să le consoleze în vreun fel pe aceste femei, din moment ce Domnul lor iubit era în mormânt.

 

Dar (a doua oară apare acest „dar”; merită un studiu biblic al situațiilor când apare acest cuvânt în Biblie – vă sugerez să priviți și la „dar” din Romani 3:21, care pune într-un contrast extrem de puternic starea de păcat și de pierzare al tuturor oamenilor de pe pământ cu starea de dreptate al tuturor celor care sunt în Cristos prin harul lui Dumnezeu, indiferent de ce fel de oameni sunt și indiferent de starea spirituală pe care o avusese înainte de convertirea lor; sau priviți la „dar” din Efeseni 2:4) ne arată transformarea totală de direcție a acțiunii, sau a situației vieții cuiva, atunci când Dumnezeu întervine în măreția Lui. „Dar iată că le-a întâmpinat Isus (viu cu adevărat) și le-a zis: „Bucurați-vă!”” (Mat. 28:9). Și aceasta la nici trei zile de la răstignirea Domnului (la doar 38 ore, aproximativ), de la momentul morții Sale pe cruce. Și ce bucurie! O imensă și adâncă bucurie, dincolo de orice închipuire. De ce? Pentru că l-au văzut pe Domnul lor înviat și biruitor peste păcat și moarte. La acel moment nu se confruntau doar cu vestea îngerului despre faptul că Isus a înviat, ci cu realitatea învierii Sale, cu Însuși Isus cel viu. Schimbarea stării lor (de la durere și spaimă la bucurie deplină) a fost una radicală și totală. Nu se așteptau deloc la o asemenea întâlnire și, desigur, nu se așteptau deloc la o asemenea stare de bucurie, parcă dintr-o dată. Dumnezeu ne surprinde întotdeauna cu schimbările Sale de direcție din viața noastră. Realitatea cu El este mai extraordinară decât tot ceea ce ne-am putea imagina noi vreodată.

 

Suntem chemați să ne bucurăm cu toată ființa noastră. Dar, acest lucru presupune să-L cunoaștem pe Domnul nostru, să umblăm cu El prin credință și să-L iubim cu toată inima noastră. Dacă am gustat cu adevărat că bun este Domnul (1 Pet. 2:3), sau că dorim să gustăm din relația cu El, atunci viața noastră va fi inundată de bucuria Domnului. Apostolul Pavel, deși era în închisoare, ne îndeamnă cu putere: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filip. 4:4). Când știi cu adevărat cine este Isus și trăiești cu El prin credință, atunci te vei bucura cu adevărat în El. El este viu, cu adevărat viu.

 

4.  Veniți de prânziți! (Ioan 21:12)

Această invitație este a Domnului Isus Cristos Însuși, adresată către ucenicii Lui. Ea a fost făcută pe când El se arăta ucenicilor Lui viu, în perioada de 40 de zile dintre învierea și înălțarea Sa. Ni se spune că „după patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de 40 de zile și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). În mod specific, această chemare a Domnului a fost făcută pe când El S-a arătat ucenicilor Lui după înviere, la Marea Tiberiadei (vezi Ioan 21). Ucenicii au experimentat atunci o pescuire minunată după o noapte de pescuit fără nici un succes. În acest fel, ei L-au recunoscut pe Domnul, care era pe malul mării și care le-a spus să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei și chiar i-a asigurat că vor găsi pești. După o pescuire minunată ucenicii s-au întîlnit cu Domnul Isus la o masă pe mal, o masă pregătită de Însuși Domnul. La masă ucenicii au adus și din peștii prinși de ei în mod miraculos. Aceasta a fost pentru ei o masă deosebită și o întâlnire cu totul specială cu Domnul Isus, Cel care înviase din morți.

