Pastorală

Învierea lui Isus

de J. Gresham Machen

În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.
 

Sursă articol: http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Gresham.htm

Hristos Paștele nostru

de Augustus Toplady

„Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele” (Exod 12:21)

Tipurile prin care a fost prefigurat Domnul nostru către evreii din vechime sunt distinse în lucruri reale şi personale şi persoane tipice. Din marea varietate de lucruri tipice, din cadrul dispensaţiei mozaice, erau simboluri ale lui Hristos şi arătau spre El, însă nici unul nu a fost mai eminent şi mai expresiv decât Mielul Pascal: o descriere a cărui sacrificiu, împreună cu ocazia rânduielii acestuia, le avem în capitolul de unde am preluat pasajul de mai sus. Fără vreo lungă introducere, voi intra imediat în ceea ce studiez aici, anume, de a arăta că sacramentul evreiesc al Paştelui, sau junghierea mielului pascal era exact tipică pentru suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu: dintre care, analogia era evidentă, şi asemănarea atât de exactă, încât Sf. Pavel trage paralela şi afirmă, fără cea mai mică ezitare, „Hristos Paştele nostru a fost sacrificat pentru noi”.

Este evident că trebuia să fie un miel, pe care evreii trebuiau să-l sacrifice pentru Paşte. Dar de ce un miel în locul oricărei alte creaturi? Pentru aceste motive: pentru a reproşa nebunia şi nelegiuirea egiptenilor; egiptenii se închinau la miei, şi aceasta era un reproş tacit al idolatriei lor, când ceea ce era obiectul adorării lor era ucis şi oferit ca sacrificiu adevăratului Dumnezeu. Un alt motiv pentru care a fost ales un mile este că acesta avea să fie o emblemă mult mai vie a Răscumpărătorului, care la împlinirea vremii, avea să se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcatele poporului Său. Dintre toate creaturile mielul este cel mai inocent, prin urmare cel mai potrivit să umbrească puritatea şi bunătatea viitorului Mesia. Mieii sunt de asemenea remarcabili pentru blândeţea şi răbdarea lor. „Blând ca un miel” este un proverb comun. De aici, profetul spune despre Hristos, „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura”. Mieii sunt mult expuşi la pericole şi răniri; inocenţa lor îi face să fie o pradă uşoară aproape pentru oricare atacant. Şi oare nu a fost Domnul nostru persecutat şi asuprit – Nu a indurat el contradicţia zilnică a păcătoşilor împotriva Lui? Şi nu a fost El oare pus ca o ţintă pentru săgeţile oamenilor răi şi a duhurilor rele? Nu este de mirare, deci, pe baza tuturor acestor relatări că Ioan Botezătorul avea să spună despre Hristos, „Iată Mielul lui Dumnezeu”.

Într-o anumită instanţă, într-adevăr, comparaţia eşuează; mieii sunt expuşi la diferite pericole, însă ei sunt plăpânzi, animale fricoase, şi incapabile să se ajute singure: în timp ce Hristos, deşi a trecut prin ceea ce nimeni decât El ar fi putut trece, cu toate acestea suferinţele Sale au fost o chestiune de simplă bunăvoinţă: El le-a indurat în mod voluntar, deşi El poseda puterea infinită, şi avea toate oştile cerului la comanda Sa, şi ar fi putut, dacă ar fi vrut El, să topească chiar şi inimile celor mai amari persecutori ai Săi spre datorie şi dragoste. Dar El, pe baza demnităţii şi a tăriei Lui, Scripturile îl descriu ca „leul din tribul lui Iuda”, a binevoit să sufere ca un miel neajutorat, ca omenirea, a cărei amar a purtat El, să poată fi etern de fericită; ca omenirea, pentru care a murit El, să poată trăi pentru totdeauna.

Sacrificiul pascal nu trebuia să fie doar un miel, ci unul fără cusur: trebuia sa nu aibă nici un defect. În acest loc, de asemenea, era tipic lui Hristos, care, aşa cum spune apostolul, a fost sfânt, inofensiv, nepângărit şi separat de păcătoşi. El a fost năsut liber de infecţia originală şi a trăit în întregime nefamiliarizat cu păcatul actual; şi Sf. Petru, fără îndoială, avea mielul pascal în vedere atunci când vorbeşte despre Hristos, când îl numeşte un miel „fără pată sau cusur”.

Mielul care avea să fie jertfit pentru Paşte trebuia să fie separat de restul turmei; oare nu şi sfinţenia lui Hristos, aşa cum era el, îl separa şi îl distingea pe El de restul omenirii? Şi din moment ce mielul pascal a fost acelaşi în natură cu ceilalţi miei dintre care fusese selectat, la fel şi binecuvântatul nostru Domn, deşi într-un punct de Divinitate infinit de superioară faţă de oameni şi îngeri, cu toate acestea şi-a asumat natura noastră umană, şi a fost într-adevăr şi pe bună dreptate un om, ca şi noi: sau ca să exprimăm acesta în limbajul apostolului, „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”.

Mielul pascal nu trebuia jertfit decât după ce acesta avea un an: şi, în aceiaşi manieră, Domnul nostru nu avea să-şi dea viaţa Sa în pruncie, ci avea să continue să fie pe pământ până ce lucrarea glorioasă a slujirii Lui era pe deplin realizată; până ce toate binevoitoarele sale perfecţiuni erau arătate, în a face bine sufletelor oamenilor, şi până ce El a experimentat, în extinderea lor cea mai mare, toate ispitele şi durerile care au loc în viaţă. Şi tot ceea ce putea să facă satan sau emisarii săi, nu puteau să-L elimine, înainte ca El să îşi fi glorificat Tatăl Său ceresc prin ascultarea cea mai absolută şi mai perfectă, şi a înfăptuit o neprihănire completă pentru justificarea tuturor acelora care cred în El. Şi, la fel cum mielul pascal trebuia să aibă un an, şi nu trebuia să treacă de una an, acesta trebuia să fie junghiat în perioada deplină şi în vigoarea vârstei lui. La fel şi Paştele nostru Divin, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa Sa nu atunci când era obosit de ani, sau slăbit de boală: ci în însăşi floarea zilelor Lui, în mijlocul înfloririi întregi a sănătăţii, şi în toată vigoarea bărbăţiei.

Mielul pascal nu trebuia să fie jertfit decât de evrei. Aşa este spus în versetul 6 al acestui capitol, „Şi toată adunarea lui Israel să-l junghie”. Aşa că evreii au fost ucigaşii acelei persoane Divine, a cărui figură era mielul pascal: El a fost condamnat; într-adevăr, prin guvernatorul roman Pilat, însă evreii au fost, de la început şi până la sfârşit, aceia care au fost autorii morţii Lui: ei au făcut ca El să fie prins; ei l-au mituit pe Iuda şi L-au trădat; ei au corupt martori falşi împotriva Lui la judecarea Sa, şi au insistat asupra executării Lui.

Şi, aşa cum mielul pascal trebuia să fie junghiat doar de către evrei, la fel era şi faptul că nimeni nu trebuia să o facă în particular, ci public, şi în prezenţa poporului. În aceeaşi manieră Hristos avea să fie omorât în maniera cea mai publică şi mai ticăloasă. El a fost crucificat pe un munte evident, în vederea Ierusalimului, capitala lor; şi aceasta la vremea sărbătoriri lor anuale a Paştelui, atunci când era cea mai mare resursă de străini din toate părţile: mulţi dintre ei au consimţit la moartea Lui, şi toţi dintre aceştia au fost martorii ei.

Sângele mielului pascal nu trebuia să se verse pe pământ, ci să fie pus cu atenţie într-un lighean; pentru a asemăna în aceasta suferinţele Răscumpărătorului şi moartea Sa, al cărui tip era sângele mielului pascal, care erau infinit de merituoase în ele însele, şi nu trebuiesc privite cu uşurinţă, ci din contra, credincioşii trebuie să privească la ispăşirea lui Hristos, şi la sângele pe care El l-a vărsat pentru păcatele lor, ca fiind singurul motiv al iertării lor, cauza de procură a scutirii lor de pedeapsă, şi preţul inestimabil prin care mântuirea lor a fost cumpărată. Sângele mielului pascal, fiind scurs într-un lighean, urma să fie stropit peste uşiorii caselor israeliţilor, ca atunci când îngerul morţii avea să treacă prin ţară, să ucidă pe primii născuţi ai fiecărui egiptean, el să treacă pe lângă familiile lui Israel, la vederea sângelui astfel stropit pe uşi, şi să-i cruţe de la ruina generală, aşa cum descoperim în versetul 23 al acestui capitolul, „Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească”.

Acum, această eliberare a evreilor de distrugerea temporală, prin stropirea sângelui Paştelui era expresivă a eliberării noastre de moartea veşnică, prin medierea lui Hristos în locul nostru, şi prin oferirea Lui pe Sine ca un sacrificiu faţă de dreptatea Tatălui Său în locul nostru: „Fiind justificaţi prin sângele Lui”, spune apostolul, „vom fi salvaţi de mânie prin El”; şi la fel ca şi evreii, dacă neglijau să stropească cu sângele mielului pascal pe uşile lor, ar fi fost părtaşi ai calamităţilor pe care le-au experimentat egiptenii; la fel şi aceia care nu depind pentru iertare de ispăşirea lui Hristos, trebuie să nu se aştepte la nimic, şi nu vor primi nimic decât distrugere din prezenta Domnului, şi din slava puterii Lui: şi la fel de sigur cum au fost evreii, prin folosirea mijloacelor rânduite, au scăpat nerăniţi, în timp ce vecinii lor egipteni piereau cu miile, la fel de sigur şi aceia care cred în meritele lui Hristos, cu credinţa care lucrează prin dragoste, vor fi salvaţi de la condamnare, şi să fie făcuţi părtaşi ai împărăţiei Sale cereşti.

Mielul pascal, după ce sângera de moarte, avea să fie fript cu foc. În antichitate, focul era o emblemă a mâniei lui Dumnezeu; aşa apare din câteva pasaje din Scriptură: şi mielul pascal fiind astfel fript cu foc, însemna că suferinţele lui Hristos în locul nostru ar fi nedescris de mari şi de intense; şi că El avea să susţină, în persoana Sa binecuvântată, acea răzbunare şi mânie a lui Dumnezeu, pe care noi o meritam să o purtăm, şi pe care trebuia de fapt să o purtăm, dacă nu ar fi îndurat-o El pentru noi. Deşi El era toată puritatea, fără aliaj; deşi El nu avea nici un reziduu de pierdut, nici o pleavă care să fie consumată, ci era în fiecare privinţă sfânt şi neprihănit; El, cu toate acestea, a trecut prin cuptorul suferinţelor interioare şi exterioare, ca noi să fim înălţaţi prin căderea Lui, şi vindecaţi prin rănile Lui. El a fost tratat ca un păcătos, ca noi să fim acceptaţi ca neprihăniţi; sau aşa cum o exprimă Sf. Pavel, „Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Nimic mai scurt din aceasta nu ar fi putu să facă ispăşire pentru fărădelegile noastre. Dreptatea infinită, pe care am ofensat-o noi, necesita o compensare infinită.

Dacă s-ar obiecta, aşa cum fac unii, că „păcatele creaturilor finite nu pot cere niciodată o ispăşire infinită”, eu răspund, că tot păcatul este infinit de obiectiv; acesta este infinit de rău deoarece este comis împotriva lui Dumnezeu, bunul infinit; acesta ofensează maiestatea infinită; el este un dispreţ al autorităţii infinite; o insultă faţă de suveranitatea infinită; un abuz al milei infinite; o provocare a dreptăţii infinite; o contradicţie faţă de sfinţenia infinită; o reproşare a slavei infinite; şi un duşman faţă de dragostea infinită. Din toate acestea se pare că fiecare păcat merită în mod corespunzător infinita sau nesfârşita pedeapsă; şi în acelaşi fel, că moartea lui Hristos trebuie să fi fost infinit de merituoasă, altfel nu ar fi putut înlătura această pedeapsă: şi motivul pentru care ea este înlăturată este pentru că El a suferit în calitate de garant al nostru. Dacă nu ar fi derivat demnitatea lui Hristos, ca Dumnezeu, eficienţa infinită din suferinţele Sale ca om, ispăşirea Lui nu ar fi fost proporţională cu insultele noastre. Mânia infinitului de drept şi sfânt Dumnezeu a fost contractată, aşa cum s-a ajuns la un anumit punct, şi s-a revărsat, deodată, intensiv peste Hristos, care trebuia, de altfel, să se reverse în mod extensiv peste noi toată eternitatea. Aceasta este ceea ce numim noi doctrina sfinţeniei, sau ispăşirea lui Hristos, anume, compensarea pe care a făcut-o El faţă de legea şi justiţia lui Dumnezeu, prin a asculta şi a suferi ca subrogat şi reprezentativ al nostru.

În plus, este de notat despre mielul pascal, că acesta nu trebuia doar să fie fript, ci să fie prăjit în întregime, semnificând că Hristos avea nu numai să sufere pedeapsa pe care o meritam noi, dar că El avea să sufere în extinderea ei deplină, şi la cea mai mare latitudine a sa; El trebuia să bea rămăşiţele paharului amar, ca nici măcar un strop de mânie să nu cadă peste poporul Său: şi astfel Psalmistul, vorbind în persoana lui Mesia, spune, „mânia Ta mă apasă, şi mă năpădeşti cu toate valurile Tale”.

Din vremea lui David, mielul pascal nu trebuia să fie sacrificat în afara Ierusalimului; şi Hristos, adevăratul miel pascal, a fost omorât în cadrul limitelor acelui oraş, şi a mai fost o altă circumstanţă vrednică de notat, anume, că Domnul nostru a suferit pe cruce, la însăşi vremea zilei în care Paştele era ordinat să fie ţinut: căci citim în versetul 6 al acestui capitol, că mielul pascal trebuia junghiat seara; sau aşa cum este tradus mai literal pe margine, „între două seri”; aceasta pentru a se înţelege care expresie trebuie observată, că evreii socoteau două seri în zi; ceea ce numeau ei prima zi, începea atunci când prânzul era pe sfârşit şi dura până la apusul soarelui; a doua seară, în relatarea lor, dura de la apusul soarelui până la întunecatul nopţii: şi după cum Paştele trebuia sacrificat în luna Nisan, care este destul de aproape de luna martie a noastră, evreii, pentru a împlini porunca, care cerea ca mielul pascal să fie adus între cele două seri, îl sacrificau pe acesta în mod constant la puţin timp după ceea ce ei au denumit ora a noua a zilei, adică, între trei şi patru după-amiaza.

Apare din scriptură faptul că Domnul nostru a fost pus pe cruce cam în jurul ceasului al treilea, adică, aproape de ora nouă dimineaţa, sau puţin după aceasta; şi că El nu a murit până după ceasul al nouălea, aceasta este până între trei sau patru după-amiaza: aşa că timpul zilei în care Paştele avea să fie sacrificat, a răspuns exact la timpul morţii lui Mesia.

Dar circumstanţele menţionate deja nu sunt singurele în care mielul pascal era tipic al lui Hristos, căci atât în omorârea cât şi în aranjarea acestuia, o poruncă specifică a fost dată, ca nici un os din acesta să nu fie rupt: şi aceasta a fost împlinită în mod eminent în Hristos; căci atunci când soldaţii romani, conform obiceiului acelei naţiuni, au venit să rupă picioarele hoţilor care erau crucificaţi cu El, ale Lui, prin providenţa imediată a lui Dumnezeu, au fost lăsate neatinse, ca atât tipul cât şi profeţiile despre El să fie împlinite.

Mielul pascal slujea evreilor nu numai pentru sacrificiu, ci şi pentru hrană: şi Hristos nu numai că s-a dat pe Sine ca jertfă pentru noi, ci este, în acelaşi fel, într-un sens mistic şi spiritual, hrana fiecărui suflet credincios. Astfel Domnul nostru spune, „Cel care Mă mănâncă va trăi prin Mine”: şi „dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi din sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi”; expresie care nu trebuie înţeleasă în sensul grosolan, nenatural, în care îl iau unii oameni, care ar vrea prea bine să ne convingă de faptul că în cadrul Cinei Domnului, fiecare bucată de pâine consacrată este schimbată în trupul real al lui Hristos, şi că vinul este schimbat în sângele Lui real: aceasta fiind chiar contrar cu înţelesul Salvatorului; atunci când Acesta vorbeşte despre mâncarea trupului Său şi băutul sângelui Său, nu a vrut să zică nimic mai mult decât ca noi să fim uniţi de El prin credinţă, şi fiind părtaşi ai acelor beneficii care sunt efectul asumării Lui a naturii noastre: căci aşa cum viaţa noastră animală este menţinută printr-o aprovizionare continuă cu hrană, la fel şi viaţa noastră spirituală rezultă din credinţa în El, şi viaţa noastră veşnică se datorează faptului că suntem interesaţi în meritele Lui.

Şi, aşa ca mielul pascal, după ce era omorât în sacrificiu, avea să fie mâncat de israeliţi, aşa aveau să-l mănânce ei cu ierburi amare, care implicau extremitatea suferinţelor Răscumpărătorului nostru, şi durerile severe cu care avea să se întâlnească El în lume; şi astfel să ne arate, ca la fel cum evreii mâncau Paştele cu ierburi amare şi pâine nedospită, la fel cei care sunt interesaţi în El, trebuie să nu se gândească că sunt scutiţi pe deplin de necazuri şi nenorociri de diferite feluri. Dacă însăşi Hristos a fost un om al durerilor, şi obişnuit cu necazul, să nu ne aşteptăm să ajungem în cer cu fără să fim exersaţi de încercări pe cale. Noi trebuie să fim uneori mulţumiţi să mâncam Paştele cu ierburi amare.

Aş putea menţiona mai multe alte particularităţi, în care mielul pascal era un timp al lui Hristos: însă ceea ce a fost observat poate fi suficient pentru a arăta cât de exact aceasta a fost simbolic al Lui ca un miel. Aceasta era tipicul inocenţei şi purităţii lui Hristos; a suferinţelor faţă de care a fost El expus, şi a blândeţii Lui din cadrul lor. Trebuia să fie mielul pascal fără pată sau cusur? La fel era Hristos, într-un sens moral, oglinda sfinţeniei şi standardul perfecţiunii. Trebuia să fie acesta sfinţit în vigoarea deplină a vârstei lui? Hristos a fost în acelaşi fel dus la moarte în partea înfloritoare a zilelor Lui, de abia când ajunse la vârsta de 33 de ani. Erau evreii singurele persoane rânduite să ucidă mielul pascal? Tot ei erau născocitorii şi realizatorii morţii Mijlocitorului. Trebuia să fie ucis mielul în modul cel mai public şi mai evident? La fel a fost şi Hristos. Trebuia să fie strâns sângele mielului într-un lighean, ca un lucru sacru şi de valoare? Aceasta nea arat cât de inestimabile erau suferinţele Răscumpărătorului în ele însele şi cât de imens de preţios ar trebui să fie ispăşirea Lui în estimarea noastră. Trebuia ca sângele victimei să fie stropit pe pragurile caselor israeliţilor? La fel, spiritual vorbind, trebuie ca sângele Marelui nostru Preot să fie stropit peste conştiinţele noastre, adică, cu alte cuvinte, meritul morţii şi a suferinţelor Lui trebuie făcute pentru noi drept cauză a răscumpărării noastre, şi temelia iertării noastre.

Asigura astfel sângele mielului pascal, astfel stropit pe casele lor, pe israeliţi de la moartea primilor născuţi? La fel eficacitatea sacrificiului lui Hristos asigură pe răscumpăraţii Lui de pedeapsa veşnică, care este moartea a doua. Trebuia prăşit Paştele cu foc? Aceasta indica la furia acelor suferinţe prin care trebuia să treacă Salvatorul. Trebuia să fie oferit mielul pascal în Ierusalim? Acolo a fost Hristos judecat, batjocorit, şi condamnat; şi în limitele acelui oraş El a fost crucificat şi omorât. Trebuia să fie ucis mielul pascal în jurul ceasului al nouălea al zilei? Precis la acest timp, Fiul lui Dumnezeu a murit. Nu trebuia rupt nici un os al mielului pascal? Cu atât mai mult nu au fost nici ale lui Hristos, deşi ofiţerii au fost trimişi cu acest scop să facă aceasta. Se hrăneau israeliţii cu sacrificiul când acesta era înjunghiat? La fel şi noi, spiritual, din Hristos. Credincioşii sunt uniţi cu El într-un duh, şi iau parte la beneficiile morţii Lui, prin care ei trăiesc o viaţă spirituală de har pe pământ; şi vor trăi o viaţă de glorie în ceruri.

Acest subiect indică în mod clar marele final pe care Domnul nostru îl avea în vedere, în suferinţa şi moartea pentru poporul Său, anume, ca El să înlăture păcatul prin sacrificarea Sa. El s-a dat pe Sine pentru noi, spune apostolul, ca El să ne răscumpere din toată nelegiuire, adică din întreaga pedeapsă pe care o meritam pentru fărădelegile noastre, prin a muri pentru noi, şi a ne face, în schimb, să ne arătăm gratitudinea noastră printr-o viaţă de devoţiune faţă de Dumnezeu. De aici se vede că ascultarea, care curge din dragostea din partea noastră, precum şi iertarea lui Dumnezeu, este o roadă a ispăşirii Domnului nostru; şi a spera pentru una, fără a fi atenţi în a menţine pe cealaltă, este a separa ceea ce a unit Dumnezeu. Însă aceasta nu poate fi niciodată; binecuvântările iertării şi sfinţirea merg întotdeauna mână în mână: tot poporul lui Hristos este, de dragul Lui, într-o stare de favoare, şi cei care sunt astfel, sunt atenţi să exceleze în toate lucrările religiei practice şi neîntinate.

Şi să ne amintim întotdeauna, că faptele noastre nu vin înaintea noastră pe bara lui Dumnezeu, ca şi cum ne-ar deschide uşa cerului, ci nici ca mesageri care să ne cureţe calea spre acolo, ci pur şi simplu ca martori, să oferim evidenţele lor, şi să depozităm atestarea lor faţă de realitatea alegerii, a răscumpărări şi a convertirii noastre.

____________________

Despre autor: Augustus Montague Toplady (1740-1778), a fost educat la Şcoala Westminster şi la Colegiul Trinity, Dublin, a fost convertit printr-un predicator laic metodist, a preluat ordinele anglicane în 1762, şi mai târziu a devenit un vicar al Broadhembury, Devon. În 1775 ei şi-a asumat poziţia de pastoraţie a capelei Calviniste Franceze din Londra. A fost un predicator puternic şi un calvinist viguros, s-a opus cu amărăciune faţă de John Wesley. El a scris Dovada Istorică a Calvinismului Doctrinar al Bisericii Angliei (2 volume, 1774) şi Biserica Angliei Răzbunată de Acuzaţia Arminianismului (1769). Faima sa, însă, stă pe imnurile sale, adică, „Datornic numai milei”, „Un Protector suveran am eu”, „De unde-i frica şi necredinţa aceasta?” şi în special „Stânca Veacurilor” [“A debtor to mercy alone”; “A sovereign Protector I have”; “From whence this fear and unbelief?”; “Rock of Ages”] (ataşată la un articol care calcula „Datoria Naţională” în termeni de păcat). Acest articol este preluat din propriile manuscrise ale lui Toplady.

Sursă articol şi continuare: http://www.voxdeibaptist.org/Hristos_Pastele_Toplady.htm

Cristos - Paștele nostru

Predică rostită sâmbăta seara, în 2 decembrie 1855, de REV. C.H. SPURGEON La New Park Street Chapel, Southwark

„Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi” 1 Corinteni 5:7.

Cu cât citeşti mai mult Biblia şi cu cât meditezi mai mult asupra ei, cu atât vei fi mai uimit de ea. Cititorul ocazional nu cunoaşte înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea înţelesurilor măreţe cuprinse în paginile ei. Există momente când descopăr în ea gânduri noi, când îmi duc mâna la frunte şi exclam uimit: „O, este minunat faptul că nu am văzut până acum acest lucru în Scripturi”. Vei descoperi că Scripturile se extind când intri în ele; cu cât le vei studia mai mult, cu atât vei avea impresia că le cunoşti mai puţin, căci ele se lărgesc când ne apropiem de ele. Vei descoperi acest lucru mai ales în cazul unor părţi specifice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cele mai multe dintre cărţile istorice au rolul de a face trimitere la dispensaţia, experienţele sau slujbele îndeplinite de Isus Cristos. Studiază Biblia păstrând în minte acest lucru ca pe o cheie şi îi vei da dreptate lui Herbert, care o numeşte „nu numai cartea lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul cărţilor”. Unul dintre cele mai interesante aspecte din Scripturi este tendinţa lor constantă de a-L înfăţişa pe Cristos şi probabil că una din cele mai frumoase imagini în care este prezentat Isus Cristos în scrierile sfinte este cea a Mielului pascal. Despre Cristos vom vorbi în această seară.

Israel se afla în Egipt, într-o robie cumplită; asprimea robiei lor a crescut mereu, până când a ajuns atât de apăsătoare, încât gemetele lor necurmate au ajuns până la cer. Dumnezeu, care-i răzbună pe aleşii Lui care strigau la El zi şi noapte, a hotărât în cele din urmă să dea o lovitură de temut împăratului Egiptului şi supuşilor săi şi să-Şi izbăvească propriul popor. Ne putem închipui îngrijorările şi anticiparea lui Israel, dar putem simţi cu greu compasiune pentru ei dacă noi, ca şi creştini, nu am trăit aceeaşi eliberare din Egiptul spiritual. Fraţilor, să ne întoarcem la ziua experienţei noastre, pe când locuiam în ţara Egiptului, lucrând la cuptoarele de ars cărămizi ale păcatului, trudind să ajungem mai buni şi descoperind că încercam în zadar. Să ne amintim acea noapte memorabilă, începutul acelor luni, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi începutul unei epoci cu totul noi în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o lovitură fatală păcatului nostru, ni l-a dat pe Isus Cristos, jertfa noastră, şi în acea noapte am ieşit din Egipt. Deşi de atunci încoace am trecut prin pustiu şi ne-am luptat cu amaleciţii, am călcat peste şarpele de foc, am fost pârjoliţi de arşiţă şi am îngheţat din pricina zăpezii, totuşi nu ne-am mai întors niciodată în Egipt; chiar dacă inimile noastre au dorit uneori prazul, ceapa şi oalele cu carne din Egipt, totuşi nu am mai fost duşi niciodată în sclavie de atunci încoace. Veniţi să prăznuim Paştele în seara aceasta şi să ne gândim la noaptea când Domnul ne-a eliberat din Egipt. Să Îl privim pe Mântuitorul nostru, Isus, ca pe Mielul pascal din care ne hrănim; da, veniţi nu doar să Îl privim astfel, ci haideţi să stăm la masa Lui în seara aceasta, să mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui, căci trupul Lui este într-adevăr o hrană şi sângele Lui o băutură. Într-o solemnitate sfântă, să ne lăsăm inimile să se apropie de străvechea cină. Să ne întoarcem în întunericul Egiptului şi, printr-o sfântă contemplare, să vedem în locul îngerului nimicitor pe îngerul legământului stând în capul mesei praznicului – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în întreaga istorie şi în tot misterul Paştelui. Nu voi predica despre întreg, ci despre câteva aspecte proeminente, care fac parte din el. Ar fi nevoie de o duzină de predici pentru a acoperi întregul subiect – de o carte la fel de voluminoasă ca şi „Iov văzut de Caryl” – dacă am putea găsi un teolog la fel de minuţios şi de inteligent. Însă, mai întâi de toate, vom privi la Domnul nostru, Isus Cristos, şi vom arăta felul în care El corespunde Mielului pascal, căutând să obţinem două lucruri: să fiţi stropiţi cu sângele Lui şi să vă hrăniţi cu El.

I. Mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNFĂŢIŞAT AICI ÎN FORMA MIELULUI PASCAL; dacă se află aici cineva din sămânţa lui Avraam, care nu a crezut niciodată că Isus Cristos este Mesia, îi solicit în mod special atenţia cu privire la lucrurile pe care le voi spune când voi vorbi despre Domnul Isus ca fiind nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat pentru eliberarea poporului Său ales. Urmăriţi-mă în Bibliile voastre şi deschideţi mai întâi la Exod, capitolul 12.

Începem deci cu victima – mielul. Ce imagine potrivită a lui Cristos. Nici o altă creatură nu L-ar fi putut reprezenta atât de bine pe Cel care era sfânt, paşnic, curat şi separat de păcătoşi. Fiind şi emblema sacrificiului, mielul Îl portretiza şi mai bine pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Dacă veţi cerceta lumea animalelor, deşi veţi găsi şi alte embleme care înfăţişează anumite trăsături ale naturii Lui şi care Îl prezintă în mod admirabil sufletelor noastre, totuşi, nici una nu pare să se potrivească mai bine persoanei preaiubitului nostru Domn, aşa cum se potriveşte mielul. Şi un copil ar observa îndată asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos, căci mielul este atât de blând şi nevinovat, atât de liniştit şi inocent, incapabil de a-i răni pe alţii şi părând să nu aibă puterea de a se împotrivi loviturilor.

„Un om smerit înaintea duşmanilor săi, un om apăsat de suferinţe.”

Ce torturi au îndurat oile din partea noastră! Cum sunt ele măcelărite continuu ca hrană pentru noi, deşi sunt nevinovate! Sunt jupuite de blană şi lâna lor este ţesută pentru hainele noastre. La fel şi Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul nostru glorios, ne dă hainele Lui, ca să ne îmbrăcăm cu ele, este sfâşiat în două pentru noi; propriul Lui sânge este vărsat pentru păcatele noastre; inocent şi sfânt, El este o jertfă glorioasă pentru păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul pascal putea înfăţişa iudeului pios persoana unui Mesia răbdător, tăcut, supus suferinţelor, inocent.

Să ne uităm mai departe. Mielul era fără cusur. Un miel care avea vreun cusur, fie că avea cel mai mic semn de boală sau vreo rană, nu putea fi jertfit de Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie înjunghiat şi nici Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa din mâinile lui. Mielul trebuia să fie fără cusur. Şi nu a fost Isus Cristos aşa încă de la naştere? El era fără cusur, născut dintr-o fecioară curată, Maria, zămislit de Duhul Sfânt, fără vreo urmă de păcat; sufletul Îi era curat şi fără pată, ca zăpada, alb, pur, desăvârşit; şi viaţa Lui a fost la fel. În El nu era păcat. El a luat neputinţele noastre şi a purtat durerile noaste pe cruce. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, însă cu acea dulce excepţie: „dar nu a păcătuit”. Un miel fără cusur. Voi, care l-aţi cunoscut pe Domnul, care aţi gustat din harul Lui, care aţi avut părtăşie cu El, nu vede inima voastră că El este mielul fără cusur? Puteţi găsi vreo vină Mântuitorului vostru? Îl puteţi acuza de ceva? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Au fost încălcate cuvintele Lui? Nu Şi-a ţinut El promisiunile? Şi-a uitat El angajamentele? Puteţi găsi vreun cusur în El în vreo privinţă? Ah, nu! El este Mielul fără cusur, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, mielul cel curat, fără pată şi imaculat; şi în El nu este păcat.

Să continuăm citirea capitolului. „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an”. Nu e nevoie să discutăm motivul pentru care mielul trebuia să fie de parte bărbătească, dar ne vom opri la faptul că trebuia să fie un miel de un an. În primul an, mielul era în cea dintâi parte a vieţii sale, când vigoarea îi era neatinsă, când puterea i se cocea spre maturitate şi desăvârşire; Dumnezeu nu dorea un rod vestejit. El nu ne-ar fi oferit ceva ce nu ajunsese la maturitate. Astfel, Domnul nostru Isus Cristos tocmai ajunsese la deplina maturitate când a fost jertfit. Pe când avea 34 de ani, El a fost jertfit pentru păcatele noastre; atunci era viguros şi puternic, chiar dacă trupul Lui era slăbit din pricina suferinţelor şi faţa Îi era mai schimonosită decât a oricărui alt om; totuşi, atunci era într-o stare de bărbăţie desăvârşită. Mi se pare că Îl zăresc în acele momente. Îi văd barba coborând pe piept, Îi văd ochii plini de inteligenţă, statura dreaptă, înfăţişarea maiestuoasă, energia neatinsă, întreaga fiinţă în plină dezvoltare – un bărbat adevărat, un bărbat magnific – mai frumos decât fiii oamenilor, un Miel nu numai fără cusur, ci unul care atinsese puterea sa deplină. Aşa era Isus Cristos – un miel de un an – nu un băiat, nu un flăcăiandru, nu un tânăr, ci era pe deplin bărbat, ca să-Şi poată da sufletul pentru noi. El nu S-a dat pe Sine la moarte pentru noi pe când era un tânăr, căci astfel nu ar fi dat tot ceea ce avea să devină. Nu S-a dat pentru noi la bătrâneţe, căci atunci S-ar fi dat pe când începuse să se veştejească, ci S-a jertfit la maturitate, în floarea vârstei. Atunci a fost sacrificat pentru noi Isus Cristos, Paştele nostru. Mai mult, când a venit vremea să moară, Cristos era plin de viaţă, după cum ne spune unul dintre evanghelişti: „a strigat cu voce tare şi Şi-a dat duhul”. Acesta este un semn că Isus Cristos nu a murit din pricina slăbiciunii sau a deteriorării trupului Său. Sufletul dinăuntrul Său era puternic; El era încă un miel de un an. Era încă puternic; dacă ar fi dorit, ar fi putut chiar pe cruce să Îşi desprindă mâinile din prinsoarea cuielor şi, coborând de pe lemnul infamiei, să Îşi gonească duşmanii uimiţi dinaintea Lui, ca o căprioară speriată de un leu şi, totuşi, cu blândeţe, El S-a supus morţii ascultător. Suflete al meu, poţi să nu Îl vezi aici pe Isus al tău, Mielul fără cusur de un an, puternic şi măreţ? Inima mea! Dacă Isus S-a consacrat ţie pe când era puternic şi plin de vigoare, nu trebuie să mă dedic şi eu Lui în tinereţe? Dacă am ajuns la maturitate, nu sunt chemat să Îi dau îndoit tăria mea? Dacă m-a ajuns bătrâneţea, totuşi trebuie să caut să Îi consacru puţinul care mi-a rămas. Dacă El S-a dat cu totul mie, şi acest tot însemna mult, să nu Îi dau Lui tot ce sunt (chiar dacă este puţin)? Să nu mă simt dator să mă consacru în întregime în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul, timpul, talentele, totul, pe altarul Lui? Deşi eu nu sunt un miel fără cusur, totuşi sunt fericit că, după cum azimile erau primite împreună cu jertfa, deşi nu erau arse împreună cu ea – eu, chiar dacă sunt un aluat dospit, pot fi adus pe altar împreună cu Domnul şi Mântuitorul meu, arderea de tot a Domnului, şi astfel, deşi sunt impur şi plin de plămădeală, pot fi primit printre cei iubiţi, o ofrandă cu un miros plăcut, primită de Domnul, Dumnezeul meu. Isus cel iubit este aici, Mielul fără cusur, Mielul de un an!

Subiectul se lărgeşte acum şi interesul se adânceşte. Fiţi cu luare aminte la următorul aspect, a cărui descoperire m-a încântat mult şi care vă va da şi vouă învăţătură. În versetul 6 din capitolul 12 din Exod ni se spune că acest miel care trebuia jertfit de Paşte trebuia ales cu patru zile înainte de a fi jertfit şi trebuia să fie păstrat deoparte: „În ziua a zecea a cestei luni fiecare om să ia un miel pentru familia lui, un miel pentru fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.” Versetul 6 spune: „Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia.” Timp de patru zile, acest miel ales să fie jertfit era luat din turmă şi ţinut singur din două motive: pentru ca prin behăitul lui continuu să amintească mereu iudeilor de praznicul solemn care urma să fie sărbătorit şi apoi, pentru ca în timpul celor patru zile ei să se poată asigura că mielul era fără cusur, căci în acest timp el era inspectat mereu, ca să aibă certitudinea că nu era rănit sau suferind în vreun fel, aşa încât să nu fie primit de Domnul. Acum, fraţilor, un fapt remarcabil apare înaintea noastră – întocmai după cum acest miel era separat timp de patru zile, alegoriile străvechi spuneau că şi Cristos a fost separat timp de patru ani. Au trecut patru ani după ce El a părăsit casa tatălui Său şi a plecat în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul. La patru ani după botez El a fost jertfit pentru noi. Mai este un aspect, mai important decât acesta: cu aproximativ patru zile înainte de răstignire, Isus Cristos a intrat călare, triumfător, pe străzile Ierusalimului. Astfel, în mod public, era pus deoparte ca fiind distinct de restul omenirii. Călare pe măgar, a mers până la templu, pentru ca toţi să vadă că El era Mielul din Iuda, ales de Dumnezeu şi pregătit de la întemeierea lumii. Un fapt şi mai remarcabil este acela că, în timpul celor patru zile, după cum veţi vedea dacă îi veţi citi pe evanghelişti, aceştia consemnează la fel de multe fapte ca în tot restul vieţii Sale. În cursul celor patru zile, El a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat îndată; i-a scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau; i-a mustrat pe preoţi şi pe bătrâni, spunându-le asemănarea cu cei doi fii, dintre care unul a spus că se va duce şi nu s-a dus, iar celălalt a spus că nu va merge şi s-a dus; atunci a spus pilda vierilor care i-au ucis pe cei trimişi la ei; apoi a spus pilda nunţii fiului de împărat. A vorbit apoi despre omul care s-a dus la ospăţ fără a avea haina de nuntă şi, după aceea, a spus pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau chibzuite şi cinci nechibzuite. Urmează apoi capitolul în care El îi denunţă dur pe farisei: „Vai de voi, farisei orbi! Curăţaţi mai întâi parte dinăuntru a vasului!” Urmează acel capitol lung al profeţiei referitoare la asediul Ierusalimului şi o relatare a nimicirii lumii: „Învăţaţi pilda smochinului. Când mlădiţa frăgezeşte ştiţi că vara este aproape”. Nu vă voi tulbura spunându-vă acum că, tot atunci, El a făcut acea descriere splendidă a zilei judecăţii, când oile vor fi separate de capre. De fapt, cele mai frumoase din lucrurile rostite de Isus sunt consemnate ca fiind spuse în aceste patru zile. La fel cum mielul separat de turmă behăia mai mult ca niciodată în timpul celor patru zile, şi Isus a vorbit mai mult în acele zile. Dacă vreţi să găsiţi cele mai frumoase dintre cuvintele Lui, citiţi relatarea ultimelor patru zile ale lucrării Sale. Veţi găsi acolo capitolul „Să nu vi se tulbure inima”, rugăciunea Lui de mare preot şi altele. De asemenea, cele mai mari lucruri făcute de El au fost înfăptuite în ultimele patru zile în care a fost pus deoparte.

Mai este un lucru cu privire la care vă solicit atenţia în mod special, şi anume, v-am spus că în cele patru zile mielul era supus unui verificări amănunţite; la fel, în ultimele patru zile, Isus Cristos a fost examinat de toate categoriile de oameni. În acele zile a fost întrebat de învăţătorul legii care era cea mai mare poruncă şi El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci a fost întrebat de irodieni despre bir, tot atunci a fost ispitit de farisei, iar saducheii L-au testat cu privire la subiectul învierii. A fost încercat de toate grupurile şi categoriile – irodieni, farisei, saduchei, învăţători ai legii şi oameni de rând. În aceste patru zile El a fost examinat – şi cum S-a prezentat? Ca un miel imaculat! Aprozii au spus: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Duşmanii Lui nu au putut găsi pe nimeni care să aducă măcar o mărturie mincinoasă împotriva Lui, aşa cum se înţeleseseră, iar Pilat a declarat: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. El nu ar fi putut fi Mielul pascal dacă I s-ar fi găsit un singur cusur, însă cuvintele magistratului au fost: „Nu găsesc nici o vină în El” – declarând astfel că Mielul putea fi mâncat ca Paştele Domnului, simbolul şi mijlocul izbăvirii poporului lui Dumnezeu. O, preaiubiţilor! Trebuie numai să studiaţi Scripturile ca să descoperiţi în ele lucruri minunate. Trebuie să căutaţi în profunzime şi veţi fi uimiţi de bogăţia lor. Veţi vedea cât de preţios este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât trăiţi mai mult conform lui şi cu cât îl studiaţi mai mult, cu atât mintea voastră îl va îndrăgi mai mult.

Următorul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este locul unde trebuia jertfit mielul, lucru ce arată clar că Mielul pascal avea să fie Isus Cristos. Primul Paşte a fost prăznuit în Egipt, iar al doilea în pustiu, dar nu citim că ar fi fost celebrate mai mult decât aceste două sărbători până la intrarea israeliţilor în Canaan. Apoi, dacă citim un pasaj din Deuteronom, capitolul 16, vom vedea că Dumnezeu nu le-a mai îngăduit să înjunghie mielul în casele lor, ci a desemnat un loc pentru această sărbătoare. În pustiu, ei îşi aduceau darurile la cort, unde mielul era înjunghiat, însă în Egipt, când fost instituită sărbătoarea, desigur că nu era un loc special unde să îşi ducă mieii pentru a fi sacrificaţi. Apoi, în capitolul 16 din Deuteronom, în versetul 5, citim astfel: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău ca locuinţă, ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze numele în el, acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt”. Oamenii trebuia să se închine la Ierusalim, căci mântuirea venea de la iudei; acolo era locul lui Dumnezeu, acolo se ridica fumul de pe altarul Său şi numai acolo putea fi jertfit Mielul pascal. Astfel a fost condus Domnul nostru cel binecuvântat la Ierusalim. Gloata furioasă L-a târât pe străzile oraşului. Mielul nostru a fost jertfit pentru noi în Ierusalim, tocmai în locul pe care îl rânduise Dumnezeu. O, dacă mulţimea care s-a adunat în jurul Lui în Nazaret L-ar fi putut împinge de pe munte, Cristos nu ar fi murit la Ierusalim; dar, aşa cum spusese: „un profet nu poate muri afară din Ierusalim”, deci nici Regele tuturor profeţilor nu putea face altfel – în caz contrar, profeţiile cu privire la El nu s-ar fi împlinit. „Veţi înjunghia mielul în locul arătat de Domnul Dumnezeul vostru”. El a fost jertfit chiar în acel loc. Astfel, avem o dovadă în plus că Isus Cristos era Mielul pascal pentru poporul Său.

Următorul aspect este cel al felului morţii lui. Cred că felul în care trebuia jertfit mielul face referire la crucificarea lui Cristos, căci nici un alt fel de moarte nu ar fi putut corespunde tuturor detaliilor arătate aici. Mai întâi, mielul trebuia înjunghiat şi sângele lui se scurgea într-un lighean de aur. Apoi, de îndată ce mielul era luat, preotul care stătea lângă altarul pe care ardea grăsimea, arunca sângele în foc sau îl vărsa la baza altarului. Vă puteţi închipui cum arăta scena aceasta. Zece mii de miei sacrificaţi şi sângele lor vărsat într-un râu purpuriu. Apoi, mielul trebuia fript, dar nici unul din oasele lui nu trebuia frânt. Nimic altceva în afară de răstignire nu poate îndeplini aceste trei lucruri. Crucificare implică scurgerea sângelui – mâinile şi picioarele erau străpunse. Ea include şi ideea de ardere, căci frigerea semnifica o lungă suferinţă şi, după cum mielul stătea multă vreme în foc, şi Cristos, prin răstignire, a fost expus mult timp arşiţei soarelui şi tuturor celorlalte dureri cauzate de răstignire. Apoi, nici un os nu I-a fost frânt, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul altei pedepse. Să presupunem că El ar fi putut fi ucis în orice alt mod. Uneori, romanii îi condamnau pe răufăcători la moarte prin decapitare, însă gâtul se frânge în acest fel. Mulţi martiri au fost străpunşi de sabie. O astfel de moarte era sângeroasă şi nu implica neapărat ruperea vreunui os, însă suferinţa nu ar fi fost suficient de lungă pentru a corespunde arderii mielului. Aşadar, luaţi orice pedeapsă – de exemplu spânzurarea, pe care romanii o practicau uneori în forma ştrangulării; această pedeapsă nu implică vărsare de sânge şi, în consecinţă, cerinţele nu ar fi fost îndeplinite. Cred că orice evreu inteligent, care parcurge această descriere a Paştelui şi priveşte apoi la răstignire, trebuie să fie izbit de faptul că pedeapsa şi moartea pe cruce suferite de Isus cuprindeau aceste trei elemente. Exista vărsare de sânge, o suferinţă prelungă şi continuă – arderea prin tortură şi, în plus, prin providenţa lui Dumnezeu, nici un os nu I-a fost rupt, ci trupul I-a fost coborât de pe cruce intact. Unii ar putea spune că arderea ar rezolva problema, însă în acest caz nu ar fi vărsare de sânge, iar oasele s-ar frânge în cele din urmă în foc. În plus, trupul nu s-ar fi păstrat întreg. Răstignirea era singura moarte care putea îndeplini toate aceste trei cerinţe. Iar credinţa mea este întărită când văd că Mântuitorul meu nu este numai o împlinire a acelui model, ci singura împlinire. Inima mea se bucură să privească la Cel pe care L-am străpuns, să vadă sângele Lui care, ca şi sângele mielului, a stropit pragul de sus şi stâlpii uşii, să-I văd oasele care nu au fost frânte şi să cred că nici un os din trupul Lui spiritual nu va fi frânt vreodată; să mă bucur văzându-L arzând în foc, căci prin aceasta L-a împăcat pe Dumnezeu, înlăturând arderea pe care ar fi trebuit să o sufăr eu în chinul iadului, pentru veşnicie.

Creştine! Aş vrea să am cuvinte prin care să descriu aceste lucruri mai bine, însă îţi ofer gândurile brute, pe care le poţi lua acasă, ca să trăieşti pe baza lor în cursul săptămânii. Vei afla că acest Miel pascal este un ospăţ continuu, o cină din care te poţi hrăni mereu, până când ajungi la muntele lui Dumnezeu, unde Îl vei vedea aşa cum este şi I te vei închina.

II. ÎN CE FEL NE ESTE DE FOLOS SÂNGELE LUI CRISTOS. Cristos, Paştele nostru, a fost înjunghiat pentru noi. Iudeul nu putea spune aceasta; el putea spune un miel, dar Mielul, „Cristos, Paştele nostru”, nu devenise încă victimă. Sunt şi aici unii dintre ascultătorii mei din această seară care nu pot spune: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”. Dar, slavă lui Dumnezeu - unii dintre noi pot spune acest lucru. „Da, este adevărat. El nu a fost numai jertfit, ci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi.” Moartea lui Cristos ne este de folos în două moduri: mai întâi, prin stropirea noastră cu sângele Lui, pentru răscumpărarea noastră; apoi, prin faptul că mâncăm trupul Lui ca hrană, pentru regenerarea şi sfinţirea noastră. Cel dintâi mod în care un păcătos Îl vede pe Isus este sub forma unui miel junghiat, al cărui sânge stropeşte pragul de sus şi stâlpii uşii. Trebuie să observăm faptul că nu s-a stropit niciodată cu sânge pragul de jos al uşii. Sângele stropea pragul de sus, uşiorii uşii şi stâlpii ei, dar niciodată pragul de jos, căci vai de cel care calcă în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu! Până şi preotul lui Dagon nu călca pe pragul zeului lui; cu atât mai puţin creştinii vor călca în picioare sângele Mielului pascal. Însă sângele lui trebuie să fie la dreapta noastră, ca să ne protejeze mereu, şi la stânga noastră, ca să ne fie un sprijin continuu. Noi vrem să fim stropiţi de Isus Cristos. Aşa cum v-am mai spus, nu numai sângele lui Cristos scurs pe Calvar îl mântuieşte pe păcătos, ci sângele lui Cristos care îi stropeşte inima. Să ne întoarcem în Egipt. Este seară. Egiptenii se îndreaptă spre case – fără să se gândească ce va urma. Dar de îndată ce soarele apune, un miel este adus în fiecare casă. Egiptenii care trec pe acolo îşi spun: „Evreii au de gând să ţină un ospăţ deseară” – şi se retrag în casele lor, fără să se mai gândească la aceasta. Tatăl fiecărei case de israeliţi ia mielul şi îl cercetează încă o dată cu nerăbdare şi curiozitate, îl priveşte din cap până în picioare, să vadă dacă are vreun cusur. Nu găseşte nici unul. „Fiul meu”, spune unuia dintre ei, „adu ligheanul”. Fiul ţine ligheanul. Tatăl înjunghie mielul şi sângele curge în lighean. Îi spune soţiei să îl frigă în foc. „Fii cu băgare de seamă, să nu frângi vreun os”. Vedeţi neliniştea ei intensă pe când pune mielul la fript, căutând să nu rupă vreun os? „Acum”, spune tatăl, „adu un mănunchi de isop”. Copilul îl aduce. Tatăl îl înmoaie în sânge. „Veniţi aici, copii, soţie, toţi, şi priviţi ce voi face”. Ia isopul în mână, îl înmoaie în sânge şi stropeşte cu sânge pragul de sus şi uşiorii uşii. Copiii îl întreabă: „Ce înseamnă aceste lucruri?” El răspunde: „În noaptea aceasta, Domnul Dumnezeu va trece şi îi va lovi pe egipteni, iar când va vedea sângele de pe pragul de sus şi de pe stâlpii uşii, Domnul va trece mai departe şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casa noastră şi să ne lovească”. Uşa este stropită; mielul este pregătit, oaspeţii stau în faţa lui; tatăl rosteşte o binecuvântare şi apoi familia se aşază să se ospăteze din miel. Observaţi cum tatăl desprinde cu grijă încheietură de încheietură, ca nu cumva să se frângă vreun os. Se asigură că şi cel mai mic din familie primeşte o parte, căci aşa a poruncit Domnul. Îl vedeţi când le spune: „este o noapte solemnă – grăbiţi-vă – într-un ceas vom ieşi din Egipt”. Îşi priveşte mâinile – sunt bătătorite de muncă – şi bătând din palme, strigă: „Nu voi mai fi rob!” Cel mai mare dintre fiii lui fusese bătut cu biciul şi tatăl îi spune: „Fiule, ai răbdat biciul supraveghetorului în după-masa asta, dar a fost ultima oară când l-ai simţit”. Îi priveşte pe toţi, cu lacrimi în ochi – „Aceasta este noaptea când Domnul Dumnezeu vă va izbăvi”. Îi vedeţi cu capul acoperit, cu brâul încins, cu toiagul în mână? Este miezul nopţii. Deodată, aud un ţipăt! Tatăl spune: „Rămâneţi în casă, copii; vom şti îndată ce este”. Urmează un alt ţipăt, apoi altul, ţipetele continuă mereu; aud vaiete şi plânsete nesfârşite. „Rămâneţi înăuntru”, spune el, „îngerul morţii zboară pe deasupra”. În încăpere se lasă o tăcere solemnă şi aproape pot să audă aripile îngerului fâlfâind în aer pe când trece pe lângă uşa lor însemnată cu sânge. „Staţi liniştiţi”, spune tatăl, „acel sânge vă va scăpa”. Ţipetele se înteţesc. „Mâncaţi repede, copii”, spune el din nou şi, într-o clipă, egiptenii au venit spunând: „Plecaţi de aici! Plecaţi de aici! Nu vrem bijuteriile pe care le-aţi împrumutat de la noi! Voi aţi adus moartea în casele noastre”. „Ah”, spune mama, „Plecaţi, pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! Fiul meu cel mare zace mort!” „Duceţi-vă”, spune tatăl, „Duceţi-vă, şi pacea fie cu voi. A fost o zi nefastă ziua în care poporul vostru a venit în Egipt şi împăratul nostru i-a ucis pe întâii voştri născuţi, căci Dumnezeu ne pedepseşte pentru cruzimea noastră”. Ah, priviţi-i cum părăsesc ţara; ţipetele se mai aud încă, egiptenii sunt ocupaţi cu morţii lor. Pe când iudeii pleacă, fiul lui faraon, îmbălsămat, este dus în una din piramide să fie înmormântat. Îl văd pe fiul unuia dintre supraveghetorii lor dus şi el. Ce noapte fericită a fost pentru ei noaptea eliberării lor! Vedeţi, ascultătorii mei, o paralelă măreaţă? Ei a trebuit să stropească cu sânge şi să mănânce mielul. O, suflete, ai fost vreodată stropit cu sânge? Poţi spune că Isus Cristos este al tău? Nu este suficient să spui; „Dumnezeu a iubit lumea şi L-a dat pe Fiul Său”, ci trebuie să spui: „El m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Va mai veni un ceas, dragi prieteni, când vom sta cu toţii înaintea lui Dumnezeu şi El va spune: „Înger al morţii, i-ai lovit odată pe întâii născuţi ai egiptenilor; îţi cunoşti prada. Scoate-ţi sabia”. Văd marea adunare, eu şi cu tine ne aflăm printre acei oameni. Este un moment solemn. Toţi oamenii sunt în suspans. Nu se aude nici un murmur. Până şi stelele au încetat să strălucească, pentru ca lumina lor să nu tulbure văzduhul prin mişcarea ei. Totul este neclintit. Dumnezeu spune: „I-ai pecetluit pe cei ce sunt ai mei?” „Da”, răspunde Gabriel, „toţi aceştia sunt pecetluiţi cu sânge”. Apoi Dumnezeu spune: „Loveşte cu sabia măcelului! Loveşte pământul! Trimite-i în iad pe cei care nu sunt îmbrăcaţi, nu sunt cumpăraţi şi spălaţi”. O, ce vom simţi, preaiubiţilor, când îl vom vedea o clipă pe acel înger fâlfâind din aripi? El este gata să zboare, dar ne va cuprinde îndoiala: „Oare va veni la mine?” O, nu! Vom sta în picioare şi îl vom privi drept în faţă.

„Voi sta cu îndrăzneală în marea zi!
Căci de ce voi fi învinuit?
Prin sângele Tău am fost scăpat
De blestemul şi ruşinea cumplită a păcatului.”
Dacă sângele este peste noi, vom vedea îngerul venind şi îi vom zâmbi. Vom îndrăzni chiar să venim înaintea feţei lui Dumnezeu şi să Îi spunem:
„Măreţule Dumnezeu, sunt curat! Prin sângele lui Isus sunt curat!”

Dar dacă, ascultătorul meu, duhul tău care nu este curăţat va sta înaintea Făcătorului lui fără a fi împăcat cu El, dacă sufletul tău se va înfăţişa cu toate petele lui negre, nefiind stropit cu sângele purpuriu, cum vei putea vorbi când vei vedea strălucirea săbiei îngerului, ieşind din teacă, gata să aducă moartea şi pregătită să nimicească, şi când te va spinteca în două? Parcă te văd stând în faţa lui. Îngerul doboară o mie într-o parte. Iată-l pe unul din prietenii tăi de pahar. Dincolo este unul din cei cu care ai dansat şi ai blestemat. Apoi un altul care, deşi a frecventat aceeaşi capelă ca şi tine, era un dispreţuitor al religiei. Acum moartea se apropie de tine. Ca atunci când secerătorul seceră aria şi următorul spic tremură ştiind că este rândul lui, văd un frate şi o soră măturaţi spre iad. Nu am sângele asupra mea? Atunci, o, stânci! Cădeţi şi acoperiţi-mă! Nu aveţi nici un pic de mărinimie în mâinile voastre. Munţi! Lăsaţi-mă să găsesc în crăpăturile voastre un adăpost cât de mic. Dar totul este în zadar, căci răzbunarea va despica munţii şi stâncile ca să mă găsească. Nu sunt acoperit de sânge? Nu am nici o speranţă? O, nu! Îngerul mă loveşte. Condamnarea veşnică este partea mea cea cumplită. Adâncimile întunericului Egiptului sunt ale tale şi chinurile groaznice ale iadului, din care nu poate scăpa nimeni! Ah, dragii mei ascultători, de aş putea predica aşa cum aş vrea, de v-aş putea vorbi fără să-mi folosesc buzele, ci numai inima, v-aş îndemna să căutaţi sângele stropirii şi, de dragul sufletului vostru şi a tot ce este sacru şi veşnic, trudiţi-vă ca sufletele voastre să fie stropite cu acest sânge al lui Isus. Această stropire cu sânge îl mântuieşte pe păcătos.

Stropirea creştinului cu acest sânge nu este singurul lucru pe care el îl doreşte. El vrea să se hrănească cu ceva. Şi - ce gând dulce! – Isus Cristos nu este numai un Mântuitor pentru păcătoşi, ci este şi hrana lor după ce au fost mântuiţi. Noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal. Trăim prin aceasta. Ascultătorii mei, puteţi spune dacă aveţi uşa stropită cu sânge după următorul lucru: mâncaţi voi Mielul? Să presupunem o clipă că unul dintre iudeii de atunci ar fi spus în inima lui: „Nu văd rostul acestui praznic. Este bine să stropim cu sânge pragul de sus, ca uşa să fie recunoscută, dar la ce bun ceea ce se petrece înăuntru? Vom pregăti mielul, nu îi vom frânge nici un os, dar nu vom mânca din el”. Să presupunem că s-a dus şi şi-a pus undeva mielul la păstrare. Care ar fi fost consecinţa? Îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, chiar dacă ar fi fost acoperit de sânge. Mai mult, dacă iudeul de atunci ar fi spus: „Uite, vom mânca o bucăţică din miel, dar vom mai mânca şi altceva, nişte pâine dospită; nu vom arunca aluatul din casele noastre, ci vom mânca pâine dospită” – dacă nu ar fi mâncat mielul şi ar fi păstrat o parte din el, atunci îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi. O, dragă ascultătorule, poate crezi că eşti stropit cu sânge, că eşti neprihănit, dar dacă nu trăieşti din Cristos şi prin Cristos, nu vei fi niciodată mântuit de Mielul pascal. „Ah!” spun unii, „Noi nu ştim nimic despre aşa ceva”. Desigur că nu. Când Isus Cristos a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi dacă nu beţi sângele Meu, nu aveţi viaţă în voi”, la auzul acestor cuvinte, unii au spus: „Această vorbire este prea de tot. Cine poate s-o sufere?” În acel moment, mulţi L-au părăsit şi nu au mai umblat cu El. Nu Îl puteau înţelege; dar tu, creştine, nici tu nu poţi înţelege? Nu este Isus Cristos hrana ta zilnică? Chiar împreună cu ierburile amare, nu este El o hrană dulce? Unii dintre voi, prieteni care sunteţi adevăraţi creştini, trăiţi prea mult bazându-vă pe sentimentele şi tiparele voastre schimbătoare, pe experienţele şi dovezile voastre. Acest fapt este total greşit. Este ca şi cum un închinător s-ar fi dus la templu şi ar fi început să mănânce una din hainele purtate de preoţi. Când un om trăieşte pe baza neprihănirii lui Cristos, este ca şi cum ar mânca hainele lui Cristos. Când un om trăieşte pe baza tiparelor şi sentimentelor sale, este ca şi cum un copil al lui Dumnezeu ar trăi pe baza unor semne pe care le-a primit în sanctuar şi care nu erau menite ca hrană, ci ca mângâiere temporară. Creştinul nu trăieşte prin neprihănirea lui Cristos, ci prin Cristos, el nu trăieşte prin iertarea lui Cristos, ci prin Cristos şi el trăieşte zilnic prin Cristos, prin apropierea de El. O, îmi place să predic despre Cristos! Nu doctrina îndreptăţirii îmi face inima bună, ci Cristos, cel care mă îndreptăţeşte, nu iertarea face inima creştinului să se înveselească, ci Cristos, cel care a iertat; nu iubesc alegerea nici pe jumătate cât faptul că am fost ales în Cristos înainte de începuturile lumii; nu iubesc atât de mult perseverarea finală cât iubesc gândul că viaţa mea este ascunsă în Cristos şi că, pentru că El dă oilor Sale viaţa veşnică, ele nu vor pieri niciodată şi nici un om nu le va smulge din mâna Lui. Ia seama, creştine, să mănânci Mielul pascal şi nimic altceva. Îţi spun că, dac vei face aşa, Mielul va fi ca pâinea pentru tine – cea mai bună hrană pentru sufletul tău. Dacă trăieşti bazându-te pe altceva decât Mântuitorul, eşti ca unul care caută să trăiască cu nişte ierburi care cresc în pustiu, în loc să mănânci mana care coboară din cer. Isus este mana. În Isus şi prin El trăim noi. Acum, dragi prieteni, venind la această masă, vom celebra cina pascală. Încă o dată, prin credinţă, vom mânca Mielul, ne vom apropia cu o încredere sfântă de Mântuitorul cel răstignit şi ne vom hrăni cu sângele Lui, cu neprihănirea şi cu răscumpărarea.

Acum, în încheiere, daţi-mi voie să vă întreb: nădăjduiţi voi că veţi fi mântuiţi, prietenii mei? Unii spun: „Ei bine, nu prea ştiu; sper să fiu mântuit, dar nu ştiu cum”. Chiar dacă vă închipuiţi că nu este adevărat, să ştiţi că sunt oameni care speră să fie mântuiţi prin fapte. Călătorind prin ţară, întâlnesc tot felul de oameni şi cel mai adesea oameni care se cred neprihăniţi prin propriile eforturi. Deseori întâlnesc oameni care se cred evlavioşi pentru că merg la biserică o dată în fiecare duminică şi îşi închipuie că sunt neprihăniţi pentru că fac parte din Biserica Anglicană. Un cleric mi-a spus aşa zilele trecute: „Sunt un cleric rigid”. „Mă bucur”, i-am răspuns, „aceasta înseamnă că sunteţi calvinist dacă respectaţi ‚Articolele’”. El a replicat: „Nu am de-a face cu ‚Articolele’; eu mă ghidez mai mult după ‚Regulament’”. Şi m-am gândit că era mai mult un formalist decât un creştin. Sunt mulţi oameni de acest fel în lume. Alţii spun: „Cred că voi fi mântuit. Nu datorez nimănui nimic, nu am ajuns niciodată falit, plătesc tuturor douăzeci de şilingi pentru o liră, nu mă îmbăt niciodată, iar dacă am greşit cuiva vreodată, caut să mă revanşez şi dau o liră pe an cutărei şi cutărei societăţi; sunt la fel de religios ca cei mai mulţi şi cred că voi fi mântuit”. Aceasta nu ajunge. Este ca şi cum iudeii din vechime ar fi spus: „Nu vrem sângele pe pragul de sus – este din lemn de mahon, nici pe uşiorii uşii – sunt tot din mahon”. Ah, despre orice material ar fi fost vorba, îngerul ar fi lovit casa care nu avea uşa stropită cu sânge. Poţi fi cât de neprihănit vrei: dacă nu eşti stropit cu sânge, toată calitatea uşiorilor şi a pragului tău de sus nu for folosi la nimic. „Da”, va spune altul, „chiar acest lucru nu mi se pare corect. Eu cred că este datoria mea să fiu cât de bun pot şi apoi îmi amintesc de faptul că mila lui Isus Cristos va suplini restul. Eu caut să fiu cât de bun îmi îngăduie circumstanţele să fiu şi cred că, orice deficienţe aş avea, Cristos le va acoperi”. Aceasta este ca şi cum un iudeu ar fi spus: „Copile, adu-mi sângele” şi apoi, când acesta era adus, ar fi zis „adu-mi un ulcior cu apă”, apoi l-ar fi luat şi ar fi amestecat apa cu sângele şi ar fi stropit uşiorii cu acel amestec. Ei bine, îngerul l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, căci sângele, sângele, sângele, sângele mântuieşte! Nu sângele amestecat cu apa jalnicelor noastre fapte, ci numai sângele, sângele, sângele, sângele şi nimic altceva! Singura cale a mântuirii este prin sânge. Căci fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat. Ascultătorii mei, lăsaţi-vă stropiţi de sângele preţios; încredeţi-vă în sângele cel scump; puneţi-vă nădejdea în mântuirea pecetluită cu ispăşirea sângelui preţios şi veţi fi mântuiţi. Dar, dacă nu aveţi sângele sau dacă aveţi sânge amestecat cu altceva, sunteţi condamnaţi din timpul vieţii – căci îngerul vă va ucide, oricât de buni sau de neprihăniţi aţi fi. Mergeţi acasă şi gândiţi-vă la aceasta: „Cristos – Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”.

Sursă articol şi continuare: http://www.voxdeibaptist.org/pastele_nostru_Spurgeon.htm

Iosua - tip prefigurativ al Domnului Isus (partea 4)

de Ionel Tuţac

9. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin autoritatea delegată

În calitate de general al armatei, Dumnezeu i-a delegat lui Iosua întreaga autoritate (Iosua 6:2). El a cerut soldaţilor să înconjoare cetatea timp de şapte zile, iar în cea de-a şaptea zi să o înconjoare de 7 ori. Preoţii trebuiau să sune din trâmbiţe de corn de berbece şi să poarte chivotul Domnului, iar puternicele ziduri ale cetăţii urmau să se prăbuşească. Israeliţilor le era impusă o strategie care nu avea nimic de a face cu logica militară, reprezentând mai degrabă un ritual religios ale cărui resorturi ne rămân, fireşte, ascunse. În opiniile mai multor teologi trâmbiţele reprezintă virtuţile care cuceresc şi dărâmă valorile lumii în care trăim17.

Prin victoria pe care Dumnezeu o dă evreilor, rolul lui Iosua, ca lider politic şi religios, este întărit. Aceştia înţeleg că Iosua este alesul lui Dumnezeu, că autoritatea ce i s-a încredinţat este una divină şi că ei trebuie să-l respecte şi să-l urmeze. Pentru o armată slab dotată, cum era armata evreiască după 40 de ani de pelerinaj prin pustiu, cucerirea Ierihonului părea un lucru imposibil, dar pentru Dumnezeu, care avea un plan cu aleşii Săi, nimic nu era prea greu.

William MacDonald, în Comentariul biblic al credinciosului- Vechiul Testament, accentuează această idee spunând: “Ierihonul era un oraş situat topografic la 243 m sub nivelul mării, iar pe plan moral la un nivel şi mai jos. Era un oraş sortit pierzării deoarece se afla pe teritoriul Domnului şi locuitorii lui de drept veniseră să-şi ia în primire proprietatea”18.

Cetatea trebuia să fie nimicită, cu exceţia casei curvei Rahav şi a lucrurilor de valoare (aur, argint, fier) care trebuiau depuse în visteria Casei Domnului. În sunetul trâmbiţei, Ierihonul s-a prăbuşit dintr-o dată, lucrul acesta prefigurând caracterul brusc al sfârşitului lumii.

Prin autoritatea ce a primit-o şi a exercitat-o, Iosua este un tip prefigurativ al Domnului Isus. Fiul lui Dumnezeu a primit toată autoritatea în cer şi pe pământ. El şi-a exercitat autoritatea asupra fenomenelor naturii, asupra bolilor, asupra duhurilor întunericului şi asupra morţii. Fariserii şi cărturarii s-au mirat de autoritatea pe care Isus o avea şi n-au înţeles-o. Aceasta autoritate a fost exercitată pe parcursul anilor de lucrarea, iar când s-a înălţat la cer, El a delegat întreaga autoritate ucenicilor Săi (Matei 28:18-20, Marcu 16:15-20).

10. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin condamnarea păcatului

Cucerirea cetăţii Ai a reprezentat un obstacol important în stabilirea evreilor în Canaan. Deşi era o cetate mai puţin fortificată, evreii au avut parte de o înfrângere ruşinoasă. Cauza eşecului nu a fost strategia defectuoasă, ci păcatul unui om cu numele Acan. Dumnezeu le-a cerut evreilor să nu se atingă de lucrurile date spre nimicire, dar Acan, datorită lăcomiei, nu a ţinut cont de acest sfat. Înfrângerea suferită a adus multă mâhnire în viaţa lui Iosua. Acesta a devenit foarte drastic, condamnând păcatul şi hotărând omorârea păcătosului. Radicalismul său a făcut însă mult bine poporului, care a înţeles că omul care păcătuieşte va muri. Păcatul unui singur individ poate distruge nu doar reputaţia, ci şi viitorul unui întreg popor. Pentru Iosua era în joc nu doar reputaţia sa, ci şi numele lui Dumnezeu.

Prin condamnarea păcatului, Iosua este un tip prefigurativ al Domnului Isus. Şi Acesta, în învăţăturile Sale, a condamnat aspru păcatul. Spre deosebire de Iosua, El a dat însă o şansă păcătoşilor (Ioan 5:14, 8:11). Adeseori liderii religioşi şi chiar ucenicii nu au putut suporta învăţătura Lui. Unora li se părea prea exagerată. Asemeni lui Iosua şi El a fost mâhnit atunci când oamenii au greşit. Înainte de a muri, pe crucea Golgotei, în grădina Gheţimani, sufletul Său a fost tulburat. Povara păcatelor noastre L-a mâhnit, dar nu L-a împiedicat să moară pentru noi. Spre deosebire de Iosua, care a omorât păcătosul, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit pentru păcătos. Câtă asemănare şi totuşi câtă diferenţă între cei doi?

Vestea cuceririi Cannanului s-a extins cu repeziciune. Oare cum a fost posibil ca un popor de nomazi, obosit după atâţia ani de peregrinări, fără arme, să cucerească o cetate atât de puternică cum era Ierihonul? Probabil că victoria obţinută a creat sentimentul de teamă în viaţa popoarelor învecinate. Hetiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii au venit

în ajutorul canaaniţilor formând o coaliţie militară şi politică împotriva evreilor. Chiar dacă în trecut existau tensiuni şi conflicte între ei, acum s-au hotărât să lupte împreună împotriva lui Iosua şi a soldaţilor săi. Acestei coaliţii i s-a adăugat şi viclenia gabaoniţilor, care prin făţărnicia lor s-au apropiat de Iosua, fiind în cele din urmă demascaţi.

Ca şi în cazul lui Iosua şi în cazul Domnului Isus s-a format o coaliţie puternică. Grupurile religioase din Israel: fariseii, saducheii, cărturarii, zeloţii s-au unit cu reprezentanţii lumii politice pentru a lupta împotriva lui Isus, cerând condamnarea Sa la moarte. Chiar Irod şi Pilat, 2 rivali învrăjbiţi mult timp, au complotat împreună împotriva Domnului Isus (Luca 23:12, Faptele Apostolilor 4:27).

11. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin miracolele înfăptuite

În marea luptă de la Gabaon evreii au avut ocazia să vadă mâna puternică a lui Dumnezeu. O furtună puternică de grindină a omorât o parte din duşmani, iar mai apoi soarele s-a oprit pe cer pentru ca israeliţii să poată urmări şi nimici inamicii. S-au avansat diferite ipoteze cu privire la acest fenomen. Marele predicator Charles Spurgeon a spus: “Cum a făcut El (Dumnezeu) acest lucru nu ne priveşte … Nu e treaba noastră să explicăm miracolele, ci să- L glorificăm pe Dumnezeu prin ele”19.

Iosua a fost martor al unor evenimente unice. Miracolele înfăptuite au subliniat încă o dată faptul că Dumnezeu l-a ales să conducă Israelul în ţara unde curge “lapte şi miere”. Spre deosebire de Iosua, care a asistat la miracolele dumnezeieşti (trecerea Mării Rosii, hrănirea cu mană şi prepeliţe, trecerea Iordanului, oprirea soarelui, ş.a.), Domnul Isus a săvârşit nenumărate miracole. Miracolele reprezintă acele fapte supranaturale, care aparent contrazic legile ştiinţifice cunoscute. În timpul vieţii Sale pământeşti, Isus a făcut 4 tipuri de miracole: control asupra naturii, vindecări, exorcizări şi învierea morţilor.

Biblia descrie 35 de minuni făcute de Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti. Domnul Isus a făcut minunile având motivaţii diferite: ca ucenicii să creadă în El (Ioan 2:11, 11:11-15, 20-30), ca să se confirme Cuvântul predicat (Marcu 16:15-20), ca să demonstreze că Tatăl încă lucrează (Ioan 5:17,20; 9:1-3; Luca 11:20), ca să Îşi arate compasiunea faţă de cei nenorociţi (Matei 20:30-34, Marcu 1:40-42, 7:32-37), ca să răsplătească credinţa oamenilor în El (Marcu 2:5, 11:22-24).

Vorbind despre minuni, Laurenţiu Balcan spunea: “Minunile sunt proiecţii ale veşniciei transcendente într-o lume amplă şi supusă degradării. Aproape întotdeauna miracolele aruncă o rază de lumină înspre viitorul glorios pe care ni l-a pregătit Dumnezeu … Minunile sunt doar degustări ale lumii de dincolo, ospăţul ne aşteaptă când ajungem în cer. Până atunci să ne mulţumim cu degustările de care avem parte când Dumnezeu se îndură de noi”20.

Note de subsol:

17 USCA, Ioan Sorin- Vechiul Testament în talcuirea Sfintilor Parinti, pg. 22
18 MACDONALD, William- Comentariul biblic al credinciosului- Vechiul Testament, Editura Agape, Făgăraş, 2011, pg. 204-215
19 SPURGEON, Charles Haddon- Spurgeon’s Devotional Bible, Baker Book House, 1887, pg. 168
20 BALCAN, Laurenţiu- De ce a fǎcut Isus semne şi minuni? – www.eerg.ch- 20 ianuarie 2016, ora 10:33

Sursă articol: Lucrarea de faţă este parte a unei lucrări de doctorat a pastorului Ionel Tuţac, toate drepturile acestei lucrări îi aparţin; publicăm în serial această lucrare prin aprobarea directă din partea autorului.

Cine L-a dat pe Isus la moarte?

de Samy Tuțac

Evreii? Romanii? Sau cine?

Cine se face vinovat pentru faptul că, acum două mii de ani, un OM perfect a fost scuipat, batjocorit, bătut, țintuit pe o cruce, străpuns de o suliță? Mulțimi mari de oameni L-au huiduit, L-au blamat și L-au trimis la moarte, apoi au privit cu satisfacție cum sângele Lui s-a scurs pe cruce, până la ultima picătură.

Cine l-a dat pe Isus la moarte?

În primul rând Iuda Iscarioteanul. El l-a dat în mâinile preoților din cauza lăcomiei lui pentru bani. Apoi Caiafa și Sanhedrinul lui Israel l-au dat în mâinile lui Pilat, din invidie. Pilat l-a dat în mâinile soldaților, fiindcă era un laș, iar ei l-au răstignit.

Dar noi? Noi nu avem nici o vină? “Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce se dădu, Nici marii preoți, nici Pilat, ci lumea întreagă prin păcat, și eu și tu” (Costache Ioanid). Păcatul nostru l-a dat la moarte.

Și totuși, mai este ceva. Lucrul cel mai important l-am omis, cu bună știință. Isus s-a dat pe Sine de bună voie la moarte. “Eu îmi dau viata, nimeni nu mi-o ia cu sila”, spunea El (Ioan 10:18). Mai mult, apostolul Pavel vorbind despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii spunea:”El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său și l-a dat la moarte pentru noi toți” (Romani 8:32).

Cine l-a dat pe Isus la moarte? Nu Iuda pentru bani, nu Caiafa din invidie, nu Pilat de frică, ci Tatăl din dragoste. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (‭‭Ioan‬ ‭3:16‬)
Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul! Tu ce-i dai Tatălui?

Sursă articol: http://www.baptist-tm.ro/cine-l-a-dat-pe-isus-la-moarte/

Cel viu în vecii vecilor

de Mihai Sarbu

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel mihai sarbude pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. (Apoc.1:17-18)

A înviat cu adevărat. Nu numai faptul că mormântul era gol confirmă știrea, ci și faptul că S-a arătat urmașilor Lui. L-au văzut și s-au convins că este Domnul. Au vorbit cu El și i-au văzut urmele cuielor din palme și cel al suliței din coastă. L-au urmărit mâncând fagure de miere în seara învierii și pește prăjit pe țărmul Mării Galileii. S-a convins și Toma că El este Cel Viu, apoi L-au întâlnit peste cinci sute de frați. Avea să-L vadă Ștefan stand la dreapta Tatălui în timp ce era omorât cu pietre și să-L întâlnească și Saul din Tars în drumul lui spre Damasc. Dar imaginea care întrece orice descriere este cea descrisă de Ioan în Insula Patmos. Pentru câteva clipe cortina veșniciei se deschide și panorama ce se zărește este fascinantă: ”semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.” (Apoc.1:13-16). Este El în toată splendoarea. Cu un trup cosmic slăvit, nesupus spațiului și timpului și nici putrezirii, ci Viu în Vecii Vecilor! În timp ce respirația ți se oprește Cel Viu se apropie și are ceva să-ți spună.

Mesajul Lui. Fii atent la cuvintele Lui: ”El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (Apoc 1:17). Cel Omniștient înțelege nevoia ta; știe temerile și neliniștea din sufletul tău. Cunoaște biruințele și înfrângerile din viața ta. Vede bine luminile și umbrele care te urmăresc. Iată de ce strigă: “Nu te teme! Și ca să n-ai nici o îndoială explică faptul că întreaga existență din univers stă sub controlul Său. El este primul dar și ultimul; este la început dar și la sfârșit în toată creația. Exact ca în seara Învierii când a pătruns prin ușile încuiate în camera unde se adunaseră urmașii Lui fricoși și tulburați și le-a spus: “Pace vouă!” (Ioan 20:19,21). Tu cel ce cauți liniște și pace, oprește-te! Cel Viu are același mesaj și pentru tine. Vrea să se apropie de tine și să-ți spună: ”Nu te teme! Pace ție!” A înviat și trăiește tocmai ca tu să treci cu bine prin toate situațiile care vin în viața ta. Este omniprezent; poți să-L chemi 24/7. Niciodată nu sună ocupat la telefonul cerului. Se bucură din toată inima să vorbească cu tine și să-ți facă bine. Are pentru tine și casa ta binecuvântări și împliniri ”cu caru” și dorește să te aibă lângă El în glorie. Este vremea să faci liniște în suflet și să asculți mesajul Celui Înviat. Apoi să pornești la drum biruitor avându-L în inima ta ca Mântuitor și Domn al tău. Asta e tot!

Identitatea Lui. Argumentul că este viu vine tocmai din faptul că El vorbește. Are un mesaj pentru omenire și după mai bine de două mii de ani. Dar ca să întărească mesajul Său, El decide să ”semneze” și să se prezinte spunând: ”Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.” (Apoc.1:18). Cu alte cuvinte: ”Acesta sunt Eu; așa mă cheamă pe Mine” vrea să spună Fiul lui Dumnezeu. ”Sunt Viu, mai viu decât Lazăr din Betania; mai viu decât fiul văduvei din Nain și decât fiica lui Iair. Sunt viu în vecii vecilor. Eu nu mai mor niciodată. Am murit o singură dată ca și tu să ai viață veșnică și într-o zi să devii nemuritor ca și Mine.” Wow! Rămâi fără cuvinte. Ce perspectivă Îți oferă Cel Înviat: să beneficiezi și să te bucuri de ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.” (P.Ispirescu – Basme). Nu-i glumă, nici basm. Este marea realitate de la sfârșit pentru toți cei care L-au ales pe Cel Viu aliatul lor în drumul spre eternitate. Poetul creștin scrie ca să întărească adevărul de mai sus: ”Ce bine e ca să ști / Că ai în Cer tată. / Asupra-ți orice-ar veni / Uitat nu te lasă. / Eu astăzi cant și sunt voios / Că Dumnezeu e Tatăl meu. / Eu astăzi cant și sunt voios / Cu mine e mereu Hristos.” (C.Ev. # 183). Simte-te liber pentru că nu mai ai nici un motiv să te temi. Numele Celui Înviat este unic și inconfundabil. Nici o ființă din Univers nu poate să pronunțe ceea ce a proclamat El. Cardul Lui de identitate este clar. Îl cheamă ”Cel Viu în Vecii Vecilor” și asta spune totul! Încrede-te în El și nu vei regreta nici aici dar nici în veșnicie.

Autoritatea Lui. La Înviere Fiul lui Dumnezeu este așezat din nou la locul de cinste din Univers. Fii atent ce declară El: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Cel Omniștient și Omniprezent este și Omnipotent. Fiindcă are întreaga autoritate în creație el avea să transmită lui Ioan (și nouă) un adevăr cutremurător: ”Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc.1:18). Oare înțelegi sensul adevărat al acestei proclamații? Ști că: ”Cine are cheile este Stăpânul?” Aleluiaaaaaaaaaa! Slavă Lui! Acesta este mesajul autorității Celui Înviat! Nici o teamă în fața morții fiindcă Cel Viu ține cheile! Ultimul lucru cu care diavolul îi terorizează pe oameni este moartea, frica de moarte. Poți să scapi de acesată teamă satanică acceptând să intri – de bună voie și nesilit de nimeni – sub autoritatea cosmică a Fiului lui Dumnezeu. Exact pentru asta a murit și a înviat: ”ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Dacă El este Mântuitorul și Domnul tău, atunci: ”Bine este că știm asta, / De moarte nu avem frică. / În Isus noi dacă trăim . Avem viață veșnică.” (C.Ev. # 645). De-acum și de-aici poți să trăiești ca un învingător, nu ca un învins fiindcă: ”Pilat din Pont nu L-a putut ucide, mormântul nu L-a putut fereca, moartea nu L-a putut învinge. El șade în cel mai înalt vârf al gloriei cerurilor, este adorat de sfinți, este venerat de îngeri, este temut de diavolul, este proclamat de Dumnezeu Tatăl ca: Domnul Domnilor, Împaratul împaraților și președintele președinților! Și numele Lui nu este altul decât Isus Christos!”(Anonim). Apleacă-te cu reverență înintea Lui și predă-ți viața în mâna străpunsă pe cruce. Apoi, ridică-te și pleacă declarând că: ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2:20). Dacă așa stau lucrurile, atunci este sigur că într-o zi ne vom regăsi în glorie cu Cel Viu și cu sfinții Lui și vom rămâne împreună în Vecii Vecilor. Nici un muritor nu-și poate dori mai mult! Primește provocarea și acceptă oferta Celui Viu chiar acum! Amin!

RUGĂCIUNE

”De aceea, mi se bucură inima, şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor.” (F.A. 2:26-27)

Sursă articol: http://www.baptist-tm.ro/cel-viu-in-vecii-vecilor/

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]