Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

FERICE DE CEI FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI DUPĂ NEPRIHĂNIRE CĂCI EI VOR FI SĂTURAŢI

Matei 5:6

 

Ferice de cei blânzi! Am făcut paşi spre blândeţe? A început să rodească în noi?

 

Nu blândeţea cu care pozăm din pricina firii noastre, ci blândeţea rodită de Duhul Sfânt? Nu falsa poziţie uneori neruşinată de faţă pioasă cu scopuri mârşave dedesubt, nu ci faţa senină curată a celui condus de Duhul Sfânt care are o blândeţe cunoscută de toţi oamenii. 

 

Astăzi vedem un grup de oameni flămânzi, însetaţi

 

După ce sunt ei fămânzi? Consensul general este că foame lor este după neprihănirea care nu o au? Dar are omul păcătos o astfel de dorinţă?

Cuvântul folosit de Matei, dikaiosune inseamnă neprihănire, dar şi dreptate, justeţe!

 

Aparent, dacă ei caută neprihănirea Lui Dumnezeu, ei sunt oameni cu merite, sunt de altă natură, nu ca alţii care doresc numai plăceri şi lucruri păcătoase. Ei însetează după neprihănire.

 

Descrierea pe care Dumnezeu o face oamenilor în Geneza este că pornirile inimiii lor erau numai la rău. Din natură dorim răul nu binele.

 

Nu sunt mulţi care umblă după neprihănire, de fapt Biblia spune că nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu, nici unul măcar?

 

Atunci pe cine fericeşte Domul Isus? Cine face parte din această categorie?

 

Dallas Willard spune că aceştia sunt căutăroii după dreptate, nedreptăţiţii lumii. Lor sau altora nu li s-a făcut dreptate şi ei o caută, zi şi noapte înfomeează şi însetează după dreptate. 

 

Cineva nu le-a făcut dreptate şi lor nu le mai trebuie nimic decât dreptate. 

 

Cineva a făcut altora nedreptate şi ei sunt gata să protesteze, să iese în stradă şi să ceară să se facă dreptate.

 

*****

 

În Londra am auzit că în zilele acestea un Iranian şi-a dat foc în faţa ambasadei Franţei pentru că Franţa a arestat pe liderul opoziţiei iraniene care era în Paris. Nu l-au arestat pe el, nu i s-a făcut nici o nedreptate lui personal, dar el nu a putut vedea nedreptatea Franţei.

 

Când aceştia primesc împărăţia în dar, când ei îl au pe Domnul Isus în viaţa lor, atunci vor vedea dreptatea adevărată. Atunci vor fi săturaţi, satisfăcuţi!

 

E foarte posibil ca răul, nedreptatea să fie în ei, răul să fie comis de ei şi să înseteze, să înfometeze zi şi noapte după neprihănirea Lui Dumnezeu, David mărturiseşte că zi şi noapte se topea de gemete necurmate dorea să fie iarăşi în starea de părtăşie cu Dumnezeu. 

 

În Psalmul 73 Asaf vedea nedreptatea şi nu o putea suporta. Celor răi le merge bine. Nimeni nu-i tulbură, nimeni nu le are grija, iar el se amăra în fiecare zi, până când? Până a intrat în casa Lui Dumnezeu şi acolo a văzut dreptatea Lui Dumnezeu. Acolo a fost săturat de cât de drept este Dumnezeu.

 

Mii de oameni sunt nedreptăţiţi în lumea aceasta şi şansa lor nu este un guvern mai bun, judecători mai drepţi, societăţi mai normale, şansa lor este Împărăţia Lui Dumnezeu, doar în Împărăţie este dreptate absolută! Doar acolo ni se face şi se face dreptate!

 

După ce-am primit împărăţia şi ni s-a făcut dreptate, ne-am săturat de dreptatea Lui Dumnezeu, după ce mai însetează sufletul nostru?

Interesant că în afara împărăţie doream ceva mai bun, acum dorim ceva mai rău?

 

Psalmul 23 arată satisfacţia omului cu Dumnezeu, nu voi duce lipsă de nimic, păcut în păşuni verzi şi adăpat din apele odihnii!

 

Psalmul 17:15 ne spune despre un om care dorea să se sature de Chipul Domnului, de faţa Lui Dumnezeu de prezenţa Lui!

 

Psalmul 42:2 ne arată însetarea omului lui Dumnezeu după Dumnezeu, după momentul arătării în faţa Lui Dumnezeu!

 

În Psalmul 63:1 sufletul psalmistului însetează după Dumnezeu, supă puterea şi slava Lui Dumnezeu!

 

În Isaia 55:1-2 ne prezintă chemarea Lui Dumnezeu la adevarată hrană spirituală, la apa vie care El o dă în dar!

 

Isaia 65:13 contrastul dintre copiii Lui Dumnezeu şi ceilalţi.

 

Femeia de la fântână dorea apa care o scotea din fântână, ea nu recunoşte setae adâncă a sufletului eu uscat şi înfometat, hrănit cu păcate dar fără satisfacţie reală. El ÎI oferă apa care dacă o va bea în veac nu va mai dori altceva, (Ioan 4), iar în Ioan 7 El invită pe toţi care însetează să vină şi să bea?

 

După ce însetăm şi flămânzim noi? Am primit împărăţia, dacă vrem dreptate ştim că pe lumea asta nu este, doar la El este dreptate! şi nici nu mai dorim să ni se facă dreptate, El ne socoteşte neprihăniţi, El ne-a făcut dreptate în faţa celei mai mari nedreptăţi: l-a pedepsit pe El ca să ne pună pe noi în dreptatea Lui Dumnezeu! Slavă Lui Dumnezeu! 

 

Ce dorim noi? Sfinţire, zilnic dorim mai mult din Cuvânt, mai adâncă înţelegere a Cuvântului, mai multă comunicare cu Dumnezeu, mai profundă părtăşie cu sfinţii.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 10

SFINȚENIA, BUNĂTATEA, DRAGOSTEA ȘI ADEVĂRUL

 

După ce am luat în considerare înțelepciunea și cunoștința lui Dumnezeu, care corespund caracteristicilor organismului nostru mintal, trecem la atributele numite morale, deoarece corespund celor care ne formează caracterul moral. Acestea sunt sfințirea, bunătatea, adevărul și dreptatea.

 

SFINȚIREA.

Sfințirea nu este un atribut distinctiv, ci combinația tuturor acestor atribute. Putem presupune o ființă în care este dragoste, dar fără dreptate, sau adevăr, sau oricare din acestea, cu excluderea celorlalte două; dar nici o ființă nu poate fi sfântă dacă nu are combinația tuturor în sine și a altor perfecțiuni morale. Nici când avem o astfel de combinație, nu mai trebuie adăugat nimic pentru a constitui caracterul sfânt. Este evident deci că sfințirea este suma excelenței și combinația tuturor atributelor care constituie perfecțiunea de caracter.

 

În acest studiu luăm în considerare

 

BUNĂTATEA.

Unul din aspectele acestui cuvânt este echivalent cu sfințirea. Marchează excelența naturii lui Dumnezeu, așa cum adesea îl folosim cu referire la om, spunem sfințenie. Când spunem deci despre cineva că este un om bun, afirmăm combinația trăsăturilor de caracter, așa cum s-a subliniat că este sfințenia. Aceasta este bunătatea care se sfârșește în Dumnezeu însușii.

 

Pe de altă parte, bunătatea lui Dumnezeu poate fi menționată ca blândețe, bunăvoință sau beneficii spre alții, ceea ce are finalitate în afara Sa. Deci, vorbim despre El ca fiind foarte bun cu noi. Psalmistul spune: ”bunătatea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele” Ps. 23: 6.

 

Pe baza acestei ambiguități, este bine s-o luăm în considerare sub primele aspecte, ca fiind doar sfințenie și deci, ceva la care s-a renunțat în ceea ce am spus și s-o raportăm sub al doilea aspect la una din diviziunile în care cade natural dragostea lui Dumnezeu.

 

Următoarea este

 

DRAGOSTEA.

Sunt cinci feluri de dragoste, care diferă în funcție de obiectul asupra căruia se exercită. Atributele din Dumnezeu sunt la fel; dar în ieșirea ei sau în terminare își asumă forme diferite.

 

1. este dragostea aprobatoare, care este exercitată către un obiect ce merită, în care se percep excelențe. Are natura dragostei față de frumos sau bun sau a ceea ce este folositor în noi. Ea privește cu aprobare, deoarece obiectul ei are în sine ceva ce o merită.

 

Aceasta este exercitată de Dumnezeu, în gradul cel mai înalt, în dragostea de Sine, a naturii Lui și a caracterului Lui, deoarece excelența infinită trebuie să fie pentru Dumnezeu obiectul cel mai înalt al dragostei aprobatoare.

 

Dacă Dumnezeu era o singură Persoană, doar în acest fel putea fi exercitată o astfel de dragoste. Dar în cadrul Trinității din dumnezeire, se află, în dragostea Persoanelor separate un față de cealaltă, un alt mod în care această dragoste aprobatoare poate fi exercitată în sensul ei cel mai înalt.

 

O astfel de dragoste este simțită de Dumnezeu pentru scopul Lui. Ceea ce percepe El ca fiind drept, înțelept, plin de har, aprobă și privește cu dragoste aprobatoare.

 

Dar această dragoste se întinde și asupra creației, ceea ce rezultă din scopul său.

 

Acest lucru este adevărat în legătură cu creația neînsuflețită. Este perfectă, în ce privește conformarea cu voința Lui, și potrivită să îndeplinească această finalitate; și așa cum Dumnezeu poate să o privească și să o numească bună. Astfel găsim că a făcut în creație, Geneza, cap 1:10, 12.

 

Aceeași afirmație se face în vs. 25, cu privire la crearea animalelor și investirea omului ca stăpân peste pământul cu plantele și animalele de pe el, vs. 31 ”Dumnezeu a văzut că tot ce a făcut era bun.”

 

Dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, deci, se extinde nu doar asupra Sa Însușii și a voinței Lui, ci și asupra creației inocente și chiar a naturii neînsuflețite.

 

Această dragoste aprobatoare, așa cum este exercitată în gradul ei cel mai înalt față de Sine, la fel este arătată, în cea mai apropiată abordare față de acele ființe care seamănă cel mai bine cu El, fiind făcute după chipul și asemănarea Sa. Un înger inocent sau un om inocent este prin natura sa o bucurie pentru Dumnezeu, așa cum este pentru un tată copilul pre care acesta îl vede asemănător cu sine.

 

Dar cei vinovați nu pot fi iubiți. Omul păcătos nu poate primi o astfel de dragoste, atât timp cât este păcătos. Chiar credinciosul în Isus, penitent, până la momentul sanctificării sale perfecte, în viața care va veni și fără îndoială chiar și acolo, are acces la Dumnezeu doar prin Hristos, și în sine nu poate niciodată să primească aprobarea lui Dumnezeu.

 

2. Al doilea gen de dragoste este cea binevoitoare, care corespunde ideii de bunătate a lui Dumnezeu față de creaturile Sale.

 

Acesta este produsul dorințelor Lui pentru fericirea lor. Nu depinde de caracterul lor, așa cum este dragostea aprobatoare, ci este exercitată și față de inocenți și față de vinovați.

 

Este generală în natura ei, nu specială, și există față de toți, chiar față de diavol, oameni răi, deoarece natura lui Dumnezeu este binevoitoare și deci, El dorește fericirea creaturilor Sale.

 

Faptul că această fericire nu este obținută și nici nu poate, nu este datorită lui, ci păcatelor.

 

Când bunăvoința lui Dumnezeu este exercitată activ prin oferirea lucrurilor bune creaturilor Lui, se numește milostenie. El le dorește fericirea prin bunăvoință, iar prin milostenie conferă binecuvântarea care să îi facă astfel.

 

Acest lucru se întâmplă și cu cei răi și cu cei buni. La aceasta se referă Hristos în Mat. 5:45, "El face ca soarele Lui să răsară și peste cei răi și peste cei buni și ploaia să cadă și peste cei drepți și peste cei nedrepți”.

 

3. A treia formă de dragoste este cea plină de compasiune.

 

Aceasta corespunde cu ideea noastră de milă. Este o dispoziție binevoitoare față de cei care suferă sau se află în necaz.

 

Aceasta se poate exercita și față de cei vinovați sau nevinovați, dacă este posibil să se presupună că vinovăția și suferința sunt separabile.

 

S-a susținut adesea că sunt inseparabile. Durerea, suferința și necazul au fost considerate rezultate ale păcatului și deci, inseparabile de vinovăție.

 

Dar aceasta este o noțiune greșită. Omul aflat în stare de inocență a fost făcut capabil de suferință fizică. Această capacitate a fost necesară pentru protecția organismului fizic.

 

Animalele inferioare suferă și ele.

 

Orice adăugare la capacitatea de a suferi a fost creată de cădere și este consecința păcatului, nu suntem deci forțați, pe baza aceasta, la concluzia că nu este suferință unde nu este păcat.

 

Capacitatea de a suferi poate aparține unui organism mai înalt, încât noi în od natural să alegem acel organism, cu acea capacitate, decât unul inferior, fără ea. Dacă este așa, Dumnezeu ne poate crea așa.

 

Dacă necazul este partea celor nevinovați, dragostea lui Dumnezeu plină de compasiune poate fi exercitată în această direcție.

 

Se poate exercita și pentru cei vinovați. Vedem acest lucru în întârzierea pedepsei lor, în ofertele constante pline de îndurare, în dorința Lui pentru salvarea lor, dar mai ales în darul Fiului Său, ”ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan 3:16.

 

4. O a patra formă de dragoste corespunde cu ceea ce noi numim îndurare.

 

Aceasta se poate exercita doar față de păcătoși.

 

Natura sa contemplă vinovăția în obiectul ei.

 

Nu constă doar în dorința de a nu pedepsi păcatul, și neglijarea sau refuzul de a o face, ci în iertarea vinovatului.

 

Nu poate fi exercitată față de cei neprihăniți, deoarece în ei nu este păcat sau vinovăție care să fie iertată.

 

Nu este un atribut nou la Dumnezeu, care a apărut datorită apariției păcatului, și care să fie ceva adițional.

 

Este o virtute inerentă naturii Sale, și este doar o formă în care dragostea se expune, aceeași dragoste ca și bunăvoința necesară creaturilor inocente și aceeași dragoste care în altă formă a complezenței a fost exercitată etern în dumnezeire.

 

Când spunem că mila aceasta trebuie exercitată în conformitate cu adevărul și dreptatea lui Dumnezeu, nu spunem mai mult decât adevărul despre toate atributele lui Dumnezeu. Nici unul nu poate fi exercitat în așa fel încât să distrugă pe altul. Toate trebuie să se afle în armonie cu altele. Amintindu-ne ce am afirmat mai devreme, aceste atribute nu sunt facultăți separate, ci Dumnezeu acționează în armonie cu natura Sa.

 

Obiectele exercitării atributelor sunt aceia cărora Dumnezeu le iartă orice ofensă.

 

Ei nu se reduc la păcătoșii eliberați, deși aceștia sunt cei mai semnificativi.

 

În economia veche, Dumnezeu a domnit ca teocrat peste Israel. Păcatele națiunii și păcatele individuale ale cetățenilor națiunii au fost iertate.

 

Sub această dispensație, Dumnezeu avea pentru acei oameni poziția unui domnitor pământesc și deci putea ierta păcatele făcute împotriva guvernării Sale, în urma pocăinței, pe baza principiilor guvernamentale – anume, care să asigure supunerea față de lege, pacea și ordinea și bunăstarea națiunii. Acestea erau ofense împotriva persoanei regelui sau a legilor statului, și nu împotriva principiilor fundamentale ale sfințeniei și neprihănirii; deci suveranitatea și promptitudinea puteau decide în fiecare caz ce se poate face, și mila era exercitată și dreptatea dispensată în conformitate.

 

Dar aceasta este foarte diferit de cazul lui Dumnezeu, judecătorul drept, dispensatorul, nu al unei legi arbitrare, ci al unei legi bazate pe natura Lui și pe natura umană, supunere esențială căreia îi este necesară, nu pentru menținerea guvernării, ci pentru păstrarea și menținerea dreptului și prevenirea încălcării prin siguranța legii eterne.

 

În ambele cazuri, Dumnezeu trebuie să acționeze în armonie cu natura Sa.

 

Dar în cazul Israelului nu a existat nici un obstacol prin acea natură în fața iertării păcatelor individuale și naționale față de regele teocrat.

 

Mila a fost extinsă, cel puțin aparent, fără compensarea dreptății.

 

Dar în mijlocul acestora, era în jertfele cu care se apropia poporul de Dumnezeu, căutând iertarea pentru păcatele personale și cele național politice, o relație tipică cu ispășirea făcută de Hristos care arată că în ispășire se poate găsi motivul pentru care Dumnezeu, chiar în acele cazuri, poate fi drept și totuși să îndreptățească ofensatorii.

 

5. A cincea formă de dragoste este afecțiunea.

 

Aceasta diferă de aprobare, deoarece nu necesită un obiect care să o merite. Este expusă în parabola Fiului risipitor.

 

Diferă de cea binevoitoare, deoarece obiectul ei nu este văzut în general cu celelalte, ci este unul de interes special.

 

Este diferită de compasiune și de milă, deoarece obiectul nu se află în necaz și nici nu este păcătos.

 

Se ridică din,

 

(1.) relație mutuală; ca cea a Tatălui cu Fiul și cea dintre Persoanele din Trinitate; cea dintre Dumnezeu și Israel, dintre Hristos și apostoli, dintre discipoli și biserică și dintre fii adoptați de Dumnezeu și Tatăl.

 

 (2.) din dependență; ca cea a creaturii față de Creator și a răscumpăratului față de Răscumpărător.

 

(3.) din posesia; așa cum Dumnezeu posedă omul, posedă Israelul, iar Hristos posedă răscumpărații. Aceasta este ilustrată în moneda pierdută din Luca 15:8, 9.

 

Acest gen de dragoste originează în fiecare din aceste căi ale omului și așa cum arată Scriptura, se află și în Dumnezeu.

 

Din acest aspect al dragostei lui Dumnezeu vine harul, care este diferit de dragoste, milă sau îndurare.

 

Dragostea, așa cum am văzut, este caracteristica generală, ce apare în aceste cinci forme.

 

Îndurarea este una din ele, dar este acordată vinovaților.

 

Mila este dată vinovaților sau inocenților care sunt în necaz, durere sau suferință.

 

Harul se acordă vinovaților sau inocenților și nu presupune în mod necesar un necaz în care să se afle obiectul, ci implică un interes afectiv, ridicat fie din relația ciudată cu el sau din posesia lui sau compasiune față de dependența de el.

 

Harul este o favoare nemeritată pentru cei vinovați sau inocenți, ce apare din afecțiune.

 

Îndurarea este o compasiune nemeritată doar pentru cei vinovați.

 

ADEVĂRUL LUI DUMNEZEU.

Expresia ”adevărul lui Dumnezeu” este ambiguă și trebuie luată în considerare sub termeni specifici care stabilesc sensurile diferite.

 

I Veridicitatea Lui. El este Dumnezeul adevărat. Adică, corespondentul exact al naturii lui Dumnezeu cu idealul perfecțiunii absolute. Baza acelui ideal poate fi nedeterminabilă. Dar fie că este în natura lui Dumnezeu, fie în voința Lui din natura Lui, fie în principiile eterne ale celor potrivite, necesare și drepte, care coincid cu această natură, Dumnezeu și acest ideal trebuie să fie perfect potriviți. Acel ideal poate fi doar parțial înțeles de oricare din creaturile Sale, datorită imperfecțiunilor creaturilor; dar este știut la Dumnezeu, în excelența Sa supremă și natura Sa trebuie să corespundă deplin cu acesta, așa cum s-a văzut. Altfel, nu ar fi Dumnezeu.

 

În acest aspect al adevărului lui Dumnezeu, Scripturile Îl numesc adevăratul Dumnezeu. 2 Cron. 15:3; Ier. 10:10; Ioan 17:3; 1 Tes. 1:9; 1 Ioan 5:20; Apoc. 3:7.

 

II. Sinceritatea Sa. Prin aceasta se face referință la adevărul lui Dumnezeu, la sinceritatea Lui sau incapacitatea de a înșela. Este un atribut al naturii Sale, care, ca și puterea Sa, există și Îl face ceea ce este, chiar dacă nu este o relație exterioară cu el. În virtutea acestui atribut, el este sursa tuturor adevărurilor, nu doar morale, ci chiar matematice.

 

În această relație cu creaturile lui Dumnezeu, este baza încrederii lor în cunoștința obținută prin folosirea propriilor lor facultăți, fie prin intuiție, observație sau rațiune. Orice imperfecțiune ar fi într-o astfel de cunoaștere, se percepe a fi datorită creaturilor și nu Creatorului, Dumnezeu. Tot pe ea se bazează revelațiile făcute de Dumnezeu omului despre fapte dincolo de puterea umană.

 

Scripturile afirmă sinceritatea lui Dumnezeu în termeni puternici. În plus, ni se spune în Ps. 108:4, că ”adevărul Lui ajunge până la cer”, În Tit 1:2, este numit ”Dumnezeu care nu minte”.

 

III. Credincioșia Lui. Aceasta se referă la adevărul lui Dumnezeu văzut în relație cu scopurile Lui, fie secrete sau revelate. Când sunt revelate, acestea devin fie promisiuni, fie amenințări. Dar ca și promisiuni, terenul pe care aceste promisiuni se împlinesc este, nu o obligație pentru creaturi, căci Dumnezeu nu se supune niciuneia, ci doar credincioșia Lui față de aceste scopuri. Deci, credincioșia Lui cere în mod egal împlinirea amenințărilor și a promisiunilor.

 

Această credincioșie se bazează pe sinceritatea naturii lui considerată mai sus. În virtutea acestei sincerități, Dumnezeu trebuie să fie credincios; dar credincioșia este un aspect nou, în care apare adevărul lui Dumnezeu.

 

Această credincioșie este terenul și pentru speranță și pentru teamă. În Scripturi, este prezentată mai mult ca și un motiv de speranță și încredere. Dar este și baza credinței în judecata viitoare și a pedepsei. Dumnezeul credincios a fost fidel amenințărilor dar și promisiunilor. Credincioșia Lui ne asigură că El va continua astfel.

 

horizontal rule

Privind la Fiul cel înălţat

de Marian Ghita

 

„...Arată-mi slava Ta!”  (Exod 33:18)

„Și orice făptură va vedea mântuirea (slava) lui Dumnezeu.” (Luca 3:6; Isaia 40:5)

 

 

Domnul Isus a ieșit din Templu împreună cu ucenicii Lui (Mat. 24:1). Era probabil înspre seara zilei de marți, în săptămâna pe care noi o numim „a patimilor”. Imaginea ieșirii Sale din Templu, pe care o avem în fața noastră, este total diferită de imaginea intrării Sale în Ierusalim, din ziua de duminică, ziua întâi ale aceleiași săptămâni (vezi Mat. 21:1-11). El a intrat atunci în Ierusalim, în Templu, în uralele mulțimilor, recunoscut ca Împăratul cel promis al lui Israel, ca Fiul lui David care trebuia să vină în Numele Domnului. Și iată-L acum pe Domnul Isus Cristos ieșind ca un învins, înconjurat doar de grupul celor doisprezece, un grup de ucenici timorați și întristați. Cu siguranță, în fața ucenicilor, în acele momente, se contura tot mai clar și mai viu imaginea a ceea ce urma pentru Domnul lor – lepădarea Lui din partea poporului iudeu, suferințele Sale și chiar condamnarea Sa la moarte. Cu siguranță cuvintele Domnului Isus Cristos legate de patimile Sale, spuse de El mai înainte și încă de câteva ori (vezi Mat. 16:21; 17:22-23; 20:17-19), apăreau acum tot mai clar în mintea lor. Trebuie să știm că unul din elementele uceniciei în școala lui Isus este și acest aspect al însoțirii îndeaproape a Domnului nostru pentru a-L vedea mai bine în această ipostază a lepădării Sale, pentru a simți împreună cu El rușinea de care El a avut parte și pentru a trăi împreună cu El în mod efectiv durerea și descurajarea pricinuite de felul în care a fost tratat atunci, Cel pe care noi Îl venerăm ca Domnul și Dumnezeul nostru.

 

Dar de ce a îngăduit Domnul așa ceva cu ucenicii Lui și de ce îngăduie El și acum cu cei care Îl urmează cu credincioșie? De ce le-a trebuit lor atunci și de ce ne trebuie nouă acum o asemenea imagine întunecată și dureroasă? Răspunsul din partea Duhului Sfânt este următorul:  numai așa ei, cât și noi deopotrivă, au avut parte, așa cum și noi avem parte, prin revelație dumnezeiască, de priveliștea, înțelegerea și împărtășirea a ceea ce este cu adevărat vital și esențial pentru mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o prin harul Lui oricărui om care crede în Fiul Său.

 Pornim, în meditațiile noastre asupra cuvintelor Domnului Isus din discursul Său de pe muntele Măslinilor, tocmai de la momentul ieșirii Sale din Templu pentru că este chiar momentul inițial al desfășurării scenei de pe muntele Măslinilor; în același timp avem aici imaginea cheie pentru înțelegerea întregului mesaj rostit de Domnul nostru pe acest munte.

 

A.      Imaginea umilirii lui Cristos – imaginea gloriei Fiului lui Dumnezeu

Domnul Isus, înainte de moartea Sa, S-a rugat Tatălui ceresc: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să te proslăvească pe Tine...” (Ioan 17:1; vezi și Ioan 12:23). Prin aceasta Domnul Isus s-a referit în mod clar la suferințele și la moartea Sa și la rodul acestora (vezi Ioan 12:24; Isa. 53:10-12; Filip. 2:6-11). Ceea ce urma să fie o imagine a rușinii lepădării Sale, a suferințelor și blestemului care era asupra Lui, prin răstignirea Sa pe cruce (Gal. 3:13), era de fapt o imagine a gloriei Sale divine. Era arătarea a ceea ce Moise a cerut de la Dumnezeu să vadă și a văzut doar în parte – arătarea slavei lui Dumnezeu (Ex. 33:18). Merită studiată cu mare atenție partea din cartea Exodul cap. 32-34, pentru a înțelege ce a cerut cu adevărat Moise să vadă. Amintiți-vă că poporul Israel a păcătuit împotriva Domnului făcând un vițel de aur și închinându-se înaintea acestuia. Dumnezeu a hotărât atunci să nimicească poporul (Ex. 32:10). Conform Legii, poporul merita să moară. Care urma să fie soluția salvatoare pentru Israel? Ce ar fi trebuit Moise să facă, dacă voia cruțarea poporului care a păcătuit, și restaurarea relației sale cu Dumnezeu în vederea binecuvântării promise? Moise, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, folosește singura soluție viabilă care trebuia folosită. El mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru salvarea poporului de mânia divină. Dar el nu mijlocește pe baza Legii ci pe baza legământului harului lui Dumnezeu, încheiat cu Avraam și cu sămânța lui. Astfel, Moise obține grațierea poporului din partea Domnului (Ex. 32:11-14). Iar atunci când Dumnezeu s-a angajat totuși să ducă totuși poporul în Canaan și să-l binecuvânteze acolo, fără însă ca El să rămână permanent alături de popor (Ex. 33:1-3), Moise continuă mijlocirea sa înaintea Domnului pe baza a ceea ce este în ființa Sa Dumnezeu, nu pe baza meritelor sale sau ale poporului. Trebuie să înțelegem bine problema poporului. Dumnezeu a arătat în mod clar că nu poate rămâne în mijlocul poporului pentru totdeauna, pentru că poporul, fiind păcătos în natura sa lăuntrică, urma să păcătuiască din nou și să se confrunte din nou cu intervenția pedepsei nimicitoare a lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu era dispus să ofere binecuvântările Sale promise legate de Canaan, dar, Dumnezeu dacă s-ar fi coborât în mijlocul poporului, din cauza sfințeniei Lui, ar fi adus de fapt nimicirea poporului păcătos. Și totuși Moise se roagă: „Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici” (Ex. 33:15). Ce folos ar fi avut poporul Domnului dacă aveau doar binecuvântările materiale și temporare ale Canaanului, fără prezența permanentă a lui Dumnezeu în mijlocul lui? Iată de ce Moise adaugă rugăciunea: ”Arată-mi slava Ta!” (Ex. 33:18). El știa că Dumnezeu, în plenitudinea ființei Sale, a caracterului Lui, avea soluții desăvârșite și pentru sfințirea poporului păcătos, deci pentru ca totuși Dumnezeu să locuiască în mijlocul lui, fără ca acesta să fie nimicit – doar datorită harului lui Dumnezeu. Poporul avea nevoie ca de aer de manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul lui. În harul Lui, Dumnezeu îl ascultă pe Moise în cererea sa. Astfel, Domnul desfășoară gloria Numelui Său în fața lui Moise, chiar dacă el atunci nu avea posibilitatea s-o vadă în toată măreția ei, ci numai în parte (vezi Ex. 34:1-7). Înțelegem de aici că poporul Israel, pentru restaurarea relației sale cu Dumnezeu, avea nevoie de manifestarea deplină a lui Dumnezeu Însuși, în vederea mântuirii sale depline. Este drept că poporul, prin Moise, a avut parte de o palidă imagine a gloriei lui Dumnezeu (vezi Ex. 33:21-23; 34:29, 35; 2 Cor. 3). Dar, Dumnezeu a promis prin Isaia că orice făptură va vedea slava Domnului (Isa. 40:5). Atunci când Ioan Botezătorul a îndreptat privirile oamenilor spre Isus, s-a împlinit această promisiune (vezi Luca 3:6 – Luca citează Isaia 40:5, schimbând însă un cuvânt: „Și orice făptură va vedea mântuirea (în loc de slava) lui Dumnezeu. Deci, mântuirea prin Domnul Isus Cristos este expresia slavei lui Dumnezeu, manifestarea gloriei Sale). Ioan evanghelistul spune cu privire la Isus: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Când Domnul Isus vorbește despre proslăvirea Lui din partea Tatălui ceresc (Ioan 17:1; 12:23), El se referă tocmai la această arătare a mântuirii prin moartea Sa pe cruce. Doar suferințele și moartea Sa pe cruce întregeau imaginea completă a gloriei divine cu privire la El (vezi Ioan 19:30).

 

B.      Imaginea sluțirii Vlăstarului divin – imaginea manifestării glorioase a Brațului Domnului

În Isaia 52:13-53:12 avem din nou două imagini ale „Robului Domnului” (a Odraslei divine – vezi Isa. 11:1; sau a „Brațului Domnului” – vezi Isa. 53:1; Ex. 14:31) care apar suprapuse și care sunt total diferite între ele.

 

Pe de o parte, avem imaginea pe care o au în față toți cei care privesc lucrurile și evenimentele doar cu ochii fizici. Pentru aceștia, imaginea ieșirii lui Isus din Templu este imaginea unui om slab, incapabil, a unei extreme slăbiciuni omenești (Isa. 53:2, 7). Este imaginea celui care se duce cu pași siguri spre nimicire, o imagine care te umple de groază și de repulsie (Isa. 52:14; 53:3). Este imaginea eșecului total în lucrarea Sa mesianică (Isa. 53:8-10a).

 

Pe de cealaltă parte, Scriptura ne atrage atenția asupra unui spectacol divin și glorios, nemaivăzut și nemaiauzit, care ne este prezentat de Duhul lui Dumnezeu prin cuvântul Scripturii cu privire la jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu (Isa. 52:15-53:1; vezi întreaga imagine în Isa. 52:13-53:12). Este o imagine pe care o poți cuprinde în toată plenitudinea ei doar prin revelație divină. Este imaginea „brațului Domnului” care lucrează mântuirea desăvârșită prin Domnul Isus Cristos. Expresia „brațul Domnului” are de-a face în Vechiul Testament cu desfășurarea plină de putere a puterii mântuitoare a lui Dumnezeu în favoarea poporului Lui (vezi  Ex. 6:6; 7:5; 14:30-31; 15:6). Când Domnul Isus Cristos a murit pe cruce, întreaga putere a celui rău a fost total zdrobită (Col. 2:13-15; Gen. 3:15; Efes. 4:8; Ps. 68:18) și astfel poporul Domnului a fost eliberat. În acest spectacol divin în Cristos tu poți vedea: (1) imaginea reală a decăderii omului din cauza păcatului, pentru că Fiul S-a coborât până la noi, păcătoșii, pentru a lua asupra Lui păcatele noastre (Isa. 53:2-6). Cristos a acceptat să se identifice în totalitate cu noi, oamenii păcătoși. (2) Imaginea deplinei neprihăniri a Fiului lui Dumnezeu, în ascultarea Sa deplină de Tatăl ceresc (Isa. 53:7-10a). (3) Imaginea înălțării și gloriei de care Fiul a avut parte din partea lui Dumnezeu Tatăl (Isa. 53:10-12; Filip. 2:9-11; Efes. 1:20-23). (4) Imaginea reală a glorificării și binecuvântării veșnice de care au parte toți urmașii lui Cristos, toți aceia care cred în El, din partea lui Dumnezeu (Efes. 1:3-23; 2:4-7; 4:6-16).

Când Îl urmezi pe Cristos, pe calea suferințelor și a crucificării Sale, te vei bucura încă de pe acest pământ de spectacolul gloriei Sale (Rom. 8:17-18; Fap. 7:54-56; Ioan 12:25-26).

 

C.      Imaginea înălțării pe cruce a Fiului lui Dumnezeu – imaginea singurei soluții mântuitoare

Domnul Isus i-a explicat lui Nicodim că El nu este doar un învățător venit de la Dumnezeu. El era Însuși Fiul lui Dumnezeu, singura soluție mântuitoare, din partea lui Dumnezeu, pentru orice om care crede în El (Ioan 3:14-16). Imaginea despre mântuirea lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru i-o oferă lui Nicodim, este cea a înălțării șarpelui în pustiu de către Moise, atunci când poporul Israel a realizat că este pedepsit de Dumnezeu din cauza răzvrătirii sale și a cerut îndurare divină (vezi Num. 21:4-9).

 

Invazia de șerpi veninoși trimisă de Dumnezeu a conștientizat pe cei din poporul lui Israel că sunt vinovați înaintea Lui. Astfel au cerut lui Moise să se roage pentru ca Dumnezeu să le arate îndurare și să-i scape de la moarte. Soluția lui Dumnezeu în această situație a fost una foarte neobișnuită. Moise a trebuit să ridice în fața lui Israel, în vârful unei prăjine înalte un șarpe de aramă. Dumnezeu a cerut poporului ca oricine dorește salvare de la moarte să se uite țintă, de acolo de unde este, direct la șarpele atârnat în vârful prăjinii. Șarpele, în el însuși nu avea nici o putere vindecătoare; privirea celor mușcați de șerpi trebuia îndreptată doar ca un act de ascultare a credinței față de ceea ce Dumnezeu a spus. Și astfel cel care privea spre șarpele de aramă era vindecat imediat în acel moment.

 

Această întâmplare din Vechiul Testament este folosită de Domnul Isus Cristos ca imagine a mântuirii de sub condamnarea și puterea păcatului. Isus Cristos va fi ridicat pe o cruce pentru a fi condamnat la moarte. Oricine care privește cu credință spre Fiul lui Dumnezeu, Cel atârnat pe cruce și care a murit pe ea din cauza păcatelor noastre, nu va pieri ci va căpăta viață veșnică.

 

Imaginea lui Isus atârnat pe cruce, suferind și murind pe ea, este o imagine teribilă. Doar cei blestemați de Dumnezeu ajungeau atârnați pe lemn (Deut. 21:23; Gal. 3:13). Toți martorii la răstignirea Lui așa au gândit. De aceea iudeii s-au lepădat de El și de aceea mulți oameni, care privesc la Cristos cel răstignit consideră că întreaga lucrare mesianică a Lui a fost sortită eșecului. De aceea, Cristos cel răstignit este pentru iudei „o pricină de poticnire”, și pentru celelalte neamuri, „o nebunie” (1 Cor. 1:23). O asemenea soluție de mântuire din partea lui Dumnezeu este, pentru acești oameni, o soluție care, din capul locului, merită respinsă.

 

Dar, răstignirea lui Cristos trebuie văzută prin credința în Dumnezeu care a oferit această soluție de mântuire (Ioan 5:24). Moartea lui Cristos pe cruce trebuia să se întâmple pentru că „așa este scris și așa trebuia să pătimească Cristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor” (Luca 24:46-47).

 

Astfel, ieșirea din Templu a Domnului Isus, împreună cu ucenicii Lui, însemna de fapt că ieșirea Sa afară din tabără, dincolo de poartă pentru a pătimi ocara și moartea pe cruce (Evr. 13:12-13; Lev. 16), era iminentă și foarte aproape (mai erau doar vreo două zile până în ziua răstignirii Sale). Îndemnul de a ieși afară din tabără la El și să suferim ocara Lui este dat de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu oricăruia care crede în Cristos ca Domn și Mântuitor (Evr. 13:13). Doar așa ucenicii Domnului pot să aibă parte, prin Duhul Sfânt, de viziunea lui Cristos ca jertfă de răscumpărare pentru ei.            

 

D.      Imaginea morții Fiului omului – imaginea unei revărsări de viață veșnică pentru mulți

Este drept că Isus nu a murit încă, dar ieșirea Lui din Templu în felul descris de evangheliști (Mat. 24:1) accentua pentru ucenici în modul cel mai clar imaginea morții Sale, hotărâtă și pregătită de fapt cu mai mult timp înainte (vezi Ioan 11:47-54). Într-un fel te afectează o asemenea realitate care se conturează la orizont, atunci când, în ceea ce-L privește pe Isus, ucenicii Lui ar fi văzut o susținere reală, puternică și permanentă în Ierusalim pentru Domnului lor și într-un alt fel te afectează (vorbim din nou despre ucenici) să vezi că entuziasmul și susținerea populară din ziua întâi a săptămânii (Mat. 21), acum s-au risipit complet. Să te vezi, acum la ieșirea din Templu, fără alaiul imens din ziua intrării în Ierusalim, doar ei, cei doisprezece alături de un Isus abătut și trist, era cu totul altceva. Moartea Lui se contura tot mai clar și imaginea ei era foarte puternică pentru ucenici. Să ai parte de asemenea imagini în fața ochilor tăi, să simți atât de puternic fiorii patimilor și morții Celui pe care l-ai văzut până atunci Cristosul lui Dumnezeu și de care te-ai legat prin legăturile dragostei atât de puternic, este o experiență cu totul traumatizantă.

 

Ei bine, Domnul Isus a anticipat toate asemenea stări și situații. El însă a oferit o cu totul altă imagine a ceea ce urma să se întâmple: grăuntele de grâu căzut pe pământ trebuie să moară, pentru că numai așa el urma să rodească spicul cu multe boabe de grâu (Ioan 12:23-28). Doar prin moartea Fiului omului era posibilă apariția unui rod bogat, revărsarea abundentă de viață veșnică pentru toți cei care cred în El și Îl urmează cu credincioșie (Isa. 53:10-12).

 

Este extraordinar faptul că Domnul nostru știe dinainte prin ce vor trece ucenicii Lui, ce suferințe vor traversa pe calea îngustă și ce imagini vor avea aceștia înaintea ochilor lor. De aceea, El pregătește imaginea Lui, aceea care vine din cer și care de fapt zugrăvește gloria Lui, înainte de a ajunge să ne confruntăm cu imaginile întunecate de care vom avea parte. Isus a vorbit dinainte de ceasul arătării gloriei Sale (vezi Ioan 12:23-24). Mai mult, El spune că nici nu vrea să evite un asemenea ceas – El trebuie să-l traverseze și vrea să facă acest lucru pentru că numai așa noi, cei care credem în Numele Lui, vom avea parte de viața veșnică promisă (Ioan 12:27-28). De aceea, atunci când, ca și ucenicii, suntem pe calea suferințelor lui Cristos, să păstrăm vie această imagine a morții bobului de grâu care va rodi în multe boabe vii.

 

A existat pentru Domnul nostru, în trăirea Sa pe pământ, un ceas al manifestării puterii întunericului (Lc. 22:53; Ioan 12:27). El nu l-a evitat și a cerut și ucenicilor Lui să-L urmeze în această vreme (vezi Mat. 16:21-27). Există și pentru credincioșii de astăzi un asemenea ceas. Există, de asemenea, și pentru istoria omenirii un ceas al întunericului. El este acum foarte aproape de noi. Nu este deloc ușor să-L urmăm pe Domnul Isus Cristos pe drumul crucii, dar există o binecuvântare cu totul specială pentru cei care acceptă să-L urmeze până la capăt – binecuvântarea revelației gloriei Fiului lui Dumnezeu (Ioan12:27-28). Observă că atunci când Domnul Isus a înviat dintre cei morți, ca biruitor al păcatului și al morții, El s-a arătat viu doar ucenicilor Lui (1 Cor. 15:1-10). Revelația gloriei Fiului lui Dumnezeu este oferită doar celor ce cred în Numele lui Cristos. De aceea, să ieșim și noi „afară din tabără la El și să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13), dacă vrem să ne bucurăm de gloria Lui. Să privim la Isus nu în manieră omenească, firească. Să privim la El, în vremurile întunecate, prin descoperirea dată de Dumnezeu, pentru a vedea gloria Lui și pentru a fi transformați de ea (2 Cor. 3:18). AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate