Pastorală

Nespălaţii lumii

de Daniel Brânzei

Incredibil, dar adevărat! Date surprinzătoare despre conflictul cu apa și săpunul

Cele mai noi bancuri spun ca NASA a decis să trimită români pe Marte, că ei oricum nu folosesc apa. E adevărat că suntem codaşii Europei în această privinţă şi că cu mai puţin de 100 de ani în urmă, jandarmii îi alergau pe ţărani cu furtunul ca să-i spele, dar până de curând nici cealaltă parte a continentului nu excela la acest capitol. Ciuma, tuberculoza şi alte boli apărute din cauza lipsei de igienă făceau ravagii prin oraşele care azi se spală cu şampon şi te uimesc cu curăţenia lor.

Oraşele şi palatele nobililor, cele mai murdare

Franța

În secolul XVIII, măcelarii, de exemplu, îşi tranşau animalele chiar pe stradă, iar câinii trăgeau de intestinele animalelor sacrificate, sângele curgând în voie pe trotuar. Resturile care nu puteau fi prelucrate şi refolosite continuau să zacă pe străzi, iar mirosul pestilenţial trecea dincolo de oraşe. Doar ploaia mai reuşea să spele străzile, iar atunci resturile se scurgeau în adevarate şuvoaie şi torente de gunoi.

La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, palatele şi castelele nobililor, pentru că ţăranii şi-au săpat gropi pentru nevoile fiziologice.

Orăşenii, în schimb, se uşurau pe unde apucau, pe stradă, pe scările clădirilor sau direct de la balcon.

În palatul francez Luvru, nu exista nicio toaletă. Dacă era nevoie, oaspeţii, curteni şi regi, fie se aliniau pe pervazul lung de la fereastră, fie li se aduceau oliţe de noapte, al căror conţinut se elibera în spatele palatului. Aşa era şi la Versailles. Doamnele de la palat, îmbrăcate strălucitor, aveau obiceiul ca în timpul discuţiilor şi uneori chiar în timpul slujbelor religioase să se ridice şi, extrem de relaxate, să se uşureze într-unul dintre colţurile camerei. Umbra arbuştilor frumos crescuţi din parcurile regale erau un loc preferat al curtenilor şi al slujitorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice.Barbatii nu făceau notă distinctă

Dar asta nu este tot. Oamenii nu erau nici ei mai curaţi decât oraşele lor. Se credea că băile slăbesc organismul şi deschid porii din piele, ceea ce ar fi condus la contractarea unor boli grave şi mortale. Băile publice se închideau, una câte una, prin decret regal. Dacă în secolele XV-XVI nobilii îşi făceau baie o dată la 6 luni, în următorii două sute de ani ei, pur si simplu, uitau definitiv unde se află cada. Toată igiena intimă în acele vremuri consta în spălarea fugitivă a mâinilor şi a gurii, dar nu şi a dinţilor. Conform medicilor vremii, faţa nu trebuia spălată cu niciun chip, deoarece acest lucru ar fi adus riscul deteriorării definitive a vederii.

Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn de pauperitate, iar cei cariaţi şi negri, un semn al bogăţiei. Dacă ne referim la igiena corporală, oamenii mai înstăriţi foloseau câteva şerveţele parfumate cu care îşi ştergeau zonele intime, bărbaţii purtau între cravată şi cămaşă mici săculeţi cu ierburi aromatice, iar femeile foloseau o pudră puternic aromatizată. Celebrele parfumuri franţuzeşti apar ca o nevoie de a acoperi cu ceva aceste mirosuri, care erau emanate din cauza igienei intime inexistente. Cu toate acestea, oamenii îşi schimbau lenjeria de corp destul de des, deoarece se credea că acestea adună toată mizeria corporală.

Preoţii catolici îi îndemnau pe enoriaşi să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Nunţile la englezi aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de “miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori, de unde obiceiul buchetului purtat de mireasă!

Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat de doar două ori, la naştere şi la nunta sa.

Maria Stuart primeşte următoarele sfaturi de la mama ei: “Din totdeauna ai fost leneşă şi nu-ţi scoteai jegul de pe cap”.
Fiica unui rege francez a murit plină de păduchi.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: “Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni tot mă spăl! “.

Din cauza mizeriei în care trăia, papa Clement al V-lea se îmbolnăveşte de dizenterie, boală din cauza căreia va şi muri. Exemplele de acest fel sunt extrem de multe şi se întind şi de-a lungul secolelor următoare.

Henric IV Regele care a pus interesele regatului mai presus de credinţa personală când a dat Parisului o liturghie, era şi el un duşman al apei şi săpunului. Chiar dacă de o eleganţă deosebită – îşi schimba cămăşile în fiecare zi – acest rege cu pasiuni sexuale cel puţin dubioase nu s-a spălat niciodată. Pasionat vânător, el călărea ore în şir, urmărind prada prin pădurile Franţei, după care, spre a-şi masca damful de transpiraţie, se stropea din belşug cu parfum. O amantă mai îndrăzneaţă, Gabrielle d’Estrees, i-a spus cândva că miroase ca un starv, ceea ce probabil era perfect adevărat, iar a doua sa soţie, Maria de Medicis, a leşinat atunci când l-a întâlnit prima dată şi s-a spălat, efectiv, cu parfum, pentru a putea rezista alături de rege, în noaptea nunţii.

Ludovic XIV

Nici nepotul lui Henric, Ludovic XIV, măreţul Rege Soare, nu era atras de igienă. Se ştie clar că el nu a făcut în toată viaţa lui decât două băi, şi acelea la insistenţele medicilor, care le considerau un mijloc terapeutic. El prefera ca, în loc să se spele, să-i fie curăţată pielea cu o piele îmbibată în alcool şi apoi să fie pomădat cu o pulbere parfumată. Speriat de tot ce însemna medicină – e drept că la acea vreme chirurgia era încă la stadiul de “măcelarie” – Ludovic a refuzat o intervenţie la un picior cangrenat, intervenţie care i-ar fi putut salva viaţa, şi a murit.

Frederic cel Mare

Frederic a transformat Prusia dintr-o putere de mâna a doua într-o forţă militară de prim rang. Dar Frederic nu iubea doar glasul tunurilor, “muzica” plăcută urechilor sale ci şi arta. El a fost un mare patron al artiştilor, coresponda cu iluminiştii francezi, se voia despot şi cânta, cu plăcere, la flaut. A construit, la Sanssouci, un palat cum puţine sunt în Europa dar pe de alta parte era extreme de deficitar la capitolul curăţenie. De pildă, în splendidele săli ale palatului său umblau nestingheriţi uriaşi ogari de vânătoare, care-şi făceau nevoile pe unde nimereau iar regele făcea crize de isterie dacă îndrăznea cineva să cureţe după ei. Spre sfârşitul vieţii, probabil având mintea afectată de o maladie psihică, Frederic a devenit tot mai reclusiv. Nu-şi schimba hainele cu lunile, nu se spăla şi când a murit, în 1786, cămaşa lui era atât de murdară şi de ruptă încât valetul a trebuit să-i ofere una dintre cămăşile sale, pentru a fi îngropat.

Charles Howard, duce de Norfolk

Mare om politic britanic, ferm inamic al lui George III şi lider al opoziţiei faţă de acesta, în Regatul Unit, Charles Howard, duce de Norfolk ar fi fost un personaj admirabil dacă ar fi acceptat, de bună voie, să se îmbăieze. Nu a făcut-o însă niciodată şi nu-i de mirare că a rămas în istorie drept “Dirty Duke”. Valetul său obişnuia să-l îmbete zdravăn şi doar aşa reuşea să-l bage în baie şi să-l săpunească, într-o epocă în care nasurile domnişoarelor de la curtea regală deja nu mai suportau mirosul de sudoare…

Harald I al Norvegiei…..

La 20 ani, Harald a moştenit de la tatăl său conducerea câtorva stătuleţe nordice, slabe şi risipite. El a făcut atunci jurământ că nu-şi va mai tunde părul până ce nu va unifica întreaga Norvegie sub sceptrul sau. A reuşit acest lucru, dar abia peste zece ani, timp în care păduchii şi-au format adevărate comunităţi în pletele sale, de unde i-a rămas şi supranumele de Harald cel Păduchios.
Ludwig van Beethoven

Probabil că veţi fi uimiţi, poate chiar oripilaţi, să-l regăsiţi pe lista “nespălaţilor celebri” şi pe cel mai mare compozitor din toate timpurile. Dar acesta e adevărul: Beethoven nutrea o aversiune teribilă faţă de baie, aversiune dată de durerile pe care apa i le provoca, din cauza intoxicării cronice cu plumb. Bolnav, ursuz, neînţeles – nu doar la figurat ci şi la propriu, fiindcă avea un defect de vorbire care-i făcea pe ceilalţi să nu înţeleagă adesea sensul cuvintelor sale, Beethoven s-a retras în sine şi a devenit un mizantrop dar şi un adversar al curăţeniei. Puţinii prieteni pe care-i mai avea erau nevoiţi să-i fure, efectiv, hainele în timp ce dormea şi să i le dea la spălat.

Karl Marx

Filosoful de numele căruia se leagă una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii nu suporta apa deoarece îi provoca dureri atroce: gânditorul german suferea de o dermatoză extrem de gravă, manifestată prin apariţia de furuncule dureroase. El considera că igiena personală constituie un exces burghez, în schimb n-avea habar că durerile erau accentuate de fumatul excesiv şi de abuzul cronic de alcool. Marx se mândrea că paginile manuscrisului original de la Das Kapital erau pătate de propriul lui sânge, pretinzând că, prin durerile sale, simţea pe deplin suferinţele proletariatului.

Mao Zedong

Programele social-politice ale lui Mao au dus la uciderea a milioane de chinezi dar au ajutat la transformarea ţării sale dintr-un stat înapoiat, aproape feudal, într-una dintre cele mai mari puteri ale planetei. Atitudinea sobră, aproape cazonă, pe care liderul chinez o afişa în public nu era de complezenţă. Toată viaţa el a trăit foarte cumpătat, fără excese şi privea cu reticenţă confortul. Inclusiv baia sau spălatul pe dinţi îi provocau repulsie. De altfel, nu s-a spălat niciodată pe dinţi, ci prefera să mestece frunze de ceai, în vreme ce concubinele sale îi frecau trupul cu prosoape umede. Când un medic a avut îndrăzneala să-i ofere o periuţă de dinţi, Mao l-a privit cu dispreţ, argumentând că n-a văzut până atunci ca un tigru să-şi spele colţii.

Che Guevara

Revoluţionarul cel mai celebru al epocii moderne, care l-a ajutat pe Fidel Castro să ajungă la putere, iubea rugby-ul, vinul, friptura argentiniană de vită, îi plăcea să fumeze trabuc şi să poarte ceas Rolex, dar ura să facă baie. În copilărie, i se spunea “Chanco” (Purceluşul) din cauza acestei aversiuni şi se mândrea să poarte acelaşi tricou timp de o săptămână. Când a fost capturat în Bolivia, nu se mai spălase de luni de zile şi avea, în loc de pantofi, cinci perechi de ciorapi groaznic de murdari.
 

Sursă articol: http://barzilaiendan.com/2016/03/10/nespalatii-lumii

Urcând mereu spre culmile părtăşiei cereşti

de Simion Shrock

Trebuie sa urci din greu ca sa ajungi pe virful muntelui. Catararea nu este lipsita de pericole si picioarele calca adesea prin locuri periculoase. La fel este si drumul spre nivelul superior al partasiei duhovnicesti. Se cere efort si preocupare sustinuta. Se cer sacrificii personale si un mare spirit de intr-ajutorare crestina. Alpinistii sint insiruiti unul dupa altul, legati intre ei cu funii trainice si animati in permanenta de un exemplar spirit de echipa.

Haideti sa ne continuam si noi urcusul nostru inspre nivelul superior al partasiei duhovnicesti in familia copiilor lui Dumnezeu.
Slujiti-va unii pe altii

Treapta a sasea: “Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10).

Cei credinciosi stiu, din exemplul dat de Domnul Isus, ca drumul spre inaltare trece pe strada smereniei. Christos a venit ca sa ne serveasca tuturor si sa se faca urzitorul unei mintuiri vesnice. Caci Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi.”(Marcu 10:45) . Fiecare urmas al lui Christos trebuie sa se considere un om chemat la slujire. A fi slujitorul altora nu este un lucru placut firii pamintesti. Diferenta dintre Biserica Domnului Isus si lumea celor necredinciosi sta tocmai in disponibilitatea credinciosilor in a se sluji unii pe altii.

(Cineva cauta sa lamureasca acest lucru printr-o ilustratie despre iad si despre rai. Dus in iad, el a vazut ca toti erau asezati de o parte si de cealalta a unei mese imense pe care se aflau toate bunatatile imaginabile. Fiecare mesean avea la dispozitie o lingura cu care putea lua din cele de pe masa, dar … vai! Lingura era mult prea lunga si era legata in asa fel de bratul fiecaruia incit nimeni nu o putea duce la gura. Toata masa era cuprinsa de harmalaie si fiecare ii dadea celuilalt cu lingura in cap ca sa nu manince nimeni nimic. Mirat de cele vazute, omul nostru a plecat clatinind din cap si s-a dus in rai. Si aici oamenii erau asezati la fel de-a lungul mesei. Si aici aveau fiecare legata de mina cite o lingura prea lunga pentru a se putea hrani singuri. Dar aici era liniste si pace, caci fiecare il hranea cu lingura pe cel din fata lui. Handicapul fusese depasit de acceptarea sujirii unii catre altii.

Diferenta dintre iad si rai era determinata de diferenta dintre egoism si duhul de slujire.)

Exista o infinitate de cai prin care ne putem manifesta duhul de slujire. Nu este greu sa afli cum ii poti sluji pe ceilalti. Singurul lucru greu, este sa ai o inima suficient de smerita pentru a apuca pe calea slujirii.

Sursă articol şi continuare: https://grijadefrati.wordpress.com/about/17-2/

Biserici mari sau biserici mici?

de Doru Pope

Andy Stanley, fiul celebrului pastor baptist Charles Stanley și în dreptul său celebru pastor al unei mega-biserici din Atlanta, Georgia a afirmat acum nu de mult într-o predică a sa că cei ce nu se alătură unei biserici mari sunt egoiști. Cel căruia îi place biserica lui de 200 de membri din cauza că într-o asemenea biserică are posibilitatea de a cunoaște pe toată lumea nu-i pasă de generația viitoare decât de el și de prietenii lui.

Andy Stanley a continuat în predica sa să afirme că biserica mică nu le place copiilor și că odată plecați de acasă la școli în orașe mari vor fi obligați sa devină membri în biserici mari, ca acelea care nu plac părinților lor. Și că doar într-o biserică mare există oportunități de conectare împreună a copiilor la grupe de studiu și activități pe diverse vârste.

La o zi sau două de la predica sa Andy Stanley a postat o scuză pe contul său de twitter în care spune că reacția negativă la predica sa care afirma cele de mai sus a fost justificată, că până și el, vorbitorul s-a simțit ofensat de cele afirmate și că-și cere scuze.

Am citit undeva o statistica dar cu mai multi ani in urmă despre cum se împart procentual bisericile americane din punct de vedere al numărului de membri. Din câte îmi amintesc, peste 80% din biserici aveau cel mult 200 de membri și doar 10% aveau peste 400 de membri, restul de procente fiind ocupate de biserici între 200 și 400 de membri. Probabil că procentul de biserici mici este și mai mare dacă se ia în considerare totalitatea bisericilor din lume.

Percepția cu privire la cât de mare e o biserică diferă și din punctul de vedere al bisericii frecventate anterior. Păstoream cândva o biserică de circa 150 de membri când ne-a vizitat cineva și a spus că el nu slujește într-o biserică „mare” (ca a noastră) ci-ntr-una mică. Aveau sub 35 de oameni în biserica lor.

Sursă articol şi continuare: http://dorupope.com/2016/03/biserici-mari-sau-biserici-mici/

Iosua - tip prefigurativ al Domnului Isus (partea 2)

de Ionel Tuţac

3. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin bătăliile purtate

Iosua a fost angrenat încă de tânăr în bătăliile Domnului. Prima sa apariţie publică este lupta împotriva amaleciţilor (Exodul 17:8-16). Observând iscusinţa sa militară şi vitalitatea spirituală, Moise îi cere lui Iosua să-şi aleagă un grup de soldaţi şi să lupte împotriva lui Amalec. Amalec a fost fiul lui Elifaz şi nepotul lui Esau (Geneza 36:12,16). Deci, amaleciţii erau înrudiţi cu ismaeliţii. Urmaşii lui Amalec erau un amestec israelito- păgân, caracterizat de agresivitate şi lăcomie. Tribul acesta de nomazi locuia în regiunile Negev şi Sinai. Amaleciţii supravieţuiau atacând şi jefuind pe alţii. Ei au devenit cei mai aprigi duşmani ai poporului ales10. Amaleciţii reprezintă firea veche. Ei sunt reprezentanţii

lui Satan, duşmanii poporului ales. Ei sunt cei care au încercat să oprească înaintarea poporului ales înspre Canaan, dar au fost înfrânţi datorită rugăciunii.

Asemeni lui Iosua şi Domnul Isus şi-a început lucrarea publică cu o bătălie (Matei 4:1-10). Deşi s-a pregătit pentru această bătălie spirituală, atacurile Diavolului au fost succesive şi agresive. Secretul victoriei împotriva lui “Amalec” a fost rugăciunea şi folosirea Cuvântului Sfânt. Domnul Isus este căpetenia care conduce pe cei credincioşi în lupta cu firea pământească şi cu diavolul (Evrei 12:1-4). Creştinii sunt angrenaţi într-o luptă spirituală continuă, iar singura modalitate prin care pot fi biruitori este avându-L pe Isus alături.

4. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin interesul pentru sfântul locaş

În călătoria lor spre ţara promisă evreii au purtat o construcţie mobilă intitulată “Cortul întâlnirii”. Construcţia acestui locaş de închinare nu a fost rezultatul imaginaţiei umane, ci al revelaţiei divine (Exodul 25:40, 26:30; Numeri 8:4).

Samuel J. Schultz afirmă despre cortul întâlnirii următoarele: “Acesta a slujit temporar nu numai ca loc de întâlnire pentru întregul Israel, dar şi ca loc al revelaţiei divine. Deoarece nu fusese organizată preoţia, Iosua era singurul slujitor”11.

În timpul anilor de pribegie prin pustiu, Cortul era purtat pe umeri de către leviţi şi montat oridecâteori poporul îşi aşeza tabăra pentru poposire. Evreii veneau să se închine înaintea lui Dumnezeu, iar unul din cei mai pasionaţi de acest lucru era Iosua. El îl însoţea mereu pe Moise şi petrecea timp îndelungat în sanctuarul sfânt (Exodul 33:7-11). Prin dragostea lui pentru sfântul locaş, Iosua arăta evreilor respectul pe care i-l poartă lui Dumnezeu. Atitudinea lui faţă de Casa Domnului se regăseşte în viaţa Domnului Isus.

Pentru Mântuitorul nostru Casa Domnului a reprezentat nu doar locul rugăciunii, ci şi locul prezenţei divine. Prezenţa Sa, cu regularitate, în sinagogă şi Templu, a arătat cât de mult preţuieşte fiul tâmplarului din Nazaret locurile sfinte.

Părinţii Lui L-au dus în Templu încă din copilărie, iar debutul lucrării Sale a avut loc în sinagoga din Nazaret. Aici El a citit Scriptura, a explicat-o şi s-a închinat. Oricând vizita cetăţile din Iudeea şi Galileea, Isus intra în sinagogi şi explica oamenilor semnificaţia Cuvântului. Dragostea Lui faţă de locaşul sfânt a fost vizibilă, iar atunci când evreii au transformat Templul într-un bazar comercial El s-a mâniat (Luca 19:46).

5. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin petrecerea timpului pe munte

Cei ce studiază simbolurile biblice sunt de acord că muntele este una din imaginile tipologice cele mai semnificative. Muntele este asociat cu transcedenţa, ascensiunea, verticalitatea, apropierea de Dumnezeu. Dintotdeauna muntele a fost posesorul unei forţe tainice care l-a impresionat pe om. Pentru cei credincioşi muntele este locul păcii, al siguranţei, al comuniunii cu Creatorul.

O astfel de concepţie a avut Moise, dar şi succesorul său Iosua. Experienţa plăcută pe care Moise a avut-o la Muntele Horeb, atunci când Dumnezeu I s-a descoperit, l-a determinat pe acesta să petreacă mai mult timp pe înălţimi. Împreună cu slujitorul său, Iosua, Moise a urcat pe Muntele Sinai. Aici a primit din partea lui Dumnezeu tablele legii, dar şi instrucţiuni cu privire la facerea cortului (Exodul 32:15-29). Cu acest prilej Iosua a înţeles importanţa înălţimilor. El a învăţat că muntele reprezintă locul părtăşiei ideale cu Creatorul Universului. Pe muntele Sinai, Iosua este prezent acompaniindu-l pe Moise în lupta spirituală pe care acesta o duce pentru poporul său (Exodul 24:13).

Prin dragostea sa faţă de munţi, Iosua ne îndreaptă privirile înspre Domnul Isus. Şi El, Isus Mântuitorul, a petrecut timp preţios pe vârful munţilor. Pe Muntele Fericirii a rostit cele mai frumoase predici (Matei 4-6), pe Muntele Măslinilor a petrecut, în singurătate, cele mai importante clipe de părtăşie cu Tatăl (Luca 21:37), iar pe Muntele Tabor a avut loc fenomenul schimbării la faţă (Marcu 9:2). Tot pe un munte, pe Golgota, Isus avea să moară pentru mântuirea sufletelor noastre (Matei 27:33).

6. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin înlocuirea reprezentantului legii

Când Sfânta Scriptură se referă la slujba lui Moise privirile sunt îndreptate în mod inevitabil la Lege. Pentru un popor recent format legile joacă un rol important în dezvoltarea sa. Prin Moise, Dumnezeu a dat evreilor legea morală, legea ceremonială, dar şi celelalte legi de ordin social pentru buna funcţionare a vieţii. Rolul lui Moise a fost acela de a îndrepta privirile evreilor înspre lege.

Când acesta a murit, succesorul său, Iosua, a îndreptat privirea evreilor înspre Canaan. El a slujit poporul şi în peregrinările prin pustie, dar şi în stabilirea în noua ţară. Iosua a învăţat că cucerirea Canaanului nu se face prin strategii militare, ci prin ascultarea de Dumnezeu. Ani de zile a stat în umbra unui titan al credinţei. A învăţat cum să conducă, iar în ziua hotărâtă de Dumnezeu l-a înlocuit cu succes pe Moise, reprezentantul Legii.

La fel ca Iosua şi Domnul Isus a devenit înlocuitorul reprezentantului legii. El a venit să aducă harul (Ioan 1:17), să le spună oamenilor că ţara promisă, Cannanul ceresc, nu se câştigă prin eforturi umane, ci prin ascultarea de Dumnezeu (Ioan 14:1-3).

Note de subsol:

11 SCHULTZ, Samuel J.- Călătorie prin Vechiul Testament- Imprimeria de Vest, Oradea, 1991, pg. 82

Sursă articol: Lucrarea de faţă este parte a unei lucrări de doctorat a pastorului Ionel Tuţac, toate drepturile acestei lucrări îi aparţin; publicăm în serial această lucrare prin aprobarea directă din partea autorului.

Valoarea şi frumuseţea femeii din perspectiva biblică

de Ilie Bledea

Fiind 8 martie, ziua internaţională a femeii, aş vrea să ofer o meditaţie din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru femei. Mă străduiesc să privesc toate lucrurile şi toate persoanele prin lumina Scripturii. Din această perspectivă, vă prezint câteva repere despre valoarea femeii.

Încerc să răspund la întrebarea: Ce dă valoare şi frumuseţe autentică femeii?

Creatorul şi creaţia ei, Genesa 1:26-27; 2:18-25.

Femeia, asemenea bărbatului, a fost creată de Dumnezeu, singurul creator al omului şi al tuturor lucrurilor. Creatorul femeii şi al bărbatului este perfect şi El a creat femeia şi bărbatul după chipul şi asemănarea Lui. Prin urmare, femeia este de valoare egală cu a bărbatului, prin creaţie, având totuşi rol şi responsabilitate diferită.

Caracterul şi conduita ei, Proverbele 31:10-31

Cel mai înţelept om de pe pământ, înainte de Domnul Isus, vorbeşte despre valoarea şi frumuseţea unei femei cinstite şi de raritatea ei. Prin expresia femeie cinstită, din versetul 10, Solomon accentuează caracterul şi toată descrierea care urmează este o arătare a caracterului prin conduită. Valoarea şi frumuseţea femeii sunt date de caracterul şi conduita ei în familie, în societate. Însă, observaţi în versetul 30 că, această valoare dată de caracter este fundamentată pe frica de Domnul. Asta face femeia de apreciat, asta îi dă valoare în caracterul ei, frica de Domnul. Recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu şi supunerea faţă de ea.

Credincioşia şi cinstea ei în legământul de căsătorie, Efeseni 5:21-24, 33

Sigur că aici e vorba de cele căsătorite. Credincioşia şi cistea dată soţului în căsătorie, arată credincioşia ei faţă de chemarea lui Dumnezeu. Credincioşia şi cinstea aceasta trebuie să fie manifestată în:

Supunere faţă de autoritatea soţului

Supunerea aceasta implică respectarea soţului şi dragostea autentică pentru el, nu este o înjosire, ci o manifestare a valorii şi frumuseţii.

Consacrarea şi consecvenţa în relaţia cu Dumnezeu prin rugăciune, 1 Timotei 2:9-15.

1 Timotei este o epistolă de rânduială bisericească. În această epistolă, se arată rolul şi locul fiecăruia în Biserică. Capitolul 2 este unul despre prioritatea rugăciunii şi perseverenţa în rugăciune, capitol în care Pavel arată şi bărbaţilor că trebuie să fie dedicaţi în rugăciune şi apoi femeilor. Câteva observaţii cu privire la atitudinea în rugăciunea publică a femeilor, la ce trebuie să fie atente:

Să fie simple şi smerite în atitudine şi în vestimentaţie. Ceea ce nu înseamnă lipsa îngrijii şi înfrumuseţării, dar trebuie să fie cu atenţie să nu atragă atenţia asupra vestimentaţiei şi coafurii lor.
Să fie supuse şi tăcute când e vorba de învăţătura bisericii. Să nu încerce să dea învăţătură teologică în biserică, nici prin rugăciune. Femeia nu este pentru aceasta. Nu este făcută să fie episcop, păstor, lider în biserică, nici în societate.

Creşterea copiiilor în credinţă, 1Timotei 2:15; 2 Timotei 1:5; 3:14-17

Versetul acesta este controversat, pentru că vorbeşte despre mântuire pe altă cale decât Hristos. Însă, trebuie înţeles că, mântuirea despre care vorbeşte Pavel aici, nu este mântuirea din păcat şi pierzare, ci mântuirea ca importanţă şi valoare a femeii. Mântuirea din păcat este doar prin Hristos şi prin jertfa Lui, în acelaşi capitol v 5-6, sau capitolul 1:15, este clar acest adevăr. Aici se arată că femeia este ridicată la aceiaşi valoare cu bărbatul, prin naşterea de fii. Actul naşterii şi creşterea copiilor în credinţă şi Cuvânt, face din femeie primul pedagog şi profesor de teologie al oricărui bărbat care în viitor va predica în biserică, sau va conduce în societate. Asta dă valoare şi frumuseţe femeii, care are din partea Domnului şi binecuvântarea de a fi mamă.

Curăţia şi calmul inimii ei, 1 Petru 3:3-5

Petru, inspirat de Duhul Sfânt recomandă cel puţin două bijuterii pentru interiorul femeii: curăţia şi duhul blând şi liniştit, care este legat de nădejdea în Dumnezeu, pe care o aveau femeile sfinte din vechime.

Petru arată că, aceste bijuterii ale omului interior sunt de mare valoare înaintea lui Dumnezeu.

Cred că, nu numai Dumnezeu apreciază o femeie când are aceste lucruri, ci şi soţul, şi copiii şi biserica şi societatea.

Ca şi concluzie, doamnelor şi domnişoarelor arătaţi-vă valoarea şi frumuseţea prin aceste caracteristici biblice, şi cu siguranţă veţi fi apreciate.

Să fiţi binecuvântate de Domnul şi să fiţi o binecuvântare!

Sursă articol: http://www.baptist-tm.ro/valoarea-si-frumusetea-femeii-din-perspectiva-biblica/

Trezirea din valea cu oase

de Mihai Sarbu

Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.” (Ez.37:10)

Fiecare meditație este rezultatul stării de vorbă cu Dumnezeu. După ce îmi vărs inima înaintea Lui se întâmplă ceva ciudat: El începe să dicteze, iar eu să scriu. Așa se nasc aceste mesaje și cel de față este la fel. O vizită în ”valea cu oase” te înfioară și te pune pe gânduri. Are ceva din poveștile de ”science fiction” și aduce în mintea omului întrebări care pretind un răspuns decent. Oare chiar așa să se fi întâmplat? Este relatarea biblică demnă de crezare? Daca da, atunci ce învățăm ca să ne fie de folos atât nouă cât și celor de lângă noi? Scriptura spune că:

”lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi.” (Ioan 20:31).

Iată de ce vă invit să rămânem în cimitirul cu oase și asistăm la minunea pe care o face Dumnezeu, Singurul specialist în imposibil. Strigăm după trezire și așteptăm să se întâmple. Haideți atunci să avem răbdare și să urmărim imaginile care urmează:

Realitatea. Tabloul este sumbru și respingător. Totul este cenușiu și fără viață. Cuvintele martorului ocular sunt rezervate dar clare:”Mâna Domnului … m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. … erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot.” (Ez.37:1-2).Oase fără viață au umplut valea. Erau multe și stăteau unul lângă altul dar nu erau de folos nimănui. Nu făceau nici o lucrare. Nu se auzeau predici în valea cu oase și nici cântări de slăvire a lui Dumnezeu. Liniște deplină întreruptă doar de croncănitul vreunei păsări rătăcite. Ca și astăzi în atâtea locuri. ”Lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină” mărturisea omul lui Dumnezeu Leonard Ravenhill (De ce întârzie trezirea). Trăim în zilele când dragostea celor mai mulți s-a răcit, iar respectul față de Dumnezeu este doar formal. Vremuri când oamenii au ”tone” de religie dar nu mai au relație; au nume și reclamă de tip Hollywood dar fără viață din Dumnezeu; au Biblia dar nu mai au credința. Ce trist și dezolant. Oase fără număr dar fără nici un fel de mișcare și slujire. Cu mulți ani în urmă un predicator a pus acest mesaj pe un banner în fața bisericii: ”Biserica aceasta va avea ori o sărbătoare de trezire ori o slujbă de înmormântare.” (autor anonim). Un slujitor disperat dar așa cum Îi place lui Dumnezeu. În timp ce Ezechiel contempla oasele din cimitir este confruntat cu o întrebare capitală: “Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns: “Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (Ez.37:3). Ce s-a întâmplat? Rămâi uimit să vezi cum intervine Creatorul.

Remediul. Este la Cel ce a creat viața. ”Dumnezeu este Singurul specialist în imposibil” mărturisea un slujitor al Lui. Nimic nu poate sta în calea Lui când este vorba de salvarea oamenilor de la moartea și chinul cel veșnic. Dar El a ales să se folosească de un om pe măsură ca să-Și poată pune planul în aplicare. Un slujitor călăuzit de Duhul care să înțeleagă mesajul și misiunea pe care o are Stăpânul pentru el:“Proroceşte despre oasele acestea … “Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul.” (Ez.37:4-6). Ciudat mesaj. Să mergi și să vorbești cu oasele. Curată nebunie. Iar Ezechiel acceptă provocarea să fie nebun pentru Dumnezeu. Urmăriți ce face el: ”Am prorocit cum mi se poruncise.” (Ez.37:7). Nu pune întrebări, nu cere explicații doar a făcut ce trebuie: a ascultat. Când slujitorul ascultă Dumnezeu întotdeauna lucrează. Fii atent la ce urmează: ”s-a făcut un vuiet” apoi ”s-a făcut o mişcare” iar în final ”oasele s-au apropiat unele de altele!” (Ez.37:7). Dar asta încă nu însemna nimic. Lucrarea avansează: ”le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra” Însă nici aceasta nu e trezire deoarece: ”nu era încă duh în ele.” (Ez.37:8). S-a trecut de la faza de schelet la cea de cadavru. Tot ce lipsește este duhul de viață. Ezechiel nu confundă mișcarea cu umblarea și nici zgomotul cu trezirea. Arăta frumos tabloul: mulțime de trupuri aranjate cu gust dar nimeni nu cânta și nici nu predica. Nu se făcea nici o lucrare deoarece mai lipsea ceva. Iar omul lui Dumnezeu nu se lasă biruit de îndoială, ci prorocește din nou: ”Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat.” (Ez.37:10). Așa DA! Totul este să existe oameni dedicați lui Dumnezeu care să fie fără frică și disponibili să înțeleagă viziunea Lui și să poată spune: ”Am prorocit, cum mi se poruncise.” (Ez.37:10). Într-un creștinism uscat și fără viață Dumnezeu se uită din nou după oameni pe care să-I folosească. Vrea să înceapă cu tine. Ce zici, primești provocarea? Nu de alta dar este URGENT! Mor oameni zilnic în jurul tau.

Răsunetul. Fii atent la ce s-a întâmplat: ”au înviat şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.” (Ez.37:10). O vale cu oase moarte devine o oștire invincibilă. Învierea din morți nu poate să rămână ascunsă. Lazăr și fiica lui Iair ca și fiul văduvei din Nain au devenit eroi. Învierea Domnului Isus rămâne capul de afiș al cărui răsunet și ecou nu se stinge nici după mii de ani. A atins pământul întreg și Cerul întreg. Vestea aceasta se răspândește încă. Bazat pe ceea ce s-a întâmplat în valea cu oase înțelegem cuvântul Stăpânului pentru toți ce morți în păcat: ”Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi.” (Ez.37:14). Ce mesaj extraordinar! Câtă pace și speranță aduce el. ”Veți trăi” spune Domnul vieții. Asta trebuie să proclame și urmașii Celui Viu! Suntem înconjurați din toate părțile de morți în păcat care trebuie salvați. Cineva trebuie să-i trezească. La Golgota viața a biruit moartea iar răsunetul acestui eveniment continuă și astăzi. Fiul lui Dumnezeu ne atenționează că: ”vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia.” (Ioan 5:25). Morți care aud mesajul salvării și sunt regenerați. Acum umblă și vorbesc despre salvarea și Salvatorul lor. Fac să răsune acest lucru deoarece Cel Viu le-a dat porunca și puterea să o facă. Preocuparea lor este să amplifice mesajul învierii pentru ca să beneficieze cât mai mulți și să fie salvați din moarte și chin veșnic. Dar nu uitați și de răsunetul final al existenței noastre de pocăiți: ”când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. (1Ioan 3:2). Într-o națiune apostată și fără viață a fost nevoie de un singur om care să se lase abandonat în Dumnezeu ca să împlinească planul Său pentru trezirea și salvarea poporului. Ezechiel a spus prezent, trăind și slujind la nivel de excelență pentru Stapânul Lui. Astăzi e rândul tău. Dumnezeu are nevoie de tine și se uită în dreptul tău, așteptând un răspuns. Poetul scrie: ”Roagă-te fără-ncetare / Așteptînd pe Domnul tău. / În curând El vine-n slavă / Să ne ia la tronul Său.” (C.Ev. #606). M-aș bucura ca în sinceritate să stai înaintea Lui, iar decizia care o vei lua să penetreze până și inima de tată a lui Dumnezeu. Apoi slujirea ta să fie cu impact în inimile a cât mai mulți semeni ai tăi astfel încât valea cu oase să devină o vale plină de viață care să-L onoreze numai pe El.

RUGĂCIUNE

“Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!” (Ex.37:9)

Sursă articol: http://www.baptist-tm.ro/trezirea-din-valea-cu-oase/

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]