Analiza termenului frica de Domnul

de Iosif Ton

Gândirea greacă şi gândirea ebraică

Grecia antică era dominată de credinţa în sute de zei şi de zeiţe. Pentru greci, toate evenimentele din natură şi din propria lor viaţă erau determinate de unul sau de altul dintre zeii aceştia, sau zeiţele acestea.

În mediul acesta saturat de zeităţi, pe la anul 600 înainte de Cristos, a trăit filozoful grec Tales din Milet (în provincia Ionia, în vestul Turciei de astăzi). Tales a fost primul om grec care a negat existenţa zeilor. El a căutat să le explice grecilor că tot ce există a apărut  de la sine, din forţa naturii înseşi. Această credinţă în forţa naturii de a produce tot ce există a fost dezvoltată apoi de alţi filozofi greci, ca Anaximander, şi a fost formulată pe larg de faimosul om de ştiinţă grec Aristotel, care a trăit pe la anul 350 înainte de Cristos.
Toţi aceşti filozofi l-au plasat pe om între animale. Formula dată de Aristotel a fost că omul este un animal raţional.

Omul de stat atenian, Pericle, a formulat astfel poziţia omului din Atena:
„Fiecare dintre cetăţenii noştri, în toate aspectele multiple ale vieţii, este capabil să se dovedească a fi domnul şi stăpânul de drept al propriei sale persoane şi, mai mult, să facă lucrul acesta cu graţie excepţională şi cu îndemânare excepţională.”

În inima tuturor preocupărilor omului atenian era plăcerea personală şi strădania de a avea „o viaţă bună.” Un alt filozof grec, pe nume Protagoras, a formulat dictonul celebru care rezumă întreaga filozofie greacă despre om: „Omul este măsura tuturor lucrurilor.”

Gândirea ebraică este radical diferită de gândirea greacă. În primul rând, gândirea ebraică se bazează nu pe ceea ce gândeşte sau inventează omul, ci se bazează pe actul prin care Iehova, Unicul Dumnezeu existent, S-a revelat pe Sine prin Moise la Sinai. Pentru evreu, toată cunoaşterea lumii, a omului şi a vieţii vine din ceea ce ne spune Iehova. Iată datele de bază ale concepţiei despre lume şi viaţă case se deduc din revelaţia lui Dumnezeu:

Omul este creat de Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Omul este superior animalelor prin faptul că Dumnezeu i-a dat suflare de viaţă din Sine şi prin faptul că Dumnezeu l-a pus să stăpânească peste restul creaţiei. Dumnezeu are un plan cosmic cu omul. Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa lui şi să trăiască după poruncile pe care i le-a dat Dumnezeu. După această concepţie, cea mai mare tragedie a omului a venit din alegerea primei perechi de oameni de a nu-L asculta pe Dumnezeu, ci de a-şi ghida viaţa după propriile lor idei şi dorinţe.

În gândirea ebraică, sau mai exact, în gândirea biblică, cel mai mare bun al omului este subordonarea faţă de Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu, iar cel mai mare rău este neascultarea de Dumnezeu şi separarea de Dumnezeu. Să ne uităm cu atenţie la această afirmaţie a înţeleptului Solomon:
„Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” (Elesiastul 11:9).

În tinereţea mea, citeam acest verset şi credeam că el este un sfat bun. Ce poate fi mai bine decât să te bucuri, să fii cu inima veselă şi, mai ales, să umbli pe căile pe care ţi le alegi tu, adică să faci ce-ţi place ţie!                      

Avertismentul referitor la judecata lui Dumnezeu mă gândeam că înseamnă să nu faci abuzuri în libertatea în care îţi trăieşti viaţa. Altfel, fii liber să trăieşti cum îţi place ţie!
Studiind mai de aproape gândirea ebraică, am ajuns să văd cât de greşită era interpretarea pe care o dădeam eu acestui text!

În primul rând, în capitolul următor, Solomon ne dă  principiul de gândire biblică, care este exact opusul trăirii cum te taie pe tine capul: „Să ascultăm încheierea (suma, esenţa) tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om” (Eclesiastul 12:13).

În 11:9, Solomon ne dă gândirea unui tânăr independent, care nu vrea să aibă nici un stăpân, ci să-şi formuleze el însuşi pentru ce să trăiască în viaţă şi cum să-şi trăiască viaţa. Esenţa acestei gândiri este în cuvintele:
 umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi.

Observaţi contrastul cu 12:13:
Teme-te de Dumnezeu şi ascultă de poruncile Lui.

În 11:9, Solomon adaugă că Dumnezeu îl cheamă pe tânăr la judecată „pentru toate acestea”, adică pentru felul de trai bazat pe ceea ce-ţi spune propria inimă şi bazat pe plăcerea ochilor tăi!

Când Dumnezeu te cheamă la judecată înseamnă că ai făcut deja ceva care îţi aduce condamnarea lui Dumnezeu. Încă odată, la ce se referă „toate acestea”? Răspunsul este că „toate acestea” se referă la „umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi.” Cu alte cuvinte, indiferent ce „căi” vei alege, faptul că ai decis să-ţi alegi tu însuţi căile, adică să ţii cont numai de ce-ţi place ţie, este actul care îţi atrage judecata şi condamnarea lui Dumnezeu.
Alternativa era: Teme-te de Dumnezeu şi ascultă poruncile Lui.

Atunci când îţi alegi tu însuţi felul de a fi şi felul de a trăi, prin însuşi actul acestei alegeri tu te-ai revoltat împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi te-ai declarat independent de Dumnezeu. Aceasta este crima de les majestate, de revoltă împotriva Regelui regilor!

Faptul că am ajuns la interpretarea cea bună a finalului cărţii Eclesiastul ni-l arată tot Solomon, în cartea Proverbe.    

În introducere la la  Proverbe , Solomon ne spune că a scris această carte cu mai multe scopuri, dar scopul principal este pus chiar la început:
„pentru cunoaşterea înţelepciunii” (Prov. 1:2).

În cursul cărţii, el explică apoi că „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Prov. 9:10).

„Începutul” aici are un înţeles mai larg decât „punctul de plecare.” Ceea ce vrea Solomon să spună este că baza înţelepciunii, principiul de temelie al înţelepciunii şi chiar şi conţinutul esenţial al înţelepciunii este „frica de Domnul.”

Adresându-se tot tinerilor, el le dă aceste principii fundamentale de viaţă:
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta,
şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!
Recunoaşte-L în toate căile tale,
şi El îţi va netezi cărările.
Nu te socoti singur înţelept;
teme-te de Domnul şi abate-te de la rău” (Proverbe 3:5-7).

Ce vrea să spună Solomon prin „frica” sau „teama” de Dumnezeu? Conceptul acesta este central în întreaga gândire biblică şi de aceea trebuie să căutăm să-i prindem corect înţelesul.

Există o relatare în a doua carte a Împăraţilor, în capitolul 17, care ne ajută cel mai mult să înţelegem ce este frica sau teama  de Dumnezeu. În acest text ni se spune că atunci când Asiria a cucerit statul Israel (cele zece seminţii din nord, cu capitala Samaria), evreii din această ţară au fost deportaţi „departe de ţara lor în Asiria” (2 Împăraţi 17:24). În locul lor au fost aduse populaţii păgâne din mai multe părţi ale imperiului asirian. Ţara a fost colonizată cu aceştia, dar la scurtă vreme după stabilirea aici a acestor colonişti au apărut o mulţime de lei care îi omorau pe oameni. Împăratul Asiriei a fost informat despre fenomenul acesta şi consilierii lui i-au dat o explicaţie şi i-au sugerat o soluţie.

Ei i-au spus împăratului că populaţiile care au colonizat ţara „nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării” (v.26) şi, din cauza aceasta, Dumnezeul acesta a trimis leii ca să-i atace pe aceşti străini. Soluţia? Să se găsească un preot evreu care să fie trimis la aceste populaţii „să le înveţe felul în care să slujească Dumnezeului ţării” (v.27).

Un principiu stilistic al naratorului evreu este să nu repete mereu aceleaşi cuvinte, ci să reformuleze ideea şi să o exprime prin alte cuvinte. Prin urmare, naratorul ne-a spus că preotul trimis acolo trebuia să înveţe aceste populaţii „felul în care să slujească Dumnezeului ţării.” Acum naratorul ne spune că preotul a venit şi a făcut exact acest lucru, dar iată cum reformulează el ce a făcut preotul: el a venit „şi le-a învăţat cum să se teamă de Domnul” (v.28).

Apoi naratorul ne spune că aceste populaţii şi-au păstrat închinarea la zeii lor, dar acum se închinau şi lui Iehova (v.29-34). Dar, spune în continuare naratorul, Iehova cere ca oamenii să I se închine numai Lui. El scrie că Iehova a făcut acest legământ cu Israel:
„Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe.
Ci să vă temeţi de Domnul… înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-i aduceţi jertfe.

Să păziţi şi să împliniţi totdeauna învăţăturile, rânduielile, legea şi poruncile pe care vi le-a scris El şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei” (v.35(b), 36 şi 37).

În ciuda acestei cerinţe de exclusivitate, naratorul încheie scriind că populaţiile acestea „se temeau de Domnul şi slujeau şi chipurilor lor cioplite” (v.41).

Să ne uităm acum mai atent la explicaţiile pe care ni le dă naratorul şi să observăm alternanţele din limbajul lui. Când Dumnezeu le-a spus israeliţilor:
„să nu vă temeţi de alţi dumnezei”,
el adaugă că acest lucru înseamnă:
„să nu vă închinaţi înaintea lor,
să nu le slujiţi şi
să nu le aduceţi jertfe” (v.35).

Iar când Dumnezeu le cere:
„Să vă temeţi de Domnul”
el adaugă că acest lucru înseamnă:
„înaintea Lui să vă închinaţi,
Lui să-I aduceţi jertfe,
să păziţi şi să împliniţi întotdeauna învăţăturile, rânduielile, legile şi poruncile pe care vi le-a scris El, şi
să nu vă temeţi de alţi dumnezei” (v.36-37).

Aici avem de fapt o definire a ceea ce înţelege evreul prin frica sau teama de un anumit dumnezeu şi ce înţelege el prin frica sau teama de Iehova (Domnul).

Să observăm cât de larg este conţinutul termenului „frica sau teama” de divinitate: practic, întreaga religie a acestui dumnezeu (sau Dumnezeu) este cuprinsă în cuvântul „frica” sau „teama”. Cineva a remarcat faptul că evreii nu aveau un cuvânt pentru „religie”. Din textul acesta putem deduce că pentru evrei „teama de un Dumnezeu” însemna toată religia acelui Dumnezeu. În cazul acesta, „frica de Domnul” este întreaga religie a lui Iehova!

Aşa dar, „frica de Domnul” înseamnă să-L recunoşti pe Iehova ca Dumnezeul tău, să recunoşti că El este unicul Dumnezeu existent, adevărat, să I te închini Lui, să-I slujeşti lui, să asculţi de învăţăturile şi de poruncile Lui, adică să fii felul de om pe care  ţi-l descrie El!

Iarăşi cu alte cuvinte, „frica de Domnul” înseamnă să accepţi ca Iehova să-ţi fie Autoritatea ta Supremă şi să trăieşti aşa cum îţi cere acest Stăpân Absolut al tău!

Să ne întoarcem acum la gândirea greacă. Aici omul îşi este propriul lui stăpân. El este măsura tuturor lucrurilor. El este independent. El se călăuzeşte numai după dorinţele şi plăcerile sale. Atunci este normal să auzim de la Socrate că singurul lucru necesar este: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Aceasta înseamnă: Cunoaşte-şi dorinţele, aspiraţiile, pasiunile şi împlineşte-ţi-le!

Spre deosebire de aceasta, gândirea biblică spune: Cunoaşte-L pe Dumnezeu! Cunoaşte planurile Lui pentru tine şi încadrează-te în ele. Atunci îţi împlineşti cu adevărat destinul!

Trebuie să înţelegem deci că atunci când Solomon îi spune tânărului că dacă trăieşte după principiul „umblă după căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi”, el se referea la gândirea păgână, chiar dacă el a trăit cu patru sute de ani înainte de Tales din Milet şi cu 650 de ani înainte de Aristotel. De fapt, prin aceste cuvinte el descrie gândirea satanică, formulată prima dată pentru Adam şi Eva în grădina Eden!

Prin urmare, „frica de Domnul” înseamnă să decizi în tine că nu mergi pe calea pe care ţi-o alegi tu însuţi, ci decizi să-L faci pe Dumnezeul Bibliei Suveranul tău şi decizi să trăieşti sub autoritatea Lui şi după poruncile Lui. Aceasta este începutul înţelepciunii şi aceasta este adevărata înţelepciune!

Înţelepciunea este trăsătura fundamentală a unei minţi care L-a întronat pe Dumnezeu deasupra sa, a unei gândiri care în fiecare situaţie sau împrejurare se referă la Dumnezeu, întrebându-se nu „Ce-mi place mie în această situaţie?”, ci „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine în această situaţie?”!

Lucrul acesta se poate vedea limpede din instrucţiunile date de Solomon unui tânăr în textul deja citat din Proverbe 3:3-7. Să le vedem în opoziţie cu gândirea greacă.

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta
Şi nu te bizui pe înţelepciunea ta.”

Gândirea greacă spune: Mintea ta, raţiunea ta, puterea ta de a discerne şi de a decide îţi este suficientă. Nu ai nevoie de Dumnezeu. De fapt, nu ştii dacă El te va ajuta sau nu. Judecă tu, decide tu şi vei vedea că înţelepciunea ta te va duce pe calea plăcută inimii tale!

Gândirea biblică te învaţă să-L pui pe Dumnezeu înainte, să cauţi voia Lui pentru tine şi să te încrezi în El, deoarece El ştie mai bine decât tine ce este bine pentru propria ta viaţă!

„Recunoaşte-L în toate căile tale
Şi El îţi va netezi cărările.”

Primul rând poate fi interpretat în două feluri. Primul este să te obişnuieşti să-L vezi prezent în toate evenimentele care vin în viaţa ta. Să-I vezi mâna Lui la lucru în toate. Să vezi cum toate cooperează ca să se împlinească planurile Lui bune pentru tine. Al doilea este să te obişnuieşti ca în toate situaţiile care apar să-ţi îndrepţi fulgerător gândul spre Dumnezeu şi să-L întrebi cum vrea El să reacţionezi, să-L întrebi care este voia Lui pentru tine în situaţia aceea. Aceste două feluri de interpretare nu trebuie să le vezi ca alternative, ci ca fiind complementare. Căci dacă Îl vezi pe El în toate şi Îl aduci pe El în toate, ai să vezi cum El îţi va călăuzi paşii şi îţi va netezi cărările.

„Nu te socoti singur înţelept,
Teme-te de Domnul şi
Abate-te de la rău.”

Gândeşte-te că mintea ta autonomă înseamnă nu înţelepciune, ci nebunie. Adevărata înţelepciune este numai aceea care îţi vine de la Dumnezeu. A te teme de Dumnezeu înseamnă a-ţi îndrepta mintea spre El, a te supune Lui, a cere înţelepciunea Lui şi a trăi după poruncile Lui. Acestea sunt începutul înţelepciunii, baza înţelepciunii, şi conţinutul înţelepciunii.

De la gândirea greacă ce-ţi spune că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, până la gândirea biblică ce-ţi spune să devii „om cu frica lui Dumnezeu”, adică omul care îşi supune gândirea autorităţii lui Dumnezeu, este o cale cât de la pământ până la cer.

În încheierea acestui capitol, să ne amintim din nou de afirmaţia lui Pericle:

"Fiecare dintre cetăţenii noştri, în toate aspectele multiple ale vieţii, este capabil să se dovedească a fi domnul şi stăpânul de drept al propriei sale persoane şi, mai mult, să facă lucrul acesta cu graţie excepţională şi cu îndemânare excepţională.”

Aceasta este una dintre cele mai expresive definiţii a ceea ce lumea numeşte „individualism” şi a ceea ce noi trebuie să numim „egoism.” Formula lui Protagoras, „omul este măsura tuturor lucrurilor” este o exprimare prin alte cuvinte a egoismului uman.

În epoca modernă, poetul american  William Ernest Henley (1849-1903)  a formulat gândirea independentă, individualistă, în poezia celebră Invinctus (Cel neînvins):


Out of the night that covers me,
  Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
  For my unconquerable soul.
 
In the fell clutch of circumstance
  I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
  My head is bloody, but unbowed.
 
Beyond this place of wrath and tears
  Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
  Finds, and shall find, me unafraid.
 
It matters not how strait the gate,
  How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
  I am the captain of my soul.


(Tehnoredactată)
Iată o traducere în proză a acestor versuri:

Din noaptea care mă acopere,
Neagră ca Abisul de la pol la pol,
Mulţumesc oricăror zei care ar putea să existe
Pentru sufletul meu de necucerit.

În cătuşele împrejurărilor în care am fost prins
N-am scâncit şi nu m-am plans
Sub loviturile întâmplării oarbe
Capul mi-e însângerat, dar ne-aplecat.

Dincolo de acest loc de mânie şi de lacrimi
Mijeşte oroarea Tenebrelor
Şi totuşi ameninţarea viitorului
Mă găseşte, şi mă va găsi, neînfricat.

Nu contează cât de strâmtă este poarta,
Nici cât de încărcat de pedeapsă este sulul soartei,
Eu sunt stăpânul soartei mele,
Eu sunt Căpitanul sufletului meu.

Ceva mai aproape de timpul nostrum, cântăreţul Frank Sinatra, om cu aceeaşi substanţă şi gândire ca Henley, a scris şi înregistrat în 1968 acest cântec:

And now, the end is here
And so I face the final curtain
My friend, I'll say it clear
I'll state my case, of which I'm certain
I've lived a life that's full
I traveled each and ev'ry highway
And more, much more than this, I did it my way

Iată iarăşi o traducere în proză:

Şi acum, iată sfârşitul
Pentru mine cade cortina finală
Prietene, o spun curat
Voi spune ce-am fost şi pe ce sunt sigur
Am trăit o viaţă plină
Am călătorit pe toate căile
Şi mai mult, mult mai mult decât orice, am făcut-o cum am vrut eu.

Aşa dar, gândirea greacă este încă este cu noi. De fapt, ea este gândirea predominantă a lumii în care trăim. Atât Henley cât şi Sinatra pozează ca oameni care au curajul să fie independenţi. Acesta însă nu-i curaj, deoarece marea majoritate a oamenilor din lumea în care trăim gândesc şi trăiesc aşa.  Nu se cere curaj să fii ca marea turmă.

Adevăratul curaj este să mergi pe calea gândirii biblice, deoarece aceasta înseamnă să intri pe poarta strâmtă şi să mergi pe calea îngustă, pe care sunt puţini , iar cei care îndrăznesc să meargă pe ea par ciudaţi şi sunt dispreţuiţi şi sunt urâţi dee marea turmă.

Gândirea greacă, care este gândirea predominantă a lumii de astăzi, are ca element fundamental independenţa de Dumnezeu.

Gândirea biblică, pe care trebuie să ne-o formăm noi, are ca element fundamental căutarea voii lui Dumnezeu, subordonarea faţă de Dumnezeu şi trăirea după voia lui Dumnezeu. Aceasta este frica de Domnul.