 

Am putea spune că acesta a fost un moment deosebit și doar atât. Dar, acest moment are semnificații deosebit de importante pentru ucenici cât și pentru toți sfinții Domnului, de-a lungul istoriei bisericii. Faptul că ei au stat la masă cu Domnul cel înviat ne arată relația cu totul specială dintre Domnul și urmașii Lui. Suntem îndreptățiți să ne gândim la invitația pe care Domnul Isus o face bisericii din Laodicea (vezi Apoc. 3:20): „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la El, voi cina cu El și El cu Mine”. Sfinții Domnului sunt prezentați aici ca fiind într-o relație de părtășie cu totul specială cu Domnul lor. Aceasta de fapt este viața creștină și, de fapt, viața veșnică - a umbla cu Domnul Isus Cristos întreaga viață, a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Cristosul Său (Ioan 17:3). Este vorba aici despre o umblare reală, prin Duhul Sfânt, cu Cel care este viu și care a promis că este cu ai Lui până la sfârsitul veacului (Mat. 28:20). Creștinii esperimentează astfel binecuvântările Domnului în fiecare zi. Și dacă acest lucru este posibil înseamnă că Domnul Isus este viu și este în mod real și permanent cu ai Lui. Domnul Isus a mai spus: „Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii...Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:51-54). Creștinii au parte de viața din belșug prin Cristos, care este viu și care este o hrană spirituală pentru ei. La aceasta sunt invitați toți cei care cred în Domnul Isus Cristos.

 

Prin Cristos creștinii au parte de toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești (Efes. 1). Prin El avem totul deplin, cu privire la viața și evlavia sfântă (2 Pet. 1:3-4). În Cristos ei pot totul pentru că El îi întărește (Filip. 4:13). Și beneficiile părtășiei cu Cristos cel Viu nu se opresc aici pentru cei din poporul Lui. Merită un studiu din Noul Testament al tuturor acestor promisiuni și binecuvântări. Ele sunt hrana spirituală și viața veșnică pentru urmașii lui Cristos. Să ne înfruptăm din ele și să trăim în părtășia cu Cel care este viu în vecii vecilor (Gal. 2:20).

 

5.  Duceți-vă! (Mat. 28:7,10,19)

Femeile, atunci când le-a întâmpinat Domnul Isus, de bucurie cât și din venerație față de El, s-au apropiat de El să-i cuprindă picioarele în închinare. Ar fi stat, cu siguranță, așa prăbușite la pământ, mult și bine. Se simțeau atât de bine cu Domnul. Maria Magdalena și-a dorit să rămână, poate totdeauna în contemplare înaintea Domnului (Ioan 20:17-18), dar Isus a trezit-o din aceasta și i-a cerut ca imediat să acționeze în a merge degrabă să vestească tuturor celor care erau iubiți de El vestea învierii Sale. Petru, Iacov și Ioan au fost, în altă împrejurare, martori la schimbarea la față a Domnului, pe un munte înalt (Mat. 17:1-13). Experiența a fost atât de înălțătoare, încât și-au dorit să rămână acolo pentru totdeauna și chiar să facă și colibe în acest sens. Dar (semn că planurile Domnului sunt total diferite decât ceea ce am dori noi - Isaia 55:8-9), Domnul Isus le-a cerut să coboare jos de pe munte și acolo ei au trebuit să fie o binecuvântare într-o lume decăzută și nenorocită de cel rău (vezi Mc. 9:2-29). La fel, însărcinarea Domnului pentru urmașii Săi și pentru întreaga Sa biserică este: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Mat. 28:19-20). Desigur, trebuie să petrecem momente înălțătoare în părtășie și în închinare în prezența Domnului (în acest fel noi trebuie să ne încărcăm bateriile spirituale pentru lucrarea la care am fost chemați de Dumnezeu pe pământ), dar Domnul ne cere să fim oameni de acțiune: să mergem și să vestim Evanghelia la orice făptură din această lume. Dacă Domnul Isus este viu, atunci noi trebuie să împlinim această poruncă. Creștinismul nu este o religie doar a contemplării spirituale lăuntrice. Creștinismul este o religie a acțiunii sfinte, în trăire și în slujire între oamenii de pe pământ (vezi Iacov 1:27).

 

Este interesant să vedem și altceva. Femeile au venit la mormânt în acea dimineață pentru a îndeplini o misiune nobilă, aceea de a unge trupul Domnului (Mc. 16:1). Dar, dacă Isus a înviat și este cu adevărat viu, această nobilă misiune, la care s-au gândit ele, nu mai era necesară și nici normală. Domnul Isus le-a dat acum o altă misiune – aceea de a se duce imediat la cei care aveau nevoie să știe că Isus este viu. Dacă Domnul Isus Cristos este viu, atunci „misiunea nobilă” în adevăratul ei sens este ceea ce El ne poruncește să facem. Ar trebui să renunțăm de a face ceea ce credem noi că este nobil și valoros și să împlinim voia Domnului nostru. În ziua judecății vor fi respinși mulți așa-ziși „credincioși” din prezența glorioasă a Domnului Isus Cristos doar pentru că au făcut lucruri considerate bune în ochii lor și nu au împlinit voia lui Dumnezeu (Mat. 7:21-23). Să ne păzim de a face ceea ce credem noi că este bine, dar care să se dovedească la urmă că nu a fost voia Domnului nostru. Faptul că Isus Cristos este viu, determină și misiunea pe care noi trebuie să o îndeplinim (vezi Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-16; Lc. 24:47-49; Ioan 20:21-23; Fap. 1:6-8).

 

Domnul Isus Cristos a înviat din morți, s-a înălțat la ceruri, la dreapta lui Dumnezeu și, din glorie, El a trimis Duhul Sfânt pe pământ pentru a-i umple pe sfinții Lui. De ce? Pentru a-Și continua lucrarea pe pământ până la revenirea Sa glorioasă la sfârșitul istoriei. El Și-a început doar lucrarea, încedințată Lui de Dumnezeu Tatăl, aceea de a-L arăta pe Dumnezeu oamenilor (vezi Evangheliile; vezi Fapte 1:1-2); dar ea trebuie continuată (vezi Fapte 1:7-8; vezi întreaga relatare a cărții Faptele Apostolilor). Cristos în Evanghelii apare în trup uman, ca om pe pământ; în această ipostază El L-a arătat pe Dumnezeu, făcând lucrările Sale (vezi Ioan 1:18). Acum, Cristos, ca om glorificat (Fapte 17:31), este la dreapta lui Dumnezeu și în această ipostază El a trimis Duhul Sfânt pentru ca astfel printr-un alt trup, de data aceasta prin trupul Lui spiritual, Biserica (Efes. 1:22-23), să continue această lucrare de vestire a Evangheliei mântuirii tuturor oamenilor, până la marginile lumii și până la sfârșitul istoriei (Mat. 24:14; 28:18-20; Fapte 1:8).

 

Dacă Cristos a înviat dintre cei morți, atunci să împlinim chemările Sale. Să nu ne temem decât de Dumnezeu, să căutăm să-L cunoaștem și să ne întărim convingerile în El, să umblăm cu Domnul nostru cel viu printr-o viață de credință și ascultare față de El, să ne bucurăm întotdeauna în Domnul și să mergem să-L mărturisim pe Domnul nostru altora, slujindu-i după voia Lui. Chemările lui Cristos pot fi îndeplinite pentru că Cel care ne cheamă prin Evanghelie este viu în vecii vecilor și a promis că va fi cu noi prin Duhul Sfânt. Dumnezeu să ne binecuvânteze! AMIN.

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Răul din univers o consecinţă a respingerii suveranităţii Divine

Problema Răului[1] este pusă în mod acut prin care se caută se caută o justificare a unui Dumnezeu Ominipotent , Iubitor și Bun, (doar câteva din atributele Sale) care permite existența răului. Cele două cuvinte ” teos și dike” creează un punct de tensiunea în gândirea umană. Epicur face o serie de raționamente logice ca : 1 Dacă un zeu atotputernic și perfect bun există, atunci răul nu există. 2 În lume există rău. 3 Prin urmare, nu există vreun zeu atotputernic și perfect bun. Dar această este o falsă abordare[2]. Argumentul logic a fost înbunătățit cu o serie de argumente ”logice” și se ajunge la două concluzii ambele false: Dumnezeu nu există, dar dacă El există ajungem la o contradicție. Aceste variante de ”logică a răului” sunt susținute de unii dintre de atei care întreabă unde este liberul arbitru. De asemenea cum se împăcă acest lucru cu Omniștiența lui Dumnezeu. Răul este privit în existența lui (Augustin de Hipo, sec.V, D.C.), ca o privare a binelui ”provatio boni” sau ca o discordie, injustiție și pierderea vieții sau a libertății. La această întrebare s-a răspuns de către unii cu Adam și Eva și absența creări Binelui. Problema răului este și o provocare filozofică, este o piatră de poticnire pentru mulți oameni. Una dintre întrebările ateilor este dacă Dumnezeu este real de ce a creat răul ? Dacă ținem seama de natura lui Dumnezeu, natura omului și răul din univers, Biblia declară pe Dumnezeu ca dragoste (1Ioan 4:8), de asemenea dragostea ca fiind bucuriea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor. Impotriva aceste lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23 sau 1 Corinteni cap 13). Omul are liber arbitru și cu posibilitate de alegere. Răul este descris ca păcat și fărădelege (1 Ioan 3:4). Legea este să iubești (Matei 22:37-39), deci Răul[3] este o pervertire a binelui. Geneza 1:31 Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Ea a fost rezolvată de Cristos, dar întrebarea rămâne, în sensul că Binele poate fi pervertit în continuare și după momentul Cristos? Răspunsul este din păcate tot DA. Geneza 3:15 are o dublă semnificație, o dată în sensul unei izbăviri viitoare și alta în sensul că tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. Posibilitatea ca omul să aleagă binele și răul au existat din punct de vedere ontologic Dumnezeu fiind Suveran și-a permis acest lucru și nu a creat roboți. Dumnezeu este dragoste dar și dreptate, pentru că păcatul trebuia pedepsit și a făcut-o prin Fiul Său.

Problema răului, mai ales a răului moral este pusă în mod acut atunci când discutăm despre un Dumnezeu care este omnipotent, bun milos şi îndurător. Suveranitatea lui Dumnezeu este clar stabilită de Scriptură, dar există lucruri care nu au fost rezolvate în mod satisfăcător: răul moral, suferinţa şi moartea.[4] Dacă privim în Geneza la sfârşitul creaţiei, Dumnezeu tot ce a făcut a fost declarat foarte bun. (Gen 1:31). Răul nu este o creaţie a divinităţii, sau un rezultat al afirmării Sale, ci o corupţie a binelui.[5] Conceptul de rău îl găsim atât în Geneza cât şi în Apocalipsa. Conform celor comunicate de Ioan în Apocalipsa, răul din societate e un replică la dezonoarea adusă lui Dumnezeu. (Apoc.6:1-8).[6] Iov omul cucernic se luptă cu ispita de a-L acuza pe Dumnezeu. Dar îl descopere pe Creatorul suprem, şi sub această deviză îl indică pe Satan ca fiind vinovatul. (Iov. 42:2-6). Dacă domnul fixează limite lui Satan, omenirea şi ea înclinată spre rău este cu atât mai mult sub limitele impuse de Dumnezeu. Când omul alege răul el nu contrazice voia suverană a lui Dumnezeu, ci împlineşte hotărârea din vecinicie că e liber să aleagă viaţa sau moartea. Dumnezeu a permis omului o independenţă redusă. Un Dumnezeu Suveran şi puternic, îşi permite să îngăduie independenţă etică fiinţelor pe care le-a creat. Nici una din aceste preocupări şi cunoaşteri nu se încadrează în afara domeniului biblic. Dumnezeu este omniscient, nu pot exista stări deosebite sau accidente. Nu există dispoziţie contramandată şi nici momente de capotare a autorităţii. Aflat în dezacord etic, cine este de partea lui Dumnezeu va câştiga în final. (Ioan 14:3).[7] Alegerea lui Cristos este o garanţie a unui bine din viitor. Răul material este legat de răul etic. Răul care nu are relaţie directă sau indirectă cu independenţa umană poate fi conferit duhurilor rele. Omul se poate împotrivi acestor duhuri sau din contră se poate alia cu ele. Geisler afirmă despre relele fizice că sunt o situaţie obligatorie şi o componentă a celui mai bun fel de existenţă, o condiţie pentru realizarea celei mai bune lumi posibile.[8] În creştinism avem o atitudine diferită în problema răului, faţă de spiritualitatea indiană, în care răul exista de la început. Odinioară ca Dumnezeu să creeze lumea fizică şi specia umană, El a plăsmuit îngerii, fiinţe independente şi nemuritoare, ele au decis împotriva scopului propus de Dumnezeu (Isaia 14:12-14); (Apoc.12:3-9). Oamenii nu rămân inactivi în faţa răului. Creştinul poate lupta cu compasiune împotriva răului, pentru că el ştie că şi Dumnezeu este împotriva lui. Preţul foarte mare al morţii lui Cristos, ne dă măsura a ceea ce urăşte Dumnezeu. Există o temelie suficientă pentru morală. Nimeni n-a găsit până azi o manieră de a avea o învăţătură bună fără a poseda absoluturi morale. Fiindcă există Dumnezeu, care este bun, se manifestă şi o integritate reală.[9]

Henry este de acord cu faptul că problema suferinţei nu este numai a problema credincioşi. Suferinţa cutreieră ca un filament incandescent istoria omenirii. Întrebarea „De ce”? stă de obicei la temelia întrebării în perioade întinse de suferinţă. Întrebarea este şi rămâne de ce o Fiinţă Supremă considerată atotputernică şi liberă admite în fiecare perioadă suferinţa mulţimilor nevinovate. Furia răului, evidenţiază Jurgen Moltmann, îi încurajată pe unii observatori, să treacă în apreciere lor chiar dincolo de ateism, admiţând o domnia lui Satan pe acest pământ. [10] În mod parţial şi temporar nu se poate să nu le dai dreptate. Pe de altă parte Scriptura nu ne chemă nici la convingere oarbă, nici la acceptare, ci din contră la o încredere lămurită din punct de vedere cognitiv. Biblia este atentă atât în cine cât şi de ce se cuvine să credem. Dacă ne uităm la suferinţa lui Cristos problema se clarifică. Central pentru înţelegere este Robul care suferă. (Isaia 53:4-5). În Noul Testament Isus se identifică cu Robul care suferă, El îşi aplică şi titlul de Fiul Omului care a venit să sufere (Mat 20:28). Problema se poate extinde mai departe. Umanitatea nu va încerca niciodată o adâncime mai mare a răului decât aceea care a fost manifestată la răstignirea lui Isus. Strigătul de abandon al lui Isus cuprinde sensul complet al problemei ( Mat.27:46). În acest ”de ce” de la Calvar reuşim să canalizăm toate celelalte întrebări de genul „de ce m-ai părăsit”, ale experienţei umane. Dincolo de aspectul suferinţei, se pune o întrebare mai profundă. „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Biserica pune şi cele mai dificile suferinţe sub ocrotirea salvării divine. Suferinţele care s-au abătut asupra profeţilor din Vechiul Testament (Evr.11:34), destinul crud a apostolilor, a creştinilor de rând, nu au oferit un argument de necredinţă în Dumnezeul cel viu. Născută în persecuţia iudaică, Biserica iniţială a crescut sub prigoana romană, iar în înşiruire secolelor au fost şi alte asupriri care au colaborat mai curând la înnoirea şi conservarea credincioşilor, decât la distrugerea lor.[11] Dumnezeul bun şi milos dar şi pedepseşte. Păcatul este acele care atrage pedeapsa lui Dumnezeu. Iadul este desemnat ca loc de pedeapsă. Isus spune acest lucru în evanghelii (Matei10:28). În schimb iertarea aduce după sine îndepărtarea consecinţelor păcatului.[12]

Respingerea de către Israel a lui Mesia are rezultate înspăimântătoare în toate secolele. Îl vedem pe Iuda ca fiind contemporanul nostru, el întruchipează o generaţie obsedată de materialism, bântuită de vinovăţie. „Ceva din Iuda ne contaminează pe toţi „Eu Doamne”, dar şi ceva din Pilat, fiindcă nu avem puterea să ne mărturisim păcatele în public, dar nici când suntem singuri doar cu Dumnezeu”. Toţi suntem marcaţi de Evenimentul Cristos. Mândria este aceea care ne împiedică să ne recunoaştem slăbiciunile. În final Dumnezeu îl va face pe omul mândru şi pe Satan să recunoască faptul că numai Dumnezeu guvernează peste toate realităţile şi posibilităţile.[13] Creştinul trăieşte cu garanţia dreptăţii în viitor. Astfel creştinii în temeiul credinţei lor pot rămâne încrezători fiindcă Cristos a biruit răul prin Cruce. Evenimentul Crucii a fost acela ce a garantat biruinţă asupra răului.[14] Fără Cruce şi înviere, creştinismul nu are un fundament real. Dar întrebarea „de ce” trebuie să existe aşa de multă suferinţă, refuză să dispară. La nivel intelectual ea ne obligă să ne întrebăm: „ Dumnezeule de ce ai creat o astfel de lume?” dar întrebarea pătrunde şi în intimitatea noastră la nivel personal.[15]. Numai privind la Cruce avem posibilitatea de a privii dintr-o o altă perspectivă. Oricât rău şi oricâtă durere fizică şi psihologică poate îndura un om, aceea durere şi acel rău nu poate nega teismul. Atât în mediul vieţilor noastre cât şi în activitatea bisericii, doar Cristos este acela prin care Satan a fost învins. Este esenţial să-L mărturisim pe Cristos în orice împrejurare, fără să ne compromitem.

Biblia oferă o doctrină diferită despre rău faţă de alte filozofii păgâne. Platon observă răul, (Timaeus 30A, 48A) ca pe un principiu abstract ultim, asemenea binelui, prin contrast zoroastrismul care a postulat un dualism a două voinţe aflate continuu în conflict. Creştinii înfruntând adevărul înspăimântătoare a păcatului, suferinţei, a răului fizic şi spiritual și se încumetă să dea o rezolvare, pentru că Dumnezeu este omnipotent, înţelept şi binevoitor.[16] Escatologia biblică prezintă un univers regenerat izbăvit de catastrofe naturale, de abuzul naturii de către om şi insistă asupra cerului şi iadului ca şi stări finale. Discutarea seculară a răului, nu se compară niciodată cu dimensiunile uluitoare ale răului pricinuit de violarea de către făptură a poruncilor lui Dumnezeu.[17] Omul caută cu disperare să îşi găsească liniştea. Nevoia de a avea odihnă sufletească, de a fi posesorul unei „case” derivă din faptul că am pierdut una. Odihna spirituală este dorinţa de împlinire a fiecărui om. Perspectiva viitorului este totuşi una de biruinţă. În Noul Testament există o atmosferă de bucurie. Fiecare din cele şapte Biserici se termină cu o promisiune specială „ Celui ce va biruii”. Vocabularul primilor creştini a fost triumf, stăpânire, biruinţă, izbândă. [18] Invitaţia lui Isus este valabilă pentru astăzi. El face o ofertă la odihnă. (Mat 11:28-30). În Apoc. Cap. 21 – 22, Isus va înfrânge toţi Duşmanii, va fi un cer nou şi un pământ nou.[19] O caracteristică de bază a Iadului , spre deosebire de Cer este absenţa totală şi definitivă al lui Dumnezeu, sau exilarea din prezenţa Lui. Este experienţa unui chin mintal dar , şi fizic puternic, care se instalează într-o stare permanentă.[20] Apocalipsa 22:1-2, duce un alt element în discuţie, pomul vieţii, care rodeşte cu douăsprezece feluri de rod şi a cărui frunze slujesc la vindecarea neamurilor.

Răul din univers şi din viaţa noastră este în mod categoric un rezultat al respingerii Suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune în mod acut problema reală a răului, mai ales a celui moral în contrast cu suveranitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. Răul nu a fost totuşi un accident în creaţie, fiindcă Dumnezeu nu poate fi luat prin surprindere. Fiinţele create Satan şi îngerii lui au fost acelea care au devenit ostile lui Dumnezeu şi au generat răul din univers, dar care sunt sub controlul lui Dumnezeu. Omul nu poate opera fără un absolut moral care este Dumnezeu. Problema suferinţei se pune acut la creştini şi biserică care trece prin perioade de suferinţe. Întrebarea „de ce” se întâmplă aceste lucruri revine în mod obsedant, totuşi ei rămân încrezători şi în suferinţă. Dar umanitatea nu va suferi niciodată intensitatea răului pe care la experimentat Isus Cristos pe Cruce care a biruit răul inclusiv moartea şi a înviat. Finalitatea va fi o biruinţă completă asupra răului. În final Cristos va învinge toţi duşmanii. Unii acceptă o domnie a lui Satan pe pământ chiar dacă o văd parţială şi limitată temporar. Dumnezeu ca suveran lucrează şi prin cei răi. Iadul va fi realitatea ultimă a celui mai mare rău, o separare definitivă de Dumnezeu. În acest caz operează dreptatea lui Dumnezeu. Henry tratează problema răului în contrast cu ideile filozofice şi cu Suveranitatea lui Dumnezeu. Pentru rezolvarea acestei spinoase probleme el de bazează pe Scriptură. Privind la Cruce, realitatea răului este mai puţin dureroasă.

CONCLUZIE.


Imediat după căderea omului în păcat sub blestemul lui Dumnezeu, răul s-a manifest sub toate formele posibile, ”s-a deschis cutia Pandorei” și omul a fost confruntat cu o lume ostilă, cu situații care îl depășeau și inevitabil a încercat o explicație a răului cu care se confrunta la modul fizic și moral. Despărțit de Dumnezeu a apelat la zeități imaginate pentru a îmblânzi această manifestare a lui. De abia în Geneza 4:26, oamenii au început să cheme Numele Domnului. Este necesar să specificăm că Geneza 3:15 are o dublă semnificație în sensul că pe de o parte este o promisiune, dar arată și o realitate permanentă în istorie, o închinare falsă paralelă cu una adevărată ”capul – călcâiul”. Nici credincioșii nu scapă de această dilemă a răului, în care cred într-un Dumnezeu iubitor, bun, în contrast că răul fizic și moral, chiar dacă admitem blestemul din Geneza 3, în mintea noastră se naște o stare de conflict în momentul realizării lui. Și oamenii care nu cred în Dumnezeu încearcă o explicație a răului. Epicur o abordează din punct de vedere filozofic cu argumente logice dar ajunge la rezultate false. Unii dintre atei pun întrebare unde este liberul arbitru. Augustin privește acestă manifestare a răului ca o privare a binelui. Dar în fond răul este o pervertire a binelui, fiindcă în Geneza 1:31 Dumnezeu declară că tot ce a făcut sunt foarte bune. Hristos rezolvă problema răului dar la modul viitor fiindcă încă asistăm la binele realizat de Hristos, și care pe moment a fost pervertit. Răul însemnă păcat și fărădelege și Dumnezeu care este iubitor, bun dar și drept rezolvă problema răului care trebuia pedepsit și a făcut lucru acesta prin Fiul Său. De remarcat că răul îl găsim la începutul Bibliei dar și la sfârșitul Ei. El este o a ripostă la Suveranitatea lui Dumnezeu. Iov când se luptă să înțeleagă suferința sa în final vede că Satan este vinovatul. Dar să nu uităm un fapt foarte important că Dumnezeu pune limite pentru ca răul să nu se desfășoare în toată plinătatea lui. Dacă omul îl alege pe Isus Hristos ca mântuitor personal va avea garantat un bine în viitor. Cele două naturi ale răului fizic și moral sunt legate între ele datorită blestemului din Geneza 3. În concepția altori culturi ca cea indiană răul a existat de la început. Omul nu trebuie să rămână pasiv în fața răului. Creștinul trebuie să lupte împotriva lui pentru că și Dumnezeu face acest lucru. Henry este de acord că problema răului afectează toată omenirea. Întru-n anumit mod are dreptate dar să nu uităm că pe de o parte Dumnezeu limitează răul iar pe de altă parte cei patru cai din Apocalipsa 6:2-8 , (roșu, galben, negru, și alb), au pornit în istorie odată cu blestemul din Geneza 3, iar Cel care stătea pe calul alb, ”a pornit biruitor și ca să biruiască”, răul din univers. Dacă ne uităm la robul care sufere pentru o lume întreagă, Mesia, Isus Hristos, problema se clarifică. De fapt există două culmi ale răului din univers în care primul este momentul când Hristos a fost pe Cruce când Dumnezeu a pedepsit păcatul, iar al doilea vârf a răului va fi Iadul. Umanitatea nu a experimentat aceste două vârfuri ale răului, dar întrebarea logică care se pune este cum să scapi de Iad, adică ce trebuie să fac ca să fiu mântuit. Mergând la Cruce primești iertarea și vei fi mântuit. Suferința nu a biruit credincioșii de-a lungul secolelor, începând de la apostoli și până în zilele noastre. De fapt Isus face afirmația că ” porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” în Matei 6:18. Atunci când Adam a păcătuit consecințele au fost dramatice și a prăbușit întraga rasă umană în blestem și moarte. Dar și prin respingerea lui Isus Hristos de către poporul Israel, consecințele au fost la fel de catastrofale în toate secolele care au urmat și asistăm la o lume bântuită de materialism și vinovăție și este ceva care ne contaminează pe toți, cu ceva din Iuda ”eu Doamne” dar și din Pilat, în sensul că nu avem puterea să ne mărturisim păcatele în mod public. Mândria este principalul factor care ne împiedică să ne mărturisim păcatele, dar în final fiecare o va face obligat de dreptatea și puterea lui Dumnezeu. Pentru creștin Hristos este punctul focal al istoriei și fără Cruce și Înviere creștinismul nu are nici o temelie. Oricât de mare este răul fizic și moral trebuie să credem și să înțelegem că Isus l-a învins pe Satan, iar noi avem datoria să mărturisim Evanghelia fără compromisuri. Filozofii păgâni ca și Platon observă răul din univers, sau literatura indiană care îl percepe ca pe un dualism a două voințe care sunt într-o luptă contrară. Dar Biblia percepe în mod diferit problema răului și escatologia ne prezintă un univers regenerat. În disperarea omului de ași găsi liniștea ”o casă” rezultă că de fapt avut una pe care a pierdut-o. Isus este acela care oferă odihnă. Atunci când creștinul se uită spre viitor are o privelişte de biruință. Promisiunea celor șapte biserici din Apocalipsa este ”a celui ce va biruii”, în final Hristos învinge toți dușmani. O caracteristică a Iadului este o totală absență a lui Dumnezeu, dar în Apocalipsa se aduce în discuție ”Pomul vieții” a cărui frunze slujesc ca vindecare. Dacă se face afirmația a faptului că răul moral l-a surprins pe Dumnezeu, se greșește, fiindcă El nu poate fi luat prin surprindere. Ființele create ca Satan și îngerii lui, apoi omul au fost acelea care au generat răul prin ostilitate și neascultare de Dumnezeu. Răul care se manifestă în plan fizic și moral, spiritual, este ținut în frâu de către Dumnezeu care este Atotputernic. Omul și nimeni altcineva nu poate opera fără absoluturile morale ale lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Cruce realitatea răului este mai puțin dureroasă. În final acesta va fi biruit de către Hristos, și va rămâne o ultimă realitate a răului care este Iadul. Henry tratează răul în contrast cu bunătatea și Suveranitatea lui Dumnezeu și cu ideile filozofice care neagă un Dumnezeu Atotputernic.

Bibliografie:

Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt

ERNEST VALEA, Creştinismul şi Spiritualitatea indiană, indiană Editura ARIEL, Timişoara, 1996

Fărăgău Beniamin, Evanghelia după Matei, capitolele 1 –10. Editura LOGOS Cluj, 1998

Tozer Cunoaşterea Celui Preasfânt

GEISLER L. NORMAN, Filozofia Religie

SCHAFER A. FRANCIS, Trilogia, Dumnezeu care există. Evadare din Raţional.

El există şi nu tace. Editura Cartea Creştină Oradea, 2002

Moltman, The Crucified God, pag 221, din Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate , vol 6

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol. 6.

Ţon, Să ne cunoaştem Crezul

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol 5

J. STOT, Crucea lui Cristos

Platon, Timaeus 30A, 48A, din Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol 6

Charles Hodge Sistematic Theology din Erickson vol 3

http://ro.wikipedia.org/wiki/Problema Răului

Note de subsol:


[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Problema Răului
[2] Ardelean Viorel
[3] Ardelean Viorel
[4] Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, pag 127.
[5] ERNEST VALEA, Creştinismul şi Spiritualitatea indiană, indiană Editura ARIEL, Timişoara, 1996 pag. 212
[6] Fărăgău Beniamin, Evanghelia după Matei, capitolele 1 –10. Editura LOGOS Cluj, 1998 pag 278
[7] Tozer Cunoaşterea Celui Preasfânt , pag 130.,
[8] GEISLER L. NORMAN, Filozofia Religie, pag 442-443
[9] SCHAFER A. FRANCIS, Trilogia, Dumnezeu care există. Evadare din Raţional. El există şi nu tace. Editura Cartea Creştină Oradea, 2002, pag 141-142
[10] Moltman, The Crucified God, pag 221, din Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate , vol 6 pag 317-318.
[11] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol. 6. pag. 336-339
[12] Ţon, Să ne cunoaştem Crezul, pag 123.
[13] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol 5 pag. 362.
[14] STOT, Crucea lui Cristos pag 226
[15] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol 6 pag 338-339.
[16] Platon, Timaeus 30A, 48A, din Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate de, vol 6 pag 318.
[17] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.6. pag. 340-341
[18] STOT W. John, Crucea lui Cristos Societatea Misionară Română, Wheaton Illinois S.U.A. 1992, pag 225
[19] Ţon, Să ne cunoaştem Crezul, pag 333.
[20] Charles Hodge Sistematic Theology din Erickson vol 3 pag 432

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate