
http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/09/08/avem-nevoie-de-ecumenism/
Una din criticile
vehemente aduse miscarii “protestante” si “miscarii evanghelice”
este ca a produs “fracturarea” trupului lui Christos. Oare asa sa
fie?
Privita sub
numirile ei istorice, biserica a fost mai intai “crestina”, apoi
“catolica”, apoi “ortodoxa”, apoi “protestanta” si mai de curand
“evanghelica.” Ce a insemnat aceasta succesiune de numiri?
In primele trei
veacuri, crestinismul s-a aflat in faza sa “expansionista”,
credincios misiunii de a ajunge “pana la marginile pamantului.” Sub
influenta lucrarii apostolilor si inca sub extraordinarul impuls dat
de pogorarea Duhului Sfant, crestinismul a trecut, insangerat si
persecutat, toate granitele civilizatiei de atunci si a devenit o
“forta” demna de luat in seama de cei care faceau calcule politice.
Raspandit prin activitatea milioanelor de anonimi, avansand cu
viteza deplasarilor personale (”per pedes apostolorum”),
crestinismul a fost raspandit de “martori”, care nu de putine ori au
fost gata sa devina “martiri” in confruntarea cu Statul si cu
puternicii zilei.
Luat sub protectia
imperiala de Constantin, acest “crestinism” a devenit “catolic”
(universal, general), ravnind sa-i aduca in sanul Bisericii pe toti
locuitorii pamantului. Pentru realizarea acestui deziderat, Biserica
“catolica” nu a ezitat sa foloseasca forta de constrangere pusa la
dispozitie de alianta cu “imperiul” politic. …
Cand Imperiul
Roman s-a scindat in cele doua ramuri, Apuseana si Rasariteana,
cezarul de la Constantinopol a creiat o Biserica nedependenta de
scaunul papal de la Roma. Adunati in sinoade convocate “la comanda”
de imparatii Bizantului, episcopii au gasit “nod in papura” in
teologia Bisericii Catolice, au “afurisit”-o (excomunicat-o) si s-au
autoproclamat pastratorii “dreptei credinte”. S-a nascut astfel,
dintr-un fel de decret politic, “Biserica Catolica Ortodoxa
Rasariteana.” Antagonismul dintre cele doua ramuri ale bisericii
“catolice” dainuieste si astazi. Nu se poate spune deci ca
“protestantii” au inceput “sfasierea trupului lui Christos.”
Prin Reforma,
Luther n-a urmarit sa formeze o alta biserica, ci doar sa o
reformeze, din interior, pe cea existenta. Biserica Protestanta s-a
nascut doar din reactia violenta a Romei. Ea i-a impins afara pe cei
ce cereau Reforma. Treizeci de ani de razboaie necurmate, uriase
dislocari si migratii umane si milioane de morti dovedesc cu
prisosinta ca “protestantii” s-au nascut doar din “intoleranta”
Romei fata de unii din cei mai spirituali fii ai ei.
Eliberat din
chinga “traditiilor” si “ritualismului” religios, crestinismul a
redescoperit Biblia si a devenit “evanghelic.” Autoritatea
eclesiastica a fost inlocuita cu “autoritatea Scripturii.” S-a
revenit astfel la vremea “crestinismului incipient”, cu biserici
autonome, traind intr-o totala separare de puterea politica.
Odata cu Reforma
au fost declansate energiile spiritului uman independent, tinute in
lanturi de “opresiunea” inchizitiei atata amar de vreme. Scapata de
sub constrangerea Statului pseudocrestin, societatea a produs
miscari de gandire “alternative” crestinismului. Prin renastere si
iluminism s-a instaurat epoca “rationalismului umanist.” El a produs
apoi “materialismul” si, o data cu el, progresul extraordinar al
tuturor indeletnicirilor legate de “materie.” Omenirea s-a
“tehnologizat” si se grabeste sa se “supratehnologizeze.”
Spiritul critic
analist a invadat lumea Bisericii si a produs valuri de
“liberalism”, in care scepticismul general a erodat increderea in
Biblie si in trairile “spirituale.”
Omenirea a trait
pentru o vreme iluzia posibilitatii de a aduce prin “stiinta”, fara
ajutorul lui Dumnezeu, “raiul pe pamant.” Au urmat insa
dezastroasele razboaie mondiale, spulberarea oricaror increderi in
“bunatatea imanenta” a omului si, incet, incet, oamenii au inceput
sa caute iar ajutorul de “dincolo de sfera propriilor lor puteri.”
Astazi, ezitand sa
se reintoarca la “crestinismul istoric” si la obsesivul “stat
crestin” sau “natiune crestina”, oamenii au cautat sa patrunda in
realitatile spirituale individual, pe calea unor religii orientale
exotice sau pe mai “tehnologizata” alternativa a “extraterestrilor.”
In plina epoca moderna, asistam la renasterea “paganismului antic”.
Mai este oare
posibila o “unire” a tuturor bisericilor pentru a reface unitatea
“catolica” dupa care ofteaza unii? Spre un asemenea tel se indreapta
toate miscarile “ecumenice” contemporane. Altii se intreaba insa mai
serios si mai profund: “Ce a mai ramas din dorinta exprimata de
Domnul Isus in Ioan 17, cand a cerut Tatalui ca urmasii Sai sa fie
“una” dupa cum Tatal si Fiul sunt “una”? A fost ascultata aceasta
rugaciune? In caz ca raspunsul este afirmativ (si nu vad cum ar
putea cineva spune ca Tatal nu L-a ascultat pe Domnul Isus!) ce fel
de unitate este caracteristica Bisericii?
Avem la dispozitie
cateva alternative: unitatea organizatoric-institutionala, unitatea
organica, unitatea spirituala, unitatea escatologica. Sa le luam pe
rand:
1. Unitatea organizatorica-institutionala.
Oricat ar parea de neobisnuit, eu cred cu tarie ca Dumnezeu n-a vrut
ca Biserica sa fie “catolica”, un fel de imparatie terestra a
tuturor crestinilor. In spiritul acestei opinii citez continutul
tuturor cartilor Noului Testament. Ele ne vorbesc despre o
convietuire terestra perpetua intre “bine” si “rau”, intre “grau” si
“neghina”, intre fiii lui Dumnezeu si fiii Diavolului, intre fiii
luminii si fiii intunerecului. Ultimul capitol al Apocalipsei
decreteaza profetic:”Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai
departe; cine este intinat, sa se intineze si mai departe; cine este
fara prihana sa traiasca si mai departe fara prihana. Si cine este
sfant, sa se sfinteasca si mai departe!” (Apoc. 22:11).
Intr-o alta
rostire escatologica, trecuta cu vederea de multi, profetul Daniel
proclama:
“Este hotarat ca
razboiul va tinea pana la vremea sfarsitului si impreuna cu el si
pustiirile” (Daniel 9:26).
Dumnezeu nu a
intentionat sa lase pe seama oamenilor “asezarea imparatiei” (”Nu
este treaba voastra sa stiti cand … - Fapte 1:7; “Imparatia Mea nu
este din lumea aceasta” - Ioan 18:36). Parerea mea este ca daca
biserica de astazi ar reusi sa-i adune, prin “ecumenism”, pe toti
crestinii intr-o singura “organizatie”, ea s-ar imbata imediat de
putere si s-ar amesteca iarasi in treburile politice ale societatii.
Doamne, fereste!
Biserica a fost
confundata adesea cu Israelul (vezi numirea de “noul Israel”) si a
incercat sa imbrace zadarnic destinul si prerogativele acestui popor
terestru. Dumnezeu are insa planuri diferite cu Israelul si cu
Biserica. Desi amandoua au roluri principale in economia
“cunostintei mantuitoare despre Dumnezeu”, Israelul si Biserica au
caracteristici si misiuni diferite (de aceea nici nu au putut
actiona “concomitent” in economia divina). Israelul are un destin
terestru, cu o tara aflata intre granite bine precizate, cu o
capitala identificata sub numele de Ierusalim, cu un sistem propriu
de guvernare, cu un sistem de taxare corespunzator, cu dusmani si
aliati politici. Prin contrast, Biserica este compusa din oameni
“din toate neamurile”, cu cetatenie “in ceruri”, in asteptarea unui
Ierusalim ceresc si cu o nadejde nestramutata in stramutarea
extraterestra, pentru a intra in odaia de nunta a Mirelui, Isus
Christos. Caracterul acesta de “intersectie” intre temporal si
etern, intre lumea de acum si lumea viitoare, intre loialitatea fata
de “cezarul” terestru si credinciosia fata de Capul suprem asezat la
dreapta Maririi pe tronul ceresc, face din Biserica o entitate cu o
existenta unica in istoria lumii. “Straini si calatori” pe pamant,
membrii ei sunt destinati, nu sa conduca treburile societatii, ci sa
fie “prigoniti si urati” de oamenii din lume, asemenea
“Invatatorului” lor (Ioan 15:18-27). Nimic nu este mai strain de
invatatura Noului Testament decat ideia unui Stat “crestin” sau a
unei societati mondiale “crestine”. O “unitate” conceputa pe aceste
coordonate a fost o aberatie istorica si o epoca a compromisurilor
si decadentei spirituale.
2. Unitatea organica.
Un organism este compus dintr-un ansamblu de “organe” ce contribuie
fiecare in parte la sanatatea si bunul mers al intregului. Noi
suntem obisnuiti sa vedem relatiile noastre cu Dumnezeu si cu
Christos mai mult in mod individual, adica numai in ce ne priveste
pe noi personal. Exista insa o alta realitate, in care Dumnezeu se
gandeste la noi mai mult in colectiv, ne vede ca pe o unitate
compusa si complexa: trupul lui Christos. Din pacate suntem de multe
ori prea individualisti si prea oportunisti, vrem sa se invarta
totul in jurul nostru si intrebam ingrijorati: “Care este avantajul
nostru?” Insa Dumnezeu ne vede colectiv, El ne vede ca plinatatea
slavita a lui Christos, prin care El va implini odata totul. Este
absolut esential sa putem vedea fiecare aceasta perspectiva a lui
“noi”, a ansamblului in care traiesc organic toti copiii lui
Dumnezeu. Privita din acest punct de vedere, Biserica lui Christos
exista astazi in toate bisericile “locale”, oricare le-ar fi numele
lor denominational. Pentru a intelege mai bine, este instructiv sa
comparam istoria formarii primei creatii cu cea de a doua, cea veche
cu cea noua, spre a arata legatura celei din urma cu “trupul lui
Christos.”
Prima creatie a
inceput prin crearea cerurilor si a pamantului. Ele impreuna
(cerurile si pamantul) au constituit partial marea si intinsa baza
(scena) pe care s-au desfasurat evenimentele ulterioare. Prin
crearea lui Adam si a Evei, Dumnezeu a incheiat prima creatie.
Textul Bibliei ne spune ca, dupa ce a terminat de lucrat “Dumnezeu
S-a odihnit de toata lucrarea Sa” (Gen. 2:3).
Cea de a doua
creatie nu incepe cu ceruri noi si cu un pamant nou. Acestea nu mai
constituie baza pentru urmatoarele evenimente ale creatiei. Mai bine
zis, creatia noua incepe in ordinea inversa. Ea incepe cu Omul Isus
Christos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Om, Omul din cer si
ultimul Adam (1 Cor. 15:45,47). El este piatra din capul unghiului
aleasa pentru creatia cea noua (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). In El se
continua noua creatie. Pentru inceput se spune: ” … daca este cineva
in Christos, este o faptura noua” (2 Cor. 5:17). Orice om care Ii
apartine lui Christos, devine o creatie (”zidire” - ctisis) noua.
Aceasta isi gaseste deci prima ei forma in “trupul spiritual al lui
Christos”, in Biserica, intr-un Om nou (Efes. 2:15). Apoi, ea se
extinde in toata natura inconjuratoare, care asteapta cu o dorinta
infocata descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Aceasta
creatie se va incheia prin realizarea unui cer nou si a unui pamant
nou. Dupa aceea, Dumnezeu se va odihni iarasi, de data aceasta
“impreuna cu oamenii.”

In desenul de mai
sus, vedem cele doua triunghiuri asezate unul peste celalalt. Pe
partea mai lata a triunghiului de jos avem baza extinsa a cerurilor
si a pamantului primei creatii. Partea lata a triunghiului de sus ne
prezinta extinderea noului cer si a pamantului nou din creatia cea
noua. Punctul central si de contact al celor doua triunghiuri este
Christos, intrupat in chipul celui dintai Adam. Imaginea ne prezinta
o dezvoltare diametral opusa si confluenta a celor doua creatii,
veche si noua, care se intalnesc “in Christos.” Cea veche culmineaza
prin crearea lui Adam, cea noua incepe cu Christos, ultimul Adam. La
formarea creatiei noi, “trupul lui Christos” va fi Organismul
ceresc-pamantesc, care, respins de creatia veche, o va zgudui din
temelii si va deveni “unealta” oricarei innoiri, conform lui Apoc.
2:15: “Iata ca Eu fac toate lucrurile noi!” (Fritz Binde,
Desavarsirea trupului lui Christos).
Unitatea organica
este o realitate spirituala nevazuta, restransa la “Biserica
adevarata” care va fi Mireasa Mielului. In planul “crestinismului
social” vizibil insa, ezitam sa spunem ca biserica are o unitate
organica deoarece intre diferitele biserici denominationale nu
exista prea multe forme de colaborare sau intr-ajutorare reciproca.
3. Unitatea spirituala.
Este evident ca, destinati sa traiasca “in lume”, fara a fi insa
“din lume”, raspanditi printre toate natiunile pamantului, crestinii
vorbesc despre o unitate la nivelul unei trairi mai adanci decat
trairea sociala, unitatea spirituala. Ea este conditia si
circumstanta in care putem vorbi si despre unitatea “vizibila” a
bisericii locale.Aceasta unitate este exprimata in Noul Testament
prin expresia: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi
ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un
singur Domn, o singura credinta, un singur botez” (Efes. 4:4-5).
Unitatea Bisericii
este ilustrata in multe feluri: ca aceea existenta intre un sot si o
sotie, ca aceea prezenta intre pietrele unei cladiri “duhovnicesti”,
ca aceea dintre mladite si vita de vie. Este vorba de o unitate
“functionala” in planul existentei spirituale.
Apostolul Pavel
vede unitatea externa manifestata in biserica locala ca o urmare
fireasca a unirii pe care fiecare crestin o are cu Christos. El vede
aceasta unitate, nu ca pe ceva de dorit sau de realizat, ci ca pe
ceva deja in existenta, ce trebuie primit prin credinta si pastrat
printr-o viata de ascultare:
“Va sfatuiesc dar
eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic
de chemarea pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blandetea, cu
indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si
cautati SA PASTRATI unirea Duhului, prin legatura pacii” (Efes.
4:1-3).
Biserica traieste
in aceasta unitate “a Spiritului” despre care apostolul Pavel
vorbeste atat de frumos in 1 Corinteni 12.
4. Unitatea escatologica.
Chiar si cel mai inflacarat sustinator al Bisericii trebuie sa
recunoasca faptul ca Biserica crestina, asa cum am urmarit-o de-a
lungul secolelor si asa cum se manifesta ea astazi, nu reprezinta un
exemplu ideal de “unitate.” Nici macar biserica locala, restransa in
perimetrul aceleaisi experiente sociale si avantajata de atatea
lucruri comune pe care le au membrii ei, nu poate fi o pilda de
“desavarsita unitate”, ca aceea despre care vorbea Domnul Isus in
capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan:”Eu le-am dat slava, pe care
Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una in noi, cum si noi suntem
una. Eu in ei si Tu in Mine; pentru ca ei sa fie in chip desavarsit
una.”
Cand a rostit
aceste cuvinte, Domnul Isus era inca pe pamant si-I cerea Tatalui sa
fie dus in slava: “Wi acum, Tata, proslaveste-Ma la Tine insuti cu
slava, pe care o aveam la Tine, inainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).
Conceptul de
unitate a Bisericii trebuie legat de aceasta asteptare escatologica
a clipei in care toate nedesavarsirile vor fi imbracate in slava
viitoare. Toti aceia care sunt acuma una cu Christos, Mirele lor,
vor fi una in mireasa care va intra cu El in odaia de nunta.
“Pentru ca noi
suntem madulare din madularele Lui, carne din carnea Lui si os din
oasele Lui. De aceea “va lasa omul pe tatal sa si pe mama-sa si se
va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup.” Taina
aceasta este mare - vorbesc despre Christos si despre Biserica” (Efes.
5:30-32).
Dincolo de multele
si dureroasele conflicte care exista in bisericile crestine de
astazi, “unitatea aceasta escatologica” poate fi gustata oriunde se
intalnesc credinciosi maturi si plini de spiritualitate:
“Si El a dat pe
unii apostoli; pe altii prooroci … pentru desavarsirea sfintilor, …
, pentru zidirea trupului lui Christos, pana vom ajunge toti la
UNIREA credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de
om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos; ca sa nu mai
fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de
invatatura, prin viclenia oamenilor si prin siretenia lor in
mijloacele de amagire, ci credinciosi adevarului, in dragoste, sa
crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul,
Christos” (Efes. 4:11-15).
O astfel de traire
spirituala a unitatii crestine poate fi gustata de fiecare crestin,
indiferent de numirea bisericii lui locale. Ea trece peste orice
bariere temporare ale denominatiilor din crestinismul actual.
Era “post-crestina”?
Cei din Europa
anilor 1950 s-au grabit sa proclame intrarea societatii contemporane
intr-o epoca “post crestina.” Pentru nereusita revenire la
“pre-crestinism” din timpul “renasterii”, paradoxal, oamenii au dat
vina tot pe biserica. Nedorind sa se intoarca la realitatile Evului
Mediu, oamenii din societatea moderna stau in cumpana. Ce-i de facut?
Ce a mai ramas neexplorat si neexperimentat?
In vidul ideologic
produs de atatea deziluzii, oamenii au inceput sa creada in
bazaconii “extraterestre”, in solutii de unificare spirituala cu
universul propuse de religiile orientale si in alternative inca
neexplorate.
In plin veac al
revolutiilor tehnologice, traim, paradoxal, o intoarcere la
fundamentalismul religios al islamului si al altor religii. Ele
refuza progresul steril adus de “civilizatiile crestine.” In Anglia
moderna, scade numarul bisericilor, dar creste numarul moscheilor!
Intram oare cu
adevarat intr-o civilizatie “post crestina”? Cuvintele acestei
intrebari par un ecou al unei intrebari retorice pusa de Domnul
Isus: “Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?”
(Luca 18:8).
Nadejdea si
optimismul nostru pentru viitorul crestinismului nu se sprijina nici
pe “realizarile” crestine din istorie si nici pe “calitatea”
liderilor crestini de astazi. Certitudinea ca acest crestinism va
dainui pana la sfarsit, oferind pana la capat o usa de mantuire si
de iesire de sub mania lui Dumnezeu se reazama pe considerente mult
mai stabile.
(fragment din
“Identitate crestina in istorie” - de D.B. tiparita la Multimedia,
Arad)
sus

A cui este binecuvantarea?
(Rom.12:14b; 1Pe.3:9)
1. Între soţ şi
soţie
Când doi oameni se îndrăgostesc,
trăiesc unul pentru altul. Ei caută moduri în care să facă pe
celălalt să se simtă bine, să fie binecuvântat. Ei sunt (1Co.13:4-8):
îndelung răbdători, plini de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu
se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul
lor, nu se mânie, nu se gândesc la rău, nu se bucură de nelegiuire
ci de adevăr, acoperă totul (iartă), cred totul, nădăjduiesc totul,
suferă totul.
Ştiu pe cineva care era peste măsură
(cum se zice) de îndrăgostit. Nu vedea altceva, nu mai visa altceva,
nu mai gândea la altceva. Totul era numai soare şi senin, totul era
frumos şi la superlativ. Chiar ajunsese să se teamă că păcătuieşte
iubind cu atâta dedicare (cf. Mat.10:37).
Ca orice lucru bun, dragostea este de
la Dumnezeu, chiar în omul pierdut. Dar, ca
orice lucru bun, dragostea nu va fi lăsată să „trăiască” – adică ea
este ţinta atacurilor celui rău şi
omul, fără să‑şi dea seama slăbeşte în dragostea lui,
i se stinge focul. Vine vremea când omul nu mai este îndelung
răbdător, nu mai este plin de bunătate, nu mai vrea să sufere totul,
nu mai vrea să nădăjduiască, să creadă şi să ierte totul -
Mat.24:12.
Am văzut peste timp „porumbeii” aceia
despre care v‑am spus mai sus… S‑a mai schimbat ceva… Binecuvântarea
acum nu mai era dată celuilalt, ci cerută de la celălalt! Acum nu
mai există întrebarea aceea cu privire la Mat.10:37 – ba unii chiar
spun cu emfază: „Eu iubesc pe Domnul Isus chiar mai mult ca pe cei
din casa mea!” Te cred, te cred, eşti plin de dragoste… de sine! …şi
religios pe deasupra!!
Este rău să spui unora care se iubesc
şi se bucură unul de altul: „Lasă c‑o să vă treacă…” Este
descurajator, chiar dacă asta este experienţa celor mai mulţi.
Dumnezeu nu a rânduit ca dragostea noastră
să se răcească ci ca ea să crească –
Fil.1:9; 1Tes.3:12; 2Tes.1:3.
De aceea
este mai bine să‑i faci atenţi pe
cei ce se iubesc la faptul că dragostea lor trebuie să crească.
Iar pentru cei care au
alunecat, soluţia este:
Ap.2:4,5.
2. Între părinţi
şi copii
Pentru a fi pe placul Domnului, în
relaţia cu soţia, trebuie să lupt împotriva
poftelor egoiste ale trupului meu. În relaţia cu copiii,
trebuie să lupt împotriva sentimentelor
mele fireşti, născute din gândirea mea lumească.
Când greşim în relaţia cu soţul /
soţia, ne dăm seama mai uşor: ori pentru că ne pierdem pacea sau
bucuria, ori pentru că el / ea ne atrage atenţia, ori pentru că ne
sunt împiedicate rugăciunile.
Dar când greşim în
felul cum ne purtăm cu copiii, de multe ori nu ne dăm seama.
Motivele pot fi mai multe: nu cunoaştem adevărul, copiii nu ştiu să
ceară ce este bun, nu suntem sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt,
etc. (Paradox: De unde ştiu atunci că greşim ca părinţi, dacă
nu ne dăm seama? Testul cel mai la îndemână este să întrebăm un
creştin de lângă noi – unul care cunoaşte pe Domnul, bineînţeles.
Alţii văd mai bine ca
noi, greşelile care le facem în purtarea noastră cu copiii noştri.)
Atunci când noi nu respectăm Cuvântul Domnului cu privire la copiii
noştri, ei nu sunt binecuvântaţi prin noi. Ei nu au
binecuvântarea.
Greşeli care le putem face sunt
multe. Acum amintesc doar de:
· indulgenţă
ne-biblică –
Pr.13:24; 22:15; 23:13,14; 29:15
· asprime
ne-biblică –
Pr.19:18b; Col.3:21; Ef.6:4
3. Ambele
relaţii trebuie să fie corecte
Dacă una din aceste relaţii nu merge
bine, şi cealaltă va avea de suferit:
· doi părinţi certaţi nu se vor purta
bine cu copiii
· când nu este bine între părinţi şi
copii, nici între soţi nu este soare
Provocarea mea prin acest mesaj este:
Să renunţăm la a mai pretinde să fim binecuvântaţi de
celălalt, şi să căutăm să‑l binecuvântăm noi pe el.
Rom.12:14b;
1Pe.3:9
Dacă noi nu
binecuvântăm, atunci blestemăm, dar nu la aceasta am fost chemaţi…
sus
