
Eram în Detroit, la nunta unui nepot. Tocmai
luasem în furculiță o apetisantă sarma, când Flavius, un alt nepot,
de profesie medic cu mare pasiune pentru teologie (mai ales pentru
cea făcută în limba greacă), m-a întrebat:
“Ce părere ai despre predestinare?“
Am înțepenit cu sarmaua pe buze. Discutaserăm până atunci flecuri,
politețuri comune și binevenite în astfel de ocazii. Flavius era
unul dintre nepoții mei preferați. Dacă nu țineți seama de aceasta,
scena n-are nici o noimă.
de
Daniel Branzei

Am preluat titlul unui articol apărut în
România (aici).
Un paragraf m-a făcut să ciulesc ,,urechile“.
Știam că în România creștinismul se numește ciudat ,,legea
strămoșească“, ceea ce îi dă mai mult caracterul unui cod de pedepse,
decât al unei relații filiale în harului divin. Cu alte cuvinte, în
România, Biserica este mai mult o societate de supuși, nu o familie
de frați și surori. De aici și reacția virulentă la evanghelie/evanghelizare
și la manifestarea bucuriei în actele de cult (moșteniri pe care
românii le-au luat din păcate cu ei și în neoprotestantism).
Caracteristic, ortodocșii îi privesc pe evanghelici ca ,,naivi“ și
copilăroși, pretinzând că ,,Legea creștinească“ este mult mai
complexă și mai complicată decât spun ,,neoprotestanții“. Ce ziceți?
de Daniel Branzei

Moise – ,,Astăzi“,
le -a zis el, ,,eu sînt în vîrstă de o sută douăzeci de ani: nu
voi mai putea merge în fruntea voastră şi Domnul mi -a zis: ,,Tu
să nu treci Iordanul! … vederea nu -i slăbise, şi puterea nu-i
trecuse.- Deut. 31:2; 34:7

Caleb – ,,Eram
în vîrstă de patruzeci de ani cînd m-a trimes Moise, robul
Domnului, din Cades-Barnea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus
ştiri aşa cum îmi spunea inima
mea curată. …. şi acum iată că azi sînt în vîrstă de optzeci şi
cinci de ani. Şi astăzi, sînt tot aşa de tare ca în ziua cînd
m’a trimes Moise; am tot atîta putere cît aveam atunci, fie
pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră.“ – Iosua
14:7,10-11
Poporul - Toți
israeliții în vărstă de peste douăzeci de ani care au cârtit când
s-au întors iscoadele din canaan, au pribegit patruzeci de ani prin
pustie și au murit acolo. La finalul acestui interval, imaginea
Israelului este alcătuită din cifre.
Cel mai ,,bătrân“ om din popor avea cel mult
60 de ani (20+40), alții mai puțini. În fruntea poporului acesta de
,,tineri“ mergeau Moise, de 120 de ani și Caleb, în vârstă de 85 de
ani. Diferența de vârstă dintre ei și ceilalți era deci de minim 25
de ani. Putem vorbi cu adevărat de oameni din generații dferite.
de Daniel Branzei
(traducere din ,,Comic Belief“, de Charles Lowery, Ph.D.)

Caracteristic bărbaților este concentrarea pe
scopuri și lucrări, nu pe relații. Ei se cufundă în ceea ce fac,
uitând de toate lucrurile și persoanele din jur.
Când cei din generația
mea erau tineri, idolul nostru de cinema era John Wayne. Ne fascina
cu tăcerile lui întrerupte doar ca să spună câte un scurt
și laconic: Yep (Da) și Nope (Nu). Dacă replicile acestea nu erau
suficiente, scotea pistolul sau se lua la pumni cu ,,interlocutorii“.
Ne-am identificat toți cu el și l-am imitat cu îndârjire. Nu-i de
mirare că unul dintre noi a ajuns să spună: ,,Am avut o discuție cu
nevastă-mea; eu i-am dat cuvinte, ea mi-a dat paragrafe.“
Cei mai mulți bărbați preferă să fie în
compania unei femei care să-i lase în pace. Inima femeilor este însă
ca un foc de tabără. Dacă nu pui din când în când ceva pe el, se
stinge. Trebuie să știi să păstrezi echilibrul între aceste două
feluri de a fi.

de Eugen
[Nu cred că se pot pune clipuri video de pe
vimeo pe wordpress, deci pun link-ul.... Ba se poate. Thanks, Alin]
În special, considerați minutele de la 29
încolo și mai ales 37.
Mulțumesc frumos fratelui
Albert Mohler că după câțiva ani de controversă, începe să vadă
lumina (ca într-o oglindă, în chip întunecos, deocamdată), și să-mi
susțină poziția (nu și atitudinea). Cum că semantic vorbind, în
arabă folosind Allah pentru Dumnezeu nu este adevărata problemă.
Nu că s-a pocăit de tot, dar cine știe, dacă mai așteptăm trei ani…
harul Domnului este mare! :). (Pentru cei cu simțul umorului în curs
de maturizare, aceasta este o glumă, OK?)
Îmi place cum esența problemei este driblată rapid.

de Eugen
1. Există un singur Dumnezeu.
Toate religiile monoteiste sunt de acord
asupra acestui punct.
2. Există în fiecare limbă cuvinte generice
diferite pentru Dumnezeu.
Pe românește, Dumnezeu. Pe englezește, God. Pe
rusă, Bog, Pe arabă, Allah. Pe franceză, Dieu. Pe greacă, Theos. Pe
italiană, Dio. Pe germană, Gott. Pe portugheză, Deus. Pe estoniană,
Jumal. Pe norvegiană, Gud. Pe ungurește, Isten. Pe evreiește,
Elohim. Ș.a.m.d.
3. Dumnezeu este inefabil.
Nimeni nu L-a văzut nici nu-L poate vedea pe
Dumnezeu. Cele trei religii de asemenea agreează asupra acestui
aspect.

de Eugen
Avertizare: Acest text nu este pentru cei care cred în dubla
predestinare, fiindcă la ei lucrurile trebuie că sunt foarte clare
deja.
Când eram copil, auzeam adesea că iadul e un loc unde merg oamenii
răi, iar „răutatea” includea adesea și năzbâtiile curente ale
copiilor. Și „învățătura” asta încă mai este populară. Pe urmă, am
auzit că acolo merg doar cei „nemântuiți”. Dar, în esență, prin asta
se înțelegea că iadul e pentru cei care nu cred ca „noi”, căci
mântuirea era limitată la un singur model posibil, definit
confesional.
Recent, în toate scandalurile legate de includerea sau eliminarea
orelor de religie în/din programa școlară, unul dintre argumentele
pe care le invocă tabăra „secularistă” este acela că iadul ar fi o
idee care îi traumatizează pe copii.
Ar fi multe de discutat, dar mă rezum la a spune că obsesia de a nu
traumatiza poate deveni cea mai gravă formă de traumatizare
indirectă: creează niște oameni firavi care nu se vor descurca
atunci când vor primi în plin traumele inevitabile ale realității.
Am încercat să-mi amintesc însă dacă, la rândul meu, am fost și eu
„traumatizat” de aceste idei religioase. Și, dacă e să fiu sincer,
cred că am fost. Dar nu de ideea de iad ca atare, ci de felul în
care era prezentată această idee.

Nota: Cititi continuarea articolelor
prin a face click pe titlul albastru al acestora.
sus |