Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Pastorala
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina Pastorală

 

 

DUHUL SFÂNT:  În Vechiul Testament şi astăzi

 R.C. Sproul

 

Care era rolul Duhului Sfânt în Vechiul Testament?

 

Rolul Duhului Sfânt în Vechiul Testament nu era diferit, în principiu de rolul Duhului Sfânt în Noul Testament. În ciuda faptului că există anumite deosebiri, între cele două Testamente există în esenţă o unitate.

 

În timpul Vechiului Testament Duhul Sfânt era activ în  multe feluri. În primul rând şi înainte de toate era o parte a lucrării de creaţie a Trinităţii. În actul însuşi de creaţie au fost implicaţi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Duhul Sfânt plutea deasupra apelor şi a adus ordine şi organizare într-un univers care era încă în haos, aşa cum ne relatează primele capitole din Geneza. Oamenii erau înnoiţi în Vechiul Testament la fel cum sunt înnoiţi în Noul Testament şi această înnoire nu se poate realiza decât prin Dumnezeu Duhul Sfânt. David a avut nevoie de puterea înnoitoare a lui Dumnezeu la fel de mult ca apostolul Pavel în Noul Testament.

 

Ştim de asemenea că Duhul Sfânt era activ în ceea ce priveşte harismele, înzestrând anumiţi oameni din Vechiul Testament şi echipându-i astfel pentru lucrări specifice. De exemplu, împăratul lui Israel a fost uns cu untdelemn, simbolizând ungerea cu Duhul Sfânt care îl împuternicea să-şi îndeplinească cu evlavie chemarea de împărat. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa preoţilor. Prorocii lui Israel, care erau instrumente prin care Dumnezeu transmitea revelaţiile Sale, erau inspiraţi de Dumnezeu Duhul Sfânt şi erau echipaţi pentru a fi mesagerii lui Dumnezeu către popor şi pentru a ne transmite nouă Sfânta Scriptura în principiu în acelaşi fel în care apostolii Noului Testament au fost înzestraţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt. Vedem deci că Duhul Sfânt era activ – înnoind, sfinţind, păstrând viata omului si mijlocind pentru el – făcând şi în Vechiul Testament toate acele lucruri pe care le face în Noul Testament.

 

Atunci care este diferenţa? În Vechiul Testament în cartea Numerilor, când Moise se plângea că povara conducerii unui popor atât de numeros devenise într-atât de apăsătoare încât ameninţa să-l zdrobească, el L-a implorat pe Dumnezeu să-i uşureze sarcina. Dumnezeu i-a spus să strângă şaptezeci de bărbaţi din bătrânii lui Israel cu scopul de a lua din Duhul care era peste Moise şi a-l împărţi şi peste cei şaptezeci astfel încât ei să-l poată ajuta  în conducerea poporului lui Israel. Aceasta este exact ceea ce Biblia spune că s-a întâmplat. Atunci Dumnezeu a dat aceasta împuternicire carismatică, acest dar special, celor şaptezeci de oameni, nu doar lui Moise, pentru ca ei toţi să participe la lucrarea de slujire.  Aceasta nu era nici înnoire, nici sfinţire, era o împuternicire, în vederea slujirii, dată numai unor persoane alese special. Rugăciunea lui Moise a fost: „De-ar fi ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei”! (Numeri 11:29). Motivul rugăciunii lui Moise a devenit prorocie în cartea prorocului Ioel care a spus că în zilele din urmă exact acest lucru se va întâmpla. În ziua Cincizecimii acest lucru s-a realizat efectiv. Apostolul Petru a spus că despre aceasta scrisese prorocul Ioel şi că acum Duhul Sfânt împuternicea în vederea slujirii întreaga biserică, nu doar conducătorii ei.

 

În Galateni 5, Pavel face următoarea afirmaţie: „Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta cărnii ”. În aparenţă e foarte simplu, dar ce vrea să spună de fapt acest verset? Ori de câte ori noţiunile de „carne”  şi „Duh” apar alăturate într-un pasaj („duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasa” sau „Duhul pofteşte împotriva cărnii”, după cum scrie Pavel in Galateni) nu se referă la lupta dintre trupul fizic al omului si înclinaţiile lui interioare, mintale sau spirituale, ci mai degrabă se referă la conflictul pe care fiecare creştin îl experimentează, conflict între vechiul sau om – natura lui căzuta care este corupta si plina de pofte ce nu îi sunt plăcute lui Dumnezeu – şi noua lui natură care a luat fiinţă prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte înăuntrul său. 

Acum, viaţa se complică o data ce suntem înnoiţi de Duhul Sfânt (când devenim creştini); acum avem două principii înăuntrul nostru care se războiesc între ele: vechile noastre înclinaţii contra celor noi. Vechea înclinaţie a omului este împotriva lui Dumnezeu, iar cea nouă este să Îl asculte pe Dumnezeu si să facă ceea ce Îi este plăcut. În acest pasaj din Galateni, Pavel prezintă lupta neîntreruptă pe care toţi creştinii o experimentează. El ne îndeamnă: „Urmaţi noul principiu, urmaţi noul duh, nu vechiul model de viaţă care era caracteristic pentru starea voastră originară decăzută”. Pavel nu vrea să spună că trupul vostru fizic se războieşte cu sufletul vostru, ci că înclinaţiile voastre naturale sunt în contradicţie cu transformarea către care Duhul Sfânt va mişcă neîncetat fiindcă sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Această lucrare implică în mod activ decizia şi voinţa omului.

horizontal rule

DUHUL SFÂNT

 Charles Hodge

 

Două puncte care trebuiesc considerate cu referire la acest subiect sunt, primul natura, şi al doilea oficiul sau lucrarea Duhului Sfânt. Referitor la natura Sa, este El o persoană sau o simplă putere? Şi dacă este o persoană, este El creat sau divin, finit sau infinit? Personalitatea Duhului a fost credinţa Bisericii încă de la început. aceasta avea puţini oponenţi chiar şi în perioada haotică a teologiei; iar în vremurile moderne a fost negată de nimeni decât de Socinieni, Arieni, şi Sabelieni. Înainte de a considera dovada directă a doctrinei Bisericii a faptului că Duhul Sfânt este o persoană, ar fi bine să remarcăm faptul că termenii „Duhul”, „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt”, şi atunci când Dumnezeu vorbeşte, „Duhul Meu”, sau când se vorbeşte de Dumnezeu, „Duhul Său”, apar în toate părţile Scripturii de la Geneza la Apocalipsa. Acestea şi alte termene echivalente trebuiesc a fi înţelese în mod evident în acelaşi sens peste tot în Scripturi.

 

Dacă Duhul lui Dumnezeu care se mişca peste faţa apelor, care a fost cu antediluvieni, care a fost peste Moise, care a dat îndemânare artizanilor, şi care a inspirat pe profeţi, este puterea lui Dumnezeu, atunci Duhul care a venit peste apostoli, pe care l-a promis Hristos să-l trimită ca un avocat şi mângâietor, şi despre care se vorbeşte că îi instruieşte, sfinţeşte şi îi călăuzeşte pe poporul lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să fie puterea lui Dumnezeu. Dar dacă Duhul este în mod clar revelat a fi o persoană în partea ultimă a Scripturii, este clar că porţiunile mai timpurii trebuiesc înţelese în acelaşi fel. O parte a Bibliei, şi cu atât mai puţin unul sau mai puţine pasaje nu trebuiesc luate laolaltă, şi să primească vreo interpretare pe care le-ar putea purta cuvintele izolate, ci Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. O altă remarcă evidentă despre acest subiect este că Duhul lui Dumnezeu este proeminent în mod egal în toate părţile cuvântului lui Dumnezeu. Intervenţia Lui nu are loc în ocazii rare, cum ar fi la apariţia îngerilor, sau a Teofaniilor, despre a căror menţiune se face ici şi acolo în volumul sacru; ci El este reprezentat ca fiind pretutindeni prezent şi pretutindeni operativ. Am putea la fel de sigur să deducem din Biblie numele şi doctrina despre Dumnezeu, precum şi numele şi slujba Duhului.

 

Doar în Noul Testament El este menţionat nu mai mult de 300 de ori. Aceasta nu este, totuşi, doar simpla frecvenţă cu care este menţionat Duhul, şi proeminenţa acordată persoanei şi lucrării Lui, ci relaţiile multiplicate şi interesante în care este El reprezentat ca stand cu poporul lui Dumnezeu, importanţa şi numărul darurilor Sale, şi dependenţa absolută a credinciosului şi a Bisericii de El pentru viaţa spirituală şi veşnică, ceea ce face ca doctrina Duhului Sfânt să fie absolut de fundamentală faţă de evanghelie. Lucrarea Duhului în aplicarea răscumpărării lui Hristos este reprezentată a fi la fel de esenţială ca răscumpărarea în sine. Este prin urmare indispensabil ca noi să ştim ceea ce ne învaţă Biblia despre Duhul Sfânt, atât referitor la natura cât şi la oficiul Său.

 

I.                  Dovadă a personalităţii Lui

 

Scripturile învaţă în mod clar că El este o persoană. Personalitatea include inteligenţă, voinţă şi subzistenţă individuală. Dacă, deci, se pot dovedi că toate acestea sunt atribuite Duhului, este prin urmare dovedit faptul că EL este o persoană. Nu ar fi necesar sau recomandabil să separăm dovezile acestor câteva puncte, şi să cităm pasaje care îi atribuie Lui inteligenţă, apoi altele, care îi atribuie Lui voinţă, şi încă altele pentru a dovedi subzistenţa Sa individuală, deoarece toate acestea sunt adesea incluse într-unul şi acelaşi pasaj; şi argumentele care dovedesc una, în multe cazuri le dovedesc şi pe celelalte.

 

  1. Primul argument pentru personalitatea Duhului Sfânt este derivat din folosirea pronumelui personal în relaţie cu El. O persoană este aceea care, atunci când vorbeşte spune eu; când i se adresează ceva este numit tu; şi când se vorbeşte despre ea, este numit el sau lui. Este într-adevăr admis faptul că există o astfel de figură retorică ca personificarea; că fiinţele neînsufleţite şi iraţionale, sau sentimentele, ori atributele, pot fi introduse ca vorbind sau fiind adresate ca persoane. Însă aceasta nu creează nici o dificultatea. Cazurile de personificare sunt de o aşa natură încât, doar în anumite instanţe, nu admit nici o îndoială. Faptul că oamenii apostrofează uneori cerurile, sau elementele, nu oferă nici un pretext pentru a le explica drept personificare a tuturor pasajelor în care Dumnezeu sau Hristos este introdus ca o persoană. La fel este şi în privinţa Duhului Sfânt. El este introdus ca o persoană aşa de des, nu doar poetic sau în discurs emancipat, ci şi în simpla naraţiune, şi în instrucţiunile didactice; iar personalitatea Sa este susţinută de atâtea dovezi colaterale încât a explica folosirea pronumelor personale în relaţie cu El pe principiul personificării înseamnă a brutaliza toate regulile de interpretare. Astfel în Faptele Apostolilor 13:2, „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”. Domnul nostru spune (Ioan 15:26), „Când va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”. Folosirea pronumelui personal El în locul lui acesta, arată faptul că Duhul este o persoană. În următorul capitol (Ioan 16:13, 14) se spune: „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Aici nu este nici o posibilitate de a se da socoteală de folosinţa pronumelui personal El pe oricare fundament decât personalitatea Duhului.

 

  1. Noi stăm în relaţii faţă de Duhul Sfânt pe care le putem susţine doar faţă de o persoană. El este subiectul credinţei noastre. Noi credem în Duhul Sfânt. Acest lucru îl profesăm la botez. Noi suntem botezaţi nu numai în numele Tatălui şi al Fiului, ci şi al Duhului Sfânt. Însăşi asocierea Duhului în astfel de legături, cu Tatăl şi Fiul, după cum se admite că ei sunt persoane distincte, dovedeşte că şi Duhul este o persoană. Pe lângă folosirea cuvintelor eis faţă de onoma, faţă de nume, nu admite nici o altă explicaţie. Prin botez noi profesăm să-L recunoaştem pe Duhul aşa cum îl recunoaştem pe Tatăl şi Fiul, şi ne legăm de unul precum şi de ceilalţi. Dacă atunci când apostolul le spune corintenilor că ei nu au fost botezaţi „în numele lui Pavel”, şi când el spune că evreii au fost botezaţi în Moise, el vrea să spună că corintenii nu erau, şi că evreii au fost făcuţi ucenici, unul al lui Pavel şi ceilalţi ai lui Moise; atunci când suntem botezaţi în numele Duhului, însemnătatea este că în botez noi profesăm a fi ucenicii lui; noi ne legăm de la a primi instrucţiunile lui, şi să ne supunem controlului lui. Stăm în aceeaşi relaţie cu El ca şi faţă de Tata şi Fiul; îl recunoaştem a fi o persoană atât de distinctă precum recunoaştem personalitatea Fiului şi a Tatălui. Creştinii nu numai profesează credinţa în Duhul Sfânt, dar ei sunt şi destinatarii darurilor lui. El este pentru ei un obiect al rugăciunii. În binecuvântarea apostolică, harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt, sunt invocate în mod solemn. Noi ne rugăm Duhului pentru ca El să se comunice pe Sine nouă, ca El, conform promisiunii Domnului nostru, să locuiască în noi, la fel cum ne rugăm lui Hristos ca noi să fim obiectele dragostei lui nemeritate. În consecinţă noi suntem îndemnaţi să nu „păcătuim împotriva”, „să nu ne împotrivim”, nici să „nu întristăm” pe Duhul Sfânt. El este reprezentat, prin urmare, ca o persoană, care poate fi obiectul acţiunilor noastre; pe care îl putem încânta sau ofensa; cu care putem avea comuniune, adică, relaţie personală; care poate iubi şi să fie iubit; care ne poate spune nouă „tu”; şi pe care îl putem invoca în fiecare vreme de nevoie.

 

  1. Duhul susţine de asemenea relaţiile faţă de noi şi îndeplineşte slujbe pe care nimic decât o persoană le poate susţine sau îndeplini. El este învăţătorul nostru, sfinţitorul, mângâietorul, şi ghidul. El guvernează pe fiecare credincios care este condus de Duhul, şi întreaga Biserică. El cheamă, aşa cum i-a chemat pe Barnaba şi Saul, la lucrarea de slujire, sa la un anumit câmp de lucru. Pastorii sau episcopii sunt făcuţi supraveghetori de către Duhul Sfânt.

 

  1. În exercitarea acestora cât şi a altor funcţii, actele personale sunt în mod constant atribuite Duhului în Biblie; anume, acte care implică inteligenţa, voinţa, şi activitatea sau puterea. Duhul învaţă, selectează, revelează şi mustră. Citim adesea că „Duhul a spus” (Fapte 13:2; 21:11; 1 Timotei 4:1; etc.). Aceasta este făcut în mod aşa de constant încât Duhul apare ca un agent personal de la un capăt la celalalt al Scripturilor, aşa că personalitatea Sa este dincolo de orice dispută. Singura întrebarea posibilă este dacă El este o persoană distinctă de Tatăl. Dar despre aceasta nu poate exista nici o îndoială rezonabilă, după cum se spune că este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul care este de la Dumnezeu; aşa cum este el distins de Tatăl în formele botezului şi ale binecuvântării; aşa cum El purcede de la Tatăl; şi aşa cum El este promis, trimis, şi dat de către Tatăl. Aşa că confunda pe Duhul Sfânt cu Dumnezeu înseamnă a declara Scripturile drept neinteligibile.

 

  1. Toate elementele personalităţii, anume, inteligenţa, voinţa şi subzistenţa individuală, sunt nu numai implicate în tot ceea ce este astfel revelat referitor la relaţia în care Duhul stă faţă de noi şi aceea pe care o susţinem noi faţă de El, dar ele sunt toate în mod distinct atribuite Lui. Despre Duh se spune că cunoaşte, voieşte, şi acţionează. El cercetează, sau cunoaşte toate lucrurile, chiar şi acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu. Nici un om nu cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 12). El distribuie „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Subzistenţa Sa individuală este implicată în faptul că El este un agent, şi în faptul că El este obiectul faţă de care se încheie activitatea altora. Dacă El poate fi iubit, venerat, şi ascultat, sau ofensat sau păcătuit împotriva Lui, El trebuie să fie o persoană.

 

  1. Manifestările personale ale Duhului, atunci când El s-a coborât peste Hristos la botezul său, şi peste apostoli în ziua Cinzecimii, implică din necesitate subzistenţa Sa personală. Aceasta nu a fost vreun atribut al lui Dumnezeu şi nici simpla sa eficienţă, ci însăşi Dumnezeu, care a fost manifestat în rugul aprins, în focul şi norii de pe Muntele Sinai, în stâlpul care i-a călăuzit pe israeliţi prin pustie, şi în slava care locuieşte în Tabernacol şi în Templu.

 

  1. Oamenii lui Dumnezeu au privit întotdeauna pe Duhul Sfânt ca o persoană. Ei au privit la EL pentru instrucţiune, sfinţire, direcţie, şi mângâiere. Aceasta este parte din religia lor. Creştinismul (considerat în mod subiectiv) nu ar fi ceea ce este fără acest sens de dependenţă de Duhul şi această reverenţă pentru persoana Sa. Toate liturghiile, rugăciunile şi laudele Bisericii, sunt pline de apeluri şi adresări către Duhul Sfânt. Acesta este un fapt care nu admite nici o soluţie raţională dacă Scripturile nu învaţă de fapt că Duhul este o persoană distinctă. Regula Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus, este susţinută de protestanţi precum şi de romanişti. Aceasta nu este autoritatea consensului general ca o evidenţă a adevărului, pe care îl obiectează protestanţii, dar faţă de care se fac aplicări ale acesteia de către biserica papală, şi faţă de principiul pe care acea autoritate se bazează. Toţi protestanţii admit faptul că adevăraţii credincioşi de fiecare vârstă şi ţară au o credinţă, precum şi un singur Dumnezeu şi un singur Domn.

 

Divinitatea Duhului Sfânt

 

Despre acest subiect a fost puţină dispută în cadrul Bisericii. Duhul este aşa de proeminent prezentat în Biblie ca deţinând atribute divine, şi exercitând prerogative divine, încât din secolul al patrule adevărata sa divinitate nu a fost niciodată negată de aceia care admit personalitatea sa.

 

  1. În Vechiul Testament, tot ceea ce este spus despre Iehova este spus despre Duhul lui Iehova; şi prin urmare, dacă ultimul nu este decât o simplă parafrazare pentru primul, el trebuie să fie în mod necesar divin. Expresiile Iehova a spus, şi Duhul a spus, sunt inter-schimbate în mod constant; şi actele Duhului se spune că sunt actele lui Dumnezeu.

 

  1. În Noul Testament, limbajul lui Iehova este citat ca limbajul Duhului. În Isaia 6:9, este scris, Iehova a spus, „Du-te şi spune acestui popor”, etc. Acest pasaj este citat de Pavel astfel, Fapte 28:25, „Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia”, etc. În Ieremia 31:31, 33, 34, este spus, „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”; care este citat de apostol în Evrei 10:15, 16 astfel, „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, etc. Astfel este citat în mod constant limbajul lui Dumnezeu ca fiind limbajul Duhului Sfânt. Profeţii erau mesagerii lui Dumnezeu; ei au rostit cuvintele Lui, au enunţat poruncile Lui, au pronunţat ameninţările Lui şi au anunţat promisiunile Sale, deoarece ei vorbeau aşa cum erau ei călăuziţi ei de Duhul Sfânt. Ei erau organele lui Dumnezeu, deoarece erau organele Duhului. Duhul trebuie să fie, deci, Dumnezeu.

 

  1. În Noul Testament acelaşi mod de reprezentare este continuat. Credincioşii sunt templul lui Dumnezeu, deoarece Duhul locuieşte în ei. Efeseni 2:22 spune: Voi sunteţi „un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”. 1 Corinteni 6:19: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” În Romani 8:9, 10, locuinţa lui Hristos se spune că este locaşul Duhului lui Hristos, şi despre aceasta se spune că este locaşul Duhului lui Dumnezeu. În Fapte 5:1-4, despre Anania se spune că a minţit pentru Dumnezeu deoarece el a minţit împotriva Duhul Sfânt.

 

  1. Domnul nostru şi apostolii Săi vorbesc în mod constant despre Duhul Sfânt ca având perfecţiuni divine. Hristos spune, „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31). Păcatul de neiertat, deci, este a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Aceasta nu putea fi aşa dacă Duhul Sfânt nu era Dumnezeu. Apostolul, în 1 Corinteni 2:10, 11 spune că Duhul cunoaşte toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci (scopurile cele mai secrete) ale lui Dumnezeu. Cunoştinţa Lui este comensurabilă cu cunoştinţa lui Dumnezeu. El ştie lucrurile lui Dumnezeu aşa cum duhul unui om ştie lucrurile unui om. Conştiinţa lui Dumnezeu este conştiinţa Duhului. Psalmistul ne învaţă că Duhul este omniprezent şi eficient pretutindeni. „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7). Prezenţa Duhului este prezenţa lui Dumnezeu. Aceeaşi idee este exprimată de profet atunci când spune, „Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? zice Domnul” (Ieremia 23:24).

 

  1. Lucrările Duhului sunt lucrările lui Dumnezeu. El a modelat lume (Geneza 1:2). El regenerează sufletul: a fi născut din Duhul este a fi născut din Dumnezeu. El este sursa întregii cunoaşteri; dătătorul inspiraţiei; învăţătorul, ghidul, sfinţitorul, şi mângâietorul Biserici în toate erele. El ne modelează trupurile; El a format trupul lui Hristos, ca o locuinţă potrivită pentru plinătatea Dumnezeirii; şi El este cel ce va învia trupurile noastre muritoare (Romani 8:11).

 

  1. El este astfel prezentat în Scripturi ca obiectul propriu al închinării, nu doar în formula botezului şi în binecuvântarea apostolică, care aduce doctrina Trinităţii într-o amintire constantă ca adevăr fundamental al religie noastre, dar şi în cerinţa constantă ca noi să privim la El şi să depindem de El pentru tot binele spiritual, şi să-l venerăm şi ascultăm ca învăţător al nostru divin şi sfinţitor.

 

Relaţia Duhului cu Tatăl şi cu Fiul

 

Relaţia Duhului faţă de celelalte persoane ale Trinităţii au fost declarate anterior.

 

  1. El este acelaşi în substanţă şi egal în putere şi slavă.
  2. El este subordonat Tatălui şi Fiului, ca mod al său de subzistenţă şi operare, după cum se spune că El este al Tatălui şi al Fiului; El este trimis de ei, şi ei operează prin El.
  3. El poartă aceeaşi relaţie cu Tatăl ca şi faţă de Fiul; după cum se spune că el este al unuia precum şi al celuilalt, şi El este dat de Fiul precum şi de către Tatăl.
  4. Relaţia Sa veşnică faţă de celelalte persoane ale trinităţii este indicată de cuvântul Duh, şi despre faptul că se spune că el este din Dumnezeu, anume, Dumnezeu este sursa din care se spune că a purces Duhul.

 

II.              Slujba Duhului Sfânt

 

În natură

 

Doctrina generală a Scripturilor în acest subiect este că Duhul este executivul Dumnezeirii. Tot ceea ce face Dumnezeu, El face prin Duhul. El este sursa imediată a întregii vieţi. Chiar şi în lumea exterioară Duhul este pretutindeni prezent şi activ. Materia nu este inteligentă. Ea are proprietăţile ei particulare, care acţionează orbeşte conform legilor stabilite. Inteligenţa, prin urmare, manifestată în structurile vegetală şi animală, nu trebuiesc a fi atribuite materiei, ci Duhului omniprezent al lui Dumnezeu. El a fost cel care plutea deasupra apelor şi a făcut ordine din haos. El a fost cel care a împodobit cerurile. El este cel care face iarba să crească. Psalmistul spune despre toate creaturile vii, „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului” (Psalmul 104: 29, 30). Compară cu Isaia 32:14, 15. Iov, vorbind despre cadrul său material, spune „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut” (Iov 33:4). Şi Psalmistul, după ce descrie omniprezenţa Duhului, atribuie influenţei Lui minunatul mecanism al trupului uman. „Te laud că Sunt o făptură aşa de minunată. Minunate Sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmul 139:14-16).

 

Duhul, sursa întregii vieţi intelectuale

 

Duhul este de asemenea reprezentat ca fiind sursa întregii vieţi intelectuale. Atunci când omul a fost creat se spune că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Iov 32:8 spune, Suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea, adică, o natură raţională, căci aceasta este explicată prin ceea ce spune că El „ne învaţă mai mult decât pe dobitoacele pământului, şi ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului” (Iov 35:11). Scripturile atribuie în aceiaşi manieră Lui toate darurile speciale sau extraordinare. Astfel se spune despre Beţaleel, „Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă” (Exod 31:2-4). Prin Duhul Său, Dumnezeu i-a dat lui Moise înţelepciunea necesară pentru marile lui sarcini, şi când i s-a poruncit acestuia să transmită parte a poverii lui peste cei 70 de bătrâni, se spune, „voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi pune peste ei” (Numeri 11:17). Iosua a fost rânduit să-l urmeze pe Moise deoarece îl el era Duhul (Numeri 27:18). În aceeaşi manieră judecătorii, care erau ridicaţi din când în când, aşa cum o cerea urgenţa, erau calificaţi de Duhul pentru lucrarea lor specifică, fie ca domnitori sau ca luptători. Despre Otniel se spune, „Duhul Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel, şi a pornit la război” (Judecători 3:10). La fel se spune că Duhul Domnului a venit peste Ghedeon şi Iefta şi Samson. Atunci când Saul l-a ofensat pe Dumnezeu, se spune că Duhul Domnului s-a depărtat de la el (1 Samuel 16:14). Atunci când Samuel l-a uns pe David, „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare” (1 Samuel 16:13).

 

În aceeaşi manieră sub noua dispensaţie Duhul este reprezentat nu numai ca autor al darurilor miraculoase, ci şi dătătorul calificărilor de a învăţa şi a conduce Biserica. Toate aceste operaţii sunt independente de influenţele de sfinţire ale Duhului. Atunci când Duhul a venit peste Samson sau Saul, aceasta nu a fost pentru a-i sfinţi, ci pentru a-i înzestra cu putere fizică extraordinară şi intelectuală; şi atunci când se spune că El s-a depărtat de la ei, înseamnă că acele înzestrări extraordinare au fost retrase.

 

Slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare


Referitor la slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare, Scripturile învaţă următoarele lucruri:

 

  1. Că El a format trupul, şi a înzestrat sufletul uman al lui Hristos cu fiecare calificare pentru lucrarea lui. Fecioarei Maria i s-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Profetul Isaia a prezis că Mesia avea să fie reumplut cu toate darurile spirituale. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1). „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia 11:1, 2). Atunci când Domnul nostru a venit pe pământ, se pune că Lui i s-a dar Duhul fără măsură (Ioan 3:34). „Ioan a făcut următoarea mărturisire: Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El” (Ioan 1:32).

 

  1. Că Duhul este cel ce revelează tot adevărul divin. Doctrinele Bibliei sunt numite lucrurile Duhului. Referitor la scriitorii Vechiului Testament, este spus că ei vorbeau pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul Sfânt. Limbajul lui Mica se aplică tuturor profeţilor, „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, Sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Ceea ce a spus David, se spune că Duhul Sfânt a spus. Scriitorii Noului Testament erau în aceeaşi manieră organe ale Duhului. Doctrinele pe care le-a predicat Pavel el nu le-a primit de la oameni, „ci Dumnezeu ni le-a descoperit nouă prin Duhul său” (1 Corinteni 2:10). Duhul a călăuzit de asemenea şi rostirea acestor adevăruri; căci el adaugă, „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”. Întreaga Biblie, prin urmare, trebuie atribuită Duhului ca autor al ei.

 

  1. Duhul nu numai că revelează adevărul divin în acest fel, călăuzind în mod infailibil pe oamenii sfinţi din vechime în înregistrarea acestuia, dar El îl însoţeşte pretutindeni prin puterea Sa. Întregul adevăr este aplicat asupra inimii şi a conştiinţei cu mai mult sau mai puţină putere de către Duhul Sfânt, oricând acel adevăr este cunoscut. Faţă de această influenţă atotpătrunzătoare noi suntem datori pentru tot ceea ce există din moralitatea şi ordinea din lume. Dar pe lângă această influenţă generală, care este de obicei numită harul comun, Duhul iluminează în mod special minţile copiilor lui Dumnezeu, ca ei să poată cunoaşte lucrurile oferite gratuit (sau revelate lor) de către Dumnezeu. Omul natural nu le primeşte, şi nici nu le poate cunoaşte, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual. Toţi credincioşii sunt numit prin urmare spirituali, deoarece sunt astfel iluminaţi şi călăuziţi de Duhul.

 

  1. Acesta este slujba oficială a Duhului de a convinge lumea de păcat, de a-l revela pe Hristos, de a regenera sufletul, de a-i conduce pe oameni spre exercitarea credinţei şi a pocăinţei; să locuiască în aceia pe care îi reînnoieşte astfel, ca principiu al unei vieţi noi şi divine. Prin această locuire a Duhului, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, şi unul cu altul, aşa încât ei formează un trup. Aceasta este fundamentul comuniunii sfinţilor, făcându-i pe ei una în credinţă, una în dragoste, una în viaţa lor interioară, şi una în speranţele şi destinul lor final.

 

  1. Duhul cheamă de asemenea pe oameni la slujba din Biserică, şi îi înzestrează cu acele calificative necesare pentru desfăşurarea cu succes a datoriilor lor. Slujba bisericii, în această chestiune, este pur şi simplu aceea de a stabili şi a autentifica chemarea Duhului. Astfel Duhul Sfânt este autorul imediat al întregului adevăr, a întregii sfinţenii, a întregii consolări, a întregii autorităţi, şi a întregii eficienţe din copiii lui Dumnezeu în mod individual, şi în Biserică în mod colectiv.

horizontal rule

DUHUL DE RUGĂCIUNE

 James Buchanan

 

În Sfânta Scriptură se menţionează o funcţie specială a Duhului Sfânt prin care El îi ajută pe cei din poporul Său să se roage. Acest rol al Duhului Sfânt este descris în Scriptură ca fiind valabil pentru toţi credincioşii şi permanent de-a lungul istoriei existenţei bisericii. Acest adevăr îmbucurător este conţinut în promisiunea lui Dumnezeu din Vechiul Testament „Voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de har şi de rugăciune”. Acest lucru face parte din datoria implicită a fiecărui creştin după îndemnurile apostolului „Face-ţi întotdeauna tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul”. Cea mai puternică mărturie cu privire la rolul Duhului Sfânt este conţinută în declaraţia apostolului Pavel (Romani 8:26): „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” Faptul că într-un fel Duhul lui Dumnezeu „mijloceşte pentru sfinţi”, este clar ca lumina zilei în aceste pasaje, dar poate fi util să ne întrebăm mai întâi în ce fel trebuie să înţelegem acest lucru sau în ce fel Duhul acţionează ca un Duh de har şi de mijlocire şi în al doilea rând ce lecţii, fie de avertizare, călăuzire sau încurajare, trebuie să învăţăm din această doctrină a slujbei Duhului Sfânt în rugăciune.

 

1.      În explicarea acestei învăţături nu trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt mijloceşte în persoană pentru noi sau că El adresează direct rugăciunea Sa către Tatăl în numele nostru. Hristos, ca Mijlocitor, s-a rugat în persoană pentru ucenicii Săi când încă era pe pământ şi El continuă să mijlocească pentru ei în ceruri înfăţişându-se în prezenţa lui Dumnezeu pentru ei. Duhul Sfânt însă nu e prezentat niciodată în Scriptură mijlocind în acelaşi fel, fie prin aducerea unei cereri personale înaintea Tatălui, fie înfăţişându-se pentru noi în faţa tronului aşa cum face Hristos. Cu toate acestea El mijloceşte cu adevărat pentru noi „locuind în noi” ca „Duh de har şi de rugăciune” călăuzindu-ne şi făcându-ne capabili să ne rugăm pentru noi înşine. El este Duhul de mijlocire la fel cum este Duhul de credinţă, de pocăinţă şi de nădejde. El este autorul acestor daruri, izvorul de unde ele curg şi prin care ele sunt alimentate continuu. Totuşi ele există în credincios şi sunt exercitate de el ca să devină o parte a caracterului său personal şi astfel se zice că Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi şi ne dă har ca să dorim şi să cerem acele binecuvântări  individuale. Faptul că în acest fel trebuie înţeleasă această doctrină reiese din mai multe pasaje din Biblie care sugerează că prin harul Duhului Sfânt credincioşii sunt învăţaţi şi făcuţi capabili să aducă propriile lor cereri la tron, pentru că, în primul rând nu Duhul Sfânt ca persoană distinctă ce face parte din Treime este cel care mijloceşte, ci „Duhul care locuieşte în voi”, însuşi Duhul de înfiere, de aceea  strigăm „Abba, Tată.” În al doilea rând se spune clar că Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie – se face referire directă la propriile noastre rugăciuni şi la medierea Duhului cu scopul de a înlătura acele obstacole şi de a suplini acele lipsuri din noi care altfel ar afecta sau ar întrerupe comuniunea noastră cu Dumnezeu – şi în al treilea rând se spune că El  mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”, ceea ce nu poate fi atribuit personal Duhului, ci seriozităţii morale şi profundei preocupări pe care El o trezeşte în inimile noastre; în conformitate cu aceasta se adaugă: „Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului”. Aceste exemple diferite din Biblie sunt suficiente pentru a arăta că prin mijlocirea Duhului Sfânt trebuie să înţelegem rugăciunea şi cererea plină de seriozitate pe care, prin harul Său, noi suntem făcuţi capabili sa o aducem la tronul lui Dumnezeu.

 

Dacă cineva se îndoieşte de necesitatea ajutorului Duhului Sfânt în activitatea de rugăciune, cuvintele apostolului sunt suficiente pentru a-l convinge de această greşeală: chiar un om inspirat ca Pavel se alătură celorlalţi credincioşi atunci când spune: „Si Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Această mărturisire plină de smerenie a propriei noastre slăbiciuni şi neştiinţe şi a dependenţei noastre simple de harul şi puterea Duhului Sfânt este într-adevăr în mare contradicţie cu sentimentele naturale ale inimii omului care este înclinată spre auto-suficienţă şi încredere plină de mândrie în puterile sale. Avem motive să ne îndoim că cei care niciodată nu au simţit nevoia harului Duhului în rugăciunile lor s-au rugat vreodată sau dacă au păstrat o formă exterioară, sunt încă străini de natura spirituală a rugăciunii, pentru că cea mai mare lucrare, cea mai înaltă şi sfântă slujire a sufletului, prin care acesta îşi păstrează comuniunea cu Dumnezeu prin exercitarea harurilor credinţei, dragostei şi nădejdii, sunt toate inspirate şi susţinute de Duhul Sfânt. Păcătosul nepăsător şi mândru sau expertul rece şi formalist  au impresia că nu există vreo dificultate în rugăciune care să nu poată fi biruită de puterea propriilor lor capacităţi naturale: se pot mulţumi cu o repetare a cuvintelor, în măsura în care memoria lor reţine şi reactualizează cu uşurinţă, fără să-şi dorească o legătură mai profundă cu Dumnezeu decât cea pe care o găsesc în folosirea ocazională sau regulată a acelei forme de rugăciune, fără să fie sensibili la vreo neputinţă personală care să necesite ajutorul Duhului Sfânt. Sentimentele credinciosului adevărat sunt total diferite, pentru că niciodată nu este mai conştient de propria sa slăbiciune şi de totala sa dependenţă de harul Duhului Sfânt decât atunci când caută în timpul lui de rugăciune să-şi aducă cererile înaintea Domnului şi să aibă comuniune şi părtăşie cu Tatăl lui din ceruri. Având o idee, oricât de insuficientă, despre mărimea şi maiestatea lui Dumnezeu, şi un simţământ, oricât de slab, cu privire la faptul că slujirea lui e de natură spirituală, cunoscând că „Dumnezeu  este Duh şi oricine I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” dar în acelaşi timp este conştient de cât de mult întuneric mai este în el, conştient de corupţia care încă este lipită de el, de multiplele lucruri care îi abat atenţia chiar şi în cele mai solemne activităţi, credinciosul adevărat cunoaşte bine sensul acelor „slăbiciuni” de care vorbeşte apostolul şi este gata să se alăture lui în mărturisirea „nu ştim să ne rugăm aşa cum ar trebui.” Experienţa personală îl învaţă că duhul de rugăciune nu este produsul natural şi spontan al propriei lui inimi, ci că a fost aşezat acolo şi că trebuie continuu susţinut de har de sus; la mult timp după ce a fost făcut apt să vină la tronul harului cu îndrăzneală şi să-şi verse inima cu pacea pe care i-o dă Duhul de înfiere, este posibil să i se amintească, prin diferitele sale experienţe, că trebuie să fie neîncetat dependent de harul Duhului Sfânt pentru seriozitatea cu care abordează rugăciunea şi pentru plăcerea pe care o găseşte în aceasta.

 

Oh! Ce credincios nu a cunoscut din când în când totala lui deşertăciune şi goliciunea chiar şi a acestui privilegiu preţios, atunci când, lăsat de unul singur, a încercat să se roage în timp ce duhul de rugăciune nu era prezent! Probabil că te-ai retras la ora obişnuită în cămăruţa ta, ai căzut pe genunchi şi ai folosit chiar cuvintele obişnuite, dar ai simţit că sentimentele tale erau reci, dorinţele tale erau amorţite şi întreaga ta inimă era strâmtă şi oprimată. Te-ai luptat încă o dată să-ţi înnoieşti cererea cu o şi mai mare insistenţă decât înainte; dar în ciuda tuturor eforturilor tale, gândurile au început să-ţi rătăcească departe, chiar şi în prezenţa imediată a lui Dumnezeu şi când te-ai ridicat de pe genunchi erai gata să exclami: „Oh, dacă ar fi cu mine ca în lunile trecute! Oh, dacă aş ştii unde să-l găsesc! Dacă aş putea veni la scaunul Lui! Mi-aş apăra cauza înaintea Lui şi mi-aş umple gura cu dovezi.” În asemenea situaţii te plângi de necredinţă, de o minte rătăcitoare, de o inimă împietrită şi insensibilă şi asemenea plângeri se aud deseori în poporul lui Dumnezeu, deoarece eu cred că El permite aceste experienţe cu scopul de a-i smeri în recunoaşterea propriilor lor slăbiciuni şi de a le aduce aminte de dependenţa lor de Duhul Sfânt pentru folosirea adecvată a tuturor mijloacelor de har şi pentru a se putea bucura în ele.

 

Deci, harul Duhului Sfânt este indispensabil dacă înflăcărăm duhul şi ne bucurăm de acţiunea rugăciunii, dar trebuie să ne amintim întotdeauna că în aceasta , ca în oricare altă lucrare a Lui, El acţionează folosind diferite mijloace, întru-un fel care este adaptat cu înţelepciune la natura raţională şi morală cu care suntem înzestraţi. El acţionează asupra noastră nu ca simple maşini, ci ca factori morali şi prin diferite argumente şi motive ne învaţă şi ne ajută să ne rugăm. Fiecare parte a lucrării Lui în calitate de Duh al harului are înclinaţia de a ne pregăti pentru acest exerciţiu al rugăciunii pentru că fie că ne mustră, convingându-ne de păcat, fie că ne sfinţeşte, subjugând lucrurile care ne corup, fie că acţionează ca mângâietor, dându-ne pace şi bucurie în credinţă sau ca învăţător lărgindu-ne perspectiva asupra adevărului divin şi confirmând credinţa noastră în el, toate acţiunile harului Său ţintesc mai mult sau mai puţin direct către exerciţiul rugăciunii. Pentru a înţelege mai bine slujba Duhului ca „Duh de har şi de rugăciune” să remarcăm mai concret faptul că –

 

I.          El ne face capabili să ne rugăm descoperindu-ne necesităţile şi nevoile noastre, păcatele şi lipsurile noastre, ca să ne facă să simţim totala noastră dependenţă de Dumnezeu. Acest lucru este sugerat în versetul „Şi Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Ignorarea propriilor neputinţe este un mare obstacol în calea rugăciunii fierbinţi. Nu suntem atât de conştienţi cum ar trebui să fim cu privire la nevoile noastre şi de aceea nu avem nici o dorinţă puternică de a căpăta acele provizii de har care ne sunt atât de necesare: putem spune ca şi laodicenii „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştim că de fapt suntem „nenorociţi, săraci, orbi şi goi.”

 

Rugăciunile noastre privesc fie nevoile noastre omeneşti, fie pe cele spirituale şi pentru a le ţine în echilibru avem nevoie de iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt. În privinţa necesităţilor noastre omeneşti s-ar părea că nu întâmpinăm probleme mari în a le înţelege şi în a ne ruga pentru lucrurile de care avem nevoie. Mă tem însă că fiecare creştin experimentat va fi gata să-şi  recunoască ignoranţa faţă de acest subiect şi să admită că de multe ori nu ştie ce e mai bine pentru el. Fiecare situaţie din viaţă are capcanele ei specifice, ispitele şi încercările ei şi una dintre cele mai preţioase roade ale Duhului este capacitatea de a ne supune voii lui Dumnezeu şi de a ne ruga pentru binecuvântări omeneşti doar în măsura în care sunt în concordanţă cu bunăstarea noastră spirituală sau conduc la ea. Această stare spirituală şi resemnată a minţii este minunat exprimată în rugăciunea lui Agur: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi în fiecare zi pâinea care-mi trebuie ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau ca, nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu.”

 

Această stare este atât de departe de înclinaţia naturală a inimilor noastre, încât apostolul prezintă duhul total opus, ca fiind  predominant printre cei ce se numesc creştinii şi care inspiră rugăciunile lor: „Voi cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău ca să risipiţi în plăcerile voastre.”

 

În legătură cu nevoile noastre spirituale, cu natura şi dimensiunile lor, suntem deseori jalnic de ignoranţi; şi cei care au acordat cea mai multă atenţie stării inimilor lor sunt primii care simt cât de multă nevoie au de harul Duhului Sfânt pentru a le descoperi păcatele. Astfel, David exclamă: „Cine îşi poate cunoaşte păcatele? Spală-mă de păcatele pe care nu le cunosc;” „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică.” Pentru nimic nu este mai necesar să ne rugăm decât pentru cunoaşterea „bolii inimii noastre”.

 

2.      Pe lângă faptul că Duhul Sfânt ne descoperă nevoile noastre, slăbiciunile şi păcatele noastre, El ne descoperă şi abundenta provizie de har ascunsă în Hristos şi acesta e un lucru util pentru călăuzirea şi încurajarea noastră, fiindcă descoperirea nevoilor noastre are scopul de a ne trezi dorinţa, iar faptul că „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” se datorează în mare măsură lipsei noastre de cunoştinţă sau necredinţei cu privire la  abundenta provizie a Evangheliei. Duhul Sfânt descoperă credinciosului, în toată plinătatea şi varietatea lor, inestimabilele binecuvântări ale răscumpărării, pentru că El „ia din ceea ce este al lui Hristos şi ne descoperă nouă” şi El este trimis ca să „putem cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit”.

 

O descoperire clară a bogăţiilor şi a slavei privilegiilor pe care Hristos le-a câştigat pentru poporul Său oferă imediat o sursă de călăuzire şi încurajare în rugăciune: când sunt aşezate în faţa noastră, în toată varietatea şi lărgimea lor, simţim ce multă nevoie avem de ele, cât de potrivite sunt pentru nevoile noastre reale şi cât de infinit de preţioase şi dezirabile sunt în ele însele. Iertarea, pocăinţa, sfinţenia, o conştiinţă împăcată, viaţa veşnică – când acestea şi alte binecuvântări similare sunt percepute într-un mod clar ca fiind câştigate de Mântuitorul pentru poporul Său şi oferite tuturor fără excepţie în Evanghelie, atunci înţelegem pentru ce să ne rugăm; simţim că avem dreptul şi autorizaţia de a ne ruga pentru ele, oricât de mari şi preţioase ar fi. Necunoaşterea proviziilor pline de har ale Evangheliei, o înţelegere vagă şi neclară a naturii acestor binecuvântări sau a metodei prin care ele sunt dăruite ori a condiţiilor pe baza cărora au fost oferite, sunt o mare piedică în rugăciune; rugăciunea devine liberă şi vie în măsura în care suntem învăţaţi de Duhul să cunoaştem lucrurile care „ne-au fost dăruite de Dumnezeu”. Acestea sunt mari binecuvântări şi când ne rugăm pentru ele s-ar putea să simţim că-i cerem lui Dumnezeu lucruri mari, dar atunci când ştim că sunt ascunse pentru noi în plinătatea care este în Hristos şi că ne sunt din abundenţă oferite în Evanghelie „venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să primim milă şi să găsim har în vreme de necaz”.

 

3.      Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune lucrând în noi asemenea caracter şi dorinţe care să ne facă să căutăm proviziile de har de care avem nevoie cu cereri perseverente, pline de seriozitate şi insistenţă: „Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul Cel Viu. Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”

 

În mod natural nu avem asemenea caracter sau dorinţă. Gândirea carnală, care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este în mod natural împotriva acestor binecuvântări spirituale de care are nevoie. E adevărat, gândirea carnală doreşte scutirea de suferinţă, pedeapsă sau pericol, dar tot ce este spiritual îi este nesuferit; atât de mult cât este posibil pentru o minte neînnoită să fie conştientă (dacă ar fi să presupunem o astfel de situaţie care niciodată nu este realizabilă în experienţa practică) pe de o parte de păcatul, nenorocirea şi pericolul în care se află şi capabilă să perceapă, pe de altă parte, nenumăratele şi variatele binecuvântări  care au fost câştigate şi oferite de Hristos, această gândire, dacă ar fi lăsată să urmeze înclinaţiile ei fără nici o restricţie sau înnoire făcută de harul Duhului, ar refuza să accepte marea mântuire a lui Dumnezeu!

 

Trezirea dorinţei spirituale în inimă este lucrarea Duhului Sfânt şi această dorinţă trebuie păstrată vie prin ajutorul continuu al Duhului: „Ferice de cei ce flămânzesc şi  însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi”. Acest caracter nou şi dorinţă  nouă fac ca rugăciunea să fie naturală, uşoară şi plăcută pentru poporul lui Dumnezeu. La fel cum omul fizic înfometează şi însetează după mâncare sau băutură, în acelaşi fel, omul înnoit flămânzeşte şi însetează după neprihănire. El are o poftă spirituală nouă care în mod natural şi spontan îşi caută hrana spirituală. De aceea toate acele legi şi porunci care sunt o povară şi o robie pentru simplii formalişti, sunt un jug uşor pentru toţi creştinii vii.

 

4.      Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune activând acele haruri spirituale care sunt esenţiale în comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea „cum trebuie” constă în exercitarea acestor haruri: nu este o simplă rostire de cuvinte, nu este nici măcar simpla exprimare a sentimentelor, este un exerciţiu al pocăinţei, al credinţei, al dragostei, al încrederii şi al desfătării în Dumnezeu; pocăinţa este exprimată în mărturisire, credinţa este necesară pentru că cel care vine la Domnul trebuie să creadă că El îi răsplăteşte pe cei care  „Îl caută cu stăruinţă”, dragostea e manifestată atunci când Îl numim „ Ava, Tată”, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, prin încredere ne încredinţăm cauza în mâna Lui iar desfătarea are promisiunea „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Aceste haruri nu sunt doar presupuse sau sugerate în rugăciune, pentru că rugăciunea adevărată constă în exercitarea acestora, iar acolo unde acestea  nu există, nu există nici rugăciune, indiferent de formele practicate şi indiferent de cuvintele folosite. Să ţinem minte că aceste haruri sunt roada Duhului Sfânt, că la început sunt implantate în noi, iar apoi trebuie hrănite prin Duhul şi vei descoperi imediat felul în care Duhul ne ajută în  rugăciune prin simpla activare a acestor afecţiuni ale sufletului care îşi au originea în har. Astfel, El ne dă libertate şi mângâiere în rugăciune: pentru că acolo unde aceste haruri sunt absente, rugăciunea este o simplă formă, când acestea sunt în măsură mică, rugăciunea este rece şi fără vlagă, dar acolo unde ele abundă, rugăciunea este comuniunea sufletului cu Dumnezeu.

 

5.      Duhul ne ajută să practicăm aceste haruri, sprijinindu-ne în neputinţele noastre, când El fie că înlătură ceea ce stânjeneşte rugăciunea, fie ne impulsionează să veghem împotriva lor sau să ne ridicăm deasupra lor.

 

În calea rugăciunii sunt multe obstacole, unele sunt externe şi aparţin de trup sau de lume, iar altele sunt interioare şi vin din starea propriilor noastre inimi. Din ultima categorie aş putea menţiona: ignoranţa, necredinţa, indiferenţa, descurajarea şi altele despre care Duhul nu dă nici o promisiune că îi va scăpa pe vreunul din poporul Său, ci promite că le va da puterea să se opună acestor lucruri şi să le biruiască. Dacă vrem să biruim aceste obstacole care stau în calea rugăciunii trebuie să ne folosim de ajutorul pe care Duhul lui Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie amintindu-ne că acţionează prin mijloace simple şi că harul Lui trebuie căutat ca un fel de datorie.

 

II.         Multe lecţii am putea învăţa din doctrina slujirii Duhului ca „Duh de har şi rugăciune” potrivit atât pentru avertizarea noastră, cât şi pentru călăuzirea şi încurajarea noastră în rugăciune.

 

De aici învăţăm că rugăciunea este un act foarte solemn, un act prin care  noi nu numai că vorbim direct cu Dumnezeu căruia ne adresăm, dar şi Dumnezeu vorbeşte cu noi prin acţiunea Duhului Său în inimile noastre; gândul acesta e menit să ne mustre şi să ne smerească din cauza neglijenţei cu care prea deseori ne-am apropiat de tronul Lui şi să ne avertizeze cu privire la vina şi pericolul de a chema Numele Lui fără a avea sentimentele potrivite de reverenţă şi de teamă sfântă.

 

Învăţăm de asemenea că rugăciunea este o acţiune cu mult peste puterile noastre şi necesită exercitarea harurilor care sunt împărtăşite doar de Duhul lui Dumnezeu; acest gând trebuie să ne direcţioneze privirea către Duhul oricărui har şi să implorăm ajutorul Lui ori de câte ori venim la tronul Său.

 

Învăţăm că Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie totul pentru a fi restaurată părtăşia şi comuniunea noastră cu El: pentru că El nu S-a descoperit doar ca Cel care aude şi răspunde la rugăciunile noastre şi care stă pe un tron de har şi aşteptând să se manifeste plin de har şi nici Hristos nu este descoperit ca Cel care este avocatul şi mijlocitorul nostru, stând la dreapta tronului pregătit să prezinte cererile noastre parfumate cu tămâia propriilor Sale merite, doar ca după ce toate impedimentele externe au fost înlăturate să mai rămână nişte piedici în inimile noastre; de aceea Duhul Sfânt este revelat ca „Duhul harului şi al rugăciunii” „care mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”; în măsura în care acest adevăr preţios ne încurajează să cerem harul Lui pentru a ne ajuta în slăbiciunile noastre, în aceeaşi măsură ar trebui să ne inspire şi nădejdea că ne va răspunde în pace pentru că orice rugăciune care este inspirată de Duhul conţine promisiunea împlinirii sale, cunoscând faptul că „Dumnezeu care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” Deşi, s-ar putea să nu ne găsim cuvintele  atunci când vrem să exprimăm dorinţele noastre înaintea Domnului, acest lucru nu ar trebui să ne descurajeze; dorinţa inimii este rugăciune chiar dacă nu găseşte cuvinte ca să poată fi rostită. Inima lui Moise a vorbit doar atunci când Domnul a spus „De aceea, strigă către Mine” şi Ana când „se ruga în inima ei” buzele i se mişcau, dar vocea nu i se auzea, deşi fără cuvinte, ea şi-a „vărsat inima înaintea Domnului”; dorinţa însăşi de a găsi cuvintele potrivite, poate fi o dovadă a faptului că Duhul „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

 

În timp ce suntem preveniţi, călăuziţi şi încurajaţi de acest adevăr preţios, trebuie să avem în minte în permanenţă faptul că harul Duhului Sfânt trebuie căutat  ca o  datorie a noastră şi că influenţa Lui nu are scopul de a înlocui strădania noastră, ci de a o stimula, căci dacă vrem să biruim obstacolele ce ne stau în cale sau ne stânjenesc  părtăşia cu Dumnezeu trebuie să ne folosim cu seriozitate de ajutorul pe care Duhul ni-l pune la dispoziţie. În cazurile în care rugăciunea este împiedicată sau scurtată dintr-o cauză obiectivă, şi mai ales din pricina unei infirmităţi fizice, cuvintele lui Hristos Însuşi arată că va fi rezonabil şi îngăduitor cu slăbiciunea noastră fizică: în noaptea aceea memorabilă, când era în agonie în grădină şi când sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte şi sudoarea I se transformase în picături mari de sânge care cădeau pe pământ, ucenicii Lui cărora le poruncise să vegheze începeau să adoarmă; El i-a mustrat cu blândeţe: „Ce! Un ceas n-aţi putut veghea?” Apoi i-a îndemnat „Rugaţi-vă ca să un  intraţi în ispită”, cu toate acestea, abia rostise avertismentul, că El Însuşi a şi sugerat scuza lor „duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Există şi alte piedici în calea rugăciunii pentru care nu există nici un fel de îngăduinţă, ci împotriva cărora trebuie să veghem şi să le biruim prin toate mijloacele puse la dispoziţie dacă vrem binecuvântarea  Duhului Sfânt. Slăbiciunile noastre fizice - atunci când îşi au originea în lene sau îngăduinţă prea mare faţă de sine însuşi sau într-un apetit exagerat, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri - sunt motive de smerenie pentru noi atunci când dăunează părtăşiei noastre cu Dumnezeu. În această situaţie ar trebui să veghem în rugăciune, chiar cu post dacă e nevoie,  amintindu-ne cuvintele apostolului „Mă port aspru cu trupul meu şi îl ţin în stăpânire ca după ce am predicat altora să nu fiu eu însumi descalificat.” În acelaşi fel trebuie să ne îndeplinim datoriile zilnice ale vieţii, dar trebuie să veghem şi să ne opunem cu fermitate  grijilor, distracţiilor şi vanităţii lumeşti, care aşa de des fură timpul şi distrug alinarea pe care o primim în rugăciune, dacă vrem să ne bucurăm de comuniunea cu Duhul Sfânt în părtăşia cu Dumnezeu.

 

____________________

 

Despre autor:

 

James Buchanan s-a născut în 1804. A păstorit mai multe biserici înainte de a deveni profesor de apologetică şi ulterior profesor de teologie sistematică la colegiul Bisericii Libere din Edinburg. A fost foarte renumit ca predicator, predica lui fiind marcată de claritate  a gândului şi de o fervoare evanghelică elocventă. Cea mai pragmatică din lucrările teologice ale lui Buchanan este cea din care a fost extras articolul „slujba şi lucrarea Duhului Sfânt” care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1996.

 

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate