Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Din Presa Română
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

 Acuzat fiindcă doresc sfințenie

 

Iosif Ton

Un tinerel de la Oradea mă acuză de pelagianism și cere Uniunii Baptiste să mă declare eretic și sa-mi interzica sa mai predic în Bisericile baptiste din România. El este un calvinist declarat şi de pe această poziţie mă acuză de pelagianism, pe care el zice că îl găseşte în „Prefaţa” mea la cartea lui John Oswalt, „Chemaţi să fie sfinţi”, publicată la Editura Cartea Creştină în 2008. Cartea aceasta este arminianistă. Eu sunt baptist român şi cultul baptist român, prin Mărturisirea lui de credinţă, este arminianist, fiindcă afirmă că omul este liber să aleagă să răspundă chemării lui Dumnezeu şi să împlinească poruncile lui Dumnezeu sau să le respingă. Un calvinist nu crede în voinţa liberă a omului, ci într-o strictă predestinare divină.

Aşadar, faptul că am promovat o carte arminianistă nu este – în cultul baptist român – o erezie. Pentru un calvinist strict, arminianimsul este o erezie, dar calvinistul este liber să creadă ce vrea şi să scrie ce vrea, fără ca aceasta să ne deranjeze pe noi.

Ceea ce deranjează este neadevărul şi acuzaţiile nedrepte. Băieţelul acesta mă acuză de pelagianism şi acesta este un neadevăr, prin care mi se face o nedreptate.

Pelagius a trăit pe la anul 400 după Cristos şi a predicat la Roma că fără sfinţenia vieţii nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Atâta spun eu despre Pelagius, şi până aici Pelagius este după cuvântul lui Dumnezeu, care spune că „fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14).

Greşeala lui Pelagius a constat în modul în care şi-a argumentat poziţia. Adversarii lui îşi scuzau trăirea în păcat prin faptul că de la Adam încoace nimeni nu mai poate fi sfânt. Pelagius a sărit la cealaltă extremă şi a spus că păcatul lui Adam nu l-a afectat decât pe el însuşi şi că fiecare om se naşte liber de orice poluare a păcatului. În aceasta a greşit el şi pentru aceasta a fost declarat eretic.

Aşadar, erezia lui Pelagius n-a constat în credinţa lui că poţi să trăieşti o viaţă sfântă aici pe pământ, ci în lucrurile pe care le-a afirmat el despre consecinţele neascultării de către primii oameni a poruncii lui Dumnezeu.

În Prefaţa mea la cartea „Chemaţi să fie sfinţi”, scriu următoarele despre consecinţele păcătuirii lui Adam şi a Evei:

Neascultarea primilor oameni a dus la alungarea lor din Grădină, la o vizibilă separare a lor de Dumnezeu, dar această neascultare a avut şi efecte interioare, în fiinţa sau în structura oamenilor. În primul rând, omul nu numai că a comis păcat, ci păcatul a intrat în om ca o pervertire şi ca o perversiune. Această „stricare” este descrisă în Geneza 6:5 prin următoarele cuvinte: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” În al doilea rând, separarea de Dumnezeu a echivalat cu o „moarte”, în sensul ruperii omului de Sursa vieţii. În sensul acesta, foarte real, în ziua în care a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul a murit!” (pag. X).

Cu ceea ce am scris aici, eu arăt clar că nu sunt un pelagianist!

Unde deranjez eu pe unii de astăzi? Imediat după ce am scris cele de mai sus arăt că discuţia majoră în teologie este: „Cât de radicală a fost stricarea omului?” În primele secole ale creştinismului, răspunsul a fost că omul şi-a păstrat „chipul lui Dumnezeu” şi capacitatea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, pe baza faptului că Dumnezeu Însuşi spune „Porunca aceasta pe care ţi-o dau astăzi nu este mai presus de puterile tale” (Deuteronom 30:11) şi pe baza a ceea ce spune Ioan: „Poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Arminianiştii urmează şi ei această poziţie. În opoziţie cu ei sunt cei care îi urmează pe Augustin, Luther şi Calvin, care spun că omul este totalmente stricat, sau depravat, şi deci nu mai poate să fie reparat şi să trăiască în sfinţenie în această viaţă.

Fiind arminian, eu nu urmez această linie de gândire.

Tânărul de la Oradea face o afirmație uluitoare: ”Teza fundamentală, legată de posibilitatea atingerii perfecțiunii în această viață a fost condamnată ca erezie de către biserica lui Cristos”.

Trebuie să-l informez și să vă informez pe toți că această afirmație este total neadevărată. Dacă ar fi așa, primul eretic ar fi Domnul Isus Cristos, care ne-a poruncit să fim desăvârșiți cum Tatăl nostru cel ceresc este desăvârșit. Al doilea eretic ar fi apostolul Pavel, care și-a făcut din desăvârșire țelul vieții (Filipeni 3: 11-15) și care ne scrie porunca: ”Desăvârșiți-vă!” (2 Corinteni 13:11) și după ei toți ceilalți autori ai Noului Testament! Este suficient să citiți textele pe care le dau ca moto la cartea ”Chemați să fie sfinți”. le găsiți la începutul Prefeței cărții, pe care o reproduc la sfârșitul acestei expuneri. Iar ca să vă convingeți pe deplin, citiți toată cartea!

Ceva despre libertatea informaţiei şi despre libertatea de exprimare a propriei credinţe. Ca şef de Editură, în anul 2003 am publicat în româneşte cartea de bază a lui Ioan Calvin, „Învăţătura religiei creştine”. Am făcut o aprofundată documentare şi am scris o prefaţă lungă de 30 de pagini despre Ioan Calvin şi despre rolul lui în istorie, şi chiar în istoria românilor. În încheiere precizez că noi, cei de la Editura Cartea Creştină, nu suntem calvinişti, dar publicăm această carte fiindcă este importantă pentru cultura noastră (vezi acolo toate motivele pe care le-am enumerat).

De asemenea, am publicat o carte despre cele cinci teze fundamentale ale calvinismului, tot pentru ca cititorul român să aibă posibilitatea să cunoască punctul de vedere al calvinismului în teologie.

Cu aceeaşi dorinţă, înainte de toate de a informa publicul românesc, am publicat şi cartea arminianistă a lui John Oswalt. Este adevărat că în prefaţă o recomand cu mare căldură şi subscriu la ceea ce scrie el despre chemarea pe care ne-o face Dumnezeu ca să fim sfinţi în această viaţă. Dar sunt în această carte şi câteva idei cu care nu sunt de acord, şi pe acelea le discut în „Postfaţă”.

Scriu aceste lucruri ca să vadă tinerii, mai ales cei calvinişti, ce înseamnă corectitudinea în informare şi în dezbaterea teologică.

Nu intru în dialog cu ei, fiindcă le respect dreptul de a crede şi de a scrie ce vor. Sunt liberi să atace cât vor concepţiile mele. Aceasta nu mă deranjează. Mă deranjează neadevărul!

Singurul lucru pe care am vrut să-l semnalez este că am fost acuzat pe nedrept că sunt pelagianist, ceea ce nu sunt. În dezbaterile noastre, dacă suntem creştini adevăraţi, corectitudinea trebuie să fie totdeauna pe primul plan. Imediat după aceasta trebuie să vină bunătatea, dragostea pentru celălalt, chiar dacă are idei diferite de ale noastre, şi respectul pentru om, pentru orice om!

Atașez aici Prefața pentru care sunt acuzat

Prefaţă la ”Chemați să fie sfinți”

Titlul acestei cărţi este luat din introducerea la scrisoarea apostolului Pavel către creştinii din Roma: „Deci, vouă tuturor care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu din Roma, chemaţi să fie sfinţi ...” (Romani 1:7) şi către creştinii din Corint: „...către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi...” (1 Corinteni 1:2)

Alte declaraţii monumentale din Biblie pe această temă:

În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără pată (ireproşabili) înaintea Lui”. – Apostolul Pavel, în Efeseni 1:4

Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră .” – Apostolul Pavel, în 1 Tesaloniceni 4:3

Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în tot comportamentul vostru.” – Apostolul Petru, în 1 Petru 1:15

Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.” – Epistola către Evrei 12:14

Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus ” – Apostolul Ioan, în 1 Ioan 2:6

Voi să fiţi desăvârşiţi, aşa cum este desăvârşit Tatăl vostru care este în ceruri.” – Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în Matei 5:48

Voi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” – Dumnezeu, în Levitic 11:44; 19:2; 20:7

Viitorul bisericilor baptiste din România depinde de ceea ce vor face credincioşii baptişti cu învăţătura biblică despre sfinţenie!

Viitorul bisericilor penticostale din România depinde de ceea ce vor face credincioşii penticostali cu învăţătura biblică despre sfinţenie!

Viitorul bisericii ortodoxe din România depinde de ceea ce vor face credincioşii ortodocşi cu învăţătura biblică despre sfinţenie!

Aceste afirmaţii radicale şi şocante, adaptate de noi la România, sunt făcute de John N. Oswalt, autorul acestei cărţi, referitor la toate bisericile din America şi din întreaga lume.

Această declaraţie solemnă este punctul de pornire şi teza fundamentală a cărţii de faţă.

Autorul ne deschide Vechiul Testament şi apoi ni-l deschide pe cel Nou şi ne arată că Dumnezeu pretinde de la oameni sfinţenie şi perfecţiune în viaţa lor personală, în viaţa lor din familie, de la serviciu şi din societate.

Protestul nostru imediat este pus în acest strigăt: Dar aşa ceva nu se poate! Nimeni nu poate fi sfânt în lumea aceasta! Nimeni nu poate fi perfect în lumea aceasta!

Autorul ia în serios protestul şi ne arată de ce este, într-adevăr, greu pentru om să ajungă la o viaţă sfântă şi perfectă în lumea noastră. Dar el nu se opreşte aici! El ne arată că Dumnezeu are soluţia la această problemă şi că El ne oferă tot ce ne este necesar ca să împlinim sfinţenia la care ne cheamă!

Nu vom arăta aici ce spune autorul pe această temă, deoarece am face inutilă citirea cărţii. Trebuie să arătăm, ca un ghidaj pentru cititor, că autorul spune trei lucruri de bază:

Dumnezeu cere şi aşteaptă de la oameni sfinţenie şi perfecţiune în gândire, în vorbire şi în comportament.

În fiinţa umană există o „malformaţie”, un „defect”, care face ca cerinţa şi aşteptarea lui Dumnezeu să fie imposibile.

Dumnezeu oferă o soluţie clară şi practică pentru rezolvarea problemei şi, odată soluţia acceptată, cerinţa lui Dumnezeu şi aşteptarea Lui devin posibile.

Pentru înţelegerea mai clară a învăţăturii creştine despre sfinţenie şi perfecţiune, oferim mai jos cititorului în primul rând o schemă biblică şi apoi o schemă istorico-teologică a acestei teme.

În Biblie, totul începe prin Consiliul Trinităţii dinainte de creaţie, în care s-a luat decizia: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26).

Momentul tragic intervine atunci când primii oameni decid să nu-L asculte pe Dumnezeu, ci să urmeze gândurile minţii lor proprii. Precizăm că „a cunoaşte binele şi răul” înseamnă a decide tu însuţi şi pentru tine ce este bine şi ce este rău. Făcând aceasta, omul Îl exclude pe Dumnezeu din gândirea sa (Romani 1:19-21 şi 28) şi îşi declară independenţa faţă de Dumnezeu. A fost normal ca această decizie a omului să ducă la separarea lui de Dumnezeu.

Teza fundamentală a Noului Testament este că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit om, a rezolvat şi a reparat tot ce a stricat Adam (Romani 5:12-19), făcând posibilă reluarea comuniunii omului cu Dumnezeu şi făcând posibilă împlinirea proiectului făcut în Consiliul Divinităţii de a forma oameni care seamănă cu Dumnezeu, adică au un caracter şi un comportament ca al Lui.

Ceea ce i se cere omului pentru a intra şi a rămâne în această comuniune cu Dumnezeu, pentru a se transforma după chipul Lui este unirea cu Cristos şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Comuniunea cu Dumnezeu este definită în Noul Testament prin cuvântul „părtăşie”, folosit de apostolul Ioan când scrie:

Ce am văzut şi am auzit aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Cristos” (1 Ioan 1:3).

Cuvântul este folosit şi de apostolul Pavel, care Îl include pe Duhul Sfânt în această părtăşie cu întreaga Sfântă Treime:

Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2 Corinteni 13:14).

Noi ne referim astăzi la această comuniune sau părtăşie cu Dumnezeu prin expresia „relaţie personală cu Dumnezeu.”

Cândva, în decursul istoriei creştinismului, au apărut o serie de idei noi, care păreau a fi bune la acea dată, dar care au făcut ca relaţia personală cu Dumnezeu să se piardă. Un asemenea eveniment, care a avut loc pe la anul 250 d.Cr., a fost introducerea preoţiei şi a concepţiei că preotul, prin sfintele taine, împarte credinciosului iertarea de păcate. Prin aceasta, relaţia personală a credinciosului cu Dumnezeu a fost înlocuită cu relaţia lui cu Bise rica. Credinciosului i se spunea, pur şi simplu, că de relaţia lui cu Dumnezeu se ocupă biserica şi preotul. Şi aceasta însemna implicit că indiferent cum trăieşte el, biserica îi procură iertarea de păcate.

Dar ca să înţelegem mai bine unde este problema teologică referitor la posibilitatea sfinţeniei şi a desăvârşirii umane, trebuie să ne uităm puţin mai de aproape la ceea ce s-a întâmplat în Grădina Eden, la evenimentul relatat în Geneza capitolul 3.

Neascultarea primilor oameni a dus la alungarea lor din Grădină, la o vizibilă separare a lor de Dumnezeu, dar această neascultare a avut şi efecte interioare, în fiinţa sau în structura oamenilor. În primul rând, omul nu numai că a comis păcat, ci păcatul a intrat în om ca o pervertire şi ca o perversiune. Această „stricare” a omului este descrisă în Geneza 6:5 prin următoarele cuvinte:

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.”

În al doilea rând, separarea de Dumnezeu a echivalat cu o „moarte”, în sensul ruperii omului de Sursa vieţii. În sensul acesta, foarte real, în ziua în care a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul a murit!

Problema teologică majoră este aceasta: Cât de radicală a fost stricarea omului? Teologii din primele patru secole de creştinism i-au considertat pe primii oameni nişte copii care încă trebuiau să crească. Neascultarea lor era echivalentă cu alunecarea sau împie decarea copiilor şi cu căderea lor: este normal ca ei să cadă, dar ei se ridică şi merg mai departe şi, pe măsură ce cresc, devin tot mai apţi să rămână stabili pe picioare în tot mersul lor. Tot astfel, Adam şi Eva, copii fiind, au alunecat, s-au poticnit, dar lucrul acesta nu a fost catastrofal şi nu a avut consecinţe catastrofale asupra struc turii umane.

Iată câteva elemente ale modului în care era privit omul în primele patru secole de gândire creştină. Chipul lui Dumnezeu stă în faptul că omul este o fiinţă raţională. Chipul lui Dumnezeu în om, raţionalitatea lui, nu a fost afectat de păcatul lui Adam. Asemănarea cu Dumnezeu se considera că se referă la moralitatea omului, care a fost pierdută prin Adam, dar care poate fi recâştigată prin Cristos. Omul este o fiinţă liberă, liberă să aleagă, să decidă, să se autodetermine şi Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege.

Această concepţie despre om s-a schimbat brusc şi radical la începutul secolului al V-lea. Iată cum. La anul 405 d. Cr. a venit din Britania la Roma un călugăr pe nume Pelagius. Omul acesta era pasionat de sfinţenie, adică el credea că a fi creştin înseamnă a trăi o viaţă curată, fără păcat, adică sfântă. El a fost şocat când a văzut viaţa păcătoasă a creştinilor din Roma şi a început să predice despre necesitatea sfinţeniei în viaţa creştinilor. Credincioşii din Roma au obiectat că de la Adam încoace nimeni nu mai poate trăi în sfinţenie. Pelagius a contracarat, argumentând că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe acesta şi că fiecare om poate, dacă vrea şi dacă îşi dă silinţa, să trăiască fără să păcătuiască.

Trebuie să precizăm că noi nu ştim exact cum şi-a argumentat Pelagius concepţia, deoarece cărţile pe care le-a scris el au fost arse. Ştim despre afirmaţiile sale numai din ceea ce scriu adversarii lui şi din citatele pe care le dau aceştia din scrierile lui. Probabil că dacă am avea cărţile lui în întregime şi am vedea modul în care şi-a argumentat punctul de vedere am fi înclinaţi să-i dăm mai mult credit decât o putem face pe baza a ceea ce cunoaştem de la adversarii lui. Oricum ar sta lucrurile, teza fundamentală a lui Pelagius este clară: el afirmă că creştinul poate trăi o viaţă sfântă, o viaţă fără păcat.

Cel care şi-a luat sarcina să-l combată pe Pelagius a fost episcopul Augustin, din Africa de Nord. Ţineţi cont, deci, că problema în dezbatere era afirmaţia că creştinul poate fi sfânt, fără păcat. Augustin s-a ridicat să demonstreze că lucrul acesta nu-i adevărat. Pentru a-şi dovedi poziţia, Augustin a dezvoltat o nouă teologie; repet, a dezvoltat un întreg sistem nou de teologie, care nu mai existase până atunci în creştinism.

Augustin începe prin a prezenta o nouă concepţie despre Adam. Primul om, spune Augustin, a fost o fiinţă superioară, o fiinţă aflată extraordinar de sus, o fiinţă perfectă. Când Adam a decis să nu-L asculte pe Dumnezeu, actul acela a fost o sfidare conştientă a lui Dumnezeu şi aceasta a avut consecinţe extraordinar de mari şi de radicale. Iată câteva dintre aceste consecinţe catastrofale:

Adam a căzut de la statura de creatură asemănătoare cu Dumnezeu la o nevrednicie ca aceea a unui vierme. Să notăm aici că Augustin este cel care a introdus concepţia despre „căderea” omului. Cuvântul „cădere” cu referire la primul om nu se găseşte în Biblie. Apostolul Pavel, care discută problema în Romani 5:12-19, se referă doar la „neascultarea” primului om.

Prin „cădere”, fiinţa omului a fost complet deteriorată. În special, ceea ce a fost stricat a fost voinţa omului. Omul nu mai poate nici măcar voi să facă binele. El nu mai poate să voiască decât răul. Această pervertire totală a omului a căpătat numele de „depravare totală” (după engleză: total depravity )

Omul nu mai poate fi reparat din această corupere. Nu ne mai putem aştepta ca el să mai vrea altceva decât să păcătuiască.

Dumnezeu, în dreptatea Lui, condamnă întreaga omenire la pedeapsă eternă. Astfel, omenirea este o masă de depravaţi şi o masă de condamnaţi.

Din masa aceasta de condamnaţi, Dumnezeu, prin harul Său, alege un număr de oameni pentru mântuire. Harul acesta este irezistibil, adică cei aleşi de Dumnezeu vor crede în El pentru că harul le dă această credinţă.

Cei aleşi (predestinaţi) vin la biserică şi preotul le împarte iertarea şi mântuirea prin botez şi prin celelalte sacramente (ritualuri, taine). Trebuie să ştim că Augustin a fost unul dintre cei mai ritualişti teologi din antichitate. El a fost cel care a acordat bisericii puteri nelimitate în toate domeniile. Prin aceasta, şi prin altele, el a fost întemeietorul teologiei catolice.

Reţineţi că Augustin le-a dezvoltat pe toate acestea pentru a-l combate pe Pelagius, mai exact pentru a „demonstra” că nu ne mai putem aştepta ca oamenii să fie sfinţi, să trăiască o viaţă curată!

Sistemul de gândire al lui Augustin a fost dezvoltat în secolele următoare pe două coordonate. Prima este dogma că biserica iartă păcatele credincioşilor ei. Dar biserica poate pretinde ca cre­dinciosul să plătească pentru această iertare. Pe această cale a gândirii s-a ajuns la „indulgenţe”, la acele certificate pentru iertarea păcatelor pe care oamenii le puteau cumpăra pe bani. A doua este dogma că biserica poate impune credinciosului să-şi ispăşească păcatul prin „canoane” (termenul ortodox românesc) sau „peni tenţe” (termenul catolic), care constau din posturi, mătănii, pelerinaje la mânăstiri, bătăi cu biciul etc.

Cu acestea ajungem la Martin Luther (1483-1546). În tinereţe, după ce a fost o vreme student la drept, s-a făcut călugăr într-o mânăstire augustiniană, adică o mânăstire în care baza gândirii şi a trăirii o formau învăţăturile lui Augustin. Luther era foarte dăruit vieţii de călugăr şi era extrem de exigent cu sine, în sensul că pentru cele mai mici greşeli, reale sau închipuite, se ducea la duhovnicul său şi se spovedea, acesta îi dădea să facă penitenţe, iar el se pedepsea cu cea mai mare străşnicie pentru a-şi ispăşi vinovăţia. Apoi trebuia să se cuminece, pentru ca prin ritualul acesta să obţină iertarea de păcate.

Două evenimente au avut apoi loc în viaţa lui Luther, şi acestea i-au schimbat viaţa şi au schimbat cursul istoriei. Primul eveniment a fost că Luther, ca pregătire pentru predarea unui curs de teologie la Universitatea din localitatea lui, a început să studieze epistola apostolului Pavel către Romani. Ajungând la capitolul 3 al epistolei, Luther a înţeles că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru toate păcatele lui şi a făcut ispăşire completă pentru ele. Concluzia i-a răsărit izbitor în minte: Atunci eu nu mai trebuie să mă pedepsesc şi astfel să-mi ispăşesc eu însumi păcatele! Trebuie doar să-mi însuşesc ce a făcut Cristos pentru mine, şi apostolul Pavel spune că aceasta o fac printr-un act de credinţă!

Al doilea eveniment a fost că papa de la Roma, pentru a termina catedrala Sfântul Petru din Roma, a început o mare campanie de vânzare de indulgenţe, adică de certificate pentru iertarea de păcate. Martin Luther, cu noua lui înţelegere din Romani 3, că Isus a murit pentru toate păcatele omenirii, le-a ispăşit şi a obţinut astfel iertarea lui Dumnezeu pentru cei ce cred în jertfa Lui, a început să vadă că a vinde iertarea de păcate pe bani este o înşelăciune şi s-a hotărât să ia atitudine împotriva ei, cu riscul vieţii. Astfel a scris el cele 95 de teze împotriva indulgenţelor şi, prin aceasta, a declanşat Reforma religioasă în 1517.

În gândirea de reformator religios a lui Martin Luther, moartea lui Isus Cristos ca jertfă pentru păcatele noastre a căpătat locul central. El a simţit nevoia să o explice într-un mod nou, şi pentru aceasta a ales concepte juridice. Să ţinem cont că în tinereţe a început să studieze dreptul şi deci era înclinat spre o gândire juridică. Iată cum a formulat el doctrina morţii lui Cristos pentru păcatele omenirii în termeni juridici. La tribunalul divin, Dumnezeu a făcut un dublu transfer: a transferat asupra Fiului Său păcatele noastre şi a transferat în contul nostru dreptatea Fiului Său. Fiindcă este vorba de un transfer juridic al dreptăţii , Luther a spus că noi suntem îndreptăţiţi , sau justificaţi : când cineva crede în jertfa lui Cristos, este îndreptăţit, adică este socotit sau considerat drept şi este declarat drept.

Mergând apoi un pas mai departe în formularea doctrinară a lui Luther, ceea ce a făcut Dumnezeu prin Cristos este har . În româneşte, acest cuvânt este o transliterare din greceşte, unde cuvântul este haris . Conotaţia principală a cuvântului este aceea de graţie şi graţiere . Este o acţiune a Judecătorului Suprem, fără vreun merit din partea celui căruia i se acordă. Singurul lucru care i se cere lui este să o primească prin credinţă. Când omul crede în ceea ce a făcut Dumnezeu prin Cristos pentru el (acţiune a harului divin), el este îndreptăţit. Mântuirea este această îndreptăţire. Cu alte cuvinte, mântuirea omului este produsă prin har şi este însuşită prin credinţă.

Să urmărim cum continuă gândirea lui Luther. Pentru că mântuirea omului de păcate a făcut-o Dumnezeu prin Cristos, adică este produsă prin har, mântuirea omului este astfel completă, adică nu mai trebuie să i se mai adauge nimic, nu mai este necesară o liturghie prin care să se producă trupul şi sângele lui Cristos pe masă. Pentru aceasta a accentuat Luther că mântuirea este numai prin har , sau în limba latină în care scria el – sola gratia .

De asemenea, mântuirea nu se capătă plătind bani bisericii ca să ne acorde iertarea, ci fiecare individ o poate obţine direct de la Dumnezeu printr-un act de credinţă. Astfel, Luther a ţinut să sublinieze că mântuirea este numai prin credinţă , în latină sola fide.

Aşa a ajuns Luther la formula că mântuirea este sola gratia et sola fide, adică numai prin har şi numai prin credinţă. Trebuie să subliniem că aceasta a fost esenţa Reformei religioase şi că îndreptăţirea omului prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos este cucerirea cea mai de preţ a Reformei.

Dar Martin Luther şi-a avut limitele lui. Să ne amintim că el a fost format ca teolog într-o mânăstire augustiniană. Adică în gândirea lui se înrădăcinase ideea că fiinţa umană este catastrofal căzută , că este totalmente coruptă ( depravată ) şi că în special voinţa omului este iremediabil viciată. Din cauza acestui fapt (pentru Luther acesta era un fapt fundamental!), Luther nu se mai putea aştepta la o transformare a fiinţei umane. Ca atare, Luther a redus mântuirea la un act juridic, prin care Dumnezeu ne îndreptăţeşte , adică ne consideră drepţi, dar fără să ne şi facă drepţi.

Pentru a justifica poziţia aceasta, Luther a scris cartea Despre sclavia voinţei (1525), în care susţine teza augustiniană a depravării totale, o stare a omului căreia nu i se mai poate face remediere. Şi astfel, Luther a ajuns să formuleze teologia lui că omul rămâne pentru totdeauna păcătos, dar că prin credinţă el este justificat, adică este considerat drept. Formula lui Luther în limba latină a fost: semper pecator et justus , adică „întotdeaua păcătos dar îndreptăţit.”

Jean Calvin (1509-1564), celălalt mare reformator, şi-a însuşit şi el concepţia lui Augustin despre totala depravare a omului şi despre predestinarea sau alegerea de către Dumnezeu a unui anumit număr de oameni pentru mântuire. Calvin a fost şi mai vehement în a vorbi despre om ca despre o fiinţă total coruptă, total depravată.

Prin urmare, ca urmaşi fideli ai lui Augustin, atât Martin Luther cât şi Jean Calvin au dat naştere unei mişcări protestante cu o concepţie foarte pesimistă despre om şi despre capacitatea lui de transformare şi de trăire în sfinţenie. Trebuie totuşi să semnalăm că în cadrul luteranismului din Germania, pe la 1700 a apărut mişcarea pietistă, cu un puternic accent pe trăirea unei vieţi curate. De asemenea, în cadrul calvinismului a apărut în Anglia, între 1600-1700, mişcarea puritanilor, care – aşa cum arată şi numele care li s-a dat – erau preocupaţi puternic de puritatea vieţii. Tot în cadrul calvinismului, pe la 1850, în Africa de Sud s-a afirmat Andrew Murray cu învăţătura lui despre viaţa în Cristos care se manifestă prin sfinţenia trăirii. Dar trebuie să subliniem că acestea au fost excepţii în cadrul respectivelor culte şi că ele au apărut în ciuda teologiei lor şi ca un protest la pesimismul generat de acea teologie.

Să ne uităm acum la o altă ramură a protestantismului. Trebuie să subliniem puternic că luteranismul şi calvinismul sunt doar două dintre mai multele forme pe care le-a luat Reforma. Înainte de toate, este bine să ne amintim că la mai bine de un secol înainte de Luther s-a ridicat Jan Hus, care a tradus Biblia în limba cehă, şi pentru lucrarea lui de reformator a fost ars pe rug de către catolici la Praga, în 1415. Mişcarea „husită” a continuat şi după moartea lui Hus, adepţii lui fiind cunoscuţi mai ales cu numele de „fraţii moravieni.”

O altă mişcare de Reformă a fost cea a anabaptiştilor, începută la Zürich în 1525, unde un prim grup de reformatori au fost rebotezaţi (de aici şi numele de ana-baptişti, adică re-botezători). Unul dintre cei mai mari teologi ai mişcării anabaptiste a fost Balthazar Hubmaier, care a fost ars pe rug de catolici la Viena în 1528. Cu un an înainte de a muri, Hubmaier a scris o carte despre libertatea voinţei, în care s-a ridicat împotriva învăţăturii lui Luther pe această temă şi a arătat cât de dăunătoare era aceasta pentru viaţa credin cioşilor.

Mişcarea anabaptistă în întregimea ei a pledat pentru dreptul fiecărui om de a alege singur ce credinţă să aibă şi, ca o consecinţă logică, a propovăduit capacitatea omului de a alege.

Trebuie să amintim în acest loc protestul lui Jacobus Arminus (1560-1609) din Olanda împotriva calvinismului rigid. Acesta a adus urmă toarele „corectări” la calvinismul strict care se instaurase în Olanda:

Alegerea omului de către Dumnezeu este condiţionată de credinţa acestuia în jertfa şi în domnia lui Isus Cristos.

Ispăşirea lui Cristos este făcută pentru toţi oamenii (nu numai pentru cei aleşi).

Omul se poate opune harului lui Dumnezeu care i se oferă.

Mântuirea poate fi pierdută.

Mântuirea finală este condiţionată de continuarea în credinţă până la moarte.

De la fraţii moravieni, un pastor anglican pe nume John Wesley (1703-1791) a preluat ideea că Isus Cristos a făcut tot ce era necesar pentru iertarea noastră de păcate, dar că noi trebuie să facem o alegere personală a lui Cristos, care este însoţită de o convertire, de o totală reorientare a vieţii. John Wesley însuşi a trăit o asemenea convertire în cadrul unei adunări a fraţilor moravieni din Londra în 1738. De atunci, el s-a angajat într-o uriaşă campanie de evan ghelizare în lungul şi-n latul Marii Britanii timp de peste cincizeci de ani. El s-a dovedit a fi o forţă spirituală gigantică, fiind folosit de Dumnezeu pentru convertirea unui număr enorm de oameni. Wesley a fost preocupat nu numai de convertirea oamenilor ci şi de creşterea lor în sfinţenie. El a fost primul teolog protestant care a dezvoltat o teologie clară a posibilităţii sfinţirii practice a credin­cioşilor, atât prin predici şi articole, cât mai ales în cartea lui intitulată A Plain Account of Christian Perfection ( O explicare simplă a perfecţiunii creştine ).

Wesley a fost un teolog arminian, aderând la toate punctele arminianismului expuse mai sus. El a considerat că numai în cadrul acestui sistem de gândire se poate vorbi de o angajare liberă a credinciosului în procesul de sfinţire a vieţii. Căci, conform concepţiei lui Wesley, sfinţirea vieţii unui credincios este un proces, şi în cadrul acestui proces există cel puţin două momente decisive. Primul moment este cel al convertirii, când sângele Domnului Isus îl curăţeşte, îl spală, îl sfinţeşte. Dar la acel moment credinciosul nu cunoaşte o mulţime de lucruri despre Dumnezeu, despre sine însuşi şi despre viaţa cu Dumnezeu. Trebuie să treacă un timp în care el să crească în cunoaştere şi în experienţă în aceste domenii. Apoi vine un moment în care Duhul Sfânt îi descoperă credinciosului noi domenii din viaţa sa în care are nevoie de schimbare, de sfinţire. Aceste descoperiri îl duc pe credincios la o criză, când trebuie să decidă dacă acceptă să facă o predare nouă, o predare totală lui Dumnezeu. Dacă face această predare, în momentul acela Dumnezeu îl sfinţeşte pe deplin şi îl umple pe deplin cu Duhul Sfânt. Wesley citează rugăciunea lui Pavel pentru tesaloniceni: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin ; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără pată, la venirea Domnului nostru Isus Cristos” (1 Tesaloniceni 5:23. Italicele ne aparţin, I. Ţ.). Pe baza textului citat mai sus, Wesley a numit procesul acesta „sfinţenie deplină” (în engleză, entire sanctification ). Aceasta nu înseamnă că credinciosul nu va mai greşi niciodată, dar înseamnă că de acum inima lui este totalmente a Domnului, că el este „desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18) şi că viaţa lui începe să manifeste o remarcabilă asemănare cu cea a Domnului Isus.

Wesley îi organiza pe noii convertiţi în grupe de studiu, de rugăciune şi de părtăşie pentru creştere împreună în sfinţenie. Pentru că el era extrem de metodic în lucrarea aceasta de creştere spirituală a credincioşilor, mişcarea lui a căpătat numele de „metodism.” El a făcut tot ce a putut şi a rămas în cadrul bisericii anglicane, dar după moartea lui mişcarea a fost exclusă din cultul anglican şi a devenit cult aparte, cultul metodist.

Mişcarea începută de Wesley în Marea Britanie s-a extins şi în America, unde s-a format cultul metodist şi cultul wesleyan, dar mişcarea de sfinţire a cuprins şi alte culte evanghelice şi a dat naştere la ceea ce s-a numit the holiness movement, adică „mişcarea de sfinţenie”. Două au fost formele principale pe care le-a luat această mişcare. În primul rând, în biserici se făceau adunări speciale de rugăciune şi de stăruinţă pentru „sfinţenie deplină.” În al doilea rând, vara se ţineau adunări mari în corturi pentru studiu biblic, pentru predici care chemau la predare totală care să ducă la umplerea cu Duhul Sfânt şi la sfinţirea vieţii. Mişcarea aceasta a contribuit enorm, atât în Anglia cât şi în America, la mari treziri spirituale şi la o remarcabilă asanare morală a societăţii. Moralitatea proverbială care exista în aceste ţări la începutul secolului al xx -lea a fost în cea mai mare parte produsul acestei mişcări pentru sfinţirea vieţii. Către sfârşitul secolului al XIX-lea în America au apărut câteva culte noi dedicate specific doctrinei de sfinţenie deplină. Trebuie să menţionăm de asemenea că în cadrul acestor mişcări pentru sfinţenie deplină a apărut şi mişcarea penticostală.

În concluzie, trebuie să spunem că până în zilele noastre creştinismul protestant este împărţit în aceste două ramuri majore: (1) ramura augustiniană, care îi cuprinde pe luterani şi pe calvinişti (care se numesc oficial „reformaţi”) şi o serie de culte baptiste („Particular Baptists”, „Southern Baptists”, „Reformed Baptists” etc.) şi (2) ramura arminiană, care cuprinde toate formele de anabaptişti (menoniţi, huteriţi, amish etc.), metodiştii, o serie de culte baptiste şi o mulţime de alte culte evanghelice. Trebuie să ştim că aproape toate mişcările evanghelice care au pătruns în mediul ortodox din Europa de Răsărit sunt arminiene. Abia în ultima vreme începe să se răspândească un curent calvinist în sânul acestor culte.

John N. Oswalt, autorul cărţii de faţă este un teolog wesleyan de seamă. El a fost profesor de Vechiul Testament mai bine de 25 de ani la celebrul seminar wesleyan Asbury Theological Seminary, din Wilmington, Kentucky, iar acum este profesor la Wesley Biblical Seminary din Jackson, Mississippi. În anul 1993 am avut bucuria să-l avem între noi la Băile Felix de lângă Oradea, unde a împărtăşit cu un mare număr de păstori învăţătura despre sfinţenia vieţii.

John N. Oswalt crede cu toată convingerea în posibilitatea „sfinţirii depline”, aşa cum o defineşte atât apostolul Pavel cât şi întreaga Scriptură. Să ne amintim că marea cotitură în creştinism a fost produsă atunci când Pelagius a chemat creştinătatea la sfinţenia vieţii şi când Augustin a dezvoltat sistemul lui teologic cu scopul expres de a demonstra că sfinţenia vieţii nu mai este posibilă.

Citind cartea lui Oswalt, Chemaţi să fie sfinţi, vom vedea că întreaga Biblie ne spune că Dumnezeu ne cere să fim sfinţi, aşteaptă să fim sfinţi şi ne oferă tot ce ne este necesar ca să fim sfinţi.

Lupta se dă, aşadar, între cei ce zic că astăzi nimeni nu mai poate fi sfânt şi au dezvoltat în consecinţă ceea ce Oswalt numeşte „o religie a păcătuirii” (dar cu conştiinţa împăcată că nu poate fi altfel) – pe care o au mulţi evanghelici de astăzi – şi între cei care iau serios ceea ce scrie în Biblie pe această temă şi Îl cred pe Dumnezeu că sfinţenia este necesară pentru a avea o relaţie personală cu El şi că El ne-a dăruit tot ce ne trebuie pentru a putea să trăim în sfinţenie.

Viitorul se decide aici: Vom face noi să se instaleze şi să triumfe o religie a sfinţeniei vieţii sau vom continua să pro movăm o religie a păcătuirii? În lupta aceasta se decide viitorul religiei creştine. Şi de ea depinde viitorul tău, depinde caracterul tău, depinde felul tău de viaţă şi eternitatea ta.

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar


 

DANIEL

 

SCOP: Odată cu distrugerea templului vremea neamurilor a fost introdusă. Din moment ce Israel nu mai era un stat independent cu un rege Davidic pe tron, exilurile aveau să fie în mod natural cercetarea dacă promisiunile lui Dumnezeu au eşuat (adică, părţile din legământul Avraamic). Daniel arată că promisiunile lui Dumnezeu vor fi împlinite, şi că El va restaura pe Israel către ţara sa şi regele ei de drept va domni.

 

El scrie pentru a încuraja pe cei din exil să rămână credincioşi lui Yahweh în timp ce vremea neamurilor îşi are cursul ei, şi să arate relaţia lui Israel faţă de puterile lumii şi eliberarea ultimă din aceste puteri.

 

Trei lucruri lipsesc:

1. slava lui Dumnezeu (prezenţa Sa)

2. regele (reprezentantul puterii lui Dumnezeu peste naţiune)

3. chivotul (locul de împăcare)

 

1. Introducere, 1:1-21

 

2. Naţiunile neamurilor, 2:1-7:28

 

3. Naţiunea lui Israel din timpul neamurilor, 8:1-12:13

 

VALORI TEOLOGICE:

 

1. Suveranitatea lui Dumnezeu

2. Puterea rugăciunii

3. Puterea de dedicaţie faţă de Dumnezeu

4. Planul de răscumpărare al lui Dumnezeu

5. Harul lui Dumnezeu.

 

 

PROFEŢII MICI

 

INTRODUCERE

Ultimele 12 cărţi din Vechiul Testament le numim „profeţii mici”.

 

De ce acest nume?

Aceşti 12 bărbaţi ai lui Dumnezeu care au scris aceste lucrări nu erau „profeţi mici”. Dumnezeu i-a chemat, El i-a uns, şi ei au transmis mesajul lui Dumnezeu către generaţia lor, şi impactul nu a fost minor. De ce acest nume? Profeţiile care le-au rostit sunt mai scurte în comparaţie cu „profeţii mari”, Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Astfel, numele se relatează doar faţă de extinderea scrierilor.

 

Cine au fost aceşti profeţi?

Păstori, un crescător de smochini, Amos 7:14; profeţi, Habacuc 1:1; Hagai 1:1; Zaharia 1:1; prinţ, Ţefania 1:1; bărbaţi cărora Dumnezeu le-a trimis cuvântul Său şi aceştia l-au transmis poporului Său.

 

Când au trăit aceştia?

Secolul nouă: Obadia şi Ioel.

Secolul opt: Osea, Amos, Mica şi Iona.

Secolul şapte: Naum, Ţefania şi Habacuc.

Post-exilic: Hagai, Zaharia şi Maleahi.

 

Vremurile acestor profeţi au fost turbulente şi violente. Câteva din scrierile lor s-au adresat naţiunilor din jurul lui Iuda şi Israel – Obadia, Amos, Iona. Dumnezeu i-a trimis ca să întoarcă pe oameni înapoi la Dumnezeu, să-i îndemne pe oameni să asculte legea lui Dumnezeu.

 

Iuda şi Israel se depărtaseră de legea lui Dumnezeu, şi aceşti profeţi erau predicatorii zilei care rosteau cuvântul lui Dumnezeu, şi prezentau planul lui Dumnezeu pentru viitor – Ioel, Zaharia, Maleahi.

 

 

OSEA

 

I. PROFETUL

Osea era fiul lui Beeri (Osea 1:1). Nimic altceva nu este menţionat în carte despre trecutul acestui profet. În vederea căsătoriei lui Osea, acest profet a fost ascultători faţă de voia lui Dumnezeu, indiferent unde ducea aceasta. Osea a fost într-adevăr o persoană matură spiritual.

 

II. DATA

Osea se auto-datează. El a slujit în timpul domniei lui Ieroboam al doilea (rege al lui Israel, 1:1); Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia (regi ai lui Iuda). Ieroboam al doilea a murit în 753 î. Hr., şi Ozia a început să domnească în 767 î. Hr., vremea începutului lucrării lui Osea este undeva între aceste două date, probabil în jurul lui 760 î. Hr. El şi-a continuat lucrarea cel puţin până la începutul domniei singure a lui Ezechia, în anul 715 î. Hr. Durata lucrării lui Osea este de circa 40-50 de ani; unii dau lui Osea în jur de 70-80 de ani de activitate.

 

De ce se auto-datează Osea prin domnia regilor lui Iuda, deşi în mod clar el a fost un profet al lui Israel? Osea, precum alţi profeţi, a recunoscut pe regii lui Iuda ca moştenitorii cu adevărat legitimi ai lui David. Al doilea motiv ar putea fi faptul că regii lui Israel, după Ieroboam al doilea, au fost de scurtă durată.

 

III. FUNDALUL ISTORIC

Fundalul istoric pentru începutul lucrării lui Osea stă în domnia puternică a lui Ieroboam al doilea (793-753). Acesta era al treilea urmaş succesiv al dinastiei Iehu şi a fost unul din cei mai capabili domnitori ai lui Israel (2 Regi 14:25; 1 Regi 8:65; 2 Regi 14:28). Ziua de prosperitate (2 Cron. 26:10) nu a adus trăirea sfântă în ţara lui Dumnezeu, ci trăirea luxurioasă a dus la condiţii păcătoase. Osea avea aşa multe de spus cu privire la păcatul în jurul căruia se găsea acesta. Prin câştigul necinstit şi cântarele false cei puternici profitau în urma celor slabi (Osea 12:7-8=. Condiţiile religioase nu erau mai bune. Ei tot practicau închinarea la viţel, prostituţia scară, şi alte ritualuri păgâne din vreme lucrării lui Osea (2:8; 11:2; 3:1; 4:10-18). După domnia lui Ieroboam al doilea, declinul lui Israel a fost abrupt. În 31 de ani scurţi, Asirienii au luat în captivitate Împărăţia Nordică (722 î. Hr.).

 

IV. SCHIŢA

 

I. Adresare, 1:1

A. Autor

B. Data istorică

 

II. Paralela necredincioşiei: Gomer/Israel, 1:2-3:5

A. Căsătoria lui Osea cu Gomer, 1:2-9

1. Căsătoria lui Osea: necredincioşia lui Israel, 1:2-3a

2. Copiii lui Osea: judecata lui Israel, 1:3b-9

*** Simbolismul inversat: o zi de speranţă, 1:10-2:1

 

B. Restaurarea prin pedeapsă, 2:2-23

1. Israel: soţia adulteră; judecata, 2:2-13

2. Restaurarea lui Israel, 2:14-23

 

C. Restaurarea căsătoriei lui Osea, 3:1-15

1. Porunca divină, 3:1

2. Răspunsul ascultător, 3:2-3

3. Explicare a ilustratei, 3:4-5

 

III. Mesajul lui Osea: Judecata şi restaurarea lui Israel, 4:1-14:9

A. Cazul Domnului împotriva lui Israel, 4:1-6:1

 

1. Vina lui Israel expusă, 4:1-19

a. inculparea generală, 4:1-4

b. păcatele preoţilor, 4:5-11a

c. păcatele poporului, 4:11b-19

 

2. Judecarea lui Israel anunţată, 5:1-14

a. o avertizare către preot, popor, rege, 5:1-7

b. o avertizare către Efraim şi Iuda, 5:8-14

 

3. Restaurarea lui Israel anticipată, 5:16-6:3

 

B. Cazul Domnului împotriva lui Israel elaborat, 6:4-11:1

 

1. Vina lui Israel şi pedeapsa, 6:4-8:14

a. acuzarea generală: 6:4-11

b. politicile distructive domestice/străine, 7:1-16

c. pedeapsa anunţată, 8:1-14

 

2. Vina lui Israel şi pedeapsa redeclarată, 9:1-11:7

a. apropierea captivităţii asiriene, 9:1-9

b. slava pieritoare a lui Israel, 9:10-17

c. vina şi venirea judecăţii, 10:1-8

d. păcatul şi pedeapsa, 10:9-15

e. dragostea lui Dumnezeu/rebeliunea lui Israel, 11:1-7

 

3. Compasiunea Domnului

 

C. Cazul Domnului împotriva lui Israel concluzionat, 11:12-14:9

 

1. O acuzare concluzivă, 11:12-13:16

a. nebunia lui Israel, 11:12-12:14

b. căderea lui Israel în păcat, 13:1-6

 

2. Un îndemn de încheiere, 14:1-9

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate