Când recunoaștem că Dumnezeu deține locul primordial în mântuire, înțelegem că nu merităm nimic de la El. Orice aspect al mântuirii noastre se împlinește doar prin harul Său. Dumnezeu a hotărât să facă ceva minunat pentru noi, deși nu am făcut nimic să merităm această îndurare.

De-a lungul timpului creștinii și-au pus problema dacă Dumnezeu ne-a ales bazându-Se exclusiv pe harul Său sau bazându-Se pe cunoașterea mai dinainte a viitoarelor alegeri libere ale oamenilor. Niciodată nu vom înțelege pe deplin cât de complexă este legătura dintre suveranitatea divină și responsabilitatea umană.

Îmi place foarte mult cum este definită în mărturisirea de credință Baptist Faith and Message din 2000:

„Alegerea este scopul plin de har al lui Dumnezeu, potrivit căruia El regenerează, sfințește și glorifică păcătoșii. Alegerea este consecventă cu liberul arbitru și percepe toate mijloacele din perspectiva finalului. Alegerea este manifestarea măreață a bunătății suverane a lui Dumnezeu și este nemărginit de înțeleapta, sfântă și neschimbătoare. Alegerea nu lasă loc mândriei, ci îndeamna la smerenie.”

Uneori înțelegem greșit doctrina despre alegere. Ne place să deținem controlul. Ne place să ne spunem cuvântul.

Este împotriva autonomiei și independenței noastre occidentale să credem că alegerea noastră în mântuire depinde de faptul că am fost aleși de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Am vrea să întoarcem pe toate părțile textul din 1 Ioan 4:19 și să spunem că Dumnezeu ne iubește deoarece noi L-am iubit întâi.

de Albert Mohler

Exista clerici care nu cred in DUMNEZEU? Aceasta este intrebarea ridicata de un nou studiu care va atrage cu certitudine in mod considerabil atentia – si e normal sa fie asa. Doar cativa membri ai bisericii par sa fie dezinteresati cu privire la optiunea de a crede in DUMNEZEU a pastorilor lor.

Studiul a fost condus de Centrul de Studii Cognitive al Universitatii Tufts sub directa indrumare a lui Daniel C. Dennett si a Lindei LaScola. Dennett, desigur, este o figura proeminenta a “Ateismului modern” – o miscare noua, agresiva si influenta care a castigat o importanta audienta in numarul elitelor intelectuale si in media.

Dennett este un  om de stiinta, un cercetator a carui lucrare, Rupand vraja, sugereaza ca credinta in DUMNEZEU trebuie sa serveasca la un moment dat ca un important obiectiv evolutionist, acordand un avantaj evolutionist celor care cred in viata vesnica comparativ cu cei care nu cred. Realitatea mortii, presupune Dennett, putea fi foarte bine factorul precipitant. Urmarind sa afle semnificatia vietii in fata mortii (si incurajand, de-asemenea, reproducerea), Dennett sugereaza ca oamenii primitivi au inventat ideea de DUMNEZEU si viata vesnica.Acum, sustine el, nu mai avem nevoie de astfel de crezuri primitive.

Interesant este ca Dennett propune, de-asemenea, o noua interpretare a teologiei liberale. Luand in calcul ca multi contemporani pretind a fi crestini fara a imbratisa vreo linie teologica specifica, Dennett sugereaza ca acest mod al lor de a crede n-ar trebui incadrat ca si  “credinta”, ci mai degraba ca si “incredere/crezand in credinta”

Într-unele cercuri, păstorul este desconsiderat, vorbit de rău, descurajat de câte ori se iveşte prilejul.  Oameni de nimic, care nu-s în stare de nimic şi nu contează nici măcar ca umplutură îşi revarsă murdăria inimii asupra păstorilor lor sau asupra oricăror păstori.

Alteori, păstorii sunt adulaţi, priviţi ca superstaruri, puşi pe piedestaluri şi preţuiţi.  Li se oferă mai mult decât li se cuvine.

Una peste alta, munca de păstor nu este una uşoară!  Dacă îşi iau în serios munca!  Am cunoscut păstori care tăiau iarbă la câini.  S-au dus la seminar ca să scape de sculatul de dimineaţă ca să meargă la strung.  Alţii urcă treptele slujirii opintindu-se din greu, străduindu-se şi iubind până la jertfă.

Păstorul predică şi învaţă prin cuvinte şi trăire în timp ce poartă de grijă familiei sale şi se ocupă şi de problemele şi emoţiile personale.  Este consultat în materie de probleme spirituale, familiale şi adesea materiale şi de afaceri.  Trebuie să aibă o ureche plecată la ascultarea cu atenţie a nevoilor şi a grijilor celorlalţi.  Uneori păstorul nu aude decât prin zgomotul cuvintelor, în şoapta spiritului.

Apoi sunt problemele administrative ale bisericilor.  Întâlniri de comitete, organizări de evenimente, menţinerea legăturii cu comunitatea.  Aceasta-i partea de business a bisericii, care între timp a devenit „familia” păstorului, nu cu mult diferită de propria familie.  Pe de o parte, păstorul caută să fie cât se poate de profesional, dar de cealaltă, cât se poate de personal.  Navigând printre toate acestea păstorul trebuie să-şi dezvolte în continu arsenalul de cunoştinţe, atât „profesionale” cât şi particulare.  Am un prieten ce a devenit păstorul unei biserici de peste 4 mii de membri.  Luni de zile a umblat cu pozele membrilor prin buzunare pentru a-i cunoaşte pe nume.  Pe spatele pozelor era numele a 4 mii de oameni cărora Tom voia să le ştie numele ca să li se adreseze când îi întâlnea pe nume!