 |
 |

|
 |
Învierea lui Isus
de J. Gresham Machen
În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului
Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om
deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă
obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit
de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La
început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie
şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea
El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a
satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp,
El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii
guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe
cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total
descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi
acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor
au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un
observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă
moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai
inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci
când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile
elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă
atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea
mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a
murit.
Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni
este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe
Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună
neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la
câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai
deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început,
mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt
legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe
ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de
credinţa creştină.
Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui
Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi,
descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?
Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva
decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă.
Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui
Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări
frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară
creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra
întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să
susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa
ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în
inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi.
Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se
susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus
doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de
multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că
ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea
Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie
apare când întrebăm ce a produs această credinţă.
Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit
Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu
adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut
întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi
simplu pe un fapt.
Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să
recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui
Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost
propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost
produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus,
învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O
halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie.
Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un
anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu
printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine.
Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este
susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea
creştinismului.
Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii
a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana
lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele
experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului
înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma
necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în
viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa
învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost
într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au
crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând
în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să
creadă că erau în prezenţa Sa.
Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea
că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat
mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit
afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie
cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este
nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi
cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care
sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.
Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui
Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită
în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament
presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase
dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii.
Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui
Pavel către Corinteni.
Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a
murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se
descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus
într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin.
La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în
timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat.
Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri
care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei.
Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit.
În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în
faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu
în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui
Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa
apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum
învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când
spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1
Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici
la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de
pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat
lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui
Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile
după înviere ale Domnului nostru.
Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost
evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2)
caracterul apariţiilor lui Isus.
Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în
Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în
Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi
primele apariţii au avut loc în Ierusalim.
Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au
fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament
Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după
învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există
ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o
continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de
condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în
slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate.
Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea
fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.
În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În
primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se
presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi
probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur,
potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi
auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste
apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să
dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost
bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul
rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele
sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot
gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat
prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după
moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca
experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici
relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare
modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există
multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti
aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există
o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei
moderne, împotriva Noului Testament.
Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit
punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie
a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei
diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu.
Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie
modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile
psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă
experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie
timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru
ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în
care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a
avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să
fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.
Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate –
mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au
investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin
găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza
Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc
înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi
fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era
prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa
învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar
satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost
stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc
apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză
Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că
prima apariţie a avut loc în Galilea.
Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului
Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele
de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi
privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după
moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?
Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar
trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea
este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai
important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie
au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este
doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o
importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată
controversa.
Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul
anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât
de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American
Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur,
există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul
Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din
Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.
Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost
lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că
memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă
decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu
douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.
Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă
fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi
primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi
aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat
înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre
primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de
importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a
lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult
decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau
evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri,
astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui
Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin
următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu
privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se
recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei
către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după
convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie.
De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu
este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi
Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici
avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică
de o valoare nepreţuită.
„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a
treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus?
Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care
ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui
Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică
mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie
nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este
falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă
aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic
despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar
revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la
învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol
ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă
Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă
impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă?
Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui
Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în
mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în
acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci
împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi
sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în
mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale
personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un
sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la
aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din
prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea”
însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii
însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după
crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în
existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică
îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest
crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus,
ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna
învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu
privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi
oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea
Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu
crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică
aceasta clar ca lumina zilei.
„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le
spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al
discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice
mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a
treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că
ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei
au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în
a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă
dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele
lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică
elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în
Galilea, dispare.
Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun
ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu
spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a
înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se
arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia
zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta,
în Galilea.”
Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima
apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit
chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte
ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp
considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp
în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu
siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi,
de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?
O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a
învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va
aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi
găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi,
ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai
există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel
puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare
au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult
decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel
prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici
măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele
Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă
ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat
atunci.
Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu
s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că
El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung
timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă,
dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că
aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale
înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de
obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea
autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu
siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul
descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali”
a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a
treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare
al „liberalului Isus.”
Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat
la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei
persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se
spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară
punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a
predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu
este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos
din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez,
de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui
Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi
să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se
ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune
ipoteză se derâmă.
De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii
cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în
timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În
prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi
trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi
putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o
manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de
îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o
predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr,
importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările
recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.
Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos
rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica.
Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că
probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat
ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge
la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi
în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi
petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în
Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai
este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi
produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia
mormântului.
De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj
unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care
menţionează a treia zi.
Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată
care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea
apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a
apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.
Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine
pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să
aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.
Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în
primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare
importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece
este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15.
Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de
Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui
mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este
istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti
moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului
gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta.
Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat
deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului
gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu
poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.
Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta
era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este
acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au
luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil
pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că
ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost
înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun
că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de
înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din
Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse
alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în
totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a
fost niciodată explicat cu succes.
Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat
cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în
legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când
oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul
de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea
creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a
Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul
său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind
cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele
de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai
nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această
relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de
informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca
halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să
explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor
patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost
fondată pe o descoperire atât de mică.
Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură
explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în
cuceritori spirituali ai lumii.
Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni
moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos?
Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune
formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva
miraculosului sau a supranaturalului.
Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă
dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o
întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu
adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi
împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un
om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem
ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este
cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu
personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi
putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei
învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta
impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea
Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu
bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt
şi păcat.
Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică
directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu,
venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului
Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu
ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită
experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de
adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea
dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne
poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la
dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat
cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia
Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de
Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul
Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.
Sursă articol:
http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Gresham.htm
Hristos Paștele nostru
de Augustus Toplady
„Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: Duceţi-vă de luaţi
un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele” (Exod 12:21)
Tipurile prin care a fost prefigurat Domnul nostru către evreii din vechime
sunt distinse în lucruri reale şi personale şi persoane tipice. Din marea
varietate de lucruri tipice, din cadrul dispensaţiei mozaice, erau simboluri
ale lui Hristos şi arătau spre El, însă nici unul nu a fost mai eminent şi
mai expresiv decât Mielul Pascal: o descriere a cărui sacrificiu, împreună
cu ocazia rânduielii acestuia, le avem în capitolul de unde am preluat
pasajul de mai sus. Fără vreo lungă introducere, voi intra imediat în ceea
ce studiez aici, anume, de a arăta că sacramentul evreiesc al Paştelui, sau
junghierea mielului pascal era exact tipică pentru suferinţele şi moartea
Fiului lui Dumnezeu: dintre care, analogia era evidentă, şi asemănarea atât
de exactă, încât Sf. Pavel trage paralela şi afirmă, fără cea mai mică
ezitare, „Hristos Paştele nostru a fost sacrificat pentru noi”.
Este evident că trebuia să fie un miel, pe care evreii trebuiau să-l
sacrifice pentru Paşte. Dar de ce un miel în locul oricărei alte creaturi?
Pentru aceste motive: pentru a reproşa nebunia şi nelegiuirea egiptenilor;
egiptenii se închinau la miei, şi aceasta era un reproş tacit al idolatriei
lor, când ceea ce era obiectul adorării lor era ucis şi oferit ca sacrificiu
adevăratului Dumnezeu. Un alt motiv pentru care a fost ales un mile este că
acesta avea să fie o emblemă mult mai vie a Răscumpărătorului, care la
împlinirea vremii, avea să se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcatele
poporului Său. Dintre toate creaturile mielul este cel mai inocent, prin
urmare cel mai potrivit să umbrească puritatea şi bunătatea viitorului
Mesia. Mieii sunt de asemenea remarcabili pentru blândeţea şi răbdarea lor.
„Blând ca un miel” este un proverb comun. De aici, profetul spune despre
Hristos, „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel
pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a
deschis gura”. Mieii sunt mult expuşi la pericole şi răniri; inocenţa lor îi
face să fie o pradă uşoară aproape pentru oricare atacant. Şi oare nu a fost
Domnul nostru persecutat şi asuprit – Nu a indurat el contradicţia zilnică a
păcătoşilor împotriva Lui? Şi nu a fost El oare pus ca o ţintă pentru
săgeţile oamenilor răi şi a duhurilor rele? Nu este de mirare, deci, pe baza
tuturor acestor relatări că Ioan Botezătorul avea să spună despre Hristos,
„Iată Mielul lui Dumnezeu”.
Într-o anumită instanţă, într-adevăr, comparaţia eşuează; mieii sunt expuşi
la diferite pericole, însă ei sunt plăpânzi, animale fricoase, şi incapabile
să se ajute singure: în timp ce Hristos, deşi a trecut prin ceea ce nimeni
decât El ar fi putut trece, cu toate acestea suferinţele Sale au fost o
chestiune de simplă bunăvoinţă: El le-a indurat în mod voluntar, deşi El
poseda puterea infinită, şi avea toate oştile cerului la comanda Sa, şi ar
fi putut, dacă ar fi vrut El, să topească chiar şi inimile celor mai amari
persecutori ai Săi spre datorie şi dragoste. Dar El, pe baza demnităţii şi a
tăriei Lui, Scripturile îl descriu ca „leul din tribul lui Iuda”, a binevoit
să sufere ca un miel neajutorat, ca omenirea, a cărei amar a purtat El, să
poată fi etern de fericită; ca omenirea, pentru care a murit El, să poată
trăi pentru totdeauna.
Sacrificiul pascal nu trebuia să fie doar un miel, ci unul fără cusur:
trebuia sa nu aibă nici un defect. În acest loc, de asemenea, era tipic lui
Hristos, care, aşa cum spune apostolul, a fost sfânt, inofensiv, nepângărit
şi separat de păcătoşi. El a fost năsut liber de infecţia originală şi a
trăit în întregime nefamiliarizat cu păcatul actual; şi Sf. Petru, fără
îndoială, avea mielul pascal în vedere atunci când vorbeşte despre Hristos,
când îl numeşte un miel „fără pată sau cusur”.
Mielul care avea să fie jertfit pentru Paşte trebuia să fie separat de
restul turmei; oare nu şi sfinţenia lui Hristos, aşa cum era el, îl separa
şi îl distingea pe El de restul omenirii? Şi din moment ce mielul pascal a
fost acelaşi în natură cu ceilalţi miei dintre care fusese selectat, la fel
şi binecuvântatul nostru Domn, deşi într-un punct de Divinitate infinit de
superioară faţă de oameni şi îngeri, cu toate acestea şi-a asumat natura
noastră umană, şi a fost într-adevăr şi pe bună dreptate un om, ca şi noi:
sau ca să exprimăm acesta în limbajul apostolului, „Astfel, deci, deoarece
copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost
deopotrivă părtaş la ele”.
Mielul pascal nu trebuia jertfit decât după ce acesta avea un an: şi, în
aceiaşi manieră, Domnul nostru nu avea să-şi dea viaţa Sa în pruncie, ci
avea să continue să fie pe pământ până ce lucrarea glorioasă a slujirii Lui
era pe deplin realizată; până ce toate binevoitoarele sale perfecţiuni erau
arătate, în a face bine sufletelor oamenilor, şi până ce El a experimentat,
în extinderea lor cea mai mare, toate ispitele şi durerile care au loc în
viaţă. Şi tot ceea ce putea să facă satan sau emisarii săi, nu puteau să-L
elimine, înainte ca El să îşi fi glorificat Tatăl Său ceresc prin ascultarea
cea mai absolută şi mai perfectă, şi a înfăptuit o neprihănire completă
pentru justificarea tuturor acelora care cred în El. Şi, la fel cum mielul
pascal trebuia să aibă un an, şi nu trebuia să treacă de una an, acesta
trebuia să fie junghiat în perioada deplină şi în vigoarea vârstei lui. La
fel şi Paştele nostru Divin, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa Sa nu atunci
când era obosit de ani, sau slăbit de boală: ci în însăşi floarea zilelor
Lui, în mijlocul înfloririi întregi a sănătăţii, şi în toată vigoarea
bărbăţiei.
Mielul pascal nu trebuia să fie jertfit decât de evrei. Aşa este spus în
versetul 6 al acestui capitol, „Şi toată adunarea lui Israel să-l junghie”.
Aşa că evreii au fost ucigaşii acelei persoane Divine, a cărui figură era
mielul pascal: El a fost condamnat; într-adevăr, prin guvernatorul roman
Pilat, însă evreii au fost, de la început şi până la sfârşit, aceia care au
fost autorii morţii Lui: ei au făcut ca El să fie prins; ei l-au mituit pe
Iuda şi L-au trădat; ei au corupt martori falşi împotriva Lui la judecarea
Sa, şi au insistat asupra executării Lui.
Şi, aşa cum mielul pascal trebuia să fie junghiat doar de către evrei, la
fel era şi faptul că nimeni nu trebuia să o facă în particular, ci public,
şi în prezenţa poporului. În aceeaşi manieră Hristos avea să fie omorât în
maniera cea mai publică şi mai ticăloasă. El a fost crucificat pe un munte
evident, în vederea Ierusalimului, capitala lor; şi aceasta la vremea
sărbătoriri lor anuale a Paştelui, atunci când era cea mai mare resursă de
străini din toate părţile: mulţi dintre ei au consimţit la moartea Lui, şi
toţi dintre aceştia au fost martorii ei.
Sângele mielului pascal nu trebuia să se verse pe pământ, ci să fie pus cu
atenţie într-un lighean; pentru a asemăna în aceasta suferinţele
Răscumpărătorului şi moartea Sa, al cărui tip era sângele mielului pascal,
care erau infinit de merituoase în ele însele, şi nu trebuiesc privite cu
uşurinţă, ci din contra, credincioşii trebuie să privească la ispăşirea lui
Hristos, şi la sângele pe care El l-a vărsat pentru păcatele lor, ca fiind
singurul motiv al iertării lor, cauza de procură a scutirii lor de pedeapsă,
şi preţul inestimabil prin care mântuirea lor a fost cumpărată. Sângele
mielului pascal, fiind scurs într-un lighean, urma să fie stropit peste
uşiorii caselor israeliţilor, ca atunci când îngerul morţii avea să treacă
prin ţară, să ucidă pe primii născuţi ai fiecărui egiptean, el să treacă pe
lângă familiile lui Israel, la vederea sângelui astfel stropit pe uşi, şi
să-i cruţe de la ruina generală, aşa cum descoperim în versetul 23 al
acestui capitolul, „Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul şi va vedea
sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe
lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă
lovească”.
Acum, această eliberare a evreilor de distrugerea temporală, prin stropirea
sângelui Paştelui era expresivă a eliberării noastre de moartea veşnică,
prin medierea lui Hristos în locul nostru, şi prin oferirea Lui pe Sine ca
un sacrificiu faţă de dreptatea Tatălui Său în locul nostru: „Fiind
justificaţi prin sângele Lui”, spune apostolul, „vom fi salvaţi de mânie
prin El”; şi la fel ca şi evreii, dacă neglijau să stropească cu sângele
mielului pascal pe uşile lor, ar fi fost părtaşi ai calamităţilor pe care
le-au experimentat egiptenii; la fel şi aceia care nu depind pentru iertare
de ispăşirea lui Hristos, trebuie să nu se aştepte la nimic, şi nu vor primi
nimic decât distrugere din prezenta Domnului, şi din slava puterii Lui: şi
la fel de sigur cum au fost evreii, prin folosirea mijloacelor rânduite, au
scăpat nerăniţi, în timp ce vecinii lor egipteni piereau cu miile, la fel de
sigur şi aceia care cred în meritele lui Hristos, cu credinţa care lucrează
prin dragoste, vor fi salvaţi de la condamnare, şi să fie făcuţi părtaşi ai
împărăţiei Sale cereşti.
Mielul pascal, după ce sângera de moarte, avea să fie fript cu foc. În
antichitate, focul era o emblemă a mâniei lui Dumnezeu; aşa apare din câteva
pasaje din Scriptură: şi mielul pascal fiind astfel fript cu foc, însemna că
suferinţele lui Hristos în locul nostru ar fi nedescris de mari şi de
intense; şi că El avea să susţină, în persoana Sa binecuvântată, acea
răzbunare şi mânie a lui Dumnezeu, pe care noi o meritam să o purtăm, şi pe
care trebuia de fapt să o purtăm, dacă nu ar fi îndurat-o El pentru noi.
Deşi El era toată puritatea, fără aliaj; deşi El nu avea nici un reziduu de
pierdut, nici o pleavă care să fie consumată, ci era în fiecare privinţă
sfânt şi neprihănit; El, cu toate acestea, a trecut prin cuptorul
suferinţelor interioare şi exterioare, ca noi să fim înălţaţi prin căderea
Lui, şi vindecaţi prin rănile Lui. El a fost tratat ca un păcătos, ca noi să
fim acceptaţi ca neprihăniţi; sau aşa cum o exprimă Sf. Pavel, „Cel care nu
a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim
neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Nimic mai scurt din aceasta nu ar fi putu
să facă ispăşire pentru fărădelegile noastre. Dreptatea infinită, pe care am
ofensat-o noi, necesita o compensare infinită.
Dacă s-ar obiecta, aşa cum fac unii, că „păcatele creaturilor finite nu pot
cere niciodată o ispăşire infinită”, eu răspund, că tot păcatul este infinit
de obiectiv; acesta este infinit de rău deoarece este comis împotriva lui
Dumnezeu, bunul infinit; acesta ofensează maiestatea infinită; el este un
dispreţ al autorităţii infinite; o insultă faţă de suveranitatea infinită;
un abuz al milei infinite; o provocare a dreptăţii infinite; o contradicţie
faţă de sfinţenia infinită; o reproşare a slavei infinite; şi un duşman faţă
de dragostea infinită. Din toate acestea se pare că fiecare păcat merită în
mod corespunzător infinita sau nesfârşita pedeapsă; şi în acelaşi fel, că
moartea lui Hristos trebuie să fi fost infinit de merituoasă, altfel nu ar
fi putut înlătura această pedeapsă: şi motivul pentru care ea este
înlăturată este pentru că El a suferit în calitate de garant al nostru. Dacă
nu ar fi derivat demnitatea lui Hristos, ca Dumnezeu, eficienţa infinită din
suferinţele Sale ca om, ispăşirea Lui nu ar fi fost proporţională cu
insultele noastre. Mânia infinitului de drept şi sfânt Dumnezeu a fost
contractată, aşa cum s-a ajuns la un anumit punct, şi s-a revărsat, deodată,
intensiv peste Hristos, care trebuia, de altfel, să se reverse în mod
extensiv peste noi toată eternitatea. Aceasta este ceea ce numim noi
doctrina sfinţeniei, sau ispăşirea lui Hristos, anume, compensarea pe care a
făcut-o El faţă de legea şi justiţia lui Dumnezeu, prin a asculta şi a
suferi ca subrogat şi reprezentativ al nostru.
În plus, este de notat despre mielul pascal, că acesta nu trebuia doar să
fie fript, ci să fie prăjit în întregime, semnificând că Hristos avea nu
numai să sufere pedeapsa pe care o meritam noi, dar că El avea să sufere în
extinderea ei deplină, şi la cea mai mare latitudine a sa; El trebuia să bea
rămăşiţele paharului amar, ca nici măcar un strop de mânie să nu cadă peste
poporul Său: şi astfel Psalmistul, vorbind în persoana lui Mesia, spune,
„mânia Ta mă apasă, şi mă năpădeşti cu toate valurile Tale”.
Din vremea lui David, mielul pascal nu trebuia să fie sacrificat în afara
Ierusalimului; şi Hristos, adevăratul miel pascal, a fost omorât în cadrul
limitelor acelui oraş, şi a mai fost o altă circumstanţă vrednică de notat,
anume, că Domnul nostru a suferit pe cruce, la însăşi vremea zilei în care
Paştele era ordinat să fie ţinut: căci citim în versetul 6 al acestui
capitol, că mielul pascal trebuia junghiat seara; sau aşa cum este tradus
mai literal pe margine, „între două seri”; aceasta pentru a se înţelege care
expresie trebuie observată, că evreii socoteau două seri în zi; ceea ce
numeau ei prima zi, începea atunci când prânzul era pe sfârşit şi dura până
la apusul soarelui; a doua seară, în relatarea lor, dura de la apusul
soarelui până la întunecatul nopţii: şi după cum Paştele trebuia sacrificat
în luna Nisan, care este destul de aproape de luna martie a noastră, evreii,
pentru a împlini porunca, care cerea ca mielul pascal să fie adus între cele
două seri, îl sacrificau pe acesta în mod constant la puţin timp după ceea
ce ei au denumit ora a noua a zilei, adică, între trei şi patru după-amiaza.
Apare din scriptură faptul că Domnul nostru a fost pus pe cruce cam în jurul
ceasului al treilea, adică, aproape de ora nouă dimineaţa, sau puţin după
aceasta; şi că El nu a murit până după ceasul al nouălea, aceasta este până
între trei sau patru după-amiaza: aşa că timpul zilei în care Paştele avea
să fie sacrificat, a răspuns exact la timpul morţii lui Mesia.
Dar circumstanţele menţionate deja nu sunt singurele în care mielul pascal
era tipic al lui Hristos, căci atât în omorârea cât şi în aranjarea
acestuia, o poruncă specifică a fost dată, ca nici un os din acesta să nu
fie rupt: şi aceasta a fost împlinită în mod eminent în Hristos; căci atunci
când soldaţii romani, conform obiceiului acelei naţiuni, au venit să rupă
picioarele hoţilor care erau crucificaţi cu El, ale Lui, prin providenţa
imediată a lui Dumnezeu, au fost lăsate neatinse, ca atât tipul cât şi
profeţiile despre El să fie împlinite.
Mielul pascal slujea evreilor nu numai pentru sacrificiu, ci şi pentru
hrană: şi Hristos nu numai că s-a dat pe Sine ca jertfă pentru noi, ci este,
în acelaşi fel, într-un sens mistic şi spiritual, hrana fiecărui suflet
credincios. Astfel Domnul nostru spune, „Cel care Mă mănâncă va trăi prin
Mine”: şi „dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi din sângele Lui,
nu aveţi viaţă în voi”; expresie care nu trebuie înţeleasă în sensul
grosolan, nenatural, în care îl iau unii oameni, care ar vrea prea bine să
ne convingă de faptul că în cadrul Cinei Domnului, fiecare bucată de pâine
consacrată este schimbată în trupul real al lui Hristos, şi că vinul este
schimbat în sângele Lui real: aceasta fiind chiar contrar cu înţelesul
Salvatorului; atunci când Acesta vorbeşte despre mâncarea trupului Său şi
băutul sângelui Său, nu a vrut să zică nimic mai mult decât ca noi să fim
uniţi de El prin credinţă, şi fiind părtaşi ai acelor beneficii care sunt
efectul asumării Lui a naturii noastre: căci aşa cum viaţa noastră animală
este menţinută printr-o aprovizionare continuă cu hrană, la fel şi viaţa
noastră spirituală rezultă din credinţa în El, şi viaţa noastră veşnică se
datorează faptului că suntem interesaţi în meritele Lui.
Şi, aşa ca mielul pascal, după ce era omorât în sacrificiu, avea să fie
mâncat de israeliţi, aşa aveau să-l mănânce ei cu ierburi amare, care
implicau extremitatea suferinţelor Răscumpărătorului nostru, şi durerile
severe cu care avea să se întâlnească El în lume; şi astfel să ne arate, ca
la fel cum evreii mâncau Paştele cu ierburi amare şi pâine nedospită, la fel
cei care sunt interesaţi în El, trebuie să nu se gândească că sunt scutiţi
pe deplin de necazuri şi nenorociri de diferite feluri. Dacă însăşi Hristos
a fost un om al durerilor, şi obişnuit cu necazul, să nu ne aşteptăm să
ajungem în cer cu fără să fim exersaţi de încercări pe cale. Noi trebuie să
fim uneori mulţumiţi să mâncam Paştele cu ierburi amare.
Aş putea menţiona mai multe alte particularităţi, în care mielul pascal era
un timp al lui Hristos: însă ceea ce a fost observat poate fi suficient
pentru a arăta cât de exact aceasta a fost simbolic al Lui ca un miel.
Aceasta era tipicul inocenţei şi purităţii lui Hristos; a suferinţelor faţă
de care a fost El expus, şi a blândeţii Lui din cadrul lor. Trebuia să fie
mielul pascal fără pată sau cusur? La fel era Hristos, într-un sens moral,
oglinda sfinţeniei şi standardul perfecţiunii. Trebuia să fie acesta sfinţit
în vigoarea deplină a vârstei lui? Hristos a fost în acelaşi fel dus la
moarte în partea înfloritoare a zilelor Lui, de abia când ajunse la vârsta
de 33 de ani. Erau evreii singurele persoane rânduite să ucidă mielul
pascal? Tot ei erau născocitorii şi realizatorii morţii Mijlocitorului.
Trebuia să fie ucis mielul în modul cel mai public şi mai evident? La fel a
fost şi Hristos. Trebuia să fie strâns sângele mielului într-un lighean, ca
un lucru sacru şi de valoare? Aceasta nea arat cât de inestimabile erau
suferinţele Răscumpărătorului în ele însele şi cât de imens de preţios ar
trebui să fie ispăşirea Lui în estimarea noastră. Trebuia ca sângele
victimei să fie stropit pe pragurile caselor israeliţilor? La fel, spiritual
vorbind, trebuie ca sângele Marelui nostru Preot să fie stropit peste
conştiinţele noastre, adică, cu alte cuvinte, meritul morţii şi a
suferinţelor Lui trebuie făcute pentru noi drept cauză a răscumpărării
noastre, şi temelia iertării noastre.
Asigura astfel sângele mielului pascal, astfel stropit pe casele lor, pe
israeliţi de la moartea primilor născuţi? La fel eficacitatea sacrificiului
lui Hristos asigură pe răscumpăraţii Lui de pedeapsa veşnică, care este
moartea a doua. Trebuia prăşit Paştele cu foc? Aceasta indica la furia
acelor suferinţe prin care trebuia să treacă Salvatorul. Trebuia să fie
oferit mielul pascal în Ierusalim? Acolo a fost Hristos judecat, batjocorit,
şi condamnat; şi în limitele acelui oraş El a fost crucificat şi omorât.
Trebuia să fie ucis mielul pascal în jurul ceasului al nouălea al zilei?
Precis la acest timp, Fiul lui Dumnezeu a murit. Nu trebuia rupt nici un os
al mielului pascal? Cu atât mai mult nu au fost nici ale lui Hristos, deşi
ofiţerii au fost trimişi cu acest scop să facă aceasta. Se hrăneau
israeliţii cu sacrificiul când acesta era înjunghiat? La fel şi noi,
spiritual, din Hristos. Credincioşii sunt uniţi cu El într-un duh, şi iau
parte la beneficiile morţii Lui, prin care ei trăiesc o viaţă spirituală de
har pe pământ; şi vor trăi o viaţă de glorie în ceruri.
Acest subiect indică în mod clar marele final pe care Domnul nostru îl avea
în vedere, în suferinţa şi moartea pentru poporul Său, anume, ca El să
înlăture păcatul prin sacrificarea Sa. El s-a dat pe Sine pentru noi, spune
apostolul, ca El să ne răscumpere din toată nelegiuire, adică din întreaga
pedeapsă pe care o meritam pentru fărădelegile noastre, prin a muri pentru
noi, şi a ne face, în schimb, să ne arătăm gratitudinea noastră printr-o
viaţă de devoţiune faţă de Dumnezeu. De aici se vede că ascultarea, care
curge din dragostea din partea noastră, precum şi iertarea lui Dumnezeu,
este o roadă a ispăşirii Domnului nostru; şi a spera pentru una, fără a fi
atenţi în a menţine pe cealaltă, este a separa ceea ce a unit Dumnezeu. Însă
aceasta nu poate fi niciodată; binecuvântările iertării şi sfinţirea merg
întotdeauna mână în mână: tot poporul lui Hristos este, de dragul Lui,
într-o stare de favoare, şi cei care sunt astfel, sunt atenţi să exceleze în
toate lucrările religiei practice şi neîntinate.
Şi să ne amintim întotdeauna, că faptele noastre nu vin înaintea noastră pe
bara lui Dumnezeu, ca şi cum ne-ar deschide uşa cerului, ci nici ca mesageri
care să ne cureţe calea spre acolo, ci pur şi simplu ca martori, să oferim
evidenţele lor, şi să depozităm atestarea lor faţă de realitatea alegerii, a
răscumpărări şi a convertirii noastre.
____________________
Despre autor: Augustus Montague Toplady (1740-1778), a fost educat
la Şcoala Westminster şi la Colegiul Trinity, Dublin, a fost convertit
printr-un predicator laic metodist, a preluat ordinele anglicane în 1762, şi
mai târziu a devenit un vicar al Broadhembury, Devon. În 1775 ei şi-a asumat
poziţia de pastoraţie a capelei Calviniste Franceze din Londra. A fost un
predicator puternic şi un calvinist viguros, s-a opus cu amărăciune faţă de
John Wesley. El a scris Dovada Istorică a Calvinismului Doctrinar al
Bisericii Angliei (2 volume, 1774) şi Biserica Angliei Răzbunată de Acuzaţia
Arminianismului (1769). Faima sa, însă, stă pe imnurile sale, adică,
„Datornic numai milei”, „Un Protector suveran am eu”, „De unde-i frica şi
necredinţa aceasta?” şi în special „Stânca Veacurilor” [“A debtor to mercy
alone”; “A sovereign Protector I have”; “From whence this fear and
unbelief?”; “Rock of Ages”] (ataşată la un articol care calcula „Datoria
Naţională” în termeni de păcat). Acest articol este preluat din propriile
manuscrise ale lui Toplady.
Sursă articol şi continuare:
http://www.voxdeibaptist.org/Hristos_Pastele_Toplady.htm
Cristos - Paștele nostru
Predică rostită sâmbăta seara, în 2 decembrie 1855, de
REV. C.H. SPURGEON La New Park Street Chapel, Southwark
„Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi” 1 Corinteni 5:7.
Cu cât citeşti mai mult Biblia şi cu cât meditezi mai mult asupra ei, cu
atât vei fi mai uimit de ea. Cititorul ocazional nu cunoaşte înălţimea,
adâncimea, lungimea şi lăţimea înţelesurilor măreţe cuprinse în paginile ei.
Există momente când descopăr în ea gânduri noi, când îmi duc mâna la frunte
şi exclam uimit: „O, este minunat faptul că nu am văzut până acum acest
lucru în Scripturi”. Vei descoperi că Scripturile se extind când intri în
ele; cu cât le vei studia mai mult, cu atât vei avea impresia că le cunoşti
mai puţin, căci ele se lărgesc când ne apropiem de ele. Vei descoperi acest
lucru mai ales în cazul unor părţi specifice ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Cele mai multe dintre cărţile istorice au rolul de a face trimitere la
dispensaţia, experienţele sau slujbele îndeplinite de Isus Cristos. Studiază
Biblia păstrând în minte acest lucru ca pe o cheie şi îi vei da dreptate lui
Herbert, care o numeşte „nu numai cartea lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul
cărţilor”. Unul dintre cele mai interesante aspecte din Scripturi este
tendinţa lor constantă de a-L înfăţişa pe Cristos şi probabil că una din
cele mai frumoase imagini în care este prezentat Isus Cristos în scrierile
sfinte este cea a Mielului pascal. Despre Cristos vom vorbi în această
seară.
Israel se afla în Egipt, într-o robie cumplită; asprimea robiei lor a
crescut mereu, până când a ajuns atât de apăsătoare, încât gemetele lor
necurmate au ajuns până la cer. Dumnezeu, care-i răzbună pe aleşii Lui care
strigau la El zi şi noapte, a hotărât în cele din urmă să dea o lovitură de
temut împăratului Egiptului şi supuşilor săi şi să-Şi izbăvească propriul
popor. Ne putem închipui îngrijorările şi anticiparea lui Israel, dar putem
simţi cu greu compasiune pentru ei dacă noi, ca şi creştini, nu am trăit
aceeaşi eliberare din Egiptul spiritual. Fraţilor, să ne întoarcem la ziua
experienţei noastre, pe când locuiam în ţara Egiptului, lucrând la
cuptoarele de ars cărămizi ale păcatului, trudind să ajungem mai buni şi
descoperind că încercam în zadar. Să ne amintim acea noapte memorabilă,
începutul acelor luni, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi începutul
unei epoci cu totul noi în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o
lovitură fatală păcatului nostru, ni l-a dat pe Isus Cristos, jertfa
noastră, şi în acea noapte am ieşit din Egipt. Deşi de atunci încoace am
trecut prin pustiu şi ne-am luptat cu amaleciţii, am călcat peste şarpele de
foc, am fost pârjoliţi de arşiţă şi am îngheţat din pricina zăpezii, totuşi
nu ne-am mai întors niciodată în Egipt; chiar dacă inimile noastre au dorit
uneori prazul, ceapa şi oalele cu carne din Egipt, totuşi nu am mai fost
duşi niciodată în sclavie de atunci încoace. Veniţi să prăznuim Paştele în
seara aceasta şi să ne gândim la noaptea când Domnul ne-a eliberat din
Egipt. Să Îl privim pe Mântuitorul nostru, Isus, ca pe Mielul pascal din
care ne hrănim; da, veniţi nu doar să Îl privim astfel, ci haideţi să stăm
la masa Lui în seara aceasta, să mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui,
căci trupul Lui este într-adevăr o hrană şi sângele Lui o băutură. Într-o
solemnitate sfântă, să ne lăsăm inimile să se apropie de străvechea cină. Să
ne întoarcem în întunericul Egiptului şi, printr-o sfântă contemplare, să
vedem în locul îngerului nimicitor pe îngerul legământului stând în capul
mesei praznicului – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în întreaga istorie şi în tot
misterul Paştelui. Nu voi predica despre întreg, ci despre câteva aspecte
proeminente, care fac parte din el. Ar fi nevoie de o duzină de predici
pentru a acoperi întregul subiect – de o carte la fel de voluminoasă ca şi
„Iov văzut de Caryl” – dacă am putea găsi un teolog la fel de minuţios şi de
inteligent. Însă, mai întâi de toate, vom privi la Domnul nostru, Isus
Cristos, şi vom arăta felul în care El corespunde Mielului pascal, căutând
să obţinem două lucruri: să fiţi stropiţi cu sângele Lui şi să vă hrăniţi cu
El.
I. Mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNFĂŢIŞAT AICI ÎN FORMA MIELULUI PASCAL;
dacă se află aici cineva din sămânţa lui Avraam, care nu a crezut niciodată
că Isus Cristos este Mesia, îi solicit în mod special atenţia cu privire la
lucrurile pe care le voi spune când voi vorbi despre Domnul Isus ca fiind
nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat pentru eliberarea
poporului Său ales. Urmăriţi-mă în Bibliile voastre şi deschideţi mai întâi
la Exod, capitolul 12.
Începem deci cu victima – mielul. Ce imagine potrivită a lui Cristos. Nici o
altă creatură nu L-ar fi putut reprezenta atât de bine pe Cel care era
sfânt, paşnic, curat şi separat de păcătoşi. Fiind şi emblema sacrificiului,
mielul Îl portretiza şi mai bine pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus
Cristos. Dacă veţi cerceta lumea animalelor, deşi veţi găsi şi alte embleme
care înfăţişează anumite trăsături ale naturii Lui şi care Îl prezintă în
mod admirabil sufletelor noastre, totuşi, nici una nu pare să se potrivească
mai bine persoanei preaiubitului nostru Domn, aşa cum se potriveşte mielul.
Şi un copil ar observa îndată asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos,
căci mielul este atât de blând şi nevinovat, atât de liniştit şi inocent,
incapabil de a-i răni pe alţii şi părând să nu aibă puterea de a se
împotrivi loviturilor.
„Un om smerit înaintea duşmanilor săi, un om apăsat de suferinţe.”
Ce torturi au îndurat oile din partea noastră! Cum sunt ele măcelărite
continuu ca hrană pentru noi, deşi sunt nevinovate! Sunt jupuite de blană şi
lâna lor este ţesută pentru hainele noastre. La fel şi Domnul nostru Isus
Cristos, Stăpânul nostru glorios, ne dă hainele Lui, ca să ne îmbrăcăm cu
ele, este sfâşiat în două pentru noi; propriul Lui sânge este vărsat pentru
păcatele noastre; inocent şi sfânt, El este o jertfă glorioasă pentru
păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul pascal putea înfăţişa iudeului
pios persoana unui Mesia răbdător, tăcut, supus suferinţelor, inocent.
Să ne uităm mai departe. Mielul era fără cusur. Un miel care avea vreun
cusur, fie că avea cel mai mic semn de boală sau vreo rană, nu putea fi
jertfit de Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie înjunghiat şi nici
Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa din mâinile lui. Mielul trebuia să fie
fără cusur. Şi nu a fost Isus Cristos aşa încă de la naştere? El era fără
cusur, născut dintr-o fecioară curată, Maria, zămislit de Duhul Sfânt, fără
vreo urmă de păcat; sufletul Îi era curat şi fără pată, ca zăpada, alb, pur,
desăvârşit; şi viaţa Lui a fost la fel. În El nu era păcat. El a luat
neputinţele noastre şi a purtat durerile noaste pe cruce. A fost ispitit în
toate lucrurile ca şi noi, însă cu acea dulce excepţie: „dar nu a păcătuit”.
Un miel fără cusur. Voi, care l-aţi cunoscut pe Domnul, care aţi gustat din
harul Lui, care aţi avut părtăşie cu El, nu vede inima voastră că El este
mielul fără cusur? Puteţi găsi vreo vină Mântuitorului vostru? Îl puteţi
acuza de ceva? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Au fost încălcate cuvintele
Lui? Nu Şi-a ţinut El promisiunile? Şi-a uitat El angajamentele? Puteţi găsi
vreun cusur în El în vreo privinţă? Ah, nu! El este Mielul fără cusur,
„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, mielul cel curat, fără pată
şi imaculat; şi în El nu este păcat.
Să continuăm citirea capitolului. „Să fie un miel fără cusur, de parte
bărbătească, de un an”. Nu e nevoie să discutăm motivul pentru care mielul
trebuia să fie de parte bărbătească, dar ne vom opri la faptul că trebuia să
fie un miel de un an. În primul an, mielul era în cea dintâi parte a vieţii
sale, când vigoarea îi era neatinsă, când puterea i se cocea spre maturitate
şi desăvârşire; Dumnezeu nu dorea un rod vestejit. El nu ne-ar fi oferit
ceva ce nu ajunsese la maturitate. Astfel, Domnul nostru Isus Cristos tocmai
ajunsese la deplina maturitate când a fost jertfit. Pe când avea 34 de ani,
El a fost jertfit pentru păcatele noastre; atunci era viguros şi puternic,
chiar dacă trupul Lui era slăbit din pricina suferinţelor şi faţa Îi era mai
schimonosită decât a oricărui alt om; totuşi, atunci era într-o stare de
bărbăţie desăvârşită. Mi se pare că Îl zăresc în acele momente. Îi văd barba
coborând pe piept, Îi văd ochii plini de inteligenţă, statura dreaptă,
înfăţişarea maiestuoasă, energia neatinsă, întreaga fiinţă în plină
dezvoltare – un bărbat adevărat, un bărbat magnific – mai frumos decât fiii
oamenilor, un Miel nu numai fără cusur, ci unul care atinsese puterea sa
deplină. Aşa era Isus Cristos – un miel de un an – nu un băiat, nu un
flăcăiandru, nu un tânăr, ci era pe deplin bărbat, ca să-Şi poată da
sufletul pentru noi. El nu S-a dat pe Sine la moarte pentru noi pe când era
un tânăr, căci astfel nu ar fi dat tot ceea ce avea să devină. Nu S-a dat
pentru noi la bătrâneţe, căci atunci S-ar fi dat pe când începuse să se
veştejească, ci S-a jertfit la maturitate, în floarea vârstei. Atunci a fost
sacrificat pentru noi Isus Cristos, Paştele nostru. Mai mult, când a venit
vremea să moară, Cristos era plin de viaţă, după cum ne spune unul dintre
evanghelişti: „a strigat cu voce tare şi Şi-a dat duhul”. Acesta este un
semn că Isus Cristos nu a murit din pricina slăbiciunii sau a deteriorării
trupului Său. Sufletul dinăuntrul Său era puternic; El era încă un miel de
un an. Era încă puternic; dacă ar fi dorit, ar fi putut chiar pe cruce să
Îşi desprindă mâinile din prinsoarea cuielor şi, coborând de pe lemnul
infamiei, să Îşi gonească duşmanii uimiţi dinaintea Lui, ca o căprioară
speriată de un leu şi, totuşi, cu blândeţe, El S-a supus morţii ascultător.
Suflete al meu, poţi să nu Îl vezi aici pe Isus al tău, Mielul fără cusur de
un an, puternic şi măreţ? Inima mea! Dacă Isus S-a consacrat ţie pe când era
puternic şi plin de vigoare, nu trebuie să mă dedic şi eu Lui în tinereţe?
Dacă am ajuns la maturitate, nu sunt chemat să Îi dau îndoit tăria mea? Dacă
m-a ajuns bătrâneţea, totuşi trebuie să caut să Îi consacru puţinul care
mi-a rămas. Dacă El S-a dat cu totul mie, şi acest tot însemna mult, să nu
Îi dau Lui tot ce sunt (chiar dacă este puţin)? Să nu mă simt dator să mă
consacru în întregime în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul,
timpul, talentele, totul, pe altarul Lui? Deşi eu nu sunt un miel fără
cusur, totuşi sunt fericit că, după cum azimile erau primite împreună cu
jertfa, deşi nu erau arse împreună cu ea – eu, chiar dacă sunt un aluat
dospit, pot fi adus pe altar împreună cu Domnul şi Mântuitorul meu, arderea
de tot a Domnului, şi astfel, deşi sunt impur şi plin de plămădeală, pot fi
primit printre cei iubiţi, o ofrandă cu un miros plăcut, primită de Domnul,
Dumnezeul meu. Isus cel iubit este aici, Mielul fără cusur, Mielul de un an!
Subiectul se lărgeşte acum şi interesul se adânceşte. Fiţi cu luare aminte
la următorul aspect, a cărui descoperire m-a încântat mult şi care vă va da
şi vouă învăţătură. În versetul 6 din capitolul 12 din Exod ni se spune că
acest miel care trebuia jertfit de Paşte trebuia ales cu patru zile înainte
de a fi jertfit şi trebuia să fie păstrat deoparte: „În ziua a zecea a
cestei luni fiecare om să ia un miel pentru familia lui, un miel pentru
fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu
vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala
cât poate mânca fiecare din mielul acesta.” Versetul 6 spune: „Să-l păstraţi
până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia.” Timp de patru zile, acest
miel ales să fie jertfit era luat din turmă şi ţinut singur din două motive:
pentru ca prin behăitul lui continuu să amintească mereu iudeilor de
praznicul solemn care urma să fie sărbătorit şi apoi, pentru ca în timpul
celor patru zile ei să se poată asigura că mielul era fără cusur, căci în
acest timp el era inspectat mereu, ca să aibă certitudinea că nu era rănit
sau suferind în vreun fel, aşa încât să nu fie primit de Domnul. Acum,
fraţilor, un fapt remarcabil apare înaintea noastră – întocmai după cum
acest miel era separat timp de patru zile, alegoriile străvechi spuneau că
şi Cristos a fost separat timp de patru ani. Au trecut patru ani după ce El
a părăsit casa tatălui Său şi a plecat în pustiu, unde a fost ispitit de
diavolul. La patru ani după botez El a fost jertfit pentru noi. Mai este un
aspect, mai important decât acesta: cu aproximativ patru zile înainte de
răstignire, Isus Cristos a intrat călare, triumfător, pe străzile
Ierusalimului. Astfel, în mod public, era pus deoparte ca fiind distinct de
restul omenirii. Călare pe măgar, a mers până la templu, pentru ca toţi să
vadă că El era Mielul din Iuda, ales de Dumnezeu şi pregătit de la
întemeierea lumii. Un fapt şi mai remarcabil este acela că, în timpul celor
patru zile, după cum veţi vedea dacă îi veţi citi pe evanghelişti, aceştia
consemnează la fel de multe fapte ca în tot restul vieţii Sale. În cursul
celor patru zile, El a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat îndată; i-a
scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau; i-a mustrat pe preoţi
şi pe bătrâni, spunându-le asemănarea cu cei doi fii, dintre care unul a
spus că se va duce şi nu s-a dus, iar celălalt a spus că nu va merge şi s-a
dus; atunci a spus pilda vierilor care i-au ucis pe cei trimişi la ei; apoi
a spus pilda nunţii fiului de împărat. A vorbit apoi despre omul care s-a
dus la ospăţ fără a avea haina de nuntă şi, după aceea, a spus pilda celor
zece fecioare, dintre care cinci erau chibzuite şi cinci nechibzuite.
Urmează apoi capitolul în care El îi denunţă dur pe farisei: „Vai de voi,
farisei orbi! Curăţaţi mai întâi parte dinăuntru a vasului!” Urmează acel
capitol lung al profeţiei referitoare la asediul Ierusalimului şi o relatare
a nimicirii lumii: „Învăţaţi pilda smochinului. Când mlădiţa frăgezeşte
ştiţi că vara este aproape”. Nu vă voi tulbura spunându-vă acum că, tot
atunci, El a făcut acea descriere splendidă a zilei judecăţii, când oile vor
fi separate de capre. De fapt, cele mai frumoase din lucrurile rostite de
Isus sunt consemnate ca fiind spuse în aceste patru zile. La fel cum mielul
separat de turmă behăia mai mult ca niciodată în timpul celor patru zile, şi
Isus a vorbit mai mult în acele zile. Dacă vreţi să găsiţi cele mai frumoase
dintre cuvintele Lui, citiţi relatarea ultimelor patru zile ale lucrării
Sale. Veţi găsi acolo capitolul „Să nu vi se tulbure inima”, rugăciunea Lui
de mare preot şi altele. De asemenea, cele mai mari lucruri făcute de El au
fost înfăptuite în ultimele patru zile în care a fost pus deoparte.
Mai este un lucru cu privire la care vă solicit atenţia în mod special, şi
anume, v-am spus că în cele patru zile mielul era supus unui verificări
amănunţite; la fel, în ultimele patru zile, Isus Cristos a fost examinat de
toate categoriile de oameni. În acele zile a fost întrebat de învăţătorul
legii care era cea mai mare poruncă şi El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta
şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci a fost întrebat de irodieni
despre bir, tot atunci a fost ispitit de farisei, iar saducheii L-au testat
cu privire la subiectul învierii. A fost încercat de toate grupurile şi
categoriile – irodieni, farisei, saduchei, învăţători ai legii şi oameni de
rând. În aceste patru zile El a fost examinat – şi cum S-a prezentat? Ca un
miel imaculat! Aprozii au spus: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul
acesta”. Duşmanii Lui nu au putut găsi pe nimeni care să aducă măcar o
mărturie mincinoasă împotriva Lui, aşa cum se înţeleseseră, iar Pilat a
declarat: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. El nu ar fi putut fi Mielul
pascal dacă I s-ar fi găsit un singur cusur, însă cuvintele magistratului au
fost: „Nu găsesc nici o vină în El” – declarând astfel că Mielul putea fi
mâncat ca Paştele Domnului, simbolul şi mijlocul izbăvirii poporului lui
Dumnezeu. O, preaiubiţilor! Trebuie numai să studiaţi Scripturile ca să
descoperiţi în ele lucruri minunate. Trebuie să căutaţi în profunzime şi
veţi fi uimiţi de bogăţia lor. Veţi vedea cât de preţios este Cuvântul lui
Dumnezeu. Cu cât trăiţi mai mult conform lui şi cu cât îl studiaţi mai mult,
cu atât mintea voastră îl va îndrăgi mai mult.
Următorul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este locul unde trebuia
jertfit mielul, lucru ce arată clar că Mielul pascal avea să fie Isus
Cristos. Primul Paşte a fost prăznuit în Egipt, iar al doilea în pustiu, dar
nu citim că ar fi fost celebrate mai mult decât aceste două sărbători până
la intrarea israeliţilor în Canaan. Apoi, dacă citim un pasaj din
Deuteronom, capitolul 16, vom vedea că Dumnezeu nu le-a mai îngăduit să
înjunghie mielul în casele lor, ci a desemnat un loc pentru această
sărbătoare. În pustiu, ei îşi aduceau darurile la cort, unde mielul era
înjunghiat, însă în Egipt, când fost instituită sărbătoarea, desigur că nu
era un loc special unde să îşi ducă mieii pentru a fi sacrificaţi. Apoi, în
capitolul 16 din Deuteronom, în versetul 5, citim astfel: „Nu vei putea să
jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul
tău ca locuinţă, ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca
să-Şi aşeze numele în el, acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul
soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt”. Oamenii trebuia să se închine
la Ierusalim, căci mântuirea venea de la iudei; acolo era locul lui
Dumnezeu, acolo se ridica fumul de pe altarul Său şi numai acolo putea fi
jertfit Mielul pascal. Astfel a fost condus Domnul nostru cel binecuvântat
la Ierusalim. Gloata furioasă L-a târât pe străzile oraşului. Mielul nostru
a fost jertfit pentru noi în Ierusalim, tocmai în locul pe care îl rânduise
Dumnezeu. O, dacă mulţimea care s-a adunat în jurul Lui în Nazaret L-ar fi
putut împinge de pe munte, Cristos nu ar fi murit la Ierusalim; dar, aşa cum
spusese: „un profet nu poate muri afară din Ierusalim”, deci nici Regele
tuturor profeţilor nu putea face altfel – în caz contrar, profeţiile cu
privire la El nu s-ar fi împlinit. „Veţi înjunghia mielul în locul arătat de
Domnul Dumnezeul vostru”. El a fost jertfit chiar în acel loc. Astfel, avem
o dovadă în plus că Isus Cristos era Mielul pascal pentru poporul Său.
Următorul aspect este cel al felului morţii lui. Cred că felul în care
trebuia jertfit mielul face referire la crucificarea lui Cristos, căci nici
un alt fel de moarte nu ar fi putut corespunde tuturor detaliilor arătate
aici. Mai întâi, mielul trebuia înjunghiat şi sângele lui se scurgea într-un
lighean de aur. Apoi, de îndată ce mielul era luat, preotul care stătea
lângă altarul pe care ardea grăsimea, arunca sângele în foc sau îl vărsa la
baza altarului. Vă puteţi închipui cum arăta scena aceasta. Zece mii de miei
sacrificaţi şi sângele lor vărsat într-un râu purpuriu. Apoi, mielul trebuia
fript, dar nici unul din oasele lui nu trebuia frânt. Nimic altceva în afară
de răstignire nu poate îndeplini aceste trei lucruri. Crucificare implică
scurgerea sângelui – mâinile şi picioarele erau străpunse. Ea include şi
ideea de ardere, căci frigerea semnifica o lungă suferinţă şi, după cum
mielul stătea multă vreme în foc, şi Cristos, prin răstignire, a fost expus
mult timp arşiţei soarelui şi tuturor celorlalte dureri cauzate de
răstignire. Apoi, nici un os nu I-a fost frânt, ceea ce nu s-ar fi întâmplat
în cazul altei pedepse. Să presupunem că El ar fi putut fi ucis în orice alt
mod. Uneori, romanii îi condamnau pe răufăcători la moarte prin decapitare,
însă gâtul se frânge în acest fel. Mulţi martiri au fost străpunşi de sabie.
O astfel de moarte era sângeroasă şi nu implica neapărat ruperea vreunui os,
însă suferinţa nu ar fi fost suficient de lungă pentru a corespunde arderii
mielului. Aşadar, luaţi orice pedeapsă – de exemplu spânzurarea, pe care
romanii o practicau uneori în forma ştrangulării; această pedeapsă nu
implică vărsare de sânge şi, în consecinţă, cerinţele nu ar fi fost
îndeplinite. Cred că orice evreu inteligent, care parcurge această descriere
a Paştelui şi priveşte apoi la răstignire, trebuie să fie izbit de faptul că
pedeapsa şi moartea pe cruce suferite de Isus cuprindeau aceste trei
elemente. Exista vărsare de sânge, o suferinţă prelungă şi continuă –
arderea prin tortură şi, în plus, prin providenţa lui Dumnezeu, nici un os
nu I-a fost rupt, ci trupul I-a fost coborât de pe cruce intact. Unii ar
putea spune că arderea ar rezolva problema, însă în acest caz nu ar fi
vărsare de sânge, iar oasele s-ar frânge în cele din urmă în foc. În plus,
trupul nu s-ar fi păstrat întreg. Răstignirea era singura moarte care putea
îndeplini toate aceste trei cerinţe. Iar credinţa mea este întărită când văd
că Mântuitorul meu nu este numai o împlinire a acelui model, ci singura
împlinire. Inima mea se bucură să privească la Cel pe care L-am străpuns, să
vadă sângele Lui care, ca şi sângele mielului, a stropit pragul de sus şi
stâlpii uşii, să-I văd oasele care nu au fost frânte şi să cred că nici un
os din trupul Lui spiritual nu va fi frânt vreodată; să mă bucur văzându-L
arzând în foc, căci prin aceasta L-a împăcat pe Dumnezeu, înlăturând arderea
pe care ar fi trebuit să o sufăr eu în chinul iadului, pentru veşnicie.
Creştine! Aş vrea să am cuvinte prin care să descriu aceste lucruri mai
bine, însă îţi ofer gândurile brute, pe care le poţi lua acasă, ca să
trăieşti pe baza lor în cursul săptămânii. Vei afla că acest Miel pascal
este un ospăţ continuu, o cină din care te poţi hrăni mereu, până când
ajungi la muntele lui Dumnezeu, unde Îl vei vedea aşa cum este şi I te vei
închina.
II. ÎN CE FEL NE ESTE DE FOLOS SÂNGELE LUI CRISTOS. Cristos, Paştele
nostru, a fost înjunghiat pentru noi. Iudeul nu putea spune aceasta; el
putea spune un miel, dar Mielul, „Cristos, Paştele nostru”, nu devenise încă
victimă. Sunt şi aici unii dintre ascultătorii mei din această seară care nu
pot spune: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”. Dar, slavă
lui Dumnezeu - unii dintre noi pot spune acest lucru. „Da, este adevărat. El
nu a fost numai jertfit, ci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru
noi.” Moartea lui Cristos ne este de folos în două moduri: mai întâi, prin
stropirea noastră cu sângele Lui, pentru răscumpărarea noastră; apoi, prin
faptul că mâncăm trupul Lui ca hrană, pentru regenerarea şi sfinţirea
noastră. Cel dintâi mod în care un păcătos Îl vede pe Isus este sub forma
unui miel junghiat, al cărui sânge stropeşte pragul de sus şi stâlpii uşii.
Trebuie să observăm faptul că nu s-a stropit niciodată cu sânge pragul de
jos al uşii. Sângele stropea pragul de sus, uşiorii uşii şi stâlpii ei, dar
niciodată pragul de jos, căci vai de cel care calcă în picioare sângele
Fiului lui Dumnezeu! Până şi preotul lui Dagon nu călca pe pragul zeului
lui; cu atât mai puţin creştinii vor călca în picioare sângele Mielului
pascal. Însă sângele lui trebuie să fie la dreapta noastră, ca să ne
protejeze mereu, şi la stânga noastră, ca să ne fie un sprijin continuu. Noi
vrem să fim stropiţi de Isus Cristos. Aşa cum v-am mai spus, nu numai
sângele lui Cristos scurs pe Calvar îl mântuieşte pe păcătos, ci sângele lui
Cristos care îi stropeşte inima. Să ne întoarcem în Egipt. Este seară.
Egiptenii se îndreaptă spre case – fără să se gândească ce va urma. Dar de
îndată ce soarele apune, un miel este adus în fiecare casă. Egiptenii care
trec pe acolo îşi spun: „Evreii au de gând să ţină un ospăţ deseară” – şi se
retrag în casele lor, fără să se mai gândească la aceasta. Tatăl fiecărei
case de israeliţi ia mielul şi îl cercetează încă o dată cu nerăbdare şi
curiozitate, îl priveşte din cap până în picioare, să vadă dacă are vreun
cusur. Nu găseşte nici unul. „Fiul meu”, spune unuia dintre ei, „adu
ligheanul”. Fiul ţine ligheanul. Tatăl înjunghie mielul şi sângele curge în
lighean. Îi spune soţiei să îl frigă în foc. „Fii cu băgare de seamă, să nu
frângi vreun os”. Vedeţi neliniştea ei intensă pe când pune mielul la fript,
căutând să nu rupă vreun os? „Acum”, spune tatăl, „adu un mănunchi de isop”.
Copilul îl aduce. Tatăl îl înmoaie în sânge. „Veniţi aici, copii, soţie,
toţi, şi priviţi ce voi face”. Ia isopul în mână, îl înmoaie în sânge şi
stropeşte cu sânge pragul de sus şi uşiorii uşii. Copiii îl întreabă: „Ce
înseamnă aceste lucruri?” El răspunde: „În noaptea aceasta, Domnul Dumnezeu
va trece şi îi va lovi pe egipteni, iar când va vedea sângele de pe pragul
de sus şi de pe stâlpii uşii, Domnul va trece mai departe şi nu va îngădui
nimicitorului să intre în casa noastră şi să ne lovească”. Uşa este
stropită; mielul este pregătit, oaspeţii stau în faţa lui; tatăl rosteşte o
binecuvântare şi apoi familia se aşază să se ospăteze din miel. Observaţi
cum tatăl desprinde cu grijă încheietură de încheietură, ca nu cumva să se
frângă vreun os. Se asigură că şi cel mai mic din familie primeşte o parte,
căci aşa a poruncit Domnul. Îl vedeţi când le spune: „este o noapte solemnă
– grăbiţi-vă – într-un ceas vom ieşi din Egipt”. Îşi priveşte mâinile – sunt
bătătorite de muncă – şi bătând din palme, strigă: „Nu voi mai fi rob!” Cel
mai mare dintre fiii lui fusese bătut cu biciul şi tatăl îi spune: „Fiule,
ai răbdat biciul supraveghetorului în după-masa asta, dar a fost ultima oară
când l-ai simţit”. Îi priveşte pe toţi, cu lacrimi în ochi – „Aceasta este
noaptea când Domnul Dumnezeu vă va izbăvi”. Îi vedeţi cu capul acoperit, cu
brâul încins, cu toiagul în mână? Este miezul nopţii. Deodată, aud un ţipăt!
Tatăl spune: „Rămâneţi în casă, copii; vom şti îndată ce este”. Urmează un
alt ţipăt, apoi altul, ţipetele continuă mereu; aud vaiete şi plânsete
nesfârşite. „Rămâneţi înăuntru”, spune el, „îngerul morţii zboară pe
deasupra”. În încăpere se lasă o tăcere solemnă şi aproape pot să audă
aripile îngerului fâlfâind în aer pe când trece pe lângă uşa lor însemnată
cu sânge. „Staţi liniştiţi”, spune tatăl, „acel sânge vă va scăpa”. Ţipetele
se înteţesc. „Mâncaţi repede, copii”, spune el din nou şi, într-o clipă,
egiptenii au venit spunând: „Plecaţi de aici! Plecaţi de aici! Nu vrem
bijuteriile pe care le-aţi împrumutat de la noi! Voi aţi adus moartea în
casele noastre”. „Ah”, spune mama, „Plecaţi, pentru numele lui Dumnezeu,
plecaţi! Fiul meu cel mare zace mort!” „Duceţi-vă”, spune tatăl, „Duceţi-vă,
şi pacea fie cu voi. A fost o zi nefastă ziua în care poporul vostru a venit
în Egipt şi împăratul nostru i-a ucis pe întâii voştri născuţi, căci
Dumnezeu ne pedepseşte pentru cruzimea noastră”. Ah, priviţi-i cum părăsesc
ţara; ţipetele se mai aud încă, egiptenii sunt ocupaţi cu morţii lor. Pe
când iudeii pleacă, fiul lui faraon, îmbălsămat, este dus în una din
piramide să fie înmormântat. Îl văd pe fiul unuia dintre supraveghetorii lor
dus şi el. Ce noapte fericită a fost pentru ei noaptea eliberării lor!
Vedeţi, ascultătorii mei, o paralelă măreaţă? Ei a trebuit să stropească cu
sânge şi să mănânce mielul. O, suflete, ai fost vreodată stropit cu sânge?
Poţi spune că Isus Cristos este al tău? Nu este suficient să spui; „Dumnezeu
a iubit lumea şi L-a dat pe Fiul Său”, ci trebuie să spui: „El m-a iubit pe
mine şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Va mai veni un ceas, dragi
prieteni, când vom sta cu toţii înaintea lui Dumnezeu şi El va spune: „Înger
al morţii, i-ai lovit odată pe întâii născuţi ai egiptenilor; îţi cunoşti
prada. Scoate-ţi sabia”. Văd marea adunare, eu şi cu tine ne aflăm printre
acei oameni. Este un moment solemn. Toţi oamenii sunt în suspans. Nu se aude
nici un murmur. Până şi stelele au încetat să strălucească, pentru ca lumina
lor să nu tulbure văzduhul prin mişcarea ei. Totul este neclintit. Dumnezeu
spune: „I-ai pecetluit pe cei ce sunt ai mei?” „Da”, răspunde Gabriel, „toţi
aceştia sunt pecetluiţi cu sânge”. Apoi Dumnezeu spune: „Loveşte cu sabia
măcelului! Loveşte pământul! Trimite-i în iad pe cei care nu sunt îmbrăcaţi,
nu sunt cumpăraţi şi spălaţi”. O, ce vom simţi, preaiubiţilor, când îl vom
vedea o clipă pe acel înger fâlfâind din aripi? El este gata să zboare, dar
ne va cuprinde îndoiala: „Oare va veni la mine?” O, nu! Vom sta în picioare
şi îl vom privi drept în faţă.
„Voi sta cu îndrăzneală în marea zi!
Căci de ce voi fi învinuit?
Prin sângele Tău am fost scăpat
De blestemul şi ruşinea cumplită a păcatului.”
Dacă sângele este peste noi, vom vedea îngerul venind şi îi vom zâmbi. Vom
îndrăzni chiar să venim înaintea feţei lui Dumnezeu şi să Îi spunem:
„Măreţule Dumnezeu, sunt curat! Prin sângele lui Isus sunt curat!”
Dar dacă, ascultătorul meu, duhul tău care nu este curăţat va sta înaintea
Făcătorului lui fără a fi împăcat cu El, dacă sufletul tău se va înfăţişa cu
toate petele lui negre, nefiind stropit cu sângele purpuriu, cum vei putea
vorbi când vei vedea strălucirea săbiei îngerului, ieşind din teacă, gata să
aducă moartea şi pregătită să nimicească, şi când te va spinteca în două?
Parcă te văd stând în faţa lui. Îngerul doboară o mie într-o parte. Iată-l
pe unul din prietenii tăi de pahar. Dincolo este unul din cei cu care ai
dansat şi ai blestemat. Apoi un altul care, deşi a frecventat aceeaşi capelă
ca şi tine, era un dispreţuitor al religiei. Acum moartea se apropie de
tine. Ca atunci când secerătorul seceră aria şi următorul spic tremură
ştiind că este rândul lui, văd un frate şi o soră măturaţi spre iad. Nu am
sângele asupra mea? Atunci, o, stânci! Cădeţi şi acoperiţi-mă! Nu aveţi nici
un pic de mărinimie în mâinile voastre. Munţi! Lăsaţi-mă să găsesc în
crăpăturile voastre un adăpost cât de mic. Dar totul este în zadar, căci
răzbunarea va despica munţii şi stâncile ca să mă găsească. Nu sunt acoperit
de sânge? Nu am nici o speranţă? O, nu! Îngerul mă loveşte. Condamnarea
veşnică este partea mea cea cumplită. Adâncimile întunericului Egiptului
sunt ale tale şi chinurile groaznice ale iadului, din care nu poate scăpa
nimeni! Ah, dragii mei ascultători, de aş putea predica aşa cum aş vrea, de
v-aş putea vorbi fără să-mi folosesc buzele, ci numai inima, v-aş îndemna să
căutaţi sângele stropirii şi, de dragul sufletului vostru şi a tot ce este
sacru şi veşnic, trudiţi-vă ca sufletele voastre să fie stropite cu acest
sânge al lui Isus. Această stropire cu sânge îl mântuieşte pe păcătos.
Stropirea creştinului cu acest sânge nu este singurul lucru pe care el îl
doreşte. El vrea să se hrănească cu ceva. Şi - ce gând dulce! – Isus Cristos
nu este numai un Mântuitor pentru păcătoşi, ci este şi hrana lor după ce au
fost mântuiţi. Noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal. Trăim prin aceasta.
Ascultătorii mei, puteţi spune dacă aveţi uşa stropită cu sânge după
următorul lucru: mâncaţi voi Mielul? Să presupunem o clipă că unul dintre
iudeii de atunci ar fi spus în inima lui: „Nu văd rostul acestui praznic.
Este bine să stropim cu sânge pragul de sus, ca uşa să fie recunoscută, dar
la ce bun ceea ce se petrece înăuntru? Vom pregăti mielul, nu îi vom frânge
nici un os, dar nu vom mânca din el”. Să presupunem că s-a dus şi şi-a pus
undeva mielul la păstrare. Care ar fi fost consecinţa? Îngerul morţii l-ar
fi lovit ca şi pe ceilalţi, chiar dacă ar fi fost acoperit de sânge. Mai
mult, dacă iudeul de atunci ar fi spus: „Uite, vom mânca o bucăţică din
miel, dar vom mai mânca şi altceva, nişte pâine dospită; nu vom arunca
aluatul din casele noastre, ci vom mânca pâine dospită” – dacă nu ar fi
mâncat mielul şi ar fi păstrat o parte din el, atunci îngerul morţii l-ar fi
lovit ca şi pe ceilalţi. O, dragă ascultătorule, poate crezi că eşti stropit
cu sânge, că eşti neprihănit, dar dacă nu trăieşti din Cristos şi prin
Cristos, nu vei fi niciodată mântuit de Mielul pascal. „Ah!” spun unii, „Noi
nu ştim nimic despre aşa ceva”. Desigur că nu. Când Isus Cristos a spus:
„Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi dacă nu beţi sângele Meu, nu aveţi viaţă în
voi”, la auzul acestor cuvinte, unii au spus: „Această vorbire este prea de
tot. Cine poate s-o sufere?” În acel moment, mulţi L-au părăsit şi nu au mai
umblat cu El. Nu Îl puteau înţelege; dar tu, creştine, nici tu nu poţi
înţelege? Nu este Isus Cristos hrana ta zilnică? Chiar împreună cu ierburile
amare, nu este El o hrană dulce? Unii dintre voi, prieteni care sunteţi
adevăraţi creştini, trăiţi prea mult bazându-vă pe sentimentele şi tiparele
voastre schimbătoare, pe experienţele şi dovezile voastre. Acest fapt este
total greşit. Este ca şi cum un închinător s-ar fi dus la templu şi ar fi
început să mănânce una din hainele purtate de preoţi. Când un om trăieşte pe
baza neprihănirii lui Cristos, este ca şi cum ar mânca hainele lui Cristos.
Când un om trăieşte pe baza tiparelor şi sentimentelor sale, este ca şi cum
un copil al lui Dumnezeu ar trăi pe baza unor semne pe care le-a primit în
sanctuar şi care nu erau menite ca hrană, ci ca mângâiere temporară.
Creştinul nu trăieşte prin neprihănirea lui Cristos, ci prin Cristos, el nu
trăieşte prin iertarea lui Cristos, ci prin Cristos şi el trăieşte zilnic
prin Cristos, prin apropierea de El. O, îmi place să predic despre Cristos!
Nu doctrina îndreptăţirii îmi face inima bună, ci Cristos, cel care mă
îndreptăţeşte, nu iertarea face inima creştinului să se înveselească, ci
Cristos, cel care a iertat; nu iubesc alegerea nici pe jumătate cât faptul
că am fost ales în Cristos înainte de începuturile lumii; nu iubesc atât de
mult perseverarea finală cât iubesc gândul că viaţa mea este ascunsă în
Cristos şi că, pentru că El dă oilor Sale viaţa veşnică, ele nu vor pieri
niciodată şi nici un om nu le va smulge din mâna Lui. Ia seama, creştine, să
mănânci Mielul pascal şi nimic altceva. Îţi spun că, dac vei face aşa,
Mielul va fi ca pâinea pentru tine – cea mai bună hrană pentru sufletul tău.
Dacă trăieşti bazându-te pe altceva decât Mântuitorul, eşti ca unul care
caută să trăiască cu nişte ierburi care cresc în pustiu, în loc să mănânci
mana care coboară din cer. Isus este mana. În Isus şi prin El trăim noi.
Acum, dragi prieteni, venind la această masă, vom celebra cina pascală. Încă
o dată, prin credinţă, vom mânca Mielul, ne vom apropia cu o încredere
sfântă de Mântuitorul cel răstignit şi ne vom hrăni cu sângele Lui, cu
neprihănirea şi cu răscumpărarea.
Acum, în încheiere, daţi-mi voie să vă întreb: nădăjduiţi voi că veţi fi
mântuiţi, prietenii mei? Unii spun: „Ei bine, nu prea ştiu; sper să fiu
mântuit, dar nu ştiu cum”. Chiar dacă vă închipuiţi că nu este adevărat, să
ştiţi că sunt oameni care speră să fie mântuiţi prin fapte. Călătorind prin
ţară, întâlnesc tot felul de oameni şi cel mai adesea oameni care se cred
neprihăniţi prin propriile eforturi. Deseori întâlnesc oameni care se cred
evlavioşi pentru că merg la biserică o dată în fiecare duminică şi îşi
închipuie că sunt neprihăniţi pentru că fac parte din Biserica Anglicană. Un
cleric mi-a spus aşa zilele trecute: „Sunt un cleric rigid”. „Mă bucur”,
i-am răspuns, „aceasta înseamnă că sunteţi calvinist dacă respectaţi
‚Articolele’”. El a replicat: „Nu am de-a face cu ‚Articolele’; eu mă ghidez
mai mult după ‚Regulament’”. Şi m-am gândit că era mai mult un formalist
decât un creştin. Sunt mulţi oameni de acest fel în lume. Alţii spun: „Cred
că voi fi mântuit. Nu datorez nimănui nimic, nu am ajuns niciodată falit,
plătesc tuturor douăzeci de şilingi pentru o liră, nu mă îmbăt niciodată,
iar dacă am greşit cuiva vreodată, caut să mă revanşez şi dau o liră pe an
cutărei şi cutărei societăţi; sunt la fel de religios ca cei mai mulţi şi
cred că voi fi mântuit”. Aceasta nu ajunge. Este ca şi cum iudeii din
vechime ar fi spus: „Nu vrem sângele pe pragul de sus – este din lemn de
mahon, nici pe uşiorii uşii – sunt tot din mahon”. Ah, despre orice material
ar fi fost vorba, îngerul ar fi lovit casa care nu avea uşa stropită cu
sânge. Poţi fi cât de neprihănit vrei: dacă nu eşti stropit cu sânge, toată
calitatea uşiorilor şi a pragului tău de sus nu for folosi la nimic. „Da”,
va spune altul, „chiar acest lucru nu mi se pare corect. Eu cred că este
datoria mea să fiu cât de bun pot şi apoi îmi amintesc de faptul că mila lui
Isus Cristos va suplini restul. Eu caut să fiu cât de bun îmi îngăduie
circumstanţele să fiu şi cred că, orice deficienţe aş avea, Cristos le va
acoperi”. Aceasta este ca şi cum un iudeu ar fi spus: „Copile, adu-mi
sângele” şi apoi, când acesta era adus, ar fi zis „adu-mi un ulcior cu apă”,
apoi l-ar fi luat şi ar fi amestecat apa cu sângele şi ar fi stropit uşiorii
cu acel amestec. Ei bine, îngerul l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, căci
sângele, sângele, sângele, sângele mântuieşte! Nu sângele amestecat cu apa
jalnicelor noastre fapte, ci numai sângele, sângele, sângele, sângele şi
nimic altceva! Singura cale a mântuirii este prin sânge. Căci fără vărsare
de sânge nu este iertare de păcat. Ascultătorii mei, lăsaţi-vă stropiţi de
sângele preţios; încredeţi-vă în sângele cel scump; puneţi-vă nădejdea în
mântuirea pecetluită cu ispăşirea sângelui preţios şi veţi fi mântuiţi. Dar,
dacă nu aveţi sângele sau dacă aveţi sânge amestecat cu altceva, sunteţi
condamnaţi din timpul vieţii – căci îngerul vă va ucide, oricât de buni sau
de neprihăniţi aţi fi. Mergeţi acasă şi gândiţi-vă la aceasta: „Cristos –
Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”.
Sursă articol şi continuare:
http://www.voxdeibaptist.org/pastele_nostru_Spurgeon.htm
Iosua - tip prefigurativ al
Domnului Isus (partea 4)
de Ionel Tuţac
9. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin autoritatea delegată
În calitate de general al armatei, Dumnezeu i-a delegat lui Iosua întreaga
autoritate (Iosua 6:2). El a cerut soldaţilor să înconjoare cetatea timp de
şapte zile, iar în cea de-a şaptea zi să o înconjoare de 7 ori. Preoţii
trebuiau să sune din trâmbiţe de corn de berbece şi să poarte chivotul
Domnului, iar puternicele ziduri ale cetăţii urmau să se prăbuşească.
Israeliţilor le era impusă o strategie care nu avea nimic de a face cu
logica militară, reprezentând mai degrabă un ritual religios ale cărui
resorturi ne rămân, fireşte, ascunse. În opiniile mai multor teologi
trâmbiţele reprezintă virtuţile care cuceresc şi dărâmă valorile lumii în
care trăim17.
Prin victoria pe care Dumnezeu o dă evreilor, rolul lui Iosua, ca lider
politic şi religios, este întărit. Aceştia înţeleg că Iosua este alesul lui
Dumnezeu, că autoritatea ce i s-a încredinţat este una divină şi că ei
trebuie să-l respecte şi să-l urmeze. Pentru o armată slab dotată, cum era
armata evreiască după 40 de ani de pelerinaj prin pustiu, cucerirea
Ierihonului părea un lucru imposibil, dar pentru Dumnezeu, care avea un plan
cu aleşii Săi, nimic nu era prea greu.
William MacDonald, în Comentariul biblic al credinciosului- Vechiul
Testament, accentuează această idee spunând: “Ierihonul era un oraş situat
topografic la 243 m sub nivelul mării, iar pe plan moral la un nivel şi mai
jos. Era un oraş sortit pierzării deoarece se afla pe teritoriul Domnului şi
locuitorii lui de drept veniseră să-şi ia în primire proprietatea”18.
Cetatea trebuia să fie nimicită, cu exceţia casei curvei Rahav şi a
lucrurilor de valoare (aur, argint, fier) care trebuiau depuse în visteria
Casei Domnului. În sunetul trâmbiţei, Ierihonul s-a prăbuşit dintr-o dată,
lucrul acesta prefigurând caracterul brusc al sfârşitului lumii.
Prin autoritatea ce a primit-o şi a exercitat-o, Iosua este un tip
prefigurativ al Domnului Isus. Fiul lui Dumnezeu a primit toată autoritatea
în cer şi pe pământ. El şi-a exercitat autoritatea asupra fenomenelor
naturii, asupra bolilor, asupra duhurilor întunericului şi asupra morţii.
Fariserii şi cărturarii s-au mirat de autoritatea pe care Isus o avea şi
n-au înţeles-o. Aceasta autoritate a fost exercitată pe parcursul anilor de
lucrarea, iar când s-a înălţat la cer, El a delegat întreaga autoritate
ucenicilor Săi (Matei 28:18-20, Marcu 16:15-20).
10. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin condamnarea
păcatului
Cucerirea cetăţii Ai a reprezentat un obstacol important în stabilirea
evreilor în Canaan. Deşi era o cetate mai puţin fortificată, evreii au avut
parte de o înfrângere ruşinoasă. Cauza eşecului nu a fost strategia
defectuoasă, ci păcatul unui om cu numele Acan. Dumnezeu le-a cerut evreilor
să nu se atingă de lucrurile date spre nimicire, dar Acan, datorită
lăcomiei, nu a ţinut cont de acest sfat. Înfrângerea suferită a adus multă
mâhnire în viaţa lui Iosua. Acesta a devenit foarte drastic, condamnând
păcatul şi hotărând omorârea păcătosului. Radicalismul său a făcut însă mult
bine poporului, care a înţeles că omul care păcătuieşte va muri. Păcatul
unui singur individ poate distruge nu doar reputaţia, ci şi viitorul unui
întreg popor. Pentru Iosua era în joc nu doar reputaţia sa, ci şi numele lui
Dumnezeu.
Prin condamnarea păcatului, Iosua este un tip prefigurativ al Domnului Isus.
Şi Acesta, în învăţăturile Sale, a condamnat aspru păcatul. Spre deosebire
de Iosua, El a dat însă o şansă păcătoşilor (Ioan 5:14, 8:11). Adeseori
liderii religioşi şi chiar ucenicii nu au putut suporta învăţătura Lui.
Unora li se părea prea exagerată. Asemeni lui Iosua şi El a fost mâhnit
atunci când oamenii au greşit. Înainte de a muri, pe crucea Golgotei, în
grădina Gheţimani, sufletul Său a fost tulburat. Povara păcatelor noastre
L-a mâhnit, dar nu L-a împiedicat să moară pentru noi. Spre deosebire de
Iosua, care a omorât păcătosul, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit pentru
păcătos. Câtă asemănare şi totuşi câtă diferenţă între cei doi?
Vestea cuceririi Cannanului s-a extins cu repeziciune. Oare cum a fost
posibil ca un popor de nomazi, obosit după atâţia ani de peregrinări, fără
arme, să cucerească o cetate atât de puternică cum era Ierihonul? Probabil
că victoria obţinută a creat sentimentul de teamă în viaţa popoarelor
învecinate. Hetiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii au venit
în ajutorul canaaniţilor formând o coaliţie militară şi politică împotriva
evreilor. Chiar dacă în trecut existau tensiuni şi conflicte între ei, acum
s-au hotărât să lupte împreună împotriva lui Iosua şi a soldaţilor săi.
Acestei coaliţii i s-a adăugat şi viclenia gabaoniţilor, care prin
făţărnicia lor s-au apropiat de Iosua, fiind în cele din urmă demascaţi.
Ca şi în cazul lui Iosua şi în cazul Domnului Isus s-a format o coaliţie
puternică. Grupurile religioase din Israel: fariseii, saducheii, cărturarii,
zeloţii s-au unit cu reprezentanţii lumii politice pentru a lupta împotriva
lui Isus, cerând condamnarea Sa la moarte. Chiar Irod şi Pilat, 2 rivali
învrăjbiţi mult timp, au complotat împreună împotriva Domnului Isus (Luca
23:12, Faptele Apostolilor 4:27).
11. Iosua este tip prefigurativ al Domnului Isus prin miracolele
înfăptuite
În marea luptă de la Gabaon evreii au avut ocazia să vadă mâna puternică a
lui Dumnezeu. O furtună puternică de grindină a omorât o parte din duşmani,
iar mai apoi soarele s-a oprit pe cer pentru ca israeliţii să poată urmări
şi nimici inamicii. S-au avansat diferite ipoteze cu privire la acest
fenomen. Marele predicator Charles Spurgeon a spus: “Cum a făcut El
(Dumnezeu) acest lucru nu ne priveşte … Nu e treaba noastră să explicăm
miracolele, ci să- L glorificăm pe Dumnezeu prin ele”19.
Iosua a fost martor al unor evenimente unice. Miracolele înfăptuite au
subliniat încă o dată faptul că Dumnezeu l-a ales să conducă Israelul în
ţara unde curge “lapte şi miere”. Spre deosebire de Iosua, care a asistat la
miracolele dumnezeieşti (trecerea Mării Rosii, hrănirea cu mană şi
prepeliţe, trecerea Iordanului, oprirea soarelui, ş.a.), Domnul Isus a
săvârşit nenumărate miracole. Miracolele reprezintă acele fapte
supranaturale, care aparent contrazic legile ştiinţifice cunoscute. În
timpul vieţii Sale pământeşti, Isus a făcut 4 tipuri de miracole: control
asupra naturii, vindecări, exorcizări şi învierea morţilor.
Biblia descrie 35 de minuni făcute de Mântuitorul în timpul vieţii Sale
pământeşti. Domnul Isus a făcut minunile având motivaţii diferite: ca
ucenicii să creadă în El (Ioan 2:11, 11:11-15, 20-30), ca să se confirme
Cuvântul predicat (Marcu 16:15-20), ca să demonstreze că Tatăl încă lucrează
(Ioan 5:17,20; 9:1-3; Luca 11:20), ca să Îşi arate compasiunea faţă de cei
nenorociţi (Matei 20:30-34, Marcu 1:40-42, 7:32-37), ca să răsplătească
credinţa oamenilor în El (Marcu 2:5, 11:22-24).
Vorbind despre minuni, Laurenţiu Balcan spunea: “Minunile sunt proiecţii ale
veşniciei transcendente într-o lume amplă şi supusă degradării. Aproape
întotdeauna miracolele aruncă o rază de lumină înspre viitorul glorios pe
care ni l-a pregătit Dumnezeu … Minunile sunt doar degustări ale lumii de
dincolo, ospăţul ne aşteaptă când ajungem în cer. Până atunci să ne mulţumim
cu degustările de care avem parte când Dumnezeu se îndură de noi”20.
Note de subsol:
17 USCA, Ioan Sorin- Vechiul Testament în talcuirea
Sfintilor Parinti, pg. 22
18 MACDONALD, William- Comentariul biblic al credinciosului- Vechiul
Testament, Editura Agape, Făgăraş, 2011, pg. 204-215
19 SPURGEON, Charles Haddon- Spurgeon’s Devotional Bible, Baker Book House,
1887, pg. 168
20 BALCAN, Laurenţiu- De ce a fǎcut Isus semne şi minuni? – www.eerg.ch- 20
ianuarie 2016, ora 10:33
Sursă articol:
Lucrarea de faţă este parte a unei lucrări de doctorat a pastorului
Ionel Tuţac, toate drepturile acestei lucrări îi aparţin; publicăm în serial
această lucrare prin aprobarea directă din partea autorului.
Cine L-a dat pe Isus la
moarte?
de Samy Tuțac
Evreii? Romanii? Sau cine?
Cine se face vinovat pentru faptul că, acum două mii de ani, un OM perfect a
fost scuipat, batjocorit, bătut, țintuit pe o cruce, străpuns de o suliță?
Mulțimi mari de oameni L-au huiduit, L-au blamat și L-au trimis la moarte,
apoi au privit cu satisfacție cum sângele Lui s-a scurs pe cruce, până la
ultima picătură.
Cine l-a dat pe Isus la moarte?
În primul rând Iuda Iscarioteanul. El l-a dat în mâinile preoților din cauza
lăcomiei lui pentru bani. Apoi Caiafa și Sanhedrinul lui Israel l-au dat în
mâinile lui Pilat, din invidie. Pilat l-a dat în mâinile soldaților, fiindcă
era un laș, iar ei l-au răstignit.
Dar noi? Noi nu avem nici o vină? “Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce se
dădu, Nici marii preoți, nici Pilat, ci lumea întreagă prin păcat, și eu și
tu” (Costache Ioanid). Păcatul nostru l-a dat la moarte.
Și totuși, mai este ceva. Lucrul cel mai important l-am omis, cu bună
știință. Isus s-a dat pe Sine de bună voie la moarte. “Eu îmi dau viata,
nimeni nu mi-o ia cu sila”, spunea El (Ioan 10:18). Mai mult, apostolul
Pavel vorbind despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii
spunea:”El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său și l-a dat la moarte
pentru noi toți” (Romani 8:32).
Cine l-a dat pe Isus la moarte? Nu Iuda pentru bani, nu Caiafa din invidie,
nu Pilat de frică, ci Tatăl din dragoste. “Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16)
Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul! Tu ce-i dai Tatălui?
Sursă articol:
http://www.baptist-tm.ro/cine-l-a-dat-pe-isus-la-moarte/
Cel viu în vecii vecilor
de Mihai Sarbu
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.
El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel
dintâi şi Cel mihai sarbude pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt
viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.
(Apoc.1:17-18)
A înviat cu adevărat. Nu numai faptul că mormântul era gol confirmă știrea,
ci și faptul că S-a arătat urmașilor Lui. L-au văzut și s-au convins că este
Domnul. Au vorbit cu El și i-au văzut urmele cuielor din palme și cel al
suliței din coastă. L-au urmărit mâncând fagure de miere în seara învierii
și pește prăjit pe țărmul Mării Galileii. S-a convins și Toma că El este Cel
Viu, apoi L-au întâlnit peste cinci sute de frați. Avea să-L vadă Ștefan
stand la dreapta Tatălui în timp ce era omorât cu pietre și să-L întâlnească
și Saul din Tars în drumul lui spre Damasc. Dar imaginea care întrece orice
descriere este cea descrisă de Ioan în Insula Patmos. Pentru câteva clipe
cortina veșniciei se deschide și panorama ce se zărește este fascinantă:
”semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi
încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna
albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca
arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape
mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită
cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată
puterea lui.” (Apoc.1:13-16). Este El în toată splendoarea. Cu un trup
cosmic slăvit, nesupus spațiului și timpului și nici putrezirii, ci Viu în
Vecii Vecilor! În timp ce respirația ți se oprește Cel Viu se apropie și are
ceva să-ți spună.
Mesajul Lui. Fii atent la cuvintele Lui: ”El Şi-a pus mâna dreaptă peste
mine, şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (Apoc
1:17). Cel Omniștient înțelege nevoia ta; știe temerile și neliniștea din
sufletul tău. Cunoaște biruințele și înfrângerile din viața ta. Vede bine
luminile și umbrele care te urmăresc. Iată de ce strigă: “Nu te teme! Și ca
să n-ai nici o îndoială explică faptul că întreaga existență din univers stă
sub controlul Său. El este primul dar și ultimul; este la început dar și la
sfârșit în toată creația. Exact ca în seara Învierii când a pătruns prin
ușile încuiate în camera unde se adunaseră urmașii Lui fricoși și tulburați
și le-a spus: “Pace vouă!” (Ioan 20:19,21). Tu cel ce cauți liniște și pace,
oprește-te! Cel Viu are același mesaj și pentru tine. Vrea să se apropie de
tine și să-ți spună: ”Nu te teme! Pace ție!” A înviat și trăiește tocmai ca
tu să treci cu bine prin toate situațiile care vin în viața ta. Este
omniprezent; poți să-L chemi 24/7. Niciodată nu sună ocupat la telefonul
cerului. Se bucură din toată inima să vorbească cu tine și să-ți facă bine.
Are pentru tine și casa ta binecuvântări și împliniri ”cu caru” și dorește
să te aibă lângă El în glorie. Este vremea să faci liniște în suflet și să
asculți mesajul Celui Înviat. Apoi să pornești la drum biruitor avându-L în
inima ta ca Mântuitor și Domn al tău. Asta e tot!
Identitatea Lui. Argumentul că este viu vine tocmai din faptul că El
vorbește. Are un mesaj pentru omenire și după mai bine de două mii de ani.
Dar ca să întărească mesajul Său, El decide să ”semneze” și să se prezinte
spunând: ”Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.”
(Apoc.1:18). Cu alte cuvinte: ”Acesta sunt Eu; așa mă cheamă pe Mine” vrea
să spună Fiul lui Dumnezeu. ”Sunt Viu, mai viu decât Lazăr din Betania; mai
viu decât fiul văduvei din Nain și decât fiica lui Iair. Sunt viu în vecii
vecilor. Eu nu mai mor niciodată. Am murit o singură dată ca și tu să ai
viață veșnică și într-o zi să devii nemuritor ca și Mine.” Wow! Rămâi fără
cuvinte. Ce perspectivă Îți oferă Cel Înviat: să beneficiezi și să te bucuri
de ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.” (P.Ispirescu – Basme).
Nu-i glumă, nici basm. Este marea realitate de la sfârșit pentru toți cei
care L-au ales pe Cel Viu aliatul lor în drumul spre eternitate. Poetul
creștin scrie ca să întărească adevărul de mai sus: ”Ce bine e ca să ști /
Că ai în Cer tată. / Asupra-ți orice-ar veni / Uitat nu te lasă. / Eu astăzi
cant și sunt voios / Că Dumnezeu e Tatăl meu. / Eu astăzi cant și sunt voios
/ Cu mine e mereu Hristos.” (C.Ev. # 183). Simte-te liber pentru că nu mai
ai nici un motiv să te temi. Numele Celui Înviat este unic și inconfundabil.
Nici o ființă din Univers nu poate să pronunțe ceea ce a proclamat El.
Cardul Lui de identitate este clar. Îl cheamă ”Cel Viu în Vecii Vecilor” și
asta spune totul! Încrede-te în El și nu vei regreta nici aici dar nici în
veșnicie.
Autoritatea Lui. La Înviere Fiul lui Dumnezeu este așezat din nou la locul
de cinste din Univers. Fii atent ce declară El: “Toată puterea Mi-a fost
dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Cel Omniștient și Omniprezent este
și Omnipotent. Fiindcă are întreaga autoritate în creație el avea să
transmită lui Ioan (și nouă) un adevăr cutremurător: ”Eu ţin cheile morţii
şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc.1:18). Oare înțelegi sensul adevărat al
acestei proclamații? Ști că: ”Cine are cheile este Stăpânul?”
Aleluiaaaaaaaaaa! Slavă Lui! Acesta este mesajul autorității Celui Înviat!
Nici o teamă în fața morții fiindcă Cel Viu ține cheile! Ultimul lucru cu
care diavolul îi terorizează pe oameni este moartea, frica de moarte. Poți
să scapi de acesată teamă satanică acceptând să intri – de bună voie și
nesilit de nimeni – sub autoritatea cosmică a Fiului lui Dumnezeu. Exact
pentru asta a murit și a înviat: ”ca oricine crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Dacă El este Mântuitorul și Domnul tău,
atunci: ”Bine este că știm asta, / De moarte nu avem frică. / În Isus noi
dacă trăim . Avem viață veșnică.” (C.Ev. # 645). De-acum și de-aici poți să
trăiești ca un învingător, nu ca un învins fiindcă: ”Pilat din Pont nu L-a
putut ucide, mormântul nu L-a putut fereca, moartea nu L-a putut învinge. El
șade în cel mai înalt vârf al gloriei cerurilor, este adorat de sfinți, este
venerat de îngeri, este temut de diavolul, este proclamat de Dumnezeu Tatăl
ca: Domnul Domnilor, Împaratul împaraților și președintele președinților! Și
numele Lui nu este altul decât Isus Christos!”(Anonim). Apleacă-te cu
reverență înintea Lui și predă-ți viața în mâna străpunsă pe cruce. Apoi,
ridică-te și pleacă declarând că: ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi
trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2:20).
Dacă așa stau lucrurile, atunci este sigur că într-o zi ne vom regăsi în
glorie cu Cel Viu și cu sfinții Lui și vom rămâne împreună în Vecii Vecilor.
Nici un muritor nu-și poate dori mai mult! Primește provocarea și acceptă
oferta Celui Viu chiar acum! Amin!
RUGĂCIUNE
”De aceea, mi se bucură inima, şi mi se înveseleşte limba; chiar şi
trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa
morţilor.” (F.A. 2:26-27)
Sursă articol:
http://www.baptist-tm.ro/cel-viu-in-vecii-vecilor/
[ Înapoi ] [ Înainte ]
[
sus ] |
 |

Abonare gratuita! |
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita! |
DE CITIT!!!! |
|
|
 |