de Daniel Branzei
(Vizionati aici
, aici si aici lucrari
ale Conventiei RBA)
Este devreme, mult prea devreme pentru concluzii. Se
pot exprima insa niste impresii personale dupa cele vazute si traite
de mine la Cleveland.
1. S-a confirmat si cimentat tranzitia inceputa la
Conventia RBA de anul trecut la Sacramento. Generatia
tanara ne-a depasit nu numai ca numar de pastori, ci si ca putere
decizionala in Asociatie. Este bine, este foarte bine. Este cum nu
se poate mai normal si mai bine. Dan Paul, Eusebiu Rusu, Sorin Sabau
si Sorin Covaci alcatuiesc o echipa solida, echilibrata si
entuziasta, ca presedinte, vicepresedinti si secretar RBA. Asociatia
este sanatoasa si paseste frumos dincolo de limita celor o suta de
ani de la infiintare. Cuvintele amabile pe care mi le-a spus in
curte, dupa terminarea sarbatorii, un profesor de istorie din
Romania, un barbat distins, cu mult argint in plete, invitat de
fratele Cocartau mi-au mers foarte fierbinte la inima.
2. Biserica din Cleveland a avut resursele si capacitatea de
sacrificiu necesare pentru
a organiza
o Conventie de referinta cu ocazia intrarii in anul jubiliar
centenar al Asociatiei. Multumim frumos.
de Daniel Branzei
Joi, 30 August 2012, zbor spre Cleveland. Plec pentru
prima data impreuna cu Valer, ginerele meu, spre o Conventie RBA, el
spre Conventia RBYA, eu spre Conventia mare. Valer este
vicepresedinte RBYA pentru coasta de vest, eu fac parte din Comisia
penu Misiunea RBA.
Minunile umblării cu Dumnezeu se ivesc foarte repede.
În aeroportul din Costa Mesa ne întâlnim cu Cornel Rădulescu, soțul
Magdei Bucurescu, în familia căreia am copilărit pe vremea când casa
lor era alături de clădirea bisericii din B-dul N. Titulescu, nr
56A. Cornel a venit să-și conducă fata la aeroport. Dora pleca la
Boston, pentru ultimele opt luni din școala pe care o făcea acolo.
Ca orice tată, Cornel era plin de grijă. Fără îndoială, s-a bucurat
când a aflat că, deși noi zburat spre Cleveland, prima parte a
călătoriei, cea de la Los Angeles la Dallas, o vom face împreună cu
fata lui.
de Daniel Branzei
Pedeapsa ar trebui să fie un timp de îndreptare, nu
de împietrire. În relația cu Dumnezeu, ar trebui să ne dăm seama că
singurul care ne poate scoate din toate necazurile, mai ales din
acelea trimise chiar de El, este Dumnezeu. Asta ar trebui să ne
deschidă ochii să vedem că avem de a face cu Cel Atotputernic și să
ne prăbușească în izbăvitoarea pocăință. Cine zăbovește să o facă se
străpunge singur cu o sumedenie de rele, iar dacă persistă să o facă
va sfârși în moarte și rușine.
Acestea sunt concluziile la care vom ajunge după ce
vom privi cu atenție la ce s-a întâmplat cu împăratul lui Israel și
cu unul dintre cei mai de vază slujitori ai lui.
de Ted Pope
Primul a fost obraznic, aventurier. Şi-a vrut tatăl (ca) mort şi şi-a cerut averea cuvenită la moartea tatălui. Şi-a luat banii şi a plecat fără să mai privească înapoi. Ajuns la destinaţia imaginată a cheltuit, s-a îmbătat, s-a culcat cu toate femeile, a fost prin toate cazinourile, barurile şi strip cluburile vremii. Era normal să nu se mai uite spre casa părintească. Nu avea nevoie de nimeni şi nimic de acolo, avea tot ce-i trebuia aici unde era şi imaginea tatălui care probabil ar fi dezaprobat sălbăticia sa s-a estompat până aproape de dispariţie.
Dar a ajuns la fundul pungii. Banii s-au sfârşit. Casa părintească cu abundenţa ei şi figura tatălui erau încă departe de a fi imagini hăituitoare. S-a angajat deoarece mai avea resurse în el însuşi. Dar asta nu a fost o soluţie pentru problema sa. Era singur (anumiţi „prieteni” sunt cu noi până avem bani, sănătate şi dorinţa de distracţie… după aceea dispar în anturajul altor risipitori…), trudit, înfometat. Şi dintr-o dată imaginea tatălui, bunăvoinţa sa faţă de robii lui, abundenţa din casa părintească devin imagini ce-l însoţesc zi de zi. Aşa că vine clipa deciziei: se va duce la tatăl, îşi va cere iertare recunoscând vina sa şi va cere dacă e posibil să devină un rob în casa tatălui. Zis şi făcut.
de Ted Pope
Viaţa nu e prea lungă chiar dacă trăim 80-90 de ani sau mai mult! Şi mare parte din viaţa noastră o petrecem aşteptând. Am fost tentat să scriu „o cheltuim” aşteptând dar am renunţat la expresia asta în schimbul termenului de „petrecem”.
Nu ştiu dacă şi altora li se pare aşteptarea o cheltuire, o pierdere de timp? De ce a rânduit Dumnezeu astfel, ţinând cont cât de scurtă şi dificilă e viaţa? Şi nu vorbesc aici despre oameni care nu cunosc pe Dumnezeu şi nu aşteaptă nimic de la El. Ei se zvârcolesc şi se trudesc mereu ca să ajungă la ţinta propusă.
Creştinul însă, după ce începe această „viaţă nouă” cu Domnul începe să înveţe să… aştepte. Pe Domnul. Saul a trebuit să aştepte pe Samuel (1 Sam 13:5-13), Ilie a stat în gura unei peşteri aşteptând apariţia lui Dumnezeu (1 regi 19:11-13), şi întreg poporul lui Dumnezeu (vezi pe Simeon) au aşteptat venirea lui Mesia (Luca 2:25-26).
Nota: Cititi continuarea articolelor
prin a face click pe titlul albastru al acestora. Materialele sunt pe site-ul Vox Vocis, o
diviziune a Vox Dei Ministries
sus
Pe pagina de 
