O A DOUA
PRIVIRE LA ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA
Acum există două tabere distincte în Adventism. Despărţirea a
devenit evidentă la sfârşitul anilor 1970 când păstori mai în vârstă
au început să pună sub semnul întrebării profeta lor, Ellen G. White.
Ei au început să pună sub semnul întrebării doctrinele ei ciudate
care nu putea să fie sprijinite în întregime de Scripturi. Mulţi au
fost dezamăgiţi de descoperirea plagiatului ei, care era foarte vast
şi a fost documentat în cartea „Minciuna White” de un fost pastor al
Adventiştilor de ziua a şaptea, Walter Rea.
Sute de pastori care au pus-o sub semnul întrebării pe Ellen White
ca şi autoritate absolută şi au descoperit muşamalizarea White
Estate, s-au găsit a fi pe dinafară, încă încercând să aducă reforma
din acea poziţie dezavantajată. S-au format repede două tabere, cei
loiali lui Ellen White şi cei care erau determinaţi să fie loiali
Bibliei mai presus de orice.
Cei loiali lui Ellen White au publicat astfel de afirmaţii ca cele
conţinute în Revista „Misiunea” din octombrie 1981. Ron Graybill,
care era atunci secretarul asistent al lui Ellen G. White Estate, a
făcut această afirmaţie la pagina 8:
„Noi credem că revelaţia şi inspiraţia Bibliei şi a scrierilor lui
Ellen White au o calitate egală. Supravegherea Duhului Sfânt a fost
la fel de atentă într-un caz ca şi în celălalt”. Sfârşitul
citatului.
Totuşi, Graybill a continuat să afirme că ... „în chestiuni de
doctrină îndrăznim să nu o folosim pe Ellen White ca şi arbitru
final”. Mai târziu cu câţiva ani, el a demisionat din poziţia sa.
Biserica Adventistă de ziua a şaptea a „simţit căldura”, şi a format
consilii care să cerceteze doctrinele ciudate ale lui Ellen White.
Ei au petrecut luni în discuţie, au publicat ziare nesfârşite, dar
nu au corectat punctele de vedere ale lui Ellen White. De aceea, de
vreme ce a trecut o perioadă suficientă pentru ca aceste chestiuni
să fie corectate de biserică, trebuie să privim din nou la Adventism
aşa cum este el azi şi să decidem, este Creştin sau este un Cult?
UNELE DIN DOCTRINELE ADVENTIŞTILOR DE ZIUA A ŞAPTEA SUNT ORTODOXE
Să începem spunând că Adventiştii de ziua a şaptea sunt ortodocşi
într-un număr de doctrine. Fiecare persoană botezată la Adventiştii
de ziua a şaptea primeşte un „Certificat de profesiune a credinţei”.
Fiecare persoană care este botezată trebuie să semneze o afirmaţie
de treisprezece puncte intitulată „Angajamentul meu”. Citind primele
cinci puncte, documentul apare a fi perfect, fundamental, creştin.
Totuşi, la punctul şase găsim apariţia devierilor. Punctul şase
spune: „Accept faptul că cele Zece Porunci sunt încă obligatorii
pentru creştini şi scopul meu este ca prin puterea lui Hristos care
locuieşte în mine, să ţin această lege, inclusiv cea de-a patra
poruncă, care cere datina celei de-a şaptea zi ca şi Sabat al
Domnului.” Punctul opt îl face pe convertit să creadă „că darul
profeţiei este un semn de identificare a bisericii rămăşită”.
Punctul treisprezece identifică Biserica Adventistă de ziua a şaptea
ca „biserica rămăşită a Profeţiei Bibliei.”
Aceste doctrine sunt învăţăturile lui Ellen G. White. În timp ce
convertitul urmăreşte broşura sa de botez, sub titlul „Credinţe
fundamentale ale Adventiştilor de ziua a şaptea”, ciudăţeniile
Adventismul devin evidente. Sub al şaptesprezecelea titlu, „Darul
profeţiei”, găsim această afirmaţie: „Acest dar este un semn de
identificare a bisericii rămăşită şi a fost manifestat în misiunea
lui Ellen G. White. Ca şi mesager al Domnului, scrierile ei sunt o
sursă de adevăr continuu şi autoritar care oferă bisericii
mângâiere, călăuzire, învăţământ şi corectare.”
Sub titlul 19, „Sabatul” ni se spune că (Dumnezeu)... „a instituit
Sabatul pentru toţi oamenii ca un memorial al Creaţiei”. A patra
poruncă din legea neschimbată a lui Dumnezeu cere ritualul sabatului
în ziua a şaptea ... El este un simbol al răscumpărării noastre în
Hristos, un semn al sfinţirii noastre, un semn al loialităţii
noastre şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui
Dumnezeu. Sabatul este semnul veşnic al legământului Său veşnic
dintre El şi poporul Său.”
Titlul 23 devine şi mai mult decât o deviere. Intitulat, „Misiunea
lui Hristos în Sanctuarul Ceresc”, el conţine această informaţie,
„El (Hristos) a fost inaugurat ca Marele nostru Preot şi şi-a
început misiunea Sa de mijlocire din momentul înălţării Sale. În
1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat
în a doua şi ultima fază a misiunii Sale de ispăşire. Ea este
lucrarea de investigare a judecăţii care este o parte din ultima
dispoziţie a tuturor păcatelor, caracterizată prin curăţirea
sanctuarului vechi evreiesc în Ziua Ispăşirii.”
Alte titluri acoperă subiecte cum ar fi dieta, o privire a morţii ca
o stare inconştientă şi spălarea picioarelor. Putem vedea din acest
scurt rezumat ceea ce face ca Adventismul să fie diferit de
creştinismul ortodox. Cât sunt de importante aceste devieri –
suficient de importante pentru a numi Adventismul de ziua a şaptea
un cult?
SABATUL ZILEI A ŞAPTEA
Adventiştii de ziua a şaptea se străduiesc să ţină „LEGEA” din
Vechiul Testament. Ei pun accent pe cele zece porunci ca fiind
„Legea”, când de fapt cele zece porunci formează doar o mică parte
din întreaga Lege. Ţinerea Sabatului sâmbăta este foarte mult
accentuată ca o cerinţă pentru mântuire în acest grup extrem de
legalist.
Adventiştii de ziua a şaptea au un obicei de a se gândi că de
fiecare dată unde Biblia menţionează „Legea” se referă la cele „Zece
Porunci” sau la „Sabat”. Aceasta nu este corect. Cuvântul „Lege”
apare de peste 400 de ori în Scriptură şi se referă la întreaga
Lege, cuprinzând sărbătorile ceremoniale, zilele speciale,
sacrificiile, restricţiile dietei, curăţirile etc. Termenul nu se
aplică doar la cele zece porunci sau la Sabat singur.
Vorbind realist, nici un Adventist de ziua a şaptea nu ţine cu
ADEVĂRAT „Legea”. Unde sunt sacrificiile lor însângerate? Îşi
încălzesc casele sâmbăta? Ei sunt cu toţi călcători de Lege dacă îşi
examinează cu atenţie şi cu cinste vieţile lor în lumina întregii
Legi. Biblia nu face nici o distincţie cu privire la Lege, că unele
părţi sunt „ceremoniale” aşa cum pretind Adventiştii de ziua a
şaptea, o pretenţie care este destinată pentru a evita adevărata
ţinere a Legii în întregime.
LEGEA A FOST DOAR PENTRU NAŢIUNEA LUI ISRAEL
Cu privire la cele Zece Porunci, Exod 20:2 afirmă: „Eu sînt Domnul,
Dumnezeul tău, care TE-A SCOS DIN ŢARA EGIPTULUI, din casa robiei.”
Cele zece porunci au fost date evident celor care au fost scoşi din
ţara Egiptului. Aceasta limitează cele zece porunci la poporul ales
al lui Dumnezeu, la Israeliţi, la evrei.
Deuteronom 5:3 ne arată că Legea era obligatorie pentru acei
Israeliţi sau evrei vii în zilele lui MOISE. „Nu cu părinţii noştri
a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, cari suntem toţi vii
astăzi aici.” De aceea, nici un legământ nu a fost făcut cu Adam,
Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, etc. aşa pretind Adventiştii de
ziua a şaptea.
ŢINEREA SABATULUI
Adventiştii de ziua a şaptea fac din Sabatul de sâmbăta de o
importanţă extremă în planul lor de mântuire. Totuşi nu creştinilor
ci numai evreilor se aplică Deuteronom 5:15 „Adu-ţi aminte că şi TU
AI FOST ROB ÎN ŢARA EGIPTULUI, şi DOMNUL, Dumnezeul tău, te-a scos
din ea cu mână tare şi cu braţ întins: DE ACEEA ţi-a poruncit
DOMNUL, Dumnezeul tău, SĂ ŢII ZIUA DE ODIHNĂ.”
Observaţi că Sabatul era un legământ special pentru acei oameni care
au fost eliberaţi din robia Egiptului. (vezi şi Ezechiel 20:10-12;
Exod 31:12-18; Exod 16:29; Neemia 9:13, 14.)
ESTE SABATUL UN MEMORIAL AL CREAŢIEI?
Este adevărat că Geneza 23 spune că Dumnezeu a binecuvântat a şaptea
zi şi a sfinţit-o, dar nu a fost nici o poruncă de a o face un
memorial ca o amintire a creaţiei. Porunca de a ţine ziua de sabat a
fost numai pentru cei care au fost sclavi în Egipt. Nu există nici o
înregistrare biblică a faptului că sabatul a fost ţinut interimar
între creaţie şi zilele lui Moise. De ce? Evident, pentru că ea nu
era o poruncă ce trebuia ţinută.
M-am uitat cu atenţie în fiecare referinţă biblică dată de
Adventiştii de ziua a şaptea cu privire la ţinerea sabatului.
(Geneza 21-2; Exod 20:8-11; Luca 4:16; Isaia 56:5, 6; 58:13, 14;
Matei 12:1-12; Exod 31:13-17; Ezechiel 4:16, Ezechiel 20:12, 20;
Deuteronom 5:12-15; Evrei 4:1-11; Levitic 23:32; Marcu 1:32). Toate
poruncile de a ţine Sabatul sunt din Vechiul Testament pentru fiii
lui Israel. Versetele din Isaia 56:5, 6 nu se referă deloc la sabat,
ci se referă la un „NUME memorial”, nu o ZI. Referinţele din Noul
Testament nu sunt porunci pentru a ţine sabatul.
ESTE SABATUL „CEREMONIAL”?
Adventiştii de ziua a şaptea în special scapă de ţinerea tuturor
punctelor din Lege pretinzând că unele sunt „ceremoniale” şi nu
necesită o executare strictă, dar în înţelegerea lor sabatul
necesită o executare strictă. Levitic capitolul 23 enumeră câteva
„Adunări Sfinte”. Prima menţionată este sabatul zilei a şaptea.
Capitolul continuă să enumere ale „adunări sfinte” şi anume Paştele,
Sărbătoarea Azimilor, Darul legănat, Sărbătoarea Corturilor, etc.
Toate sunt identificate ca şi „adunări sfinte”. De ce pretind ei că
prima menţionată aici, adică sabatul zilei a şaptea NU este „ceremonială”,
dar TOATE CELELALTE enumerate aici sunt! Haideţi să interpretăm
Biblia onest şi în context!
SUNT CREŞTINII SUB LEGEA SABATULUI?
Adventiştii de ziua a şaptea îi judecă pe creştini foarte aspru
pentru că nu ţin ziua de la „apusul soarelui vinerea până la apusul
soarelui sâmbăta.” Pe de altă parte, creştinii nu îi condamnă pe
alţii pentru că se închină sâmbăta dacă aceasta este preferinţa lor.
Creştinii recunosc faptul că noi suntem sub har şi nu sub Lege.
Apostolul Pavel le-a scris Colosenilor, „Nimeni dar să nu vă judece
cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de
sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la O ZI DE
SABAT, cari sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui
Hristos.” (Coloseni 2:16, 17)
Nici unul care se numeşte pe sine creştin nu ar trebui să îl judece
pe altul în privinţa Sabatului, şi totuşi Adventiştii de ziua a
şaptea spun că creştinii primesc „semnul fiarei” pentru că nu ţin
sabatul de sâmbăta. De aceea ei au fost mântuirea dependentă de care
zi a săptămânii o ţine cineva!
Evrei, capitolul patru, ne arată că împlinirea Sabatului evreiesc nu
era ţinerea aceleiaşi zi de către creştini, ci intrarea creştinilor
în odihna lui Dumnezeu. Creştinii timpurii predicau în Sabatul
evreiesc deoarece evreii se adunau în sinagogă în acea zi. (Vezi
Fapte 17:2-4). Părtăşia lor împreună era întotdeauna în „prima zi” a
săptămânii, duminica, ziua învierii lui Hristos. (Vezi Fapte 20:7).
CONCLUZII CU PRIVIRE LA SABAT
Nu există NICI un verset în Scriptură care să le poruncească
creştinilor să ţină sabatul sâmbăta. Cu siguranţă aceasta ar exista
ca o poruncă dacă ea ar fi fost de o astfel de importanţă încât să
afecteze mântuirea noastră! Creştinii s-au întâlnit întotdeauna
pentru părtăşie şi frângerea pâinii în prima zi a săptămânii,
duminica, şi continuă să facă aceasta până azi. Ei nu pretind că
duminică este „sabatul” ci mai degrabă, „Ziua Domnului”. Închinarea
duminica nu a fost introdusă de Biserica Romano Catolică, deşi lor
le place să li se atribuie lor meritul pentru aceasta. Catolicii
doar au dus mai departe ceea ce au lăsat Apostolii. Pretenţia
Adventiştilor de ziua a şaptea că creştinii se închină soarelui
întâlnindu-se duminica, este la fel de ridicolă ca şi cea în care
noi îi acuzăm pe Adventiştii de ziua a şaptea că se închină lui
Saturn pentru că se întâlnesc sâmbăta!
NOI NU SUNTEM SUB LEGE!
Legea a fost un îndrumător, sau un învăţător care ne-a condus la
Hristos. Galateni 3:25 concluzionează „noi nu mai suntem sub un
îndrumător”. Legea i-a despărţit pe evrei de neamuri, deci Hristos a
desfiinţat-o. (Efeseni 2:14-16)
Chiar şi evreii ştiau că Legea vechiului Legământ va fi desfiinţată
Ieremia 31:31 spune: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu
casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.” Dumnezeu va
scrie legea Sa nouă pe inimile oamenilor (v. 33). Isus Hristos
Însuşi a instituit noul legământ (vezi 1 Corinteni 11:25), împlinind
şi desfiinţând Legea vechiului legământ. Da, Legea vechiului
Legământ, inclusiv sărbătorirea zilei de sabat în a şaptea zi s-a
terminat. Litera Legii este sfârşită. Hristos Însuşi este descris ca
şi sfârşitul (grecescul „telos” sau „terminator”) Legii. (Romani
10:4)
Vom încheia acest subiect citând Romani 8:2-4, „În adevăr, legea
Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi
a morţii. Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească
(Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”.) o
făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească,
trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire
asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie
împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti,
ci după îndemnurile Duhului.”
DOCTRINA INVESTIGAŢIEI JUDECĂŢII DIN 1844
Această doctrină a investigaţiei judecăţii învaţă că în împlinirea
tipologiei sanctuarului din Vechiul Testament, Hristos a intrat în
al doilea compartiment al sanctuarului din cer în 1844 pentru a
începe o lucrare de „investigaţie a judecăţii” pentru a vedea cine a
fost vrednic de viaţa veşnică, dintre cei vii cât şi dintre cei
morţi.
Se cere un scurt fundal pentru această învăţătură. Ellen G. White
sub influenţa lui William Miller, un adventist timpuriu, a fost de
acord cu data sa pentru întoarcerea vizibilă a lui Hristos.
Octombrie 1844 a fost data setată pentru a doua venire a lui
Hristos. Evident, Hristos nu s-a întors la acea dată, deci pentru a
„salva faţa” de o profeţie falsă, s-a născut „investigaţia
judecăţii”. 1844 a devenit data când lucrarea de ispăşire care
lichidează păcatul credinciosului a început.
Această învăţătură este opusă ispăşirii complete învăţate de
biserica creştină şi batjocoreşte cuvintele Mântuitorului nostru de
pe Cruce, „S-a sfârşit.” (Ioan 19:30) Evrei 10:12 afirmă şi el „El,
dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a
aşezat PENTRU TOTDEAUNA la dreapta lui Dumnezeu.” Hristos a plătit
pe deplin pentru păcatele noastre, ispăşindu-le pe deplin. Nici un
alt verset din Scriptură nu învaţă altfel.
RAMIFICAŢII GRAVE ALE ÎNVĂŢĂTURII INVESTIGAŢIEI JUDECĂŢII ÎN 1844
În 1877, Uriah Smith, un Adventist timpuriu a declarat: „Hristos nu
a făcut ispăşirea când şi-a vărsat sângele pe cruce. Fie ca acest
adevăr să fie fixat pentru totdeauna în mintea noastră”. (Sanctuarul
şi Cele două mii trei sute de ani ai lui Daniel 8, 14, p. 276, citat
în „Sunt compatibile Evanghelia şi teologia 1844?” de Robert D.
Brinsmead, p.17).
Chiar Ellen White a declarat în „Marea Controversă” că „înainte ca
lucrarea lui Hristos pentru răscumpărarea oamenilor este completă,
există o lucrare de ispăşire pentru înlăturarea păcatului din
sanctuar. Acesta este serviciul care a început când s-au sfârşit
cele 2300 de zile.” (1844) Nu vom cita numărul paginii pentru „Marea
Controversă” de vreme ce s-au tipărit atât de multe ediţii, dar prin
privirea la index pentru subiect, cele citate se pot găsi. Deci,
Ellen White situează timpul ispăşirii lui Hristos după 1844.
În timp ce a plagiat feluriţi scriitori evanghelici despre această
dată ea a copiat şi afirmaţii care învaţă că răscumpărarea s-a
terminat la cruce, şi unor Adventişti de ziua a şaptea le place să
citeze numai aceste referinţe, ci cu toată onestitatea, ei trebuie
să admită că punctul de vedere al Adventiştilor de ziua a şaptea era
şi este o negare a lucrării de ispăşire a lui Hristos la Calvar. În
„Marea Controversă” chiar se găseşte această negare a Lui ca şi
mijlocitor absolut. „Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui
Hristos se va încheia în sanctuarul de sus vor sta în faţa unui
Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor. Robele lor trebuie să fie fără
pată, caracterul lor trebuie să fie purificat de păcat prin sângele
stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin efortul lor harnic ei
trebuie să fie biruitori în lupta cu răul.”
Mai târziu în aceeaşi carte această afirmaţie este făcută: „În acea
vreme de temut cel neprihănit trebuie să trăiască în faţa unui
Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor.”
Ce gând teribil că trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu fără Hristos
ca mijlocitor al nostru! Mulţumim lui Dumnezeu pentru asigurarea
găsită în 1 Ioan 21, „...Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl
un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător,
ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”
CINE POARTĂ PĂCATELE NOASTRE?
Răspunsul la întrebarea de mai sus vine repede la un creştin
deoarece Scripturile învaţă simplu că Hristos „a purtat păcatele
noastre ÎN TRUPUL SĂU pe lemn” (1 Petru 2:24). 2 Corinteni 5:21
spune că Hristos a fost „făcut ... păcat pentru noi”. Adventiştii de
ziua a şaptea merg un pas mai înainte şi spun că Hristos în schimb
va pune păcatele pe Satan, şi el le va purta! Ciudata lor
interpretare a lui Levitic 16, făcându-l pe Satan Ţapul ispăşitor,
nu este sprijinită din Scriptură şi este o dovadă în plus că prin
folosirea „Marii controverse” ei adaugă la lucrarea de ispăşire
terminată a lui Hristos.
ESTE ISUS MIHAIL?
Adventiştii de ziua a şaptea persistă în comiterea greşelii lui
Ellen White că Isus Hristos este Mihail. Ei subliniază repede că ei
nu cred că Isus este un fel de înger. De vreme ce Mihail este numit
„Arhanghel”, ei interpretează aceasta ca însemnând că Isus este „Şef
peste îngeri”, în timp ce încă este Dumnezeu. Totuşi, Daniel 10:13
spune că Mihail este „UNA DINTRE căpeteniile de seamă”. Isus nu este
„unul din” vre-un grup! Lui Mihail i-a lipsit autoritatea de a-l
mustra pe Satan (Iuda 9). Pe de altă parte, Isus l-a mustrat în mod
repetat pe Satan (Matei 17:18, Marcu 9:25, etc.). În mod evident
Isus nu este Mihail.
NEGAREA IADULUI ŞI DOCTRINA ADORMIRII SUFLETULUI
Devreme în anii 1800 au început să se ridice grupuri care învăţau că
iadul nu este un loc de chin veşnic. „Adormirea sufletului” sau o
stare de inconştienţă a înlocuit chinul. Adventiştii de ziua a
şaptea au îmbrăţişat această doctrină.
TREI CUVINTE PENTRU IAD
O mare parte din confuzia din jurul subiectului despre iad este
datorată faptului că versiunea King James a Bibliei a tradus trei
cuvinte greceşti distincte printr-unul singur „iad”. Cele trei
cuvinte greceşti sunt „tartaros”, „hades” şi „Gehenna”. Numai unul
dintre aceste trei cuvinte se referă la locul de chin veşnic care
este numit în mod obişnuit „iad” iar la celelalte cuvinte li se dă
adesea înţelesuri greşite. Să considerăm aceste trei cuvinte şi
înţelesul lor.
TARTAROS (IAD)
„Tartaros” nu ne preocupă atât de mult deoarece el este un loc
special pentru îngerii care sunt închişi în această groapă
întunecată. Cuvântul „Tartaros” apare o singură dată în Noul
Testament în 2 Petru 2:4.
HADES (IAD)
„Hades”, tradus şi prin „Iad” apare de zece ori în Noul Testament şi
este folosit de trei scriitori, Matei, Luca şi Ioan. Cea mai
detaliată informaţie pe care o putem găsi despre Iad este în Luca,
capitolul 16, unde ni se spune despre un om bogat şi despre Lazăr.
Lazăr a murit într-o stare de neprihănire şi îngerii l-au dus în
sânul lui Avraam, un loc de pace şi de securitate. Omul bogat, pe de
altă parte, a mers în „hades” sau „iad”, şi era într-un mare chin.
El era în mod evident pe deplin conştient de ceea ce îl înconjura şi
nu într-o condiţie aşa numită de „somn sufletesc”, pentru că
povestirea din Luca afirmă, „A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.
Pe când era el în Locuinţa morţilor, (sau hades) în chinuri, şi-a
ridicat ochii în sus” (Luca 16:22, 23). El a cerut un strop de apă
pentru a-şi răcori limba din cauza chinului flăcării. El a putut
vedea şi condiţia fericită a lui Lazăr, dar nu a putut să îşi
părăsească locul de chin. El a vorbit despre îngrijorarea sa cu
privire la cei cinci fraţi ai săi care urmau să moară. El a dorit să
îi scutească de agonia sa din prezent. Da, acest jalnic om bogat
avea toate aptitudinile şi într-adevăr experimenta un chin continuu.
ESTE LUCA 16 DOAR O PILDĂ?
Grupuri care neagă realitatea iadului cu foc pretind într-adevăr că
povestirea de mai sus este „doar o pildă”, sau este „figurativă” sau
„spirituală”. Totuşi această povestire nu este o pildă, de vreme ce
sunt folosite numele unor persoane din Biblie care pot fi
recunoscute, în timp ce Isus nu a folosit niciodată nume proprii în
pildele sale şi în general a indicat când El învăţa în pilde.
Chiar dacă lărgim punctul şi îngăduim că Luca 16 ar putea fi o
parabolă, ea învaţă în adevăr spiritual şi Isus a învăţat adevărul,
nu falsităţi.
HADES NU ESTE DESTINAŢIA FINALĂ
„Hades” în greacă îşi găseşte paralela sa în ebraică prin cuvântul „Sheol”.
Hades şi Sheol (amândouă sunt traduse „iad”) sunt adesea numite
„locuri de reţinere” de unii cărturari ai Bibliei, de vreme ce
sufletele din acest „iad” nu sunt în destinaţia lor finală. Potrivit
lui Apocalipsa, capitolul 20, cei din hades încă vor sta înaintea
Marelui Tron Alb de Judecată. Hades va fi distrus după aceea. Cei
care au fost judecaţi şi condamnaţi vor fi aruncaţi în „Gehenna”
(Iad), Lacul care arde cu Foc şi cu pucioasă.
GEHENNA (IAD) – DESTINAŢIA FINALĂ
Termenul „Gehenna”, tradus şi prin „iad” apare de două ori în Noul
Testament şi în fiecare el este citat de Isus Hristos. Şase dintre
doisprezece referinţe la Gehenna menţionează focul ca una din
caracteristicile lui. La sud-est de Ierusalim era Valea Fiului lui
Hinnom. În timpurile Vechiului Testament, copiii erau oferiţi zeului
fals Moloh în această vale şi mai târziu evreii au folosit această
vale pentru a arunca gunoaiele, cât şi pentru trupurile animalele
moarte şi criminalii neîngropaţi. Pentru a consuma toate acestea, un
foc ardea continuu şi viermii rozători erau din abundenţă. Era un
loc de nimic. Evreii din zilele lui Isus aveau o imagine vie a ceea
ce era aruncat viu în Gehenna.
CE A SPUS ISUS DESPRE GEHENNA?
Trebuie doar să citeşti cuvintele lui Isus din Marcu 9:42-48 pentru
a cunoaşte seriozitatea unei destinaţii în Gehenna. „Dar, dacă va
face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în
Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de
moară şi să fie aruncat în mare. Dacă mâna ta te face să cazi în
păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă,
decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă (sau iad), în focul
care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se
stinge.”
Aceeaşi avertizare se face şi cu privire la un picior sau un ochi
care ne împiedică, că „focul nu se stinge” şi „viermele nu moare”.
Hristos a accentuat că ar fi mai bine să pierzi cele mai preţioase
lucruri în viaţa aceasta şi să eviţi iadul, decât să reţii tot ceea
ce ai mai drag în viaţa aceasta şi să fii aruncat în acest loc
groaznic. De ce toate aceste avertizări date de Domnul Însuşi, dacă
vom fi inconştienţi?
CE PUTEM SPUNE DESPRE „ADORMIREA SUFLETULUI”?
În mod evident, condiţia unui suflet adormit nu este învăţată de
Hristos. Locuitorii iadului nu sunt inconştienţi sau anihilaţi. Când
credem cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este el scris şi nu
încercăm să îl facem „figurat” sau să îl „spiritualizăm”, devine
evident că Iadul este o destinaţie foarte reală şi locuitorii ei
sunt conştienţi.
Să comparăm Apocalipsa 19:20 cu Apocalipsa 20:10. Observaţi că
înainte de domnia de 1,000 de ani a lui Hristos, fiara şi profetul
mincinos au fost aruncaţi în Lacul de Foc. Au fost ei anihilaţi în
acel Lac de Foc (Iad)? Nu, pentru că după 1,000 de ani mai târziu ei
sunt încă vii şi Diavolul li se alătură lor în condiţia lor de chin.
Scriptura spune simplu, „ei vor fi chinuiţi zi şi noapte, pentru
totdeauna.”
ALEGE-ŢI DESTINAŢIA!
Haideţi doar să credem cuvintele lui Isus Hristos din Matei 25:46,
că există două destinaţii, una pentru credincioşi şi una pentru
necredincioşi. „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei
neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Exact acelaşi cuvânt din
greacă descrie ambele condiţii. Amândouă sunt „veşnice”, „eterne” şi
„continue”. Putem alege viaţa veşnică sau pedeapsa şi chinul veşnic.
Negarea realităţii Iadului nu ne va împiedica să mergem acolo! Alege
viaţa şi adevărul azi.
AVÂND ÎNCREDERE ÎN ELLEN G. WHITE
Adventismul de ziua a şaptea se ridică sau cade pe Ellen G. White.
Nu trebuie să lucrez asupra excelentei cercetări pe care au făcut-o
deja (foştii) ei urmaşi, de a dovedi că ea a plagiat aproape toate
scrierile ei, chiar în timp ce pretindea că ele sunt „viziuni” de la
Dumnezeu.
În schimb, am ales că răspund la devierile ei de doctrină din
Biblie. Aş putea continua să enumăr profeţii false. Dar prefer să
rămân la chestiuni de doctrină. Cu câţiva ani în urmă, eram la o
dezbatere radio cu trei pastori Adventişti de ziua a şaptea. Ei s-au
ascuns în spatele lui Ellen G. White, în timp ce în acelaşi timp
profesau credinţa în Biblie ca şi autoritate finală. În mod constant
ei au încercat să împace cumva afirmaţiile ei cu Scriptura şi să
explice devierile ei. Unul dintre ei a devenit foarte abuziv când am
ieşit din emisie.
După un deceniu în misiunea cu cultele putem afirma ca un fapt că
cele mai mânioase şi pline de ură mail-uri vin de la Adventiştii de
ziua a şaptea, multe dintre ele anonime, ceea ce nu de dă ocazia să
le răspundem cu adevărul despre acea chestiune şi să le dăm
referinţe în publicaţiile lor proprii.
Totuşi, sperăm că după zguduirea cauzată de expunerea profetei lor
şi a White Estate, biserica Adventistă de ziua a şaptea va renunţa
la doctrinele ei şi se va muta într-un grup Evanghelic creştin.
Totuşi, am îngăduit un timp lung pentru ca aceasta să se întâmple.
În loc de aceasta, biserica Adventistă de ziua a şaptea a ales-o pe
profeta lor şi organizaţia ei. De aceea afirmăm că ei sunt un cult
din pricina următoarelor motive:
1. Expunerea greşită a lui Isus Hristos în privinţa persoanei Sale,
a mijlocirii şi a lucrării de ispăşire.
2. Ei sunt un cult datorită pretenţie lor la exclusivitate. Ei cred
că numai ei vor primi mântuirea, evitând „semnul fiarei”, ei cred că
numai ei singuri sunt „biserica rămăşiţă”.
3. Mântuirea a fost „stabilită” în funcţie de care zi din săptămână
o ţii. Harul a fost contaminat cu legalism extrem şi cu fapte.
4. Adventismul de ziua a şaptea este un cult deoarece ei au ales să
o aprobe pe o profetă falsă şi să îmbrăţişeze învăţăturile ei, chiar
după ce adevărul a fost arătat conducătorilor.
Adventiştii de ziua a şaptea obişnuiau să le placă să sublinieze că
Dr. Walter Martin, expertul în culte nu îi considera ca un cult în
cartea sa, „Împărăţia Cultelor”. Totuşi, de atunci, Dr. Martin şi-a
schimbat punctul său de vedere acum când au apărut toate aceste
adevăruri. La televiziunea publică, în timpul „Spectacolului John
Ankerberg”, el a făcut această afirmaţie: „Mi-e frică de faptul că
dacă ei continuă să avanseze la această rată, atunci nu se poate ca
clasificarea de cult să nu fie re-aplicată Adventismului de ziua a
şaptea, deoarece odată ce ai un interpret al Scripturii, o curte
finală de apel care îţi spune ce înseamnă Scriptura, cât de curând
judeci Scriptura prin aceasta, tot atât de curând cât ai pe cineva
care a făcut greşeli de doctrină în trecut, chiar asupra divinităţii
lui Hristos şi asupra ispăşirii şi asupra altor lucruri, şi că acea
persoană este ridicată la acea poziţie sau autoritate, ai o
polarizare în jurul acelei persoane.”
Din nefericire, trebuie să coincidem cu Dr. Martin. Adventismul de
ziua a şaptea s-a pus pe sine în categoria unui cult.
*****
Pentru mai multe informaţii şi documentaţie
despre biserica Adventistă de ziua a şaptea vizitaţi aceste pagini
de internet.
http://www.Bible.ca/sabbath.htm
http://www.truthorfables.com/
http://www.ratzlaf.com
http://www.servant@ellenwhite.org/
sus
