Nu
pot spune că tocmai am crescut la coada vacii dar nici prea departe
n-am fost. Adică pe când am crescut eu comunismul aproape biruise și
nu mai eram destul de înstăriți să avem vaci. Le vânduseră părinții.
Totuși, cu vaca am umblat, am și dovada, în poza alăturată (eu sunt
cel mic). E bine să-ți amintești din când în când de unde ai plecat,
zice înțelepciunea populară românească, să nu ajungi cu nasul prea
sus. Și la plug am fost, dar mai mult înaintea ei. A vacii, care va
să zică.
Mă gândesc la ce s-a întâmplat în jurul meu,
pe parcursul vieții mele. Am plecat de la arat în grădină cu vaca,
la liceu de electronică. De acolo la seminarul românesc apoi la cel
din America. Ulterior, m-am minunat de primele computere, mai ales
de cel cu două discuri flexibile (nu avea hard drive ci pe un disc
era sistemul de operare și pe celălalt datele de lucru) și apoi cu
mari eforturi mi-am cumpărat primul computer personal, un 386sx (pentru
cine știe ce-i aia) cu un disc de 40 MB, crezând că am spațiu să
stochez tot ce voi fi capabil să produc toată viața. Ulterior am
lucrat la o companie de internet pe vremea când acesta începuse să
devină accesibil publicului larg (Windows 3.11 în care descărcam
Netscape prin ftp într-o fereastră DOS), ca apoi să lucrez cinci ani
în computere pentru o corporație mare americană care acum nu mai
există. Astăzi, țin în mână un i-phone considerat de acum primitiv,
a cărui memorie este de 4000 de ori mai mare decât discul primului
meu computer. Pe el mă uit la videoclipuri postate pe internet de un
puști acum câteva minute, de pe cealaltă parte a globului pământesc.
Iar nepoții mei… mânuiesc cu multă dibăcie i-padul înainte de a știi
să scrie și să citească. Într-o generație, un salt tehnologic uriaș,
cu implicații social-culturale extraordinare.
de
Eugen Matei
O mulțime de cerneală s-a consumat în ultimul
timp în jurul întrebării dacă Islamul este în mod fundamental
violent sau o religie a păcii. Nu vreau să mai risipesc și eu, mai
ales că nu cunosc destul ca să pot aduce o contribuție originală.
Nici nu cred că întrebarea este bine pusă, pentru că este evident
de-acum că nici unul din cele două răspunsuri implicite în ea, luat
în mod necalificat, nu este corect. Impresia mea este că cei mai
mulți care pedalează pe una sau cealaltă din aceste poziții o fac
din motive politic-ideologice, mai degrabă decât din judecată la
rece și voință de a spune lucrurilor pe nume. Nici nu cred că duelul
între aceste două poziții duce undeva.
Nu sunt priceput în ale politicii, dar în urma
unor postări anterioare despre islam, acum, cu apariția Statului
Islamic (ISIS), am fost bâzâit de câteva persoane să opiniez la
subiect (parcă cu o sugestie subtilă de tipul – “vezi, ți-am spus
noi” :)). Așadar, iaca, contribui și eu cu doi bănuți, că la a “da
cu părerea” se pricepe tot românul.
de Teofil Stanciu
Imagine: By tango7174 (sursa)
E în toi campania de promovare
a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși,
cum susțineam
într-un text anterior,
acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.
Totuși, de ce
n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei
bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul
Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie,
iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea
ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă
de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii
folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea
că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.
Cu toate că nu mă dau în vânt după
argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte
edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles
prin „religia adevărată” (Iacov
1:26-27), iar definiția
lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru
nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.
de Teofil Stanciu
Imaginea: Domeniu public (sursa)
Așa cum spuneam și cu altă ocazie, ora
de religie nu mi se pare deloc inutilă,
nici măcar o încălcare a „laicității” statului, nici a separării
dintre Biserică și Stat.
Dar…
…de ce să nu aflăm câți cei cu adevărat
interesați de religie? Una spune recensământul, dar cu totul altceva
am putea afla acum, indiferent de confesiunea pe care o îmbrățișăm.
…de ce să nu experimentăm ce efect ar avea
asupra populației libertatea de a alege în ce să creadă sau să nu
creadă?
…de ce să nu folosim acest prilej pentru a
primeni „cadrele” din sistem și să rămână doar acei oameni cu
vocație care, fără să folosească deloc mijloace de constrângere,
reușesc să îi atragă pe copii spre religie?
…de ce să nu admitem că societatea românească
nu pare să fi fost ajutată să se însănătoșească prin educația
religioasă reintrodusă după 1989 și să facem o analiză a rostului și
rolului acestei „materii” în școală?
…de ce să nu privim la partea bună a acestei
situații – nicio altă materie nu mai benificiază de privilegiul de a
fi aleasă benevol, la scară națională! – și să descoperim ce se
poate face cu o clasă de elevi care participă din proprie voință la
o oră de curs?
…de ce să nu ne lepădăm de ajutorul pe care îl
dădea statul până acum și să începem de aici să separăm puțin
lucurile sfinte de cele lumești (în sensul cel mai bun al acestei
separații)?
de Petru Lascau
Râsul
este o invenție divină, cu siguranță. Nu Satana l-a inventat. De
fapt el n-a inventat nimic. El copiază și distorsionează tot ce a
creat Dumnezeu. Dar ce-i cu ‘‘râsul sfânt’‘ de la Toronto?
Există o serie de explicații pe care
apologeții le dau râsului. Unele din ele preting implicații
profetice, cum ar fi bucuria revenirii Domnului, sau râsul de Satana
care nu este decât un înfrânt, sau râsul de ispite și încercările pe
care le va birui de acum încolo creștinul. Dar cea mai populară este
că el exprimă bucuria datorită bunătății și harului lui Dumnezeu.
Confuzia pe care se străduiesc apologeții
mișcării să ne-o strecoare este între râs și bucurie. De fapt, spun
ei, ceea ce vedeți când oamenii se tăvălesc pe jod de râs, nu este
altceva decât expresia bucuriei, care este fără îndoială o roadă a
Duhului Sfânt.
2)
de Petru Lascau
(De
ce nu lucrează Dumnezeu și la noi așa cum o face la alții? Necazul
este că noi nu-L înțelegem pe Dumnezeu și nu suntem în pas cu
dorințele Lui. Noi căutăm ,,metode“. Dumnezeu ,,caută un om gata să
stea în spărtură“ (Ezechiel 22:30). Ca să salveze o sămânță de
oameni de la potop, Dumnezeu a avut nevoie de un Noe, un om
neprihănit într-o lume păcătoasă. Șiți că mai apoi corabia
construită după instrucțiunile lui Dumnezeu nu a avut două elemente
,,strict esențiale“ pentru orice corabie: puntea de comandă și
cârma. Când omul potrivit a fost înăuntru, Dumnezeu a luat comanda
și a dus corabia unde a vrut El.).
După restaurarea Templului inițiată de
Zorobabel și după restaurarea poporului inițiată de Ezra, ajungem la
restaurarea zidurilor inițiată de Neemia. Neemia a avut un rol
special în ,,planul mesianic“, reașezarea unor pietre străvechi în
jurul poporului lui Dumnezeu. Cu toate că nici un lucrător creștin
nu are astăzi un rol asemănător (cu toate că unii fac din ridicarea
clădirilor o prioritate neînțeleaptă, putem spune că există o
posibilitate să studiem la Neemia abilitățile lui extraordinare ca
,,leader“, conducător al poporului lui Dumnezeu. Fără să facem din
aceasta un tipar obligatoriu, am putea extrage din narațiunea
evenimentelor șapte calități specifice ale unui om de succes în
lucrarea cu oamenii în perimetrul adunării sfinților de astăzi.
Pe pagina de 
