Cui îi este frica de Benedict al XVI-lea?

Recentul document al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, asumat ca atare de catre Papa Benedict al XVI-lea, în care se afirma ca deplinatatea revelatiei se pastreaza numai în Biserica Catolica, a stârnit valuri de nemultumire si îngrijorare pentru viitoarea soarta a fenomenului ecumenist. Reactiile din presa de la noi au fost preponderent adverse, situându-se pe aceeasi linie cu pozitia adoptata de catre Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Dupa declaratiile facute despre religia musulmana, pe care, ce-i drept, Papa nu a prea reusit sa le sustina pâna la capat, si dupa atacul la adresa sectelor, iata ca Benedict al XVI-lea se decide sa puna în pericol si "unitatea" lumii crestine, stârnind panica în rândurile fanilor ecumenismului, care pâna nu demult s-au întrecut în a contrasta pedant si bovaric noua atitudine open-mind a Vaticanului (de dupa Vatican II) cu habotnicia fanatica a calugarilor de la Sfântul Munte, a Patriarhului Alexei sau a unor parinti duhovnicesti autohtoni. Reactiile negative se împart în doua categorii: fie îngrijorare, fie indignare ofensata. Cum îsi permite Papa sa zica despre noi ortodocsii ca nu suntem biserica deplina? - ar suna replica celor din a doua categorie. Foarte bine - raspundem -, la fel cum si noi ortodocsii afirmam, de aproape o mie de ani, acelasi lucru despre Biserica Catolica. Ma refer aici la cei care nu ne-am lasat angrenati în mecanismul "corectitudinii politice" si în fenomenul "integrarii" pe toate axele posibile, adica cei care ne asumam Ortodoxia în mod constient si responsabil, precum si tragic, caci schisma este într-adevar o realitate tragica, pe care nu putem decât sa o regretam.

Daca primul gen de reactie este de înteles pentru cei atasati stilului lui Ioan Paul al II-lea, despre care s-a spus ca a umplut stadioanele dar a golit bisericile - e vorba despre indivizi care îsi puneau speranta într-o pseudounificare dubioasa a bisericilor -, cel de-al doilea gen de reactie nu poate fi pus decât pe seama prostiei. Erorile catolicismului roman, printre care si primatul papal nu au de ce sa ne ofenseze. Pot doar sa ne întristeze. Si, evident, putem sa nu fim de-acord cu ele. Ele nu reprezinta atacuri la persoana, ci doar greseli cu privire la adevarul de credinta. De altfel, nu sunt noi. La urma urmei libertatea de constiinta este garantata atât în România, cât si în Italia si fiecare este liber sa creada ce vrea, cu atât mai mult Papa. În plus, trebuie spus ca documentul cu pricina, pe care l-am accesat pe site-ul Vaticanului, este cât se poate de elegant si de civilizat, facând referiri mai mult decât respectuoase la adresa crestinatatii rasaritene, careia i se atribuie statutul de venerabila, Papa afirmând, de asemenea, ca în interiorul Bisericii noastre exista mântuire. Bineînteles, nu datorita concesiei papale ne mântuim noi ortodocsii; nu despre asta este vorba. Vreau doar sa subliniez faptul ca Benedict al XVI-lea nici nu ne jigneste, nici nu ne ameninta cu focul cel vesnic.

Un semn de normalitate

Pentru moment, ma limitez la a spune ca noua atitudine a Papei reprezinta un moment de respiro binevenit, dupa o lunga perioada în care ecumenismul ajunsese sa se confunde tot mai mult cu internalizarea de catre Biserica a fenomenului New Age, a logicii post-moderniste, precum si a unor mecanisme ideologice sufocante. Recuperarea coerentei premerge cu necesitate orice demers de recuperare a adevarului, si evident orice dialog autentic si sincer. Dupa cum afirma Sf. Fotie, în afara adevarului nu exista iubire, iar faptul ca doi oameni polemizeaza si chiar se acuza reciproc nu înseamna ca nu se iubesc, atâta timp cât se raporteaza în mod continuu la adevar, asadar sunt sinceri în disputa lor, si nu uita ca acest adevar este chiar iubirea. Dimpotriva, deseori aparenta prietenie si fratietate poate sa ascunda în fapt ipocrizia, lasitatea, interesul meschin, nepasarea fata de celalalt sau pur si simplu superficialitatea generalizata. Nu poate exista reconciliere autentica în afara asumarii depline a unei stari de fapt, iar dorita unificare a bisericilor nu poate ocoli dialogul teologic lucid, onest si competent. Ridicarea reciproca a anatemelor de catre Paul al VI-lea si Athenagoras în conditiile în care diferentele dogmatice au ramas neschimbate, a reprezentat fie un gest pur politic fie o dovada de superficialitate aiuritoare, acreditând astfel ideea ca acea anatema s-a pronuntat nu pentru a indica iesirea obiectiva din sfera adevarului, ci doar asa, din aversiune personala. Daca astfel ar fi stat lucrurile, logic, ar fi trebuit ca, imediat dupa ridicarea anatemei, sa urmeze deplina comuniune. N-a fost asa. Nici nu se putea sa fie, întrucât non-sensul unei comuniuni cu doua crezuri era evident. Drept consecinta, s-a mers mai departe pe ideea, deopotriva ambigua si periculoasa, a unei comuniuni dincolo de adevar, în afara adevarului sau chiar în ciuda adevarului. Cei doi au afirmat implicit ca, timp de o mie de ani, atât în Apus cât si în Rasarit, Biserica a fost compromisa nu numai în ceea ce priveste continutul învataturii ei, ci si în ceea ce priveste sinceritatea raportarii ei la adevar, preocupându-se în primul rând de politica si de rivalitati lumesti.

O invitatie la dialog

Ridicarea anatemelor, urmata de proliferarea diverselor formule precum biserici surori, doi plamâni, etc., nu a însemnat nicidecum regasirea unitatii, caci aceasta nu se poate reflecta decât în unitatea adevarului, dupa cuvântul apostolului: "un singur Domn, o singura credinta, un singur botez" (Efeseni 4 , 5). Mai degraba, promotorii acestui curent de gândire si-au adus si ei contributia, din interiorul structurilor ecleziale, la sustinerea unei idei care reprezinta piatra de temelie a actualului haos spiritual cu care se confrunta lumea: anume ca adevarul fie nu exista, fie nu conteaza.

Nu putem sti care sunt intentile reale ale Papei în ceea ce priveste Biserica Ortodoxa si cum anume vede dezvoltarea relatiei dintre cele doua Biserici pe viitor. Un lucru e cert: e mai putin rau sa gresesti sincer în fata lui Dumnezeu decât sa faci abstractie de El în procesul gândirii sau sa îti arogi libertatea de a gândi în afara Bisericii si a traditiei, mai ales în calitate de cleric sau de teolog. În momentul în care o faci, morala bunului simt îti cere sa te declari liber cugetator si nu reprezentantul autentic al unei confesiuni pe care este evident ca nu o reprezinti.

Mai privesc documentul cu pricina ca pe o invitatie la dialog real, adresata acelui segment al Bisericii al carui principal scop nu este tocarea diurnelor pe la diverse conferinte si vânarea de burse pe teme ecumenice. Din acest motiv se prea poate ca noua atitudine a Papei sa stârneasca îngrijorare, întrucât pentru multi iesirea din limba de lemn si angrenarea într-un altfel de dialog, nu doar complezent ci si matur si competent, ba, mai mult, polemic chiar, poate fi destul de dificila. Motiv pentru care Ortodoxia ar trebui sa-si mobilizeze resursele teologice si ma refer aici si la "personalul" competent care si-a luat licenta la modul serios, pentru a face fata unei polemici care se anunta redutabila si de care prea putini sunt cei care s-au mai preocupat în ultimii ani. Îl supectez pe Papa de onestitate. Poate sa spuna oricine orice, perspectiva unei campanii prozelitiste cu caracter abuziv, precum cea din Transilvania secolului XVIII reprezinta mai mult decât o fabulatie. La acest ceas al modernitatii târzii, când crestinii reprezinta pretutindeni în Europa o minoritate condamnata sa înghita în tacere orice gen de blasfemie si sa tolereze o întreaga gama de legi nu doar anti-crestine, ci si anti-bun simt, înfruntarea nu se mai poate realiza decât prin mijloace pasnice apartinând exclusiv sferei dialogului. Mult mai plauzibila ar fi putut fi strategia unui imperialism papal deghizat sub masca falsei unitati, folosindu-se deci de viclenie, nu de forta, sau pur si simplu - ipoteza la care ader - o degradare generalizata a crestinismului care sa afecteze Vaticanul, o protestantizare a acestuia din urma, care sa se reverse apoi dincolo de frontierele Bisericii Catolice. Dar, dupa cum vedem, Papa vorbeste pe fata si o face strâns ancorat în traditia Bisericii Romano-Catolice. Cine se teme asadar de Benedict al XVI-lea !? Cei pentru care ecumenismul, sau hai sa-i zicem un anume fel de ecumenism, reprezinta un mediu comfortabil. Pentru mine personal, caruia contactul cu fenomenul îmi produce o stare de disconfort asemanatoare cu aceea pe care o resimt atunci când sunt inoportunat pe strada de vreun neoprotestant militant, atitudinea Papei nu poate reprezenta decât o întoarcere la normalitate.

Alexandru Racu

Articol apărut în revista Rost (http://www.rostonline.org ) numarul 53-54, iulie-august 200