Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Ştiri
 


Septembrie 2005
Arhiva editurii
Caută în site

Titlurile principale

 

NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Pagina de Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri
POŞTA REDACŢIEI

 

 

 

 

Pagina de ştiri baptiste

 

 

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

 

 

PRIMA PERSOANĂ: Dispariţia disciplinei în biserică, Partea 1

July 18, 2005

By Albert Mohler Jr.

 

NOTA EDITORULUI: Aceasta este prima rubrică dintr-o serie de patru despre disciplina bisericii.

 

LOUISVILLE, Ky. (BP) – Declinul disciplinei bisericii este probabil eşecul cel mai vizibil al bisericii contemporane. Fără a mai fi preocupată cu menţinerea purităţi de confesiune sau stilul de viaţă, biserica contemporană se vede pe sine ca o asociaţie voluntară de membrii autonomi, cu responsabilitate morală minimă faţă de Dumnezeu, cu atât mai puţin unul faţă de altul.

 

Absenţa disciplinei bisericii nu mai este deloc remarcabilă – în general nici măcar nu este notată. Disciplina de biserică regulatoare şi întăritoare, pentru mulţi membrii de biserică, nu mai este o categorie semnificativă, sau măcar o memorie. Generaţia prezentă atât de lucrători cât şi de membrii de biserică este în fond fără experienţa disciplinei bisericii.

 

De fapt, majoritatea creştinilor introduşi în învăţătura biblică despre disciplina bisericii – al treilea semn al bisericii – confruntă chestiunea disciplinei bisericii ca o idee pe care n-au mai întâlnit-o înainte. La prima auzire, chestiunea pare pe atât de străină şi de arhivă precum Inchiziţia Spaniolă şi judecarea vrăjitoarelor din Salem. Singura lor obişnuinţă cu lucrarea de disciplină a bisericii este adesea o invenţie literară precum „Scrisorile lui Zgândărilă”.

 

Şi totuşi, fără vreo reluare a disciplinei funcţionale a bisericii – ferm stabilită pe principiile revelate în Biblie – biserica îşi va continua alunecarea înspre dezintegrare morală şi relativism.

 

Evanghelicii au recunoscut de mult disciplina drept „al treilea semn” al bisericii autentice. Disciplina biblică autentică nu este un semn opţional, ci unul necesar şi integral al Creştinismului autentic.

 

Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum se face că biserica atât de repede şi de universal a abandonat funcţiile sale cele mai esenţiale şi responsabilităţile? Răspunsul se găseşte în dezvoltările interne cât şi externe faţă de biserică.

 

Pusă în mod simplu, abandonarea disciplinei bisericii este legată de Creştinismul American care cedează lent în favoarea culturii americane. De îndată ce a început secolul al 20lea, această acomodare a devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură ce biserica consimţea asupra unei culturi de individualism moral.

 

Deşi secolul al 19lea nu a fost o eră de aur pentru evanghelicii americani, secolul nu a văzut consolidarea teologiei evanghelice şi a modelelor bisericii. Manualele de disciplină bisericească şi înregistrările congregaţionale indică faptul că disciplina era aplicată în mod regulat. Congregaţiile protestante au exercitat disciplina ca o lucrare necesară şi naturală pentru membrii bisericii, şi ca mijloc de protejare a integrităţii doctrinare şi morale a congregaţiei.

 

În calitate de congregaţionalişti aprinşi, Baptiştii au lăsat în o înregistrare instructivă în particular a disciplinei secolului al 19lea. Istoricul Gregory A. Wills comenta apt, „Pentru un Baptist antebel, o biserică fără de disciplină ar fi cu greu socotită drept biserică”. Biserica ţine în mod regulat „Zile de Disciplină” când congregaţie se adună să vindece spărturile de părtăşie, să-i prevină pe membrii îndărătnici, să-i mustre pe cei încăpăţânaţi şi, dacă era necesar, să-i excomunice pe cei care se opuneau disciplinei. Făcând astfel, congregaţiile înţeleg că urmează un model biblic expus de Hristos şi de Apostol pentru protejarea şi corectarea ucenicilor.

 

Nici o sferă de viaţă nu a fost considerată în afara responsabilităţii congregaţiei. Membrii trebuiau să-şi supravegheze vieţile şi să mărturisească în armonie cu Biblia şi cu principiile morale stabilite. Depinzând de politica denominaţională, disciplina a fost codificată în legămintele bisericii, cărţi de disciplină, manuale şi confesiuni de credinţă ale congregaţiei. Disciplina acoperea atât doctrina cât şi comportamentul. Membrii erau disciplinaţi pentru comportamentul care viola principiile biblice sau legămintele congregaţionale, dar şi pentru încălcările de doctrină şi credinţă. Membrii erau consideraţi a fi sub autoritatea congregaţiei şi responsabil unul faţă de altul.

 

La finalul secolului, totuşi, disciplina bisericii era deja în declin. În pragul Iluminării, criticismul Bibliei şi doctrinele ortodoxiei evanghelice erau larg răspândite. Chiar şi cele mai conservative denominaţii au început să evidenţieze atenţia scăzută faţă de ortodoxia teologică. În acelaşi timp, cultura mai largă se muta spre adoptarea unui individualism moral autonom. Rezultatul acestor dezvoltări interne şi externe a fost abandonarea disciplinei bisericii în timp ce proporţii mai mari din viaţa membrului de biserică erau considerate ieşite din limitele congregaţiei.

 

Marea schimbare din viaţa bisericii a urmat transformările culturale măreţe ale începutului secolului 20 – o eră de gândire „progresivă” şi de liberalizare morală. Prin anii 1960, doar o minoritate de bisericii au mai pretins să practice disciplina bisericii regulatoare. În mod semnificativ, responsabilitatea confesională şi disciplina morală erau totodată abandonate în general.

 

Categoria teologică a păcatului a fost înlocuită, în multe cercuri, cu conceptul psihologic de terapie. Philip Reiff argumenta că „Triumful Terapeutic” este acum un accesoriu al culturii americane moderne. Membrii bisericii pot face alegeri slabe, să eşueze să trăiască la nivelul aşteptărilor unei culturi opresive sau să fie auto-actualizaţi în mod inadecvat – dar ei nu mai comit păcat.

 

Indivizii pretind acum o zonă enormă de privaţiune personală şi de autonomie morală. Congregaţia – redefinită ca o simplă asociaţie voluntară – nu are nici un drept de a se impune în acest spaţiu. Multe congregaţii au pierdut orice responsabilitatea de a confrunta chiar şi păcatele cele mai publice ale membrilor lor. Consumaţi cu metode pragmatice de creştere a bisericii şi de inginerie congregaţională, majoritatea bisericilor lasă chestiunile morale în domeniul conştiinţei individuale.

 

Aşa cum notează Thomas Oden, mărturisirea păcatului este acum demodată şi disperat de ieşită din comun pentru multe minţi. „Concepţia simplificatoare naturalistă ne-a invitat să reducem pretinsele păcate individuale la influenţe sociale pentru care indivizii nu sunt responsabili. Hedonismul narcisist a degradat orice discuţie despre păcat sau mărturisire drept dezagrabilă şi disfuncţională. Individualismul autonom a divorţat de păcat dintr-o comunitate grijulie. Relativismul absolut a privit valorile morale ca fiind atât de ambigue încât nu este nici o stinghie de măsurat împotriva căreia să se estimeze ceva drept păcat. Această modernitate, care este caracterizată de confluenţa acestor patru surse ideologice, a presupus să scape de confesiune, şi a făcut-o de fapt o jenă pentru biserica acomodată a modernităţii”.

 

Însăşi noţiunea de ruşine a fost înlăturată de o generaţie pentru care ruşinea este inutilă şi o piedică represivă pentru împlinirea personală. Chiar şi observatorii seculari au notat lipsa de ruşine a culturii moderne. Aşa cum comentează James Twitchell, „noi am încercat în ultima generaţie să punem deoparte ruşinea. Mişcările de potenţial uman şi memorie recuperată din psihologie, relativismul moral al creştinismului acţionat de audienţă, lipsa de penalizare, transformarea toate ideile sunt egal de bune în educaţia mai înaltă, ridicarea comportamentului fără vină înaintea legii, distorsiunile adesea excesive în enunţarea istorie aşa încât anumite grupări să se simtă mai bine cu privire la sine, şi tonul de discurs politic ‚eu sunt fără ruşine, dar ţie ar trebui să-ţi fie ruşine de tine’, acestea sunt doar câteva din instanţele în care se poate vedea aceasta”.

 

Twitchell vede biserica creştină că ajută şi susţine această transformare morală şi abandonare a ruşinii – care este, în cele din urmă, un produs natural al comportamentului păcătos. „Privind la Biserica Creştină de astăzi, poţi vedea un slab pentimento a ceea ce odată a fost zugrăvit în cele mai apăsate culori. Creştinismul pur şi simplu a pierdut aceasta. Acesta nu mai articulează idealul. Sexul s-a dezlănţuit. Zilele de ruşine s-au dus. Diavolul a fugit cu păcatul”. Aşa cum se tânguie Twitchell, „Du-te şi să nu mai păcătuieşti” a fost înlocuit cu „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”.

 

Demonstrarea acestei abandonări morale este văzută în predarea principală a Protestantismului faţă de o etică de o „liberare” sexuală. Protestantismul liberal a pierdut orice credibilitate morală în sfera sexuală. Homosexualitatea nu este condamnată, deşi aceasta este clar condamnată în Biblie. Din contra, homosexualii primesc o conclavă specială la adunarea denominaţională şi publicaţiile lor şi drepturile speciale.

 

Evanghelicii, deşi încă mai pretind aderenţă faţă de standardele morale biblice, au capitulat în mod copleşitor faţă de cultura de divorţ. Unde sunt congregaţiile evanghelice care pun cuplurile căsătorite să dea socoteală pentru menţinerea jurămintelor lor de căsătorie? În mare măsură, evanghelicii sunt doar puţin în spatele Protestantismului liberal în acomodarea cu cultura de divorţ, şi acceptă ceea ce e egal cu „monogamia serială” – credincioşie faţă de un singur partener marital o singură dată. Şi aceasta a fost notată de observatorii seculari. David Blankenhorn de la Institutul American de Valori a remarcat faptul că „în ultimele trei decade, mulţi lideri religioşi … au abandonat pe picior mare căsătoria ca domeniu vital de atenţie religioasă, înmânând în mod esenţial întreaga materie la liderii de opinie şi avocaţii de divorţ din societatea seculară. Unii membrii din cler se pare că şi-au pierdut interesul în apărarea şi întărirea căsătoriei. Alţii raportează că se îngrijorează de a nu-i ofensa pe membrii congregaţiilor lor care sunt divorţaţi sau necăsătoriţi”.

 

Legat de această îngrijorare despre ofensarea membrilor bisericii este apariţia „culturii drepturilor” care înţelege societatea doar în termenii drepturilor individului mai degrabă decât responsabilitatea morală. Mary Ann Glendon de la Harvard Law School (Şcoala de Drept Harvard, n. tr.) documentează înlocuirea „discuţiei drepturilor” cu discursul moral. Incapabili sau nevoitori să se preocupe cu categoriile morale, bărbaţii şi femeile moderne recurg la singurul limbaj moral pe care-l ştiu şi-l înţeleg – pretenţia nestânjenită la „drepturile” pe care societatea nu are nici o autoritate să le limiteze sau să le nege. Această „discuţie a drepturilor” nu este limitată la societatea seculară, totuşi. Membrii bisericii sunt aşa de dedicaţi faţă de noua lor versiune de „discuţie a drepturilor” încât anumite congregaţii acceptă aproape orice comportament, crez sau „stil de viaţă” drept acceptabil, sau cel puţin ieşit din limite spre sancţiunea congregaţională.

 

Rezultatul acestui lucru este pierderea tiparului biblic pentru biserică şi prăbuşirea iminentă a Creştinismului autentic în regenerarea sa. După cum se plânge Carl Laney, „Biserica de astăzi suferă de o infecţie căreia i s-a permis să puroieze…. După cum o infecţie slăbeşte trupul prin a-i distruge mecanismele sale de apărare, tot aşa şi bisericii a fost slăbită prin această bubă urâtă. Biserica şi-a pierdut puterea şi eficacitatea în slujire ca un vehicul pentru schimbare socială, morală şi spirituală. Această boală se datorează, cel puţin în parte, unei neglijări a disciplinei bisericii”.

 

Mandatul bisericii este de a menţine adevărata doctrină şi ordine a Evangheliei. O biserică căreia îi lipseşte aceste calităţi esenţiale este, definită în mod biblic, nu o biserică adevărată. Aceasta este un cuvânt dur, căci indică în mod clar mii de congregaţii americane care au abandonat cu mult timp în urmă acest însemn esenţial, şi s-au acomodat cu spiritul acestui veac. Cu frică de procese şi o lipsă de curaj, aceste biserici permit ca păcatul să fie neconfruntat, ca erezia să crească nestăvilită.

 

John Leadley Dagg, autorul unui manual de biserică bine-cunoscut şi influent din secolul 19, a notat, „S-a remarcat, că atunci când disciplina părăseşte o biserică, Hristos pleacă odată cu ea”. Dacă este aşa, şi mă tem că aşa trebuie să fie, Hristos a abandonat multe biserici care sunt fericit de inconştiente de plecarea Sa.

 

*****

Această rubrică a fost adaptată din jurnalul de pe internet al lui Mohler de la Crosswalk.com. Mohler este preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic din Louisville, Ky. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţii despre „Programul Albert Mohler”, un program de radio naţional difuzat în reţeaua de radio Salem Network, vizitaţi www.albertmohler.com

horizontal rule

sus

Ce este nou?

Pagină de căutare!

Prin intermediul acestei pagini ai posibilitatea de a căuta diverse articole, subiecte de interes, precum şi pasaje din Scriptură. Apasă aici!

 

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

[apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate