Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 32

Regenerarea şi convertirea.

 

La începutul unei discuţii a acestor două subiecte suntem întâlniţi de întrebarea, dacă ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Ele sunt fără îndoială atât de intim asociate încât este dificil să le separăm şi să arătăm deosebirile dintre ele. Scripturile leagă cele două sub o idee a naşterii din nou, şi învaţă că nu doar că regenerarea este absolut esenţială în fiecare convertire, ci că în fiecare suflet responsabil inteligent convertirea mereu însoţeşte regenerarea. De aceea, nu este ciudat că ele sunt adesea confundate. Totuşi, în final, Scripturile învaţă de asemenea că regenerarea este lucrarea lui Dumnezeu, schimbând inima omului prin voia lui suverană, în timp ce convertirea este actul omului de a se întoarce spre Dumnezeu cu noua înclinare astfel dată inimii lui.

 

Regenerarea

 

I. Este cel mai bine mai întâi să adunăm împreună felurite expresii şi termeni în care este învăţată această întreagă chestiune.

 

1. Forme ale verbului gennao, care înseamnă „a naşte.”

 

Ioan 1:13; 3:3, 4 (două locuri), 5, 6, 7, 8; 1 Corinteni 4:15; Filimon 10; 1 Ioan 2:29; 3:9 (două locuri); 4:7; 5:1 (trei locuri); 5:4, 18 (două locuri).

 

2. Forme compuse ale lui gennao.

 

1 Petru 1:23. „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”

 

Tit 3:5. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.”

 

3. Cuvântul apekuesen este folosit în Iacov 1:18, şi înseamnă a naşte sau a naşte pui, şi acolo evident înseamnă a aduce la condiţia de fiu.

 

4. Ktisis şi ktizo, care înseamnă creaţie şi crea, sunt găsite în 2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15; Efeseni 2:10, 15; 4:24.

 

5. Sunezoopoiesen, el ne-a înviat împreună cu (Cristos). Efeseni 2:5; Coloseni 2:13.

 

În plus faţă de folosirile de mai sus de cuvinte simple, există următoarele pasaje care vorbesc despre Cuvântul lui Dumnezeu ca un instrument eficient, dar nu ca o putere creatoare. Totuşi, acestea nu leagă acest instrument nici cu regenerarea nici cu convertirea în mod necesar; ci vorbesc despre ea (a) ca un mijloc de împărtăşire a naturii divine, 2 Petru 1:4; (b) ca un mijloc de purificare, Ioan 15:3; (c) ca un mijloc de apărare creştină, Efeseni 6:17; şi (d) ca un instrument de convingere puternică şi distrugere a celor răi, Evrei 4:12.

 

II. Din învăţătura Scripturală vedem că întreaga lucrare de Regenerare şi Convertire este inclusă sub un termen: regenerare.

 

Este adevărat că doar câteva pasaje se referă la altceva în afară de lucrarea lui Dumnezeu; totuşi acestea câteva în mod suficient ne învaţă folosirea cuvântului în regenerare pentru a ne conduce să nu respingem, ca o parte din aceasta, acel rezultat al actului lui Dumnezeu, care, în legătură cu cuvântul, conduce spre unirea deplină a subiectului său cu Cristos prin pocăinţă şi credinţă.

Pasajele în legătură cu Pavel ca instrument al lui Dumnezeu, 1 Corinteni 4:15, şi Filimon 10, nu ar fi convingătoare, dar ele sunt făcute astfel de altele.

 

Oricât de mult Iacov 1:18 sugerează un aspect diferit al lucrării, şi anume, naşterea a ceea ce s-a născut, totuşi aceasta se leagă îndeaproape cu ideea cu naşterea pentru a crea îndoială dacă nu cumva întreaga lucrare ar putea fi implicată efectiv.

 

Dar 1 Petru 1:23, prin folosirea compusului lui gennao, arată că toată lucrarea Duhului, inclusiv inima nouă şi conducerea acesteia spre o credinţă conştientă, se vorbeşte despre ea propriu-zis prin acelaşi termen ca o simplă schimbare a inimii.

 

Totuşi, aici se vorbeşte despre toată lucrarea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este operativ de la început la sfârşit, dar aceasta nu dovedeşte că el nu operează diferit într-o parte faţă de ceea ce face în cealaltă parte.

 

III. Învăţătura Scripturii este că Dumnezeu operează imediat asupra inimii pentru a produce schimbarea cerută, prin care este potrivit să primeşti adevărul, şi imediat prin cuvânt în primirea acelui adevăr.

 

1. El operează imediat asupra inimii pentru a pregăti calea pentru adevăr. Aceasta este evident

 

(1.) Din descrierea oferită despre condiţia spirituală a omului.

 

(a) Ca mort spiritual. Efeseni 2:1.

 

(b) Ca orb. Efeseni 4:18.

 

(c) Ca sclavi faţă de păcat. Ioan 8:34. Romani 6:17, 19.

 

(d) Ca având nevoie de eliberare de puterile întunericului. Coloseni 1:13.

 

(e) Ca incapabil de a cunoaşte sau a discerne lucrurile Duhului. 1 Corinteni 2:14; Efeseni 4:18.

 

(f) Ca incapabil de a se schimba pe sine. Ieremia 13:23.

 

(g) Ca pângărit în conştiinţă. Tit 1:15.

 

Aceste pasaje arată omul într-o condiţie din care el trebuie să fie salvat chiar pentru a înţelege şi aprecia adevărul lui Dumnezeu.

 

(2.) Scriptura atribuie naşterea ca fiind efectuată de voia lui Dumnezeu în mod exclusiv, arătând astfel că într-o anumită privinţă, ea nu trebuie să fie considerată ca datorită primirii adevărului. Ioan 1:13.

 

[Pentru secţiunile (3), (4), (5) şi (6), vezi Schiţele lui Hodge, pag. 451.]

 

(3.) Influenţa Duhului este deosebită de cea a cuvântului. Ioan 6:45, 64, 65; 1 Corinteni 2:12-15; 1 Tesaloniceni 1:5, 6.

 

(4.) Se declară că o influenţă divină este necesară pentru primirea adevărului. Psalmul 119:18; Fapte 16:14; Efeseni 1:17-20.

 

(5.) O astfel de operaţie internă asupra inimii este atribuită lui Dumnezeu. Matei 11:25; Luca 10:21; Filipeni 2:13; 2 Tesaloniceni 1:11; Evrei 13:21.

 

(6.) Natura acestei influenţe este evident diferită de cea efectuată de adevăr. Efeseni 1:19; 3:7; 2 Timotei 2:25.

 

(7.) Se vorbeşte despre această influenţă ca o pregătire a inimii pentru adevăr; care, de aceea, trebuie să fie distinctă faţă de adevăr sau primirea acestuia. Luca 8:8, 15; Fapte 16:14.

 

Această pregătire a inimii vine de la Dumnezeu. 1 Cronici 29:18, 19; Psalmul 119:18; Proverbe 16:1; Fapte 16:14; Romani 9:23.

 

2. Duhul acţionează imediat prin cuvânt.

 

(1.) El a inspirat acel cuvânt şi îl trimite pentru realizarea scopurilor planificate. Ioan 14:16; 2 Timotei 3:16.

 

(2.) El ajută misiunea şi pe alţii în a o face de cunoscut. 1 Corinteni 4:7; 2 Tesaloniceni 3:1.

 

În măsura în care acestea sunt agenţii săi, el foloseşte cuvântul.

 

(3.) Instrumentul astfel folosit este în sine eficient ca adevăr. Evrei 4:12. De aceea, creştinilor li se porunceşte în războiul lor spiritual să ia Cuvântul lui Dumnezeu ca sabia Duhului. Efeseni 6:17. Totuşi, acesta este făcut special astfel că inima este pregătită pentru influenţele sale iluminatoare, care descoperă frumuseţile sale şi potrivirea lui, şi prin ajutorul memoriei care îşi aminteşte, şi a conştiinţei care aplică, şi a sentimentelor care pun stăpânire pe ea. 2 Timotei 3:15, 16, 17.

 

(4.) De aceea, se spune despre creştini că fost „născuţi, (Iacov 1:18), prin cuvântul adevărului,” pentru că acesta este sămânţa semănată în terenul pregătit, prin care ei sunt conduşi spre pocăinţă şi credinţă spre unirea cu Cristos şi calitatea de fii ai lui Dumnezeu.

 

(5.) De vreme ce această folosire a Scripturilor este datorită potrivirii lor de a prezenta motivele de acţiune, Duhul lui Dumnezeu nu este limitat doar la acest cuvânt şi foloseşte un alt adevăr, şi astfel de evenimente din viaţă care pot fi eficiente înspre finalul plănuit. Astfel, orice eveniment în providenţa lui Dumnezeu, cum ar fi chinurile, sau pericolele, sau păcatele personale, sau convertirea altora, sau orice altceva ar putea conduce la căutarea lui Dumnezeu, sunt folosite ca mijloace de trezire, sau care dau o convingere mai puternică, sau de aplicare a adevărurilor Scripturii care conduc spre convertire.

 

(6.) Acest lucru este în special adevărat despre rânduielile Botezului şi a Cinei Domnului stabilite corespunzător înaintea omenirii. Aceste rânduieli sunt potrivite pentru a transmite adevărul, sau a imprima datoria, ele sunt instrumentale în regenerare.

 

(7.) Dar nici una dintre ele nu regenerează sau conferă regenerarea.

 

(a) Aceasta nu este realizată prin Cina Domnului. A fost argumentat din Ioan 6:51-58, unde Cristos promite viaţa veşnică celor care vor mânca din trupul lui şi vor bea sângele lui, şi o neagă tuturor care nu vor avea aceasta. Limbajul folosit se referă la participarea spirituală la mântuirea lui. Acesta este similar cu promisiunea făcută femeii de la Sihar „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:14. Este argumentat că Cristos trebuie să fi vrut să spună împărtăşirea din trupul său real, pentru că el nu i-a corectat pe evreii care, pentru că ei aşa l-au înţeles, l-au respins. Dar, Ioan 8:51-53, el nu a corectat o greşeală similară care a condus spre un rezultat similar atunci când el a spus în versetul 51, „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.”

 

(b) Chiar mai distinct este acest Botez adevărat. Efectele spirituale despre care se vorbeşte în legătură cu această rânduială. Astfel avem „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” Tit 3:5. Îl avem pe Pavel îndemnat de Anania, Fapte 22:16, „Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.” Şi limbajul lui Cristos, Ioan 3:5, „Isus i-a răspuns: "Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Prima dintre acestea are legătură cu influenţa curăţitoare a regenerării de Duhul în aceeaşi manieră ca reînnoirea lui, despre care este vorbit în contextul imediat şi nu are legătură cu botezul. Faptul că aceasta din urmă se referă la botez este cel puţin îndoielnic; dar admiţând că este aşa, care este fără îndoială adevărat cu privire la a doua, avem aici botezul exterior, doar ca simbolizând o schimbare interioară şi nu producând-o.

 

Următoarele motive arată clar că nici una dintre aceste rânduieli nu are putere de regenerare.

 

(1.) Rânduielile pot fi doar semne ale harului şi nu îl pot conferi.

 

(2.) Ele pot transmite adevărul simbolic, şi doar un astfel de adevăr este potrivit pentru a influenţa mintea. Dar nimic simbolizat de acestea două nu poate conferi regenerarea asupra celor care le primesc.

 

(3.) Ele sunt numite pentru a fi folosite doar de cei care au fost regeneraţi. Botezul este un act de ascultare, simbolizând moartea credincioşilor faţă de păcat, şi învierea la o viaţă nouă, şi expunerea unirii lor cu Cristos în moartea şi îngroparea lui. Cina Domnului este de a fi luată de cei care deja, ca credincioşi creştini, s-au unit împreună în părtăşia bisericii.

 

(4.) Faptul că acesta era folosirea Botezului este evident din practica creştinilor Apostolici. Fapte 2:41. Cei botezaţi au primit cuvântul lui. Acesteia i-a urmat pocăinţa şi a precedat botezul. Adăugarea la text în Fapte 8:37 nu ar fi putut avea loc dacă nu ar fi fost răspândirea universală a ideii că credinţa precede în mod necesar botezul. Pavel înaintea botezului său l-a primit pe Domnul Isus şi ochii lui i s-au deschis şi Duhul Sfânt i s-a dat. Fapte 9:18. Corneliu şi casa lui de asemenea l-au primit pe Duhul Sfânt şi au vorbit în alte limbi înainte de botezul lor. Fapte 10:44-48. Temnicerul din Filipi a crezut în mod evident înainte ca el să fie botezat. Botezul fără credinţă antecedentă a fost tratat ca fiind fără efect la anumiţi ucenici din Efes. Fapte 19:1-5.

 

(5.) Faptul că aceasta a fost de asemenea adevărat despre Cina Domnului este arătat de faptul că aceasta era împărtăşită doar de biserici, şi despre membrii bisericilor se vorbeşte mereu şi sunt trataţi ca persoane convertite; de asemenea de faptul suplimentar că acesta era un serviciu memorial („în amintirea mea”) şi un memorial implică o cunoştinţă anterioară a persoanelor şi a faptelor amintite. Dar doar o astfel de cunoştinţă şi amintire ar putea fi binecuvântată, precum cea care implica credinţa în Isus. 1 Corinteni 11:28, 29.

 

(6.) Duhul nu face adevărul eficient dându-i o forţă adiţională la cea care el îl are în mod natural, ci influenţează mintea astfel că omul este pregătit să îl primească cu propria lui forţă corespunzătoare. Astfel el schimbă mintea, iluminează mintea, o ajută să aprecieze şi să apuce adevărul. Doar astfel el face adevărul eficient. De aceea, spălarea exterioară sau împărtăşirea nu pot avea vre-un efect de a înnoi, sau regenera inima, care ea însăşi trebuie să fi fost pregătită, înainte ca ea să-şi însuşească adevărurile transmise prin aceste rânduieli.

 

Afirmaţiile de mai sus sunt intenţionate pentru a se întâlni cu viziunile Romano-Catolicilor şi a altora care pretind influenţa regeneratoare a sacramentelor, şi nu cei care fac Botezul doar o condiţie de mântuire. Cei din urmă pretind că regenerarea este doar prin cuvânt şi sunt întâlniţi de dovezile că Duhul acţionează independent de cuvânt.

 

Convertirea

 

I. Aceasta este rezultatul regenerării. Inima nouă este pregătită să se întoarcă la Dumnezeu şi chiar astfel se întoarce. Fără regenerare, păcătoşenia omului îl ţine departe de Dumnezeu, făcându-l să îşi direcţioneze afecţiunile asupra sinelui şi asupra plăcerii sale, şi să găsească satisfacţie în lucrurile care sunt opuse lui Dumnezeu şi sfinţeniei. Inima regenerată are sentimente şi dorinţe noi şi este, de aceea, potrivită să îl caute pe Dumnezeu şi sfinţenia.

 

II. Aceasta este deopotrivă actul lui Dumnezeu şi al omului co-operând împreună cu el.

 

1. Aceasta este actul lui Dumnezeu. Ea este astfel descrisă în Scripturi.

1 Împăraţi 18:37. „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!”

 

Psalmul 80:3. „Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!”

 

Psalmul 85:4. „Întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ţi mânia împotriva noastră!”

 

Cântarea Cântărilor 1:4. „Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui... Ne vom înveseli şi ne vom bucura de tine; vom lăuda dezmierdările tale mai mult decât vinul! Pe drept eşti iubit.”

 

Ieremia 30:21. „Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui; îl voi apropia, şi va veni la Mine; căci cine ar îndrăzni să se apropie din capul lui de Mine? zice Domnul.”

 

Ieremia 31:18. „Aud pe Efraim bocindu-se: "M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!”

 

Ezechiel 36:27. „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.”

 

Ioan 6:44. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

 

2. Aceasta este actul inimii regenerate activ co-operând astfel întorcându-se.

 

Deuteronom 4:30. „Şi după ce ţi se vor întâmpla toate aceste lucruri în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui”

 

Proverbe 1:23. „Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele...”

 

Osea 12:6. „Tu dar, întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează bunătatea şi iubirea, şi nădăjduieşte totdeauna în Dumnezeul tău.”

 

Isaia 55:7. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.”

 

Ioel 2:13. „Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe care le trimite.”

 

Fapte 11:21. „Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.”

 

III. În mod natural se ridică întrebarea, care este natura convertirii. Ca răspuns la ea, se poate spune că ea constă:

 

1. Nu în simpla reformare exterioară.

 

2. Nu în întoarcerea din recidivă.

 

3. Ci în întoarcerea inimii spre Dumnezeu şi sfinţenie. Aceasta este o întoarcere a gândurilor, dorinţelor şi sentimentelor inimii de la plăcerile şi poftele carnale şi păcătoase, spre lucrurile sfinte, şi Dumnezeu, şi Cristos, şi mântuire. Este o întoarcere de la întuneric la lumină, de la puterea lui Satan spre Dumnezeu. [Vezi cartea lui Gill, Divinitatea 2:132-4.] Aceasta constă „într-o întoarcere activă spre Dumnezeu sub influenţa harului divin.” [Gill 2:135]

 

IV. Această convertire cuprinde:

 

1. O cunoştinţă a Dumnezeului adevărat, şi acceptarea lui astfel.

 

2. Cunoştinţa păcatului personal, a vinei şi condamnării.

 

3. Regret pentru păcat şi dorinţa de a scăpa de condamnare.

 

4. Hotărârea de a se întoarce de la păcat şi de a-l căuta pe Dumnezeu.

 

5. Convingerea cu privire la nevoia personală de ajutor în înfăptuirea acesteia.

 

6. Cunoştinţa lui Cristos ca Mântuitor de la păcat.

 

7. Încredere personală în Cristos şi în mântuirea lui.

 

NOTĂ. Un om într-un sens poate fi numit convertit de îndată ce el s-a întors cu adevărat la Dumnezeu şi de asemenea caută să cunoască şi să facă voia lui. Aceasta este măsura de convertire care este atât de aproape contemporană cu regenerarea încât este susceptibilă a fi presupusă că există în acelaşi moment cu aceasta, şi care într-adevăr într-o fiinţă capabilă de astfel de subiecte trebuie să fie efectul său imediat.

 

Dar ce Scripturile şi limbajul obişnuit cuprinde în acest cuvânt este pocăinţa şi încrederea în puterea de mântuire a lui Dumnezeu, şi, în legătură cu cunoştinţa creştină, încrederea în Isus Cristos ca Mântuitor. Dobândirea plinătăţii unei astfel de convertiri are loc prin aprecierea treptată a adevărului, rezultând nu doar din regenerare, şi cunoştinţa, ci din iluminarea spirituală a minţii.

 

V. Relaţia dintre regenerare şi convertire va apărea a fi de o anterioritate invariabil.

 

Oriunde este adevărul corespunzător prezent, relaţia sa este aproape aceea de producere a cauzei, pentru că inima pregătită imediat primeşte adevărul. De aici, deoarece acesta este în general cazul, ele au fost de obicei considerate ca fiind contemporane şi de unii chiar ca identice. Dar faptul că regenerarea este anteriorul invariabil este văzut,

 

1. Din faptul că inima este solul în care sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu, este semănat, şi că sămânţa aduce roadă doar în solul bun. Inima este făcută solul bun prin regenerare.

 

2. Regenerarea (ca la copii) poate exista fără credinţă şi pocăinţă, dar cele din urmă nu pot exista fără cea dintâi. De aceea, regenerarea precede.

 

3. Logic, actul de capacitarea făcut de Dumnezeu, într-o creatură, trebuie să preceadă actul creaturii astfel capacitată. Dar această antecedenţă logică implică antecedenţa efectivă, sau cele mai bune concepţii ale minţii noastre ne înşeală şi nu sunt de încredere. Căci această antecedenţă logică există doar datorită faptului că mintea observă clar o dependenţă percepută a existenţei uneia datorită celeilalte. Dar o astfel de dependenţă cere, dacă nu cauzal, cel puţin o existenţă antecedentă. Aici ea este doar antecedentă.

 

VI. Nu există doar antecedenţă, ci în unele cazuri un interval apreciabil.

 

1. Aceasta este adevărat chiar dacă convertirea este considerată ca o simplă întoarcere la Dumnezeu. Între ea şi regenerare trebuie să intervină în unele cazuri o perioadă de timp până când cunoştinţa despre existenţa şi natura lui Dumnezeu este dată, înainte ca inima să se întoarcă, sau chiar este întoarsă spre Dumnezeu.

 

(1.) Aceasta trebuie să fie adevărat despre toţi copiii şi toate persoanele altfel incapabile de responsabilitate, cum ar fi debilii mintali.

 

(2.) Nu există nici un motiv de ce aceasta nu ar fi adevărat despre unii păgâni. Misionarii crucii au fost văzuţi de oameni, care nu ştiau nimic despre creştinism, dar a căror inimi, nesatisfăcuţi cu religia părinţilor lor, căutau febril ceva după care sufletul lor striga.

 

2. Aceasta este încă mai clar adevărat despre convertirea creştină deplină.

 

(1.) Scripturile învaţă aceasta în multe exemple de oameni evlavioşi, sfinţi, şi temători de Dumnezeu, totuşi neştiind adevărul deplin care asigură unirea cu Cristos.

 

Eunucul Etiopian: Fapte 8:26-40.

 

Pavel: Fapte, capitolul 9, 22 şi 26. Galateni, capitolele 1 şi 2.

 

Centurionul Corneliu: Fapte 10:2.

 

Lidia: Fapte 16:14.

 

(2.) Experienţa slujitorilor din toate veacurile cu persoane căutând şi dobândind mântuirea, confirmă această idee. Dobândirea convertirii poate fi marcată de etape. Păcătosul este la început total indiferent. Cuvântul nu produce asupra lui nici un efect. Apoi (1.) Există o bunăvoinţă evidentă de a acorda o atenţie serioasă faţă de adevărul lui Dumnezeu. Dumnezeu a deschis inima după cum a făcut în cazul Lidiei. (2.) Există o convingere de păcat, un simţ al ticăloşiei lui, şi al efectelor sale periculoase. (3.) Sufletul, oprimat de acestea, tânjeşte să facă ceva prin care să ajungă la mântuire, dar găseşte că toate sunt în zadar. (4.) În cele din urmă acceptând Cuvântul lui Dumnezeu, el se odihneşte în încrederea într-un Mântuitor personal.

 

VII. Termen convertire nu este aplicat tehnic la orice schimbare, cu excepţia celei care urmează după regenerare, şi constă în întoarcerea spre Dumnezeu a unuia, care anterior era cu totul departe de Dumnezeu. Întoarcerea oamenilor care au recidivat, sau au căzut într-un păcat dureros, este de asemenea numită „o întoarcere la Dumnezeu,” şi o astfel de întoarcere este posibil ceea ce este numit „convertire” în cazul lui Petru. Luca 22:32. Dar convertirea este folosită teologic exclusiv cu privire la primul act.

 

 

 

Scapă-ți viața!

de Marian Ghita

 

După ce i-a scos afară, unul din ei a zis:

„Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie.

Scapă la munte, ca să nu pieri!” (Geneza 19:17)

 

Domnul Isus Cristos vorbește, în prima parte a discursului Său de pe muntele Măslinilor, despre necazuri, crize și dureri pe care le vor suporta chiar și sfinții Lui (Mat. 24:6-14). Singurele încurajări ale Domnului par a fi trei la număr, în acest context. În primul rând, El afirmă că toate aceste lucruri „nu vor fi decât începutul durerilor” (v. 8). De aceea, ei nu ar trebui să se înspăimânte (v. 6). În al 2-lea rând, Domnul spune că „cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (v. 13). Deci, faptul că ei vor rămâne, în necazuri, statornici în credință până la capăt, aceasta le va asigura mântuirea veșnică. Și în al 3-lea rând, El spune că „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (v. 14). Aceasta înseamnă că, indiferent de toate tulburările și crizele din lume, Evanghelia se va vesti până la capătul lumii. Această lucrare nu o va opri nimeni. Și indiferent de multitudinea și de amploarea evenimentelor neplăcute de pe pământ, sfârșitul lumii va fi doar la momentul când Dumnezeu Își va îndeplini planurile Sale prin credincioșii Lui. Dumnezeu este suveran absolut peste lume.

Dar, atunci când Domnul nostru vorbește urmașilor Lui despre urâciunea pustiirii care va fi așezată în Locul Sfânt, și care va fi văzută la un anumit moment în istorie (Mat. 24:15), El lansează apelul către ei să fugă din Ierusalim la munți, să fugă în grabă fără a zăbovi în casa lor, cei care vor fi în afara ei să nu se întoarcă în cetate, și să se roage pentru circumstanțe favorabile lor (Mat. 24:16-20). Atunci, cuvântul de ordine pentru toți sfinții Domnului va fi: „Scapă-ți viața!” (vezi Gen. 19:17). Atunci, ei trebuie să facă totul pentru a scăpa de necazul cel mare care va veni peste toți locuitorii Ierusalimului (Mat. 24:21-22), respectiv (la vremea sfârșitului) peste toți locuitorii pământului (Apoc. 3:10; 18:4).

 

În mod concret Domnul nostru s-a referit, atunci când a vorbit despre fuga din Iudeea, din cetatea Ierusalimului, la momentul istoric din anul 70 d. Cr., atunci când soldații romani au asediat cetatea sfântă și au distrus Templul din Ierusalim (vezi în special Lc. 21:20-24), cât și la momentul de final al istoriei, atunci când necazul cel mare va lovi întregul pământ (Mat. 24:21-22; Dan. 12:1; Apoc. 3:10; vezi și Apoc. 6-19). Distrugerea Ierusalimului și a Templului din el, în anul 70 d. Cr. nu a fost decât o anticipare a necazului cel mare, despre care vorbește Scriptura.

 

Știm din istorie împrejurările asediului Ierusalimului din anul 70 d. Cr. și știm, de asemenea, condițiile în care sfinții Domnului Isus Cristos au scăpat de acest asediu. Nu știm ce se va întâmpla atunci când necazul cel mare va lovi pământul, decât ceea ce ne spune Biblia. Deci, nu putem ști cu exactitate cum să aplicăm în mod concret poruncile Domnului din Mat. 24:16-20, pentru atunci. Putem însă să ne pregătim pentru acele momente și să vedem, până atunci, ce lecții spirituale trebuie să învățăm pentru ca, la acea vreme, să știm bine ceea ce trebuie să facem. Așadar, care sunt aceste lecții spirituale pe care trebuie să ni le însușim în perspectiva salvării noastre?

 

1.   Ieșiți afară!

Domnul Isus îi îndeamnă pe urmașii Lui ca ei să iasă rapid din Ierusalim și să fugă la munți, atunci când vor vedea Ierusalimul înconjurat de oști (vezi și Lc. 21:20-24). De ce să iasă din Ierusalim? Nu erau oare protejați mai bine în cetate? Motivul pentru care ei trebuia să iasă din cetate era faptul că cetatea Ierusalimului, atunci, a fost sub mânia lui Dumnezeu. Ea era „dată spre nimicire” (Lc. 21:22-24; vezi și Ierihonul – Iosua 6:17-18; și Sodoma și Gomora – Gen. 19:12-13). Motivul ieșirii sfinților din „Babilonul cel mare”, la sfârșit, va fi faptul că judecata lui Dumnezeu va ajunge să fie iminentă, din cauza păcatelor ei (Apoc. 18:4-5; vezi Apoc. 18). Tendința omenească (când vorbim de ex. despre Ierusalim) este de a ne uita la protecția care putea să o dea zidurile ei. Nu luăm însă în calcul că, atunci când Dumnezeu rostește judecata lui asupra cetății, nimeni și nimic nu o mai poate apăra. Credincioșii adevărați înțeleg că cetatea în care trăiseră până atunci nu mai poate oferi absolut nici o protecție; așa că ei vor asculta de cuvintele Domnului și vor ieși rapid din cetate; nu vor mai încerca să-și protejeze viața în locul „dat de Dumnezeu spre nimicire”.

 

Îndemnurile Domnului din Mat. 24:16-20 arată și cum să iasă ei din cetate. Când Domnul Isus le-a cerut ucenicilor Lui să fugă la „munți”, ei, la acel moment dificil, au ascultat de o asemenea avertizare și au fugit. Omul care urma să fie pe acoperișul plat al casei sale, de pe care, printr-o scară exterioară putea să coboare în ordine și cât mai repede posibil, trebuia să fugă la dealuri, fără ca să mai intre în casă pentru a-și salva bunurile sale. Ieșirea din cetate trebuia deci să fie rapidă. Fuga înspre munți ar fi fost foarte dificilă dacă aveau bagaje asupra lor. În mod similar, lucrătorul câmpului, îmbrăcat doar în tunica lui de lucru pentru câmp, nu trebuia să se întoarcă de la câmp în casa lui, ci trebuia imediat să fugă la dealuri. Întârzierea, în ambele cazuri, ar fi putut însemna capturarea lui, aducerea lui înapoi, sau poate chiar uciderea lui.

 

Pe de altă parte, ei trebuia să se roage pentru ca Dumnezeu să le ofere circumstanțe favorabile fugii lor (Mat. 24:19-20). Este voia lui Dumnezeu ca ei să se roage pentru a le fi ușurată fuga lor. Inima simțitoare a Domnului nostru, descoperită în atât de multe ocazii anterioare în această Evanghelie (Matei 8:17; 9:13,36; 11:25-30; 12:7,30; 15:32; 19:13-15; 23:23,37), este profund afectată de două considerente suplimentare: (a) situația dificilă a femeilor, și (b) dificultățile călătoriei în timpul iernii și în zilele de Sabat ( Mat. 24:19). În această privință, trebuie să se țină cont de faptul că această preocupare pentru femei cu copii a fost dezvăluită de către Cristos, în zilele în care femeile au fost adesea observate. Cuvintele rostite au venit de pe buzele aceluiași Fiu al omului care a arătat bunătate specială pentru văduve ( Mc. 12:42-43; Luca 7:11-17; Luca 18:1-8; Luca 20:47; Luca 21:2-3), pentru femeile care au fost lovite de păcat (Luca 7:36-50; Ioan 4:1–30), și, în momentul propriei Sale agonii, pentru propria Sa mamă (Ioan 19:26-27).

 

Vezi apoi Mat. 24:20. Chiar și în acel climat din Palestina zilele iernii sunt reci. Mai mult decât atât, acesta este sezonul ploios. Zăpada, în special pe dealurile spre care i-a îndreptat Isus pe adepții Lui să fugă și chiar la înălțimi mai mici, nu lipsea în totalitate. Călătoria în zilele de Sabat era dificilă. Pentru siguranța vieții, chiar și rabinii permiteau fuga în ziua de Sabat (atunci când o persoană era în pericol de a-și pierde viața). Învățătura lui Cristos pe tema respectării Sabatului (Mat. 12:11; Mc. 2:27) este suficient de generoasă în privința protejării vieții. Dar existau multe reguli și reglementări artificiale prin care cărturarii și fariseii au creat impresia că omul a fost într-adevăr făcut pentru Sabat și acestea ar fi condus la refuzuri din partea multora (foarte stricți) de a-i ajuta pe cei în nevoie. Deci, Domnul îndeamnă pe ucenicii Săi să se roage ca această fugă să nu fie în timpul iernii sau în ziua Sabatului.

 

La vremea asediului Ierusalimului (din anul 70 d. Cr.) s-a văzut într-un mod deosebit intervenția lui Dumnezeu în favoarea sfinților fugari. 

Domnul nostru a poruncit urmașilor săi să scape din Ierusalim, atunci când orașul era înconjurat de armate (Lc. 21:20-21); cum atunci putea fi atins acest obiectiv? Dumnezeu a avut grijă să ofere salvare și în această situație. În al 12-lea an al lui Nero, Cestius Gallus, conducătorul Siriei, a venit împotriva Ierusalimului, cu o armată puternică . El putea, spune Josephus, să atace și să ia cetatea , și astfel să pună capăt războiului. Dar, fără vreun motiv plauzibil și contrar cu așteptările tuturor, el a ridicat asediul și s-au îndepărtat. Josephus remarcă că, după ce Cestius Gallus a ridicat asediul, mulți dintre iudei au părăsit orașul, așa cum se întâmplă atunci când se scufundă o navă. Acest fapt a fost un semnal pentru toți oamenii și o oportunitate oferită creștinilor, de a evada din cetate. Ei au trecut Iordanul, așa cum spune Eusebiu, și s-au dus într-un loc numit Pella, astfel încât atunci când Titus a venit la puțin timp după aceea, nu a mai fost nici un creștin în oraș, ci ei au fugit așa cum le-a poruncit Domnul.

 

Trebuie remarcat faptul că Vespasian a fost împuternicit de Cestius Gallus să conducă asediul Ierusalimului. Dar vestea morții lui Nero și, curând după aceea a lui Galba și apoi tulburările care au urmat, cât și războaiele civile dintre Otho și Vitellius, i-au ținut pe Vespasian și fiul său Titus pe loc. Astfel, orașul nu a fost de fapt asediat până după ce Vespasian a fost confirmat ca împărat în imperiu și Titus a fost numit la comanda forțelor din Iudeea. În aceste întârzieri apărute, parcă din senin, creștinii și mulți alții, au fugit din cetate pentru a-și proteja viața. În Luca 19:43 , Domnul nostru spune despre Ierusalim că vrăjmașii săi vor înconjura cetatea cu șanțuri, o vor împresura din toate părțile. Titus, care a condus mai multe atacuri fără succes împotriva Ierusalimului, a decis în final să înconjoare orașul cu un zid care a fost finalizat cu o viteză incredibilă, în trei zile! Astfel, orice speranță de salvare a iudeilor din cetate a fost înlăturată, așa că nimeni după aceea nu a mai putut evada din oraș, și nici provizii de hrană nu mai puteau fi introduse în cetate.

 

În acest sens trebuie menționat faptul că iudeii, care nu au crezut în Cristos, deci care nu puteau crede nici cuvintele Lui, considerând că Ierusalimul le poate oferi protecție au rămas în cetate în aceste circumstanțe. Nu-i așa? Ierusalimul era doar cetatea sfântă, sub protecția lui Dumnezeu. Pentru că ei nu au luat în calcul faptul că respingerea Domnului Isus Cristos însemna de fapt respingerea lui Dumnezeu Însuși; pentru că nu au înțeles că, în acest fel, slava Domnului s-a depărtat de Ierusalim (vezi Ezech. 8-11), acești iudei „credincioși” au rămas în Ierusalim. Rezultatul a fost o baie de sânge oribilă pentru aceștia. Ceea ce a fost și mai groaznic a fost faptul că șase mii de iudei (după afirmațiile lui Josephus) s-au baricadat în Templu (pentru ei acolo era prezența lui Dumnezeu, nu-i așa? – vezi, nădejdile înșelătoare despre care a vorbit Ieremia în Ier. 7:4-8 și cont.). Aceștia, în timpul asediului din partea romanilor, au ars de vii în Templul care a fost totalmente distrus (pentru că așa a spus Domnul Isus Cristos – Mat. 24:2).

 

Este groaznic să fii mânat de nădejdi înșelătoare și să nu realizezi că cuvântul lui Cristos este de fapt cuvântul lui Dumnezeu, care se va împlini cu desăvârșire (Mat. 24:35). Este groaznic să te consideri credincios, dar să nu Îl ai pe Cristos ca Domn și Mântuitor în viața ta. Așa s-a întâmplat atunci și așa se va întâmpla la sfârșitul veacului acestuia. Nădejdea pusă într-un fals Cristos îți va aduce nimicirea veșnică. Iată de ce este înțelept să primești cuvintele lui Cristos și să acționezi pe baza lor (vezi Mat. 7:21-27).

 

În acest context, rezultă câteva lecții spirituale pentru viața noastră spirituală prezentă. Ele ne pot forma o mentalitate de veghetori pentru situațiile în care ne poate aduce cel rău.

 

a.  Să nu ajungem în situații în care legăturile păcatului ne pot foarte ușor înfășura. În Evr. 12:1-3 ni se spune că viața de credință este ca o alergare pe un drum care ne duce spre ținta Împărăției lui Dumnezeu. Noi trebuie să alergăm cu stăruință pe acest drum și să avem grijă ca nu cumva să ne trezim înfășurați cu legăturile păcatului. Noi trebuie să ne luptăm împotriva oricărui păcat și, prin jertfa Domnului Isus Cristos, să ne eliberăm de orice legătură a păcatului. Exemplul lui Cristos trebuie să ne fie întotdeauna în fața noastră. El s-a împotrivit până la sânge împotriva păcatului (v. 4). Noi încă nu am ajuns acolo, dar noi trebuie să luăm în calcul o luptă înverșunată, pe viață și pe moarte, împotriva oricărui păcat.

 

b.  Să nu ajungem să ni se îngreuieze inima din cauza îmbuibării cu mâncare și băutură și a îngrijorărilor acestui veac (Lc. 21:34-35). Așa ceva se poate întâmpla dacă lăsăm ca mentalitatea bogatului, căruia i-a rodit țarina (Lc. 12:15-21), să ne domine gândirea și viața. Putem să ajungem să considerăm că binecuvântările lui Dumnezeu în plan material sunt adevăratele binecuvântări. Astfel, ele pot deveni un laț care ne leagă și vom ajunge să pierdem din vedere că venirea Domnului este iminentă. Atunci când ea va veni, ca și moartea pentru bogatul din pilda Domnului, noi ne vom descoperi nepregătiți și goi în sufletul nostru, de adevăratele binecuvântări. Merită să medităm la cuvintele apostolului Petru, din 2 Pet. 1:3-11. Dumnezeu ne-a oferit „tot ce privește viața și evlavia prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui...” (v. 3-4). Ni s-a oferit prin har binecuvântări extraordinare. Observați însă care trebuie să fie atitudinea credincioșilor în fața acestei oferte abundente: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; ...” (v. 5-7). Sunt menționate apoi câteva binecuvântări în cazul în care ascultăm de aceste cuvinte (v. 8-11): o rodire spirituală abundentă (v. 8); nu vom aluneca niciodată pe drumul credinței (v. 10); ni se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului Isus Cristos (v. 11). Avem deci nevoie de a alerga fără bagaje pământești pe drumul credinței.

 

c.  Să nu ajungem să procedăm ca și soția lui Lot. Ea a ieșit din Sodoma, alături de familia ei (deci a fost destinată pentru mântuire), dar, pe drum, ea s-a uitat înapoi, împotriva avertizărilor Domnului, și aceasta a costat-o viața (Gen. 19:26). Pare un gest stupid, dar consecințele au fost, pentru ea, dezastruoase. Însă, privirea ei înapoi nu a fost doar un gest necontrolat, de moment. Aceasta arăta foarte clar că, deși ea a ieșit din Sodoma, Sodoma nu a ieșit din inima ei. Este groaznic să crezi că ești pe drumul mântuirii dar inima ta să nu fi fost pe deplin curățită de păcat (vezi și 2 Pet. 2:20-22).   

 

d.  Să nu ajungem să ne prăbușim înaintea gloriei Fiului omului, atunci când El va reveni (Lc. 21:36). În Apoc. 6:15-17 ni se spune că foarte mulți oameni (chiar având ranguri înalte pe pământ) vor fugi dinaintea mâniei Mielului. Ei se vor întreba atunci: „Cine poate sta în picioare?” (desigur în fața gloriei Mielului mânios). Cum am putea să stăm în picioare înaintea Domnului Isus Cristos atunci? Petru ne spune: „Siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace” (2 Pet. 3:14). Ce presupune aceasta? Am putea să rezumăm cerința din cuvintele lui Petru în acest fel: „Căutați să beneficiați din plin, aici, de pe pământ, de mântuirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cristos”. De fapt, apostolul Petru continuă să ne vorbească despre mântuirea despre care vorbește apostolul Pavel în epistolele sale – o mântuire abundentă, prin harul lui Dumnezeu (2 Pet. 3:15-16; vezi și avertizarea din Evrei 2:1-4).

 

Atunci când ni se vorbește despre salvarea lui Lot din prăpădul care urma să vină peste cetățile Sodomei și Gomorei, descoperim, pe de o parte, harul imens al lui Dumnezeu pentru salvarea lui (Gen. 18-19), dar și cerințele clare care i-au fost comunicate de îngerii lui Dumnezeu (Gen. 19:12-22). În același timp, s-a văzut foarte clar că „Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății” (2 Pet. 2:9).

 

2.   Fugiți la munți

Noi nu trebuie neapărat să găsim sensuri spirituale prin forțarea textului Scripturii, pentru a ne spune ceea ce nu a intenționat Duhul lui Dumnezeu să ne spună. Trebuie să avem mare grijă în acest sens. Domnul Isus Cristos, atunci când i-a îndemnat pe urmașii Lui să iasă din Iudeea și din Ierusalim pentru a fugi la munți (Mat. 24:16), a avut în vedere împrejurări concrete, care au avut loc în jurul anului 70 d. Cr., atunci când Ierusalimul a fost asediat de romani. În acest context, Domnul vorbește despre necazul cel mare (Mat. 24:21-22; Dan. 12:1; Zah. 14:1-7) care va avea loc la sfârșitul veacului, dar care a fost anticipat și ilustrat prin necazurile din anul 70 d. Cr. Așadar, profeția Domnului are în vedere necazul cel mare, care va fi declanșat de așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt (v. 15). În acest context, cum ar trebui văzute cerințele concrete din Mat. 24:16-20? Cum îi vor ajuta ele pe sfinții din vremea necazului cel mare, din moment ce acestea au fost de un ajutor concret în împrejurările asediului Ierusalimului din anul 70 d. Cr.? Oare așa se va întâmpla și în vremea sfârșitului? Nu știm (vezi însă indicii în Zah. 14:1-5, care par similare cu cuvintele Domnului din Mat. 24:16-20, și care vor fi analizate într-un mesaj ulterior). Știm doar că ceea ce spune Domnul Isus va fi de mare ajutor sfinților din vremea sfârșitului, așa cum i-a ajutat și în vremea din anul 70 d. Cr. Mai știm, de asemenea, că Domnul nu a dat toate detaliile viitorului și aceasta nu ar trebui să fie un impediment pentru cei sfinți (nici pentru Daniel nu a fost – vezi Dan. 12:8-10). Cei înțelepți vor pricepe atunci cuvintele Domnului.

Trebuie însă să dezvoltăm în noi, prin Duhul Domnului și prin cuvântul Scripturii, acea pricepere care să ne facă să înțelegem planurile Domnului și cerințele Sale, pricepere despre care a vorbit Domnul lui Daniel, că o vor avea cei pricepuți, la vremea sfârșitului (Dan. 12:10). Aceasta ne și dorim, prin harul lui Dumnezeu.

 

Ieșirea rapidă din Ierusalim și fuga sfinților Domnului la munți (Mat. 24:16-20) ne arată câteva lucruri. În primul rând, Ierusalimul nu putea fi un loc protector pentru locuitori, în vremea asediului menționat în Lc. 21:20-24. Ierusalimul urma să suporte rigorile mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Doar munții înconjurători, vor putea fi un asemenea loc. Din istorie știm că toți creștinii s-au refugiat, așa cum s-a spus mai sus, în cetatea Pella, dincolo de Iordan, în munți. Acea zonă este parcă pregătită de Dumnezeu pentru a fi un loc protector, prin felul în care este constituită (multe peșteri, locuri prăpăstioase, accesibilitate foarte dificilă). Tocmai acest lucru ne face să ne gândim la realitatea spirituală din spatele ei – o realitate spirituală cu care adevărații sfinți trebuie să se echipeze. Cartea Evrei este scrisă unor credincioși (creștini evrei) care erau ispitiți să se lepede de Cristos pentru a scăpa de necazurile aduse de prigoanele care se conturau la orizont, din cauza mărturiei despre Cristos (vezi Evrei – merită să fie studiată). Aici apare un pasaj foarte interesant despre jertfa lui Cristos și despre atitudinea care trebuie adoptată față de ea (vezi Evr. 13:10-13 – „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în cort. În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat, „sunt arse de tot afară din tabără”. De aceea și Isus, ca să sfințească norodul cu însuși sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieșim dar afară din tabără la El și să suferim ocara Lui”).

 

Merită să zăbovim puțin asupra acestui pasaj. Jertfa Domnului Isus Cristos a fost una care, ca orice jertfă vechi testamentală, a fost consumată (arsă de tot) „afară din tabără” (Evr. 13:11-12). În acest fel, jertfa Domnului nostru a îndeplinit în totul cerinţele Legii lui Dumnezeu. Prin sângele jertfelor vechi testamentale era asigurată rămânerea în tabără a celor din poporului lui Dumnezeu, care aduceau jertfele respective. Prin sângele Domnului Isus Cristos este asigurată, celor care cred în El, nu rămânerea în tabăra lui Israel ci iertarea de păcate, binecuvântare care le permite acestora intrarea în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în locul Prea Sfânt din cer (Evr. 10:19-21; 9:24; vezi întregul cap. 9; 13:14). Mai mult, prin jertfa lui Cristos ni se asigură părtăşia reală cu Cristos, Domnul, cu moartea şi învierea Lui (Evr. 13:12-13; Gal. 2:20; Filip. 3:7-14) şi, în acest fel, părtăşia cu toate binecuvântările care sunt în El (Efes. 1:3-23; Gal. 3:16-29; Rom. 6:1-14). De aceea, noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt, prin Evanghelie, „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13), să-L cunoaştem pe Cristos, părtăşia suferinţelor Lui şi să ne facem asemenea cu moartea Lui (Filip. 3:10).

 

Există o glorie a suferirii ocării Domnului Isus Cristos, glorie care l-a motivat şi pe apostolul Pavel în a accepta părtăşia suferinţelor Sale. Apostolul Pavel a înţeles foarte clar că numai acceptarea acestor suferinţe îi va asigura gloria învierii din morţi (Filip. 3:11). Noi ştim că în Cristos am murit faţă de păcat şi am înviat la o viaţă nouă, o viaţă în părtăşie cu Cristos, pentru a trăi pentru Dumnezeu (Rom. 6:6-11). Apostolul Pavel vorbeşte în Filip. 3:10-11 de o rămânere până la sfârşit în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos, pentru a ajunge la învierea glorioasă din morţi. Noi am înviat în plan spiritual în Cristos. Viaţa nouă pe care o trăim în Cristos este viaţa veşnică prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi (Cristos în noi – Gal. 2:20; Col. 1:26-27). Dar în Evr. 13:13 şi Filip. 3:10-11 ni se vorbeşte despre o rămânere permanentă în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos până la capăt. Pentru destinatarii epistolei către Evrei acest lucru se traducea prin separarea de sistemul iudaic din care ei proveniseră. Este drept că această separare le aducea ocară din partea conaţionalilor în mijlocul cărora ei trăiau. Dar ei trebuiau să accepte această ocară, ca semn că iudaismul nu este deloc o soluţie pentru a fi mântuit şi binecuvântat de Dumnezeu – doar asocierea cu Cristos cel crucificat le putea aduce adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru noi, cei dintre neamuri, aplicaţia din Evr. 13:13 este aceeaşi, dar formulată în alţi termeni: noi suntem chemaţi să nu ne lăudăm cu nimic altceva „decât cu crucea Domnului nostru, Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal. 6:14). Aşadar, să nu iubim lumea şi nici lucrurile din lume (1 Ioan 2:15-17). Noi trebuie să ştim că lumea ne va urî, pentru că şi pe Domnul nostru l-a urât (Ioan 15:18-16:3). Nu avem voie să fugim de crucea Domnului nostru, ca şi cum ar fi rea pentru noi. Noi trebuie să o iubim, să ne lăudăm cu ea şi să ne-o însuşim în trăirea noastră (Mat. 16:24-27). Doar dacă suferim împreună cu Cristos ne vom bucura de gloria Lui veşnică, de gloria învierii Sale şi de moştenirea veşnică a lui Dumnezeu (Rom. 8:17-18; Filip. 3:10-11).

 

Iudeii care nu au crezut în Cristos și care, la momentul asediului Ierusalimului, au decis să rămână în cetate, pentru a se proteja pe ei înșiși, credeau că fac singurul lucru normal care trebuia făcut. Erau în Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Erau lângă Templul lui Dumnezeu – locul prezenței Sale în mijlocul poporului Său. Ei erau poporul lui Dumnezeu și, desigur, Dumnezeu își va proteja poporul sfânt. Toate acestea, spuneau iudeii drept credincioși (desigur ei nu erau păgâni), îi îndreptățeau să rămână în Ierusalim, lângă Templu, în acele vremuri cumplite. Ce alt loc putea să le ofere o protecție veritabilă? Era deci o problemă între ei și Dumnezeu. Gândirea lor părea izvorâtă din cuvintele Vechiului Testament (pe care îl considerau a fi Cuvântul lui Dumnezeu).

 

Și totuși Domnul Isus vorbește despre nimicirea Templului, despre faptul că doar munții le-ar putea oferi protecție. Doar în afara Ierusalimului, spunea deci Cristos, va fi salvarea sfinților Domnului în acele vremuri cumplite. Cine avea dreptate? În Matei 24:35 ni se spune: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. A venit Domnul Isus cu un alt cuvânt, diferit de cel din Vechiul Testament? Nu, deloc nu! Cuvântul Lui era cu adevărat cuvântul Vechiului Testament. Acest lucru ne arată cât de mult se înșeală un om cu privire la Cuvântul Domnului, dacă Îl scoate afară pe Cristos. Concepția iudeilor părea corectă, dar ei de fapt erau orbiți de păcatul lor. Sistemul jertfelor arăta spre Cristos – El va fi „ars” afară din tabără (ca toate celelalte jerfe). De atâtea ori profeții Domnului i-a avertizat pe cei din poporul sfânt că păcatul rupe relația cu Dumnezeu și atrage condamnarea mâniei Sale. Nu erau toate aceste lucruri clare? Ba da, dar ei au ajuns orbi și nu vedeau în Scriptură decât ceea ce le convenea lor. Atenție deci la lucrarea păcatului în viața celui care se consideră credincios. Chiar și un teolog va ajunge să vadă deformat cuvântul lui Dumnezeu. Când păcatul nu mai este tratat ca păcat; când nu există pocăință de păcat, atunci nimeni și nimic nu te va mai feri de întunecarea minții.

 

Ce înțelegem de aici? Că numai Cristos, Domnul, este soluția pentru mântuirea noastră. Numai moartea Sa pe cruce poate să ne asigure iertare de păcate și ochi deschiși, pentru a vedea clar adevărul lui Dumnezeu. Numai El, Cristos în noi (Gal. 2:20), ne asigură protecția în fața iureșului mâniei lui Dumnezeu. Imaginea din Exod 12:12-13, în acest context al salvării de mânia lui Dumnezeu, este revelatoare: „În noaptea aceea, Eu voi trece prin țara Egiptului și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace, și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi (cuvântul evreiesc pentru „Paște” vine de aici. El se traduce chiar așa: „Eu voi trece pe lângă (peste) voi...”), așa că nu vă va nimici nici o urgie atunci când voi lovi țara Egiptului”.

 

Concluzia este aceasta: În vremurile celor mai întunecate necazuri, în vremea necazului cel mare, numai poziția noastră în Cristos (părtășia noastră cu El prin credință), cu jerfa Lui, cu moartea și învierea Lui, ne poate asigura salvarea de nimicire. Nici un sistem religios, nici moralitatea noastră, nici faptele noastre bune, nici aderarea noastră la ceea ce pare a fi corect nu ne va asigura mântuirea – doar Cristos. De aceea, Pavel spune: „N-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Cristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2).

Ca să avem parte de această singură și sigură mântuire să alergăm acum, până nu este prea târziu, la Cristos și să ne punem toată încrederea în El. „Să ieșim dar afară din tabără la El și să suferim ocara Lui!” (Evr. 13:13).

 

Concluzie

Salvarea de manifestarea mâniei lui Dumnezeu presupune soluții radicale din partea lui Dumnezeu (vezi crucificarea Fiului lui Dumnezeu) și, de asemenea, din partea celor ce vor să fie salvați (să iasă afară din lumea păcătoasă, oricât s-ar perde prin aceasta; să fugă, fără a se întoarce înapoi, înspre soluția dată de Dumnezeu pentru mântuire; să-și însușească pe deplin soluția lui Dumnezeu de mântuire). Lot a trebuit să acționeze chiar în acea noapte, atunci când îngerul i-a poruncit, dacă voia să fie salvat (Gen. 19:12-23). Și ascultarea de cerințele lui Dumnezeu, așa cum au fost ele date, era de asemenea decisivă (vezi, nevasta lui Lot).

 

Se apropie declanșarea necazului cel mare, care va fi cumplită (Mat. 24:21-22). Cred că noi, cei care ne declarăm sfinții lui Cristos, avem nevoie de o mentalitate a omului care este într-o alertă permanentă (veghetor în toate privințele – Mat. 24-25). Se cuvine să avem fiecare simțul iminenței declanșării mâniei lui Dumnezeu peste o lume păcătoasă și a urgenței în a asculta cu mare grijă de cuvintele lui Cristos. Așa să ne ajute Dumnezeu (vezi Noe și vremea lui – Mat. 24:37-39)!  AMIN.        

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate