Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 21

 

PROVIDENȚA.

 

Asociată intim cu doctrina Creației, este cea a Providenței, care este o metodă distinctă a activității divinității. Prin actele Creației, Dumnezeu aduce în existență lucrurile pe care le face, și le conferă naturile specifice, calitățile, proprietățile, modurile de existență și legile ființei, gândirii și acțiunii. Prin actele de Providență, El păstrează aceste creații sau permite sau cauzează schimbarea sau deteriorarea, în anumite limite după scopul Lui; și în același timp, în împlinirea scopului, direcționează, controlează și ghidează în concordanță cu naturile pe care le-a dat și legile pe care le-a impus.

 

Providența este aliată cu Predestinarea și Scopul; dar diferența dintre ele este clară. Scopul lui Dumnezeu în planul Său predestinat cu privire la ce se va face în creația Lui de către El sau de alții. Stabilește evenimentele care se vor întâmpla și metodele prin care vor avea loc. Dar Providența este fapta sau permiterea lucrurilor stabilite să aibă loc și asigurarea finalului desemnat. Scopul este format în eternitate; actele providențiale sunt performate în timp.

 

Dar în ciuda acestor distincții foarte evidente, Providența a fost confundată cu Scopul și cu Creația; unii susținând că nu există altă Providență decât cea implicată în Scop; și cei din extrema cealaltă susțin că Providența este doar o creație continuă și nu este o altă legătură între evenimentele antecedente și cele consecvente, decât cea dintre eficacitatea divină dând fiecărui moment o existență înnoită prin acte de putere creatoare directă. Fiecare din aceste vederi este opusă rațiunii și Scripturii, care ne învață că este o eficiență divină ce operează în lume, diferit în multe aspecte esențiale de cea exercitată la creație. Această eficacitate este arătată la păstrarea și guvernarea universului și a lucrurilor din univers.

 

I. EFICIENȚA PROVIDENȚIALĂ ÎN ACȚIUNE

 

1. Prezentând dovada faptului că eficiența providențială acționează în lume, este natural ca atenția să se îndrepte spre credința universală în acțiunea providențială și grija lui Dumnezeu. Este mărturia dată nouă de Dumnezeu, nu doar că El există, ci și că ne sprijină și susține în fiecare moment al ființei.

 

2. A doua dovadă apare din lumea din jurul nostru. Fiecare argument despre ființa lui Dumnezeu, devine la fel de concluziv pentru grija providențială. Argumentul cauzării, ce urmărește toate cauzele până la ființa care are cauza existenți în sine, ne forțează să găsim în eficacitatea prezentă a unei astfel de ființe, terenul final pentru toate lucrurile ce au loc acum. Aceasta ne duce constant la urmărirea scopului lui Dumnezeu, avut în vedere pentru fiecare eveniment al vieții, proclamând astfel prezența și eficiența Celui ce lucrează scopul format din veșnicie. Mai mult, dovada că lumea știe că nu este auto-existentă și independentă, arată prezența și energia eficientă a Unuia de care depinde pentru proprietățile, calitățile și viața cu formele ei variate și existența lor continuă.

 

3. Faptul pe care l-am învățat, despre o creație din nimic, arată că universul există doar prin voința și puterea lui Dumnezeu. Deoarece doar așa ajunge în ființă, ca să rămână în ființă. Orice doctrină contrară poate fi susținută doar de aceia care neagă creația din nimic. Istoria opiniilor filozofice arată aceasta ca fiind adevărată. Doctrina Providenței a fost negată doar de cei care au crezut în eternitatea materiei. Este posibil să se conceapă, în absența altor dovezi contrare, că așa cum omul construiește mașini și le lasă să lucreze, prin legile naturii, dacă natura ar fi auto existentă, și eternă, și dacă ar poseda atributele și calitățile în sine, doar faptul că Dumnezeu i-a dat forma nu ar necesita prezența Lui continuă; El ar acționa atunci, ca și omul, în subordonare, folosind proprietățile și calitățile materiei. Dar Dumnezeu poate folosi aceste lucruri din materie, nu le folosește în subordonare personală față de proprietățile și calitățile lor; ci ca Domn Suveran. El a dat aceste calități. El le poate lua. Le poate contracara. Le poate distruge. Ele există doar pentru că El voiește și cauzează. Dar Voința și Cauza aceasta este operația Lui Providențială prin care le păstrează și le folosește, ca Domn al lor, pentru scopurile Lui. A lui este exercitarea eficienței divine prezente în ei și prin ei.

 

4. Natura lui Dumnezeu oferă mărturii indubitabile cu privire la operațiile providențiale. Acestea se ridică în direcții opuse; de la limitările naturii Sale pe de o parte, și infinitatea pe altă parte. Sunt unele lucruri pe care Dumnezeu nu le poate face. Imposibilitățile. Nu poate conferi atributele necomunicabile altcuiva. Limitarea aceasta reiese din faptul că este Dumnezeu și nu e nimeni ca El. Această limitare face posibilă crearea unei lumi auto existente și independente, și nu are deci nevoie de acțiunea Lui eficientă pentru sprijin și grijă. A face aceasta înseamnă a conferi natura Sa.

 

Pe de altă parte, natura nelimitată a atributelor lui Dumnezeu face imposibil ca El să nu fie prezent în creația Sa mereu. Omniprezența nu îl face capabil să fie peste tot. Nu poate fi absent din creație. Nu se poate retrage nici dacă vrea. Cunoștința Lui despre toate evenimentele din creația este o necesitate a ființei Lui. Nu poate ignora nici dacă vrea. Faptul că nu știe de existența unui lucru nu este doar o dovadă că acesta nu există, ci că nici nu poate exista. Datorită bunătății Sale El dorește fericirea creaturilor Sale și trebuie să o asigure. Nu ca o obligație față de ei, ci ca necesitate a naturii sale. El trebuie să fie Bun. El trebuie să dea acolo unde sunt subiecți care să primească. Omniprezența, cunoașterea infinită și bunătatea Dumnezeului Atotputernic atrage grija providențială pentru creația Sa. Doar un lucru oprește această grijă providențială, anume păcatul, care necesită pedeapsa dreptății lui Dumnezeu, schimbă în mizerie ceea ce ar putea fi fericire. Dar aceasta nu distruge Providența, ci arată un Dumnezeu ce acționează providențial și în forma de guvernare, nu doar de păstrare. Nu se retrage din cauza păcatului. Este prezent cu păcătosul. Îi cunoaște căile. Exercită grija providențială, trimite chiar binecuvântări peste el. Își modifică doar acțiunea pentru a corespunde cu relația modificată introdusă de păcat. Ca guvernator și conducător al universului, dă pedeapsa necesară păcatului. Păcatul a adus în existență această regulă ce limitează și pedepsește și această guvernare. Dar toate sunt amestecate cu grija de tată care caută doar să binecuvânteze, să protejeze și să călăuzească. Faptul că vor fi răsplăți nu dovedește un alt mod de guvernare, deoarece răsplata este un dar nemeritat, nedatorat, dat fără obligație, din adevărul care îl leagă de scopurile Lui și îl face să își împlinească promisiunile.

 

5. Scripturile abundă în mărturii despre eficiența providențială a lui Dumnezeu în lume. Apare în orice formă imaginabilă. Declarațiile generale făcute în 9:6, unde Domnul spune că a făcut cerurile și pământul și mările cu tot ce sunt în ele, și le păstrează. Regula specifică este declarată peste toate fenomenele naturale, peste nori, vânt, ploaie, gheață, tunet, fulger, furtună, cutremur și toate celelalte evenimente naturale; multe din ele accidentale inițial, sunt acum guvernate de legi inexorabile ale lui Dumnezeu. Fiarele câmpului, păsările sunt îngrijite de El. El îmbracă florile. Dar oamenii sunt grija Lui specială. El le dă mâncare pentru trupuri, și veghează și domnește peste sufletele lor și viețile lor. O face și pentru cei răi și pentru cei buni. Grija Sa se extinde asupra indivizilor, a familiilor, a națiunilor și în toată lumea. Nu apare doar la evenimente majore, ci și în cele mici, chiar până la numărul firelor de păr din capul fiecăruia. Atât de detaliată este supravegherea încât unii au crezut că este o hiperbolă. Dar investigațiile la microscop au arătat că chiar și insectelor invizibile ochiului uman, Dumnezeu le-a dat forme frumoase și acoperământ exterior. Grija Lui creativă se arată și pentru lucrurile minore. Astfel, calea s-a deschis pentru credința că nici Scripturile nu ne pot spune cât de detaliată este grija lui Dumnezeu pentru întreaga creație.

 

II. PROVIDENȚA NU ESTE O CREAȚIE CONTINUĂ

 

Dovezile acțiunii divine continue din lume au fost atât de manifeste încât au putut fi duse în extrema opusă pentru a părea înnoite în fiecare moment.

 

Cât despre intenție, a fost de a magnifica întinderea și numărul individual al actelor providențiale ale lui Dumnezeu, nu este nici un rău în a vorbi despre ele ca despre creații continue. Se poate spune că puterea necesară de a continua toate lucrurile existente este la fel de mare ca cea care le va aduce din nimic, la viață; și particularitatea fiecăreia din aceste nenumărate existențe este îngrijită și urmărită atât de detaliat ca și când fiecare ar primi existența în acel moment, natura, calitatea și puterile. Când ne uităm la slava puterii și a energiei creatoare a lui Dumnezeu, nu apare nici o obiecție la termenul de creație continuă, cu excepția inacurateței. Dar privită din alte unghiuri, această doctrină nu este văzută doar ca falsă și inacurată, ci și foarte periculoasă.

 

1. Îndepărtează relația cauză efect. Nici o cauză și efectele ei nu pot avea relații unele cu altele dacă sunt creații separate ale lui Dumnezeu. Prima nu o produce pe ultime, nici ultima nu rezultă din prima. Una nu este cauză, cealaltă nu este efect. Dar dacă este adevărat, ce încredere putem avea în vreunul din fenomenele naturii? Vreau să ajung la o finalitate. Pun energia necesară. Finalul este obținut. Cred că este datorită acțiunii mele și a scopului. Dar conform cu această teorie, rezultatul este un act al lui Dumnezeu care are loc în acel moment. Nu este acțiunea mea. Nu este rezultatul efortului sau puterii mele, ci este ceva ce Dumnezeu creează și care pare a avea o legătură cu scopul și efortul meu, dar nu are. Realitatea este luată din viață. Dacă greșesc aici, nu am nici credința, nici încrederea în nimic. Dacă nu este o cauză reală aici, atunci mintea mea înșeală când mă îndeamnă să caut o cauză pentru toate lucrurile și nu pentru restul, ca universul, cu excepția credinței într-o Primă Cauză necauzată. Tendința unei astfel de teorii este spre ateism. Pare a începe cu o încredere credulă în Atotputernicul, pentru a sfârși în necredință absolută cu privire la tot.

 

2. Duce la acceptarea panteismului esențial, dacă nu la ateism. Fiecare eficiență aici, este Dumnezeu acționând. Numai El este actorul peste tot. Fenomenul ce însoțește acțiunile Lui este doar o fantomă, nu realitate. Este o nouă creație a mâinilor Lui. Când este semănată, nu este nici sămânța, nici pământul, nici anotimpurile, nici aerul, nici nimic altceva care cauzează un pom să iasă și să crească. Este Dumnezeu, care în fiecare moment face o nouă creație diferită de cea precedentă, deși aparent ca succesor. Dumnezeu devine astfel sufletul animator al universului și acționează în el, așa cum sufletele oamenilor o fac în trupurile lor.

 

3. Aceasta îndepărtează deplin responsabilitatea pentru actele păcătoase și virtutea din cei sfinți. Acestea nu mai sunt actele indivizilor. Se înșeală când crede că el voiește sau face. Nu sunt alte acțiuni decât cele ale lui Dumnezeu. În plus, nimeni nu este responsabil. Dacă creația este una nouă în fiecare moment, creatura care a acționat nu mai este. Nimeni nu este de pedepsit. Fenomenul curios al contradicțiilor multiple este prezentat aici. Nu este acțiunea omului, ci Dumnezeu acționează. Nu un om, deoarece cel dinaintea noastră este o altă creație, și în timp ce noi am vorbit, el a dispărut și altul i-a luat locul. Fapta nu are caracter în legătură cu omul; deoarece omul nu a făcut-o. Dumnezeu este responsabil pentru ea, deoerece este actul Lui, în care omul nu a pus nici voință, nici putere, nici scop, nici activitate, ci doar Dumnezeu.

 

4. Îndepărtează toate dovezile creației externe și introduce idealismul pur. Credem într-o creație externă datorită efectelor care, prin simțuri, sunt produse în mintea noastră. Dar dacă totul este o creație directă, aceste impresii din mintea noastră sunt ele însele creații directe făcute de Dumnezeu, și nu de lumea exterioară. Nu dau nici o dovadă a existenței a ceva, cu excepția lui Dumnezeu și a indivizilor conștienți că le primesc. Dacă vin de la Dumnezeu, nu este necesară existența a ceva extern care să le corespundă. Dumnezeu și fiecare individ pot fi singurii care există. Cu siguranță cineva poate avea cunoștință numai despre existența lor.

 

III. METODA PROVIDENȚEI LUI DUMNEZEU

 

Este imposibil pentru noi să înțelegem, mai mult, să explicăm, maniera acțiunii providențiale a lui Dumnezeu. Nu știm mai multe despre asta decât modul în care a fost creată. Ignoranța cu privire la metoda acțiunilor nu este un motiv să credem că nu există. Noi, care nu putem spune cum acționează spiritele noastre asupra și prin trupurile noastre, putem accepta faptul acțiunii Spiritului universal, care operează peste tot, deși mult din mister și neînțeles sunt implicate. Câteva afirmații pot fi făcute pe această temă, despre fapte pe care le putem cunoaște.

 

1. Această acțiune este universală. Nu este limitată la anumite genuri ale creației, ci se extinde la toate.

 

2. Nu este la fel la fiecare, dar este în concordanță cu natura de care este guvernată. Acțiunea asupra universului material este mai mecanică și guvernată de legea fizică. Cât despre viața sub orice formă, vegetală, animală sau spirituală, este conectată cu ea, sau compusă in materie, aceste legi mecanice trebuie aplicate activ. Noi nu știm până unde viața vegetală este inseparabilă de legea mecanică. Cu siguranță nu deplin, deoarece este dependentă într-un anumit grad și de acțiunea forței voluntare și a muncii omului, care este un instrument al lui Dumnezeu, pentru o astfel de viață. În viața animală avem fenomenul instinctului, și al acțiunii de sine și al puterii voluntare. Providența lui Dumnezeu trebuie să difere aici de relația ei cu substanțele materiale inerte, și fără simțuri sau voință. Dar nu ne putem forma nici o idee cu privire la natura actului specific necesar. La om, acțiunea providențială a lui Dumnezeu este mai complicată de întinderea puterilor raționale, de libertatea voinței, de auto-controlul afectului, de capacitatea originală de a face bine sau rău și mai ales de condiția de om căzut. Problemele cele mai dificile cu privire la providența lui Dumnezeu apar aici în mod natural. Noi nu le putem rezolva, dar asta nu dezaprobă providența. Acțiunea providenței este în acord cu natura umană, și consonantă cu sfințenia, dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu, de aceasta suntem siguri. Este bine pentru noi să ne odihnim în astfel de asigurări, în chestiuni pe care noi nu le putem pătrunde. Este înțelept să recunoaștem că Dumnezeu acționează conform cu natura Sa, asupra tuturor lucrurilor, conform cu natura lor. Caracterul Lui caracterizează acțiunile Lui, ceea ce înseamnă sfințenie, dreptate, înțelepciune și bunătate.

 

3. Acțiunea lui Dumnezeu trebuie deci, să concorde cu liberul arbitru din om. Liberul arbitru aparține naturii unei ființe inteligente și morale. Trebuie să aibă libertatea de alegere altfel nu este responsabil pentru acțiunile sale. Esența responsabilității constă în puterea acțiunii contrare, dacă cineva așa dorește. Acțiunea providențială a lui Dumnezeu nu poate deci, să distrugă libertatea voinței omului sau puterea alegerii contrare.

 

Dar aceasta nu interzice folosirea influențelor la o acțiune specifică, sau așezarea omului în anumite circumstanțe care influențează, sau controlul actelor sale. Dacă aceste influențe erau compulsorii, să forțeze acțiunea împotriva voinței lui, libertatea omului ar fi distrusă și la fel și responsabilitatea. Dar dacă sunt doar persuasive, pentru a-l conduce doar sau pentru a alege un anumit curs al acțiunii, cu plăcerea lui, libertatea este păstrată și omul este responsabil pentru acțiunile lui. Influențele providențiale ale lui Dumnezeu sunt doar de această natură. Experiența ne arată acesta și scripturile afirmă aceasta. Omul este conștient în fiecare moment de faptul că actul său este rezultatul plăcerii lui. Nu putem avea o dovadă mai puternică despre faptul că Dumnezeu a acționat providențial în concordanță cu natura noastră, cu excepția cuvântului lui Dumnezeu. Mărturia aceasta este adăugată când nu numai că subscrie actele noastre păcătoase voinței noastre, dar și declară că ne ține responsabili și ne va pedepsi.

 

4. Dumnezeu poate iniția acțiunea în om, producând schimbări încât rezultatul să fie ca exercitarea puterii directe. Omul poate fi conștient de acest fapt, se poate simți asigurat că această schimbare nu i se datorează. Dumnezeu mai poate introduce direct influențe ce controlează, care inițiază forțat scopuri noi în om și îi direcționează voința încât găsește că ceea ce îi place este diferit de trecut. Dar această acțiune a lui Dumnezeu este de natura actelor creatoare și nu providență. Cuvintele ”creație” și ”creatură” sunt aplicate constant la cei ce sunt legați vital de Hristos, deoarece au o inimă nouă dată de Dumnezeu și sunt înnoiți după chipul lui Dumnezeu.

 

Dar dacă aceste acte vor fi privite doar creatoare sau și providențiale, este clar că în ele apar restricțiile, inerente naturii lui, cu privire la actele creatoare. Compulsia este cu privire la sfințenie, nu păcat. Inima nouă este una potrivită cu slujirea lui Dumnezeu, îl iubește și dorește să se supună. El nu poate schimba o inimă sfântă în una păcătoasă, fără acțiunea ei voluntară, la fel cum nu poate crea o ființă păcătoasă. El nu poate ispiti la păcat mai mult decât poate face un om cu păcatul originar. Natura Lui sfântă și neprihănită este garanția acestui lucru și nu acționează altfel.

 

5. Percepem astfel metoda acțiunii providențiale a lui Dumnezeu cu privire la păcatele oamenilor și relațiile Lui cu ei.

 

Omul nu poate răspunde la întrebarea despre legătura dintre l și păcat, anume de ce i-a îngăduit existența. Nu avem dubii că putea preveni acest lucru. El poate face orice care nu este contrar naturii Lui; și în acea natură nu este necesară existența păcatului. Putem vedea multe finalități pe care le-a avut în vedere, permițând păcatul în univers. Dar cu cunoașterea noastră actuală despre voința Sa, suntem obligați să mărturisim că nu putem spune de ce El a considerat mai bine permiterea decât excluderea păcatului.

 

Pe de altă parte, nu se poate oferi nici o rațiune cu privire la motivul pentru care nu a făcut ceva ce a planificat. Nu este nimic în existența sa care să îl facă pe El autor sau să arate o acțiune ne-sfântă din partea Lui, la introducerea păcatului. Nu este nici o dovadă a lipsei de putere pentru a preveni apariția și nici dragostea binevoitoare față de creaturi care l-au permis.

 

Despre originea păcatului în univers nu avem informații. Am discutat despre căderea îngerilor. Căderea omului, discutată ulterior ne dă puține informații dincolo de câteva fapte. Dar și în aceste afirmații scurte, ni se spune clar că păcatul nu se datorează unui act creator al lui Dumnezeu, ci a venit în ființă sub guvernarea Lui providențială. Legătura lui Dumnezeu cu păcatul, sub acea providență, arată adevărul afirmațiilor de mai sus. Scripturile și experiența noastră sunt sursele informațiilor noastre. Din acestea învățăm:

 

 (1.) Că păcatul există doar în concordanță cu scopul lui Dumnezeu. Dacă El nu vedea potrivit, acesta nu apărea în univers. Prezența lui reiese nu din necesitatea naturii Sale, nici dintr-o putere antagonică la care nu a putut rezista.

 

 (2.) Nu poate surveni oricând, sub orice formă, fără permisiunea Lui. El nu îl inițiază, ci îl controlează ca nici un eveniment legat de el să nu aibă loc fără permisiunea Lui.

 

 (3.) Nu ajunge la nici o finalitate, oricât de natural operativ este față de el, pe care El nu a desemnat-o să fie atinsă.

 

 (4.) Nu merge mai departe de limitele desemnate.

 

(5.) Prin aceasta El își împlinește scopul neprihănit și nu modelul păcătos al celor care săvârșesc păcatul.

 

(6.) Finalitatea diferă.

 

(7.) Același act poate fi păcătos în omul păcătos și nu păcătos la Dumnezeu. Aceasta datorită diferenței din relațiile cu lucruri și persoane pe care le au Dumnezeu și omul. Dumnezeu are controlul suprem asupra vieții și proprietății. Omul nu îl are. Dumnezeu poate lua viața sau proprietatea prin mâna unui asasin sau hoț. El face ceea ce este corect. Dar păcatul din om este cel prin care acționează, deoarece acesta nu are acest drept.

 

 (8.) Acțiunile păcătoase ale oamenilor sunt păcătoase fie din motive care îi împing la aceasta, având în vedere finalitatea, fie mijloacele prin care sunt făcute. Dumnezeu poate concura în astfel de acte, din motive, cu finalități și în folosul mijloacelor sfinte.

 

 (9.) Concursul lui Dumnezeu cu păcătosul este limitat la sprijinul facultăților naturale, sprijin în care nu este păcat, nici inocență; păcatul constând nu în folosirea lor, ci în intenția cu care sunt folosite și obiectul urmărit de acea folosire.

 

 (10.) Concursul lui Dumnezeu conform cu regularitatea legilor generale pare de dorit. Dacă omul acționează virtuos, puterile lui de acțiune sunt susținute, dar nu când acționează altfel, atunci nu mai este nici un liber arbitru în om, deoarece nu va avea puterea alegerii contrare de acțiune. Pe de altă parte, nu ar mai fi o acțiune regulată a universului așa cum pare necesar pentru fericirea și confortul omenirii. Acțiunea naturii va fi suspendată zilnic în mii de cazuri și ar exista confuzie.

 

IV. DISTINCȚIA ÎN PROVIDENȚĂ

 

Au fost făcute mai multe distincții cu privire la providența lui Dumnezeu.

 

1. Cea mai comună este cea a providenței generale sau universale și speciale, singulare sau particulare. Prin providență generală se înțelege grija generală pe care Dumnezeu o are pentru univers și tot ce conține el, în păstrarea și administrarea generală a legilor date. Prin providență specială se înțelege grija detaliată prin care unele evenimente au loc sub supravegherea lui sau prin acțiunea Lui providențială directă.

 

Este adevărat despre actele extinse și cele detaliate și evenimentele special marcate. Dar acesta nu este un motiv pentru a face distincție , ceea ce ar sugera o providență indiferentă, fără grijă. Adevărul este că providența are o așa natură încât atinge orice eveniment natural prin operarea legilor generale. Este o dovadă marcată a înțelepciunii lui Dumnezeu că El poate direcționa afacerile universului, fără a necesita acțiune specială, pentru a realiza toate evenimentele alese. Toată providența este deci generală, căci operează prin legi generale. Este și specială, deoarece fiecare eveniment individual are loc sub inspectarea lui Dumnezeu și prin voința și lucrarea Sa.

 

"O providență generală și specială," spune Dr. A. A. Hodge, "nu poate fi două moduri diferite de operare divină. Aceeași administrare providențială este necesar în același timp și generală și specială, pentru același motiv, deoarece atinge fără excepție, egal, orice eveniment și creatură din lume. O providență generală este specială deoarece asigură rezultatele generale prin controlul fiecărui eveniment, mare sau mic, ce duce la acel rezultat. O providență specială este generală deoarece controlează îndeosebi toate ființele individuale și acțiunile din univers. Toate evenimentele sunt legate unele de altele ca un sistem de cauze și efecte și condiții, încât o providență generală e nu este și specială este de neconceput ca un întreg ce nu are părți sau ca un lanț fără inele.” [Outlines of Theology, p.266.]

 

2. O a doua distincție este între ordinar și extraordinar. Prin providența ordinară se înțeleg acele acte care, conform legii general, au loc în mod comun, în viața de zi cu zi, și care se presupune că nu au un scop sau o acțiune extraordinară. Prin extraordinar se referă la acte de genul miracole sau profeții, care nu sunt așteptate în mod natural, și se datorează intervenției divine extraordinare.

 

3. O altă distincție este între mediat și nemediat. Acesta este ca și ultimul, doar că privește providența din unghiul actului divin, fie că este făcut direct și fără mijloace, fie mediat de mijloace. Alții văd aceste acte conform cu frecvența lor și impresia produsă de interpunerea divină.

 

4. A patra distincție se face între domeniul fizic, real și cel moral, spiritual. Cel dintâi privește providența ca fiind exercitată peste lucrurile și obiectele naturale, iar cel din urmă, ca fiind legată de persoane și de relațiile lor morale și spirituale.

 

V. DISTRIBUIREA INEGLĂ A BINELUI ȘI RĂULUI.

 

Obiecția cea mai serioasă la doctrina providenței divine este dedusă din distribuirea inegală a binelui și răului în lume. Binecuvântările nu sunt date aparent proporțional peste cei buni, iar pedepsele peste cei răi. S-a susținut că aceasta este o dovadă că Dumnezeu nu veghează și nu guvernează lumea.

 

Dr. J. Pye Smith răspunde capabil acestei obiecții. {vezi First Lines, pp. 162-164.}

Ceea ce urmează sunt parte a argumentului lui:

 

1. "Un om care raționează corect nu poate decât să frecventeze, pe baza acestui argument, condiția păcătoasă a întregii rase umane. Păcatul omului,”

 

(1.) "merită experiența răului penal, în toată varietatea lor."

 

(2.) "Acest păcat este cauza și ocazia, uneori directă,, alteori indirectă și îndepărtată, a suferințelor umane”.

 

2. "Pe scara observației și a istoriei multe exemple de retribuție sunt observate."

 

3. Această distribuire a binelui și răului nu este așa neegală cum apare observării superficiale."

 

4. "Chiar oamenii buni sunt ocazia propriilor lor suferințe."

 

5. "Suferințele lor sunt făcute benefie în cel mai înalt grad, ca mijloace ale îmbunătățirii religioase.” (Evrei 12:4-11.)

 

6. "Pietatea, virtutea și comportamentul moral al unor persoane le oferă, în cursul normal al lucrurilor, o măsură considerabilă de respect, apreciere, bunătate și slujire din partea oamenilor; și în consecință un grad mai mare de bucurie personală și socială, decât ar avea dacă nu erau persoane religioase”.

 

7. "Obiectele pe care oamenii le privesc de obicei ca fiind bune în sine, iar pentru binele lor nu sunt așa în realitate. Sunt bune doar când sunt folosite, când sunt făcute mijloace a îmbunătățirilor morale.”

 

8. "Suntem departe de a fi judecători competenți ai stării inimii și gradul de sfințenie reală posedat de subiecții individuali: dar știm destule pentru a fi asigurați că realitatea în aceste chestiuni importante este departe de a fi în concordanță cu aparențele evidente și superficiale. Nu este nici o îndoială că în multe cazuri oamenii obțin creditul în fața publicului pentru excelență religioasă, care nu este imputată nici unui grad al ei sau sincerității ei; și acea pietatea umilă și profundă există în unele cazuri unde circumstanțele extraordinare și nefavorabile înconjoară pe posesorii lor cu un nor întunecos.”

 

9. "Necazurile creștinilor adevărați sunt instrumente ale binecuvântărilor interne mari. Sunt și mijloace de beneficiu pentru alții, prin expunerea exemplelor edificatoare și prin greutatea primită de instruire și critică.”

 

10. "Dar nu putem judeca deplin fără a aduce în discuție starea finală. Starea prezentă este o condiție imperfectă și pregătitoare a existenței noastre, perioada în timpul căreia se face ceea ce ni se va potrivi în veșnicie. Toate lucrurile temporare sunt nimic compară cu această situație măreață a încercărilor și muncii noastre.”

 

horizontal rule

Înfruntând ura lumii

nu cu amărăciunea perdantului,

ci cu bucuria triumfătorului

de Marian Ghita

 

Atunci vă vor da să fiți chinuiți și vă vor omorî; veți fi urâți de toate neamurile pentru Numele Meu (Matei 24:9)

 

Cuvintele Domnului Isus Cristos, referitoare la felul în care vor fi tratați urmașii Lui în lumea aceasta, reprezintă de-a dreptul un duș rece pentru membrii bisericii Sale (vezi Mat. 24:9-13; 10:16-39; Mc. 13:9-13; Lc. 21:12-19; Ioan 15:18-16:4). Ele sunt pur și simplu șocante pentru mintea omenească. În adresarea Mântuitorului către ucenicii Lui, s-ar părea că El nu este conștient de efectul pe care cuvintele Sale l-ar putea avea asupra lor; că s-ar putea să-i sperie într-o asemenea măsură încât ei să ajungă chiar să renunțe la a mai fi urmașii Lui. Poți fi ușor tentat să te întrebi: „Mai merită în aceste condiții să-L urmez pe Cristos? Se mai poate vorbi despre beneficii ale loialității față de Domnul, dacă aceasta va atrage ură și batjocuri din partea oamenilor, trădare chiar din partea celor foarte apropiați, chinuri și chiar moartea pentru cei credincioși?” Nu era mai bine să nu le fi spus toate aceste lucruri? Pe de altă parte, nu ai cum să nu te întrebi cu privire la motivele pentru care Domnul, în suveranitatea harului Lui și în poziția Sa de glorie (El are în mâini toată puterea în cer și pe pământ – Mat. 28:18), Cel care este apărătorul credincioșilor (doar așa ne-a spus El – Mat. 28:20; Ioan 10:28-29) îi lasă totuși să fie confruntați cu toată această ostilitate a lumii și decide chiar să nu intervină în a-i salva, atunci când oamenii răi îi acuză pe nedrept și îi supun la tot felul de suferințe și atrocități, fără nici o opreliște. Mai mult chiar, te întrebi cum cei din lume vor ajunge să considere că, prin tratamentul rău pe care îl vor aplica sfinților Domnului, vor avea totuși cugetul lor împăcat că ar îndeplini astfel o slujbă lui Dumnezeu, fără măcar să clipească sau să aibă vreo mustrare de conștiință din partea Celui care vede totul (Mat. 24:9; Ioan 16:2; Fap. 7; Evr. 11:36-38; vezi și Ps. 73). De ce toate acestea? Ce ne-ar putea face să acceptăm totuși pentru noi înșine aceste tratamente din partea lumii și să considerăm că este normal să le primim ca din partea Domnului și cu bucurie (1 Pet. 4:12-14), supunându-ne „dreptului Judecător” (1 Pet. 2:23) și încredințându-ne sufletele noastre Lui, „credinciosului Ziditor” (1 Pet. 4:19)?

 

Trăim într-o lume în care se consideră că este normal să facem orice lucru pentru un câștig substanțial. În societatea umană este normal să slujești celui care oferă mai mult. De aceea, oamenii gândesc că nimeni nu are voie să-i condamne atunci când trădează o cauză anumită pentru alta care pare a fi mai profitabilă. Cuvintele Domnului Isus Cristos, din Mat. 24:8-13, nu se încadrează însă deloc în această paradigmă umană. Oferta Lui de a-I fi credincioși până la capăt, nu pare să fie deloc atractivă. Și totuși, de ce ucenicii Domnului și urmașii Săi de-a lungul istoriei, au acceptat să se supună Lui? Care sunt totuși lucrurile care ne pot face să acceptăm cu bucurie provocarea Sa pentru viața noastră?

 

Trebuie să spunem de la început că Domnul Isus nu „spală creierele” ucenicilor Săi, ca și unor fanatici. Dimpotrivă. El vrea să fie urmat de oameni care au discernământ și au simțul adevărat al valorii vieții lor personale. Domnul Isus este Cel care răscumpără gândirea noastră din robia stricăciunii și a gândirii deșarte cât și personalitatea noastră din decăderea adusă de păcat. El, și numai El, este Cel care dezvoltă cu adevărat gândirea noastră (vezi Rom. 12:2) și doar El este Cel care ne restaurează chipul nostru, după chipul lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-2). Porunca care trebuie să guverneze întreaga noastră viață creștină, în care este inclusă întreaga Lege a lui Dumnezeu, este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn...Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta...Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mc. 12:29-31). Creștinul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată personalitatea lui, deci și cu tot cugetul lui (cu întreaga sa minte). Nici o altă religie, în afară de cea creștină, nu încurajează pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu și cu întreaga lor minte. Aceasta înseamnă că un creștin adevărat trebuie să se preocupe de mintea lui, pentru ca el să aibă o concepție corectă despre Dumnezeu și să înțeleagă bine lucrurile Sale, să aibă o minte sănătoasă (2 Pet. 3:1-2), clară, iluminată de Evanghelie (2 Cor. 4:2-4); să se păzească de orice amețeală, pentru a fi cârmuită de Duhul lui Dumnezeu (Efes. 5:18; Rom. 9:1). A fi ucenicul lui Cristos nu înseamnă să-L urmezi fără să-L înțelegi, ca un fanatic, și fără să știi bine de ce ar trebui să suferi de dragul Lui. Dimpotrivă, adevărații ucenici ai lui Cristos sunt cei care calculează foarte bine costurile uceniciei (Lc. 14:25-35). Dacă trebuie să-și urască chiar și viața lui de dragul lui Cristos, ucenicul trebuie să înțeleagă bine de ce este necesară o asemenea lepădare de sine. Ucenicul lui Cristos, deci, este omul care Îl cunoaște bine pe Cristos și știe că merită să-L iubești, chiar și cu prețul vieții. El știe ceea ce oamenii din lume nu știu. Noi nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că: (a) toate cuvintele Domnului Isus exprimă adevărul lui Dumnezeu, care nu va trece niciodată (Mat. 24:35); (b) cuvintele Sale sunt duh și viață (Ioan 6:63). Adevăratul ucenic acceptă prin credință orice cuvânt al Domnului Isus Cristos, inclusiv pe cele din Matei 24:8-14, ca fiind adevăr și viață pentru el. 

 

Atunci când acceptăm prin credință cuvântul lui Cristos, știind cine este Cel care vorbește, vom descoperi și ceea ce este în spatele cuvintelor Sale. Vom afla că merită să ne punem încrederea în El. Noi suntem chemați să gustăm din ceea ce este Domnul. Ulterior vom vedea ce bun este El (1 Pet. 2:2-3). Așadar, de ce să primim cuvintele lui Cristos din Mat. 24:8-14, ca pe o hrană binecuvântată pentru sufletul nostru?

 

1.            Din pricina gloriei Numelui lui Cristos

Dacă oamenii din lume nu pot concepe să se sacrifice pentru ceva care nu le aduce vreun câștig imediat și substanțial, altminteri ei s-ar simți liberi să-și schimbe loialitățile în funcție de cine le oferă mai mult, oamenii duhovnicești, cei care Îl au pe Domnul Isus Cristos ca Domn și Mântuitor personal, gândesc și trebuie să gândească cu totul altfel. Așa ar trebui să arate lucrurile în gândirea și în viața sfinților Domnului; altminteri ei ar dovedi că nu aparțin Lui. Cei care sunt „în Cristos” sunt o creație nouă, cu o mentalitate nouă (2 Cor. 5:17). Noi suntem chemați să nu ne potrivim chipului veacului acestuia ci să ne lăsăm transformați în felul nostru de gândire prin noua gândire a Domnului Isus Cristos (Rom. 12:2; 1 Cor. 2:6-16; Filip. 2:5). Când Petru a reacționat împotriva ideii că Domnul Isus ar trebui să sufere și să moară în Ierusalim (vezi Mat. 16:21-23), el a reacționat perfect adecvat mentalității omenești. Numai că o asemenea mentalitate este contrară gândirii lui Dumnezeu. De aceea, Domnul Isus l-a mustrat aspru pe ucenicul Lui. Era de fapt Satana care îl folosea pe Petru atunci, pentru a zădărnici astfel planurile lui Dumnezeu. De aceea, să nu ne mirăm atunci când Domnul ne vorbește într-un mod care nu se încadrează tiparului de gândire omenesc.

 

Pentru că noi, ca și oameni mântuiți prin Cristos aparținem Domnului (2 Cor. 5:15-17), tratamentul pe care lumea ni-l aplică este similar cu cel aplicat Domnului nostru. Dacă pe Domnul Isus lumea L-a urât, cu siguranță și pe noi lumea ne va urî. Dacă ura lumii față de Cristos nu a avut nici un temei, nici ura lumii față de credincioșii Lui nu va avea vreo justificare (vezi Ioan 15:18-16:4). Aceasta arată că, în lume, noi suntem asociați cu Domnul Isus Cristos. Ura lumii față de credincioșii Domnului este ura care s-a manifestat față de El. Domnul Isus spune foarte clar: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea… Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” (Ioan 15:19-20). Motivul urii lumii asupra sfinților Domnului este Numele Domnului Isus Cristos.

 

Știind acest lucru, noi trebuie să avem în vedere că și tăria noastră, atunci când ura lumii ne lovește din cauza Domnului, izvorăște din unirea noastră cu El (vezi Ioan 16:1-4). Petru ne vorbește într-un mod extraordinar despre această binecuvântare deosebită asupra celor care suferă ura lumii din pricina Domnului Isus Cristos. El ne spune: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Cristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Cristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihnește peste voi” (1 Pet. 4:12-14). Motivul bucuriei credincioșilor, în mijlocul revărsării urii lumii asupra lor, se datorează faptului că ei așteaptă slava viitoare a Domnului care se va arăta în ei, atunci când El va reveni. Suferința în Numele Domnului Isus Cristos va asigura gloria viitoare pentru aceia care suferă astăzi din cauza Lui (Rom. 8:17-18). Dar mai este aici ceva deosebit. Duhul lui Dumnezeu, numit aici „Duhul Slavei”, Se odihnește peste cei care suferă în prezent în Numele Domnului. Expresia „Se odihnește peste” ne vorbește în mod special despre deplina satisfacție a Domnului care planează asupra celor care suferă astfel, așa cum Dumnezeu S-a odihnit atunci când a terminat lucrarea creației (Gen. 1:31-2:3). Noi știm că Duhul Sfânt locuiește în mod permanent în toți credincioșii adevărați (Ioan 14:23; Rom. 8:9,14-17). Aceasta este binecuvântarea tuturor celor care sunt în Cristos. Dar, într-un mod special, Duhul lui Dumnezeu, se odihnește peste cei care suferă în Numele Domnului. Aceasta arată deplina satisfacție și bucurie pe care Dumnezeu le are față de asemenea oameni. Acest Duh este Duhul Slavei. În mod cu totul deosebit, Duhul Domnului face ca gloria viitoare să planeze asupra acestor oameni prigoniți de lume, ca o anticipare a ceea ce urmează să vină (vezi viziunea lui Ștefan atunci când era lovit de ura oamenilor – Fap. 7:54-60). De ce? Pentru că în acele momente Ștefan Îl arăta într-un mod cu totul special pe Domnul nostru și gloria Sa (vezi 1 Pet. 2:21-25). Imaginea pe care o prezentăm lumii despre Cristos, în acele situații dificile pentru noi, este o imagine a gloriei Domnului nostru. Să ne amintim că Domnul Isus Și-a arătat dumnezeirea Sa în întreaga perioadă a lucrării Sale de pe pământ (Ioan 1:14; 2:11; ș.a.). Dar, atunci când El a pătimit și a murit pe cruce, Domnul nostru Și-a arătat gloria Sa în mod complet – a fost ceasul proslăvirii Fiului lui Dumnezeu (vezi Ioan 12:23-28). Noi, ca și credincioși ai Lui, atunci când trecem prin asemenea situații de suferință, avem binecuvântarea specială a odihnirii Duhului Slavei peste ființele noastre. Arătăm astfel o relație deplină cu Domnul nostru, care a suferit pentru noi.

 

De ce ni se vor întâmpla tot felul de situații dureroase în lumea în care încă trăim? De ce vom fi chinuiți și chiar omorîți? De ce vom fi urâți de toate neamurile? Toate acestea se vor întâmpla din pricina și pentru Gloria Numelui Domnului nostru Isus Cristos (Mat. 24:9). Acest fapt ar trebui să ne încurajeze și să ne bucure în vremurile de încercare. Suntem atunci asociați cu Cel care este Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor (Apoc. 19:16; 1:5; Filip. 2:9-11).

 

2.            Din pricina măreției misiunii de a-L mărturisi pe Cristos

Nu ar trebui să subestimăm niciodată puterea de motivare pe care o oferă omului posibilitatea de a realiza ceva măreț în viață. Oamenii, de-a lungul istoriei, și-au dorit cu ardoare să fie cunoscuți de generația lor cât și de generațiile viitoare ca cei care au realizat ceva deosebit în viața lor. Pentru aceasta ei au fost dispuși la sacrificii mari. Dar, care este cea mai glorioasă activitate sau lucrare pe care omul ar putea-o îndeplini pe pământ? Să fie construirea de edificii impunătoare? Unii așa consideră. Privind la monumentalele zidiri, realizate de om de-a lungul istoriei, descoperim dorința lui de a-și lăsa amprenta trăirii sale pentru generațiile viitoare prin asemenea construcții megalomane. Piramidele, palatele în stâncă, cetățile impunătoare, turnurile înalte, zidirile zgârie-nori – toate acestea vor să convingă pe oamenii de după ei de cât de capabili, de inteligenți, de extraordinari au fost ei. Și totuși, asemenea realizări se erodează de-a lungul timpului. În același timp, ele scot în evidență și trăsăturile de caracter care nu sunt vrednice de laudă (aroganța realizatorilor, călcarea în picioare a altora pentru a ieși ei, realizatorii, în evidență, invidiile care le măcinau sufletul, ura, egoismul și multe alte rele de care este acum plină lumea). Să fie oare etalarea înțelepciunii umane prin cărțile care au fost scrise și care sunt astăzi un tezaur de literature, o activitate care să merite gloria? Este drept, am câștigat și câștigăm multă înțelepciune prin ele, dar se dovedește și faptul că am dezvoltat prin aceste opere un soi de înțelepciune de a face rău, de a ne învrăjbi unii pe alții și de a dezvolta în noi trăsături de caracter respingătoare și astfel ajungem să ne facem mai răi, nu mai buni. Astfel, putem vorbi așa despre multe alte activități umane. Cu siguranță, nu putem exclude efectul benefic al multor asemenea activități. Dar, în final, nu putem scăpa de concluzia lui Solomon că „totul este deșertăciune și goană după vânt” (Ecl. 1:14).

 

Ce este atunci, cu adevărat vrednic de înfăptuit? Dumnezeu ne arată în Cuvântul Lui că singura activitate binecuvântată pentru om este să-L glorificăm pe El (Rom. 11:36). Dacă în vechime, profeții Domnului s-au dedicat cu întreaga lor ființă pentru a-L înțelege pe Dumnezeu și pentru a mărturisi despre lucrările Sale (1 Pet. 1:10-12), astăzi oamenii care gustă ce bun este Domnul (1 Pet. 2:3) găsesc cu adevărat împlinirea lor în a mărturisi lucrarea harului Său și Evanghelia Domnului Isus Cristos (Rom. 1:14-17). Aceștia înțeleg că nu este o misiune mai înaltă și mai plină de glorie decât aceasta. Ne vom uita la trei elemente care scot în evidență măreția misiunii de a-L mărturisi și de a-L glorifica pe Cristos, Domnul.

 

Natura ei – Misiunea de a-L mărturisi pe Cristos este o misiune divină. Ea nu este de proveniență umană (vezi Mat. 28:18-20; Fap. 1:8; Isa. 40:1-11). În același timp, lucrarea realizată (vestiea Evangheliei lui Cristos), deși este făcută de sfinții Domnului, ea este dusă la bun sfârșit de Dumnezeu Însuși (Efes. 4:6; 1 Cor. 12:4-6). Apostolul Pavel afirmă că el, cât și toți slujitorii Evangheliei, sunt doar slujitori ai lui Dumnezeu, conlucrători cu El. Dumnezeu este Cel care are contribuția esențială și meritul întregii lucrări săvârșite (1 Cor. 3:5-9). Acest lucru ne face să ne gândim la afirmația lui Solomon, care zice: „Am ajuns la cunoștința că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci și la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut și că Dumnezeu face așa pentru ca lumea să se teamă de El” (Ecles. 3:14). Natura misiunii de a-L mărturisi și de a-L glorifica pe Cristos, fiind divină, ne face pe noi, cei angrenați în ea, să avem garanția veșniciei și gloriei a ceea ce facem. Oamenii sunt flămânzi după glorie și dăinuire în istorie, prin operele lor, și ar da orice ca să și le asigure. Realitatea este că gloria lor și dăinuirea în timp a ceea ce ei realizează sunt efemere, pentru că tot ceea ce este omenesc și pământesc nu este veșnic. Observați și altceva. Privind la mărturia apostolului Pavel în orașul Filipi (vezi Fap. 16:16-34) observăm că mărturia lui Pavel, pentru a fi credibilă și convingătoare pentru oamenii din această lume, a fost însoțită de Dumnezeu Însuși. El a vestit cuvântul, a apelat la Numele Domnului Isus Cristos și astfel roaba care avea în ea Duhul de ghicire a fost eliberată prin puterea Duhului Sfânt și apoi, fiind ei (Pavel și Sila) în temniță, a intervenit Dumnezeu prin cutremurul de pământ care a condus la convertirea temnicerului. Toate acestea ne arată că mărturia evangheliei nu este o lucrare omenească doar; ea este o lucrare a lui Dumnezeu și susținută și validată direct de El Însuși (1 Cor. 3:5-9; vezi și Evrei 2:3-4). 

 

Nu ar trebui oare să ne bucurăm (toți acei care sunt ai lui Cristos) că misiunea și opera a ceea ce noi îndeplinim pe pământ sunt veșnice și glorioase, pentru că Dumnezeul pe care noi Îl slujim este veșnic și glorios? Nu ar trebui oare să nu ne mai ocupăm cu lucrurile acestui pământ și a acestei lumi, pentru a ne putea implica cu toată inima și cu tot efortul ființei noastre în ceea ce este veșnic și glorios cu adevărat? Oare n-ar trebui să gândim cu înțelepciune că, dacă oamenii fac sacrificii uriașe pentru lucruri pieritoare și nu se dau în lături de la nimic în a realiza ceea ce își propun, pentru că în ochii lor acele lucruri au valoare, deși nu au valoare veșnică, în timp ce noi, știind de la Dumnezeu valoarea a ceea ce suntem chemați să facem, să fim deci dispuși să ne jertfim pentru ceea ce este pentru gloria lui Dumnezeu și este cu adevărat veșnic?    

 

a.                  Resursele eiVorbim despre trei genuri de resurse. Resurse în vederea îndeplinirii așa cum trebuie a misiunii încredințate, resurse în vederea protejării martorilor Domnului și resurse în vederea finalizării misiunii încredințate de Domnul martorilor Lui.

 

În prima categorie avem darurile Duhului Sfânt (1 Cor. 12:4-11). Domnul Isus a promis ucenicilor Lui, că atunci când vor fi obligați să depună mărturie despre El înaintea oamenilor și în mod deosebit înaintea mai marilor vremii, ei nu trebuie nicidecum să se îngrijoreze, gândindu-se cum sau ce trebuie să spună. Domnul le-a spus în mod concret: „căci ce veți avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mat. 10:19-20). Acest lucru a fost evident din momentul când Duhul Sfânt s-a pogorât pe pământ (Fapte 2). Pe de o parte, prin darul limbilor, toți ucenicii Domnului au putut vorbi despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu la oamenii adunați la praznicul cincizecimii și care erau veniți din multe țări. Toți aceștia îi auzeau vorbind (pe ei niște galileeni simpli) în toate limbile lor materne (Fap. 2:4-11). Pe de altă parte, Duhul Sfânt l-a însuflețit pe apostolul Petru să predice cu curaj iudeilor din Ierusalim și la predica acestuia, aproape trei mii de suflete au fost convertiți prin evanghelie (Fap. 2:22-41). Și lucrurile nu s-au oprit aici. Apostolii au avut curaj să-i confrunte chiar pe liderii religioși care L-au condamnat pe Domnul Isus la moarte, mărturisind în fața lor că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu și de aceea El este singurul Mântuitor (Fap. 4-5; vezi în mod special Fap. 4:8-14). Dar ce putem spune despre propovăduirea lui Ștefan care, deși ucis cu pietre, a strălucit efectiv prin mărturia pe care a depus-o despre Cristos (Fap. 6:7-7:60)? Puterea de mărturie a sfinților Domnului este evidentă în întreaga carte a Faptelor Apostolilor și aceasta chiar în condiții extrem de grele (Fap. 6:7; 12:24; 19:17-20; ș.a.). Observă, de asemenea, 2 Tim. 4:16-18. Aici, în ultima epistolă a lui Pavel, atunci când era în a 2-a sa detenție în Roma (din care el nu a mai fost achitat ci a fost condamnat la moarte), el vorbește despre faptul că a fost singur în apărarea sa înaintea Cezarului de la Roma (posibil că Pavel a mărturisit despre Cristos chiar în fața împăratului Nero, leul din gura căruia el a fost izbăvit de Domnul – v. 17). Deși a fost singur în apărarea sa, deși el a fost condamnat la moarte din pricina propovăduirii evangheliei, totuși, Pavel vorbește despre o izbăvire pe care Domnul i-a dat-o. În v. 18 Pavel se referă la genul de izbăvire de care a avut totuși parte. El, cu siguranță, a fost izbăvit de teama de a-L vesti pe Cristos, și a primit cuvinte potrivite pentru ca evanghelia să fie clară și convingătoare pentru ascultători. De asemenea, Pavel a avut curajul necesar de a sta în fața morții iminente, conștient de faptul că va intra în Împărăția cerească a Domnului și că se va bucura de cununa neprihănirii pe care El i-o va da în ziua revenirii Sale glorioase (2 Tim. 4:6-8,18). Așadar, resursele spirituale, puse la dispoziția martorilor Săi de Domnul Însuși, au în vedere depunerea unei mărturii imbatabile înaintea oamenilor, în orice situație ar fi ei, o mărturie în fața căreia ei nu vor avea nimic de spus. Chiar dacă oamenii nu vor primi mărturia depusă de sfinții Domnului, ei o vor refuza fără nici un temei – lor li se va închide gura (vezi Fap. 4:16; 26:30-32; 1 Pet. 3:14-16; Ioan 15:25-27). 

 

În a doua categorie avem acele resurse divine care asigură protecția specială a martorilor Domnului. Domnul Isus a promis ucenicilor Lui că va fi cu ei până la sfârșit (Mat. 28:18-20 – promisiunea a fost dată în contextul îndeplinirii poruncii lui Cristos). De asemenea, El a mai promis că tot ce se va întâmpla martorilor Lui până la cel mai mic detaliu, este sub controlul Lui (Mat. 10:29-31). În Fap. 12 ne este relatată decapitarea apostolului Iacov, fratele lui Ioan evanghelistul, de către Irod Antipa (v. 1-2). Nu putea Domnul să-l apere de la moarte? Ba da. Lucrul acesta este evident din ceea ce i se întâmplă lui Petru. Și el este destinat de Irod pentru moarte, numai că Dumnezeu intervine în favoarea sa într-un mod miraculos – scoaterea sa din temniță este o minune de-a dreptul incredibilă pentru mintea umană (v. 3-19). Iată, deci, că Domnul a putut să-l salveze pe martorul Lui de la o moarte sigură. Mai mult, Irod Antipa își sfârșește viața într-un mod goaznic și cu un impact puternic în conștiința oamenilor, în favoarea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu (v. 30-24). Dacă a putut să-l salveze pe Petru, de ce Domnul nu l-a salvat și pe Iacov? Nu putea El? Ba putea dacă voia. Dar planul Lui pentru Iacov a fost cu totul diferit de cel față de Petru. Domnul a fost cu siguranță în control și în situația lui Iacov. În cuvintele Domnului Isus adresate lui Petru, El i-a vorbit și lui despre moartea sa, atunci când va fi bătrân (Ioan 21:18-19). Observați în ce mod îi vorbește despre moartea sa ( o moarte de martir, ca și a lui Iacov) – „A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu (v. 19). Diavolul a dorit ca prin decapitarea lui Iacov și apoi, mai târziu, prin crucificarea lui Petru, să distrugă propovăduirea Evangheliei și implicit să discrediteze mărturia martorilor ei. Domnul însă, prin intervențiile Sale suverane, a făcut ca decapitarea lui Iacov și mai târziu crucificarea lui Petru să „proslăvească” mărturia Evangheliei. Acest lucru a fost evident la acea vreme prin intervenția miraculoasă a Domnului în favoarea lui Petru, imediat după întemnițarea Lui cât și prin moartea lui Irod în felul în care ea s-a desfășurat. Așadar, Dumnezeu este în control și nu diavolul. Scopul lui Dumnezeu se va realiza și nu cel al diavolului. De aceea, martorul Domnul nu trebuie să se teamă de nimic, orice i s-ar întâmpla.

 

În a treia categorie avem acele resurse sau acele intervenții divine controlate de Dumnezeu însuși care vor asigura îndeplinirea misiunii încredințate (legătura cu cele din categoria a doua este foarte mare, dar pentru a înțelege măreția lucrării lui Dumnezeu mai bine le vom trata separat). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că deși intervențiile diavolului sunt extrem de eficiente (în conștiința oamenilor), ele totuși nu pot să distrugă la jumătatea ei lucrarea lui Dumnezeu făcută prin oamenii Lui. Este adevărat, chiar și oamenii credincioși misiunii încredințate lor vor ajunge la un moment dat înlăturați de pe scena misiunii, dar, aceasta se va întâmpla doar atunci când Dumnezeu va considera că lucrarea martorului Său, încredințată lui, este încheiată. Dumnezeu controlează în așa fel lucrurile încât ceea ce El a început se va finaliza doar atunci când acea lucrare este finalizată. Domnul Isus a murit la vârsta de 33 ani și jumătate. Era încă tânăr. Dar, înainte ca El să-Și dea duhul, a zis: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Acest cuvânt al Lui a fost de fapt un cuvânt de triumf. El a vrut să spună că lucrarea pe care trebuia să o îndeplinesc s-a finalizat, s-a realizat. De multe ori diavolul, prin oamenii lui, a încercat să-L omoare pe Domnul Isus (vezi, Irod cel Mare – Mat. 2; cei din Nazaret – Lc. 4:28-30; iudeii din Ierusalim – Ioan 10:31,38-39; ș.a.) dar nu a reușit. Însă, doar atunci când a sosit ceasul hotărât de Dumnezeu (Ioan 12:23; Lc. 22:47-53), Isus a putut fi prins, condamnat și omorât. Este interesant să vedem că, atunci când Cristos era pe cruce și cel rău, prin oamenii lui, puteau jubila că au putut să-L vadă pe Domnul pe cruce, sub blestemul lui Dumnezeu (Gal. 3:13) și murind, abia atunci și-au dat seama ce mare prostie au făcut; că moartea Lui a fost de fapt planificată de Dumnezeu dinainte, și era o moarte ispășitoare pentru poporul Său cât și o moarte prin care diavolul a fost cu adevărat biruit (Col. 2:13-15). Scriptura ne spune că această înțelepciune divină nu a fost cunoscută de „nici unul din fruntașii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2:8). Priviți, de asemenea, la apostolul Pavel. Atunci când el era în prima sa detenție, în Roma, el și-a exprimat încrederea Sa în Domnul, indiferent de soarta pe care urma s-o aibă (sau va fi achitat sau va fi condamnat la moarte – el putea privi ambele variante cu bucurie – Filip. 1:20-23). Însă el face totuși o precizare: „dar pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup. Și sunt încredințat și știu că voi rămâne și voi trăi cu voi toți, pentru înaintarea și bucuria credinței voastre; pentru ca prin întoarcerea mea la voi, să aveți în mine o mare pricină de laudă în Isus Cristos” (Filip. 1:24-26). Este surprinzător că Pavel, un om foarte realist, afirmă de fapt că totuși va fi eliberat din temniță și va ajunge să-i revadă pe credincioșii din Filipi. În baza a ce afirmă el acest lucru? Nu în baza relațiilor sale cu stăpânirea romană, și nici în baza vreunei promisiuni omenești. El, care prin Duhul Sfânt cunoștea bine lucrarea pe care o avea din partea lui Dumnezeu de făcut, a intuit că, din moment ce lucrarea sa nu se încheiase, el va beneficia de intervenția Domnului pentru a fi eliberat; aceasta în vederea continuării lucrării sale spirituale. Observați că atunci când el era în a doua sa detenție, după câțiva ani mai târziu, tot în Roma, el are sentimentul încheierii lucrării sale și de aceea spune că și-a isprăvit alergarea pe pământ (2 Tim. 4:6-8). Ce înțelegem de aici? Lucrarea lui Dumnezeu prin oamenii Lui nu se încheie când cel rău vrea să le distrugă lucrarea, încercând să-i scoată de pe scena misiunii lor. Doar atunci când Dumnezeu va considera că lucrarea lor se va fi încheiat, doar atunci diavolul va avea permisiunea să-i înlăture sau să-i lichideze chiar. Totul este sub controlul lui Dumnezeu. Asemenea exemple sunt multiple în istoria credinței. Priviți la Petru, de exemplu: el este foarte liniștit atunci când era în temniță și-și aștepta moartea hotărâtă de Irod Antipa (Fap. 12). Liniștea aceea a lui se datora încrederii sale în Domnul, cât și certitudinii că, din moment ce Domnul îi spusese despre moartea sa, când va fi bătrân (Ioan 21:18), el nu va muri la acel moment al întemnițării sale, menționate în Fapte 12. El era totuși tânăr atunci. Petru a avut încredere că Domnul va face astfel ca el să-și continue lucrarea încredințată lui. Priviți și la Ioan Botezătorul. Când a fost el întemnițat și apoi omorât de Irod (Mat. 4:12; 14:1-12)? Doar după ce Ioan B. și-a încheiat lucrarea sa (observă că el, atunci când popularitatea lui Isus l-a depășit, a spus ceva care arăta că nu este deloc deranjat de acest lucru, dimpotrivă el se bucură și de asemenea arăta că lucrarea lui a fost în mare finalizată – vezi Ioan 3:26-30).

 

Ce ne spun toate acestea? Dacă suntem implicați în lucrarea lui Dumnezeu, garanțiile pe care le avem din partea Sa, în ceea ce privește lucrarea pe care noi ar trebui să o facem și în ceea ce privește protejarea noastră, sunt dumnezeiești, sunt o temelie de nezdruncinat pentru credința și nădejdea noastră. Trebuie însă ca noi, ca „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4:1-2), să rămânem credincioși până la capăt în ceea ce ni s-a încredințat (vezi din nou și cu luare aminte: Fap. 7; 1 Pet. 4:12-14; 2 Tim. 4:16-18; Ioan 21:18-19; Fap. 12; Ioan 3:30; Fap. 21-28, referitor la credincioșia lui Pavel, atunci când a fost cercetat și învinovățit pe nedrept).  

                

b.                  Valoarea ei – Oamenii, în general, își doresc în viață să facă lucruri deosebite, memorabile. Ei se pot sacrifica cu adevărat doar pentru lucrurile despre care au convingerea că merită să te sacrifici. Dar ce lucruri sunt demne de sacrificiu, chiar până la moarte? Care sunt lucrările pe care le pot face în viață, despre care să pot spune: „Sunt cu adevărat bune. Am putut face cu adevărat binele în viață”? Să te sacrifici pentru familia ta, pentru copii tăi, pentru a le asigura un viitor bun? Desigur, vor fi mulți care nu se vor da în lături de la orice sacrificiu pentru ei. Să te sacrifici pentru țara în care trăiești? Este, desigur, un sacrificiu nobil pe care mulți îl oferă. Să te sacrifici pentru a realiza, așa cum s-a amintit la început, opere impresionante? Și în acest domeniu mulți vor zice: „merită să-ți dai chiar și viața”. Numai că, trebuie să fim atenți la verdictul judecății divine. Doar ceea ce pentru Dumnezeu va însemna „aur, argint, pietre scumpe”, folosite pentru a zidi pe temelia care este Cristos (1 Cor. 10-15), va fi cu adevărat apreciat și va asigura răsplata veșnică; aceasta pentru că în focul judecății divine doar acestea vor rezista. Mulți așa-ziși „credincioși” vor realiza de-a lungul vieții lor lucrări mari, impresionante. Mulți își vor da chiar trupul să fie ars (fără însă a avea dragoste – 1 Cor. 13:1-3). Și totuși, în ziua judecății lui Cristos ei se vor confrunta cu un verdict groaznic în privința lucrării lor. Domnul Isus le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Mat. 7:21-23). Lucrarea lor nu va fi apreciată ca „bună” pentru că nu a fost făcută în voia lui Dumnezeu și în colaborare cu Domnul Isus Cristos.

 

Care este atunci lucrarea pe care pot să o fac și despre care să am asigurarea lui Dumnezeu că este cu adevărat bună? Lucrarea de mărturisire a lui Cristos, de vestire a Evangheliei Sale (în purtare și în vorbă, și prin Duhul Sfânt) este lucrarea care va fi apreciată de Dumnezeu și pentru veșnicie ca „bună”. Apostolul Pavel spune acest lucru în Rom. 1:16-17. Dacă îmi pun întrebarea: „ce lucrare merită cu adevărat sacrificial meu, oricât de mult m-ar durea?”, sau „care este lucrul cel mai de valoare pe care ar trebui să-l realizez în viață?” Dacă răspunsul meu este cel pe care Pavel și l-a dat în Rom. 1:16-17, atunci pot fi liniștit că mă voi implica în ceva care merită jerfa mea. Iar atunci când voi sta în fața perspectivei arătate de Matei 24:9 (chin, moarte, ură din partea lumii pentru Numele Domnului Isus Cristos), știind valoarea misiunii pe care o am de la Dumnezeu, cu siguranță nu mă voi teme că-mi voi pierde viața, sau renumele, sau posesiunile, sau orice altceva.

 

În ce constă valoarea acestei misiuni de mărturisire a lui Cristos? În primul rând, este cel mai mare bine pe care îl poate face cineva cuiva în viață. Să oferi cuiva mesajul mântuirii și vieții veșnice, aceasta nu se compară cu nici un alt bine de pe pământ. Ce alt bine mai mare decât acesta ai putea oferi cuiva? În al doilea rând, orice om are nevoie de așa ceva. Nu există vreun om căruia să nu-I folosească acest bine. Chiar dacă vreun om nu va aprecia un asemenea bine și nu-l va primi, el de fapt are nevoie disperată de Cristos. Acest bine nu intră deloc în categoria efectelor negative pe care le poate oferi unele tratamente medicale sau unele medicamente, pe lângă efectele vindecătoare de care omul are nevoie. Binele oferit de Cristos este un bine universal, pentru orice om. În al treilea rând, despre un asemenea bine nu poți spune că ar exista oameni față de care el să nu fie accesibil. Sunt situații în care cineva este lovit așa de tare încât pentru el nu se mai poate face nimic, oricât de mult te-ai strădui, sau oricât de mult și-ar dori acel om să fie salvat. Dacă cineva nu va primi mântuirea veșnică, aceasta se va datora doar refuzului deliberat al acelui om de a primi prin credință oferta harului lui Dumnezeu. Dar acest lucru este cu totul altceva. În al patrulea rând, binele pe care îl facem oamenilor, oferindu-le evanghelia lui Cristos, este unul veșnic și ceresc, nu unul trecător sau pământesc doar. În al cincilea rând, oricine dintre cei credincioși (oricât de simplu ar fi el, sau oricâd de slab ar arăta) poate totuși să ofere acest bine oricărui om. În al șaselea rând, chiar dacă noi cei sfinți suntem refuzați atunci când le oferim oamenilor un asemenea bine, totuși el nu va fi în zadar. Nimeni dintre acești sfinți nu va putea spune, în urma refuzului oamenilor, că am trăit în zadar, că binele nostru a fost zadarnic. Absolut nimeni. Pe de o parte, Dumnezeu Însuși spune: „și cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se va întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isa. 55:11). Când mărturisim pe Cristos, deci când vestim cuvântul lui Dumnezeu, acea mărturie, acel cuvânt va rodi cu siguranță și va rodi într-un mod neașteptat. Priviți la profetul Ieremia. Timp de 40 de ani a vestit cuvântul lui Dumnezeu unui popor încăpățânat, care a refuzat să-l asculte și, mai mult, a suferit îngrozitor, ba chiar a murit în Egipt, dus acolo împotriva voinței sale, murind uitat și disprețuit de conaționalii lui. A vestit el cuvântul Domnului în zadar? Nu. Categoric, nu. După moartea sa, când iudeii au ajuns în robia babiloniană, și astfel cuvintele sale s-au adeverit, toți deportații iudei și-au dat seama că el a făcut o lucrare din partea lui Dumnezeu. Mai mult, în vremea robiei, atunci când aveau nevoie de îndemnuri la pocăință, de încurajare, de un cuvânt de la Dumnezeu, de tărie spirituală, ei au ajuns să apeleze la cartea profetului Ieremia și să afle voia lui Dumnezeu și planurile Sale încurajatoare pentru viitor (Dan. 9). Așa a fost în toate perioadele de restriște ale poporului lui Dumnezeu. Cuvintele lui Ieremia au fost pentru ei o sursă de binecuvântare imensă. Pe de altă parte, răsplata pentru o mărturie făcută cu credincioșie înaintea Domnului și înaintea oamenilor, nu se poate să nu se arate și aceasta este una absolut sigură. Priviți la apostolul Pavel. Când îi scrie colaboratorului său, Timotei, ultima sa scrisoare (vezi 2 Timotei), când el, din cauza mărturiei sale despre Cristos a ajuns în temniță și având perspectiva condamnării la moarte asupra capului lui (2 Tim. 4:6,16-18) și când el a ajuns părăsit chiar de prietenii lui (2 Tim. 4:16), totuși a putut să se ancoreze cu toată ființa sa de nădejdea răsplătirii veșnice din partea lui Dumnezeu, pentru viața și lucrarea sa (2 Tim. 4:6-8). Răsplătirea Domnului este dincolo de orice închipuire omenească, ea este veșnică și glorioasă, garantată de Dumnezeu Însuși și păstrată în ceruri pentru asemenea oameni (1 Pet. 1:3-9; 2 Tim. 4:17-18; 1 Cor. 2:9-10; Rom. 8:17-21; Mat. 10:39; 16:24-27).

 

Ce avem să spunem la toate acestea? Ce lucrare omenească, oricâd de benefică ar fi ea pentru omenire, este așa de valoroasă, atât de sprijinită în vederea reușitei ei și atât de satisfăcătoare pentru realizatorul ei? Ce operă din lume beneficiază de toate aceste atuuri? Nici una nu se compară cu lucrarea de mărturisire a Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Oamenii sacrifică orice pentru a realiza ceva măreț în lume, și totuși, orice operă din lume este pieritoare și fără glorie veșnică. Dacă oamenii sunt capabili de sacrificii deosebite pentru ceea ce este trecător, oare nu merită să acceptăm o jerfă ca aceea arătată în Matei 24:9 pentru ceea ce este dumnezeiesc, cu adevărat benefic pentru oameni, care este veșnic și având peceta gloriei lui Dumnezeu, așa cum mărturisirea lui Cristos este? Fiecare să răspundă în dreptul său!

 

3.            Concluzii

Domnul Isus a vorbit deschis ucenicilor Lui despre ce îi va aștepta în viitor, fără să-și facă probleme că va fi interpretat greșit, că ei se vor speria și că vor abandona slujirea la care El i-a chemat, din cauza tuturor necazurilor la care vor fi supuși de-a lungul istoriei. Și necazurile au fost multe, diverse și foarte mari, câteodată, pentru biserica lui Cristos și pentru toți martorii Săi. Să nu facem însă niciodată greșeala să considerăm că Domnul Isus Cristos ar fi fost inconștient, rece și insensibil în sufletul Lui, sau cinic prin cuvintele Sale. Merită să studiem Scriptura pentru a vedea că întotdeauna, atunci când Domnul le-a încredințat sfinților Lui însărcinări care par grele în ochii oamenilor sau care necesită sacrificii mari din partea lor, El a știut, cu o dragoste pe care numai Dumnezeu o poate arăta, cu o înțelepciune dincolo de cea omenească și cu o sensibilitate atât de profundă, încât oamenii nu o pot cuprinde, să-i pregătească cu minuțiozitate în vederea îndeplinirii misiunii pe care El le-a dat-o și aceasta pentru orice situație în care ei se vor afla. Priviți la arătarea Domnului înaintea apostolilor Lui, după ce a înviat dintre cei morți – ce efect puternic motivator a avut asupra lor! Priviți la toate învățăturile pe care Domnul le-a dat ucenicilor Lui – cât de detaliat le-a prezentat El învățătura pe care trebuie să o dăm noi oamenilor în vestirea Evangheliei către ei. Priviți la toate atenționările și avertizările date lor pentru orice situație în care ei s-ar afla în slujirea lor – este oare ceva care să fi fost omis de El? Priviți la toate promisiunile pe care Domnul nostru le-a făcut aleșilor Lui – sunt ele apă de ploaie pentru noi sau nefolositoare nouă?! Este drept, atenționarea din Matei 24:9 pare ca și aruncarea unei bombe între prieteni, dar, n-ar trebui oare să vedem ce este în spatele unei asemenea atenționări? Ce anume ne descoperă toată Scriptura, atunci când privim în profunzime la aceasta? Dacă chiar te șochează Matei 24:9, nu te grăbi să-L judeci pripit pe Domnul. Roagă-te, studiază cuvântul Scripturii în profunzime, în duh de reverență și rugăciune, și vei ajunge de-a dreptul fascinat, transfigurat de Domnul care ne spune aceste lucruri. Vei ajunge să Îl lauzi și să fii gata să-L slujești în lucrarea pe care El ți-o va încredința, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătești. 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate