Pastorală

Lucruri de care ai nevoie în pustie

de Daniel Branzei

“l-a povățuit ca pe o turmă în pustie” (Psalmul 78:52)

Charles E. Fuller, unul dintre primii profesori ai Bibliei pe unde radio, își începea emisiunea zilnică cu imnul: “Domnul cunoaște drumul prin pustie, eu nu trebuie decât să-l urmez”. Pentru a duce poporul din Egipt în Canaan, Dumnezeu l-a condus prin pustie – și, spiritual vorbind, și tu va trebui să treci pe acolo! Poți avea o experiență a pustiului oriunde. La căpătâiul unui sicriu, în salonul bolnavilor de cancer, la tribunal pentru divorț, la rând la șomaj sau pierzându-ți casa. Pustia, însă, poate fi și un loc al minunilor.

Așadar, vom arunca o privire asupra lucrurilor de care ai nevoie ca să supraviețuiești în pustie.

Călăuzire! Fără ea, ajungi să te învârti în cerc. Să remarcăm cum a condus Dumnezeu poporul Israel. “Mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor… iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții” (Exodul 13:21-22). Dumnezeu i-a zis lui Moise: “Când stâlpul se mișcă, și voi vă mișcați. Când stâlpul se oprește, și voi vă opriți”. Dar ce faci noaptea, când e întuneric bezna? Nu există lumânări sau lămpi cu petrol și riști să-ți împărți patul cu un scorpion sau să calci pe un șarpe în drum spre toaletă? Dumnezeu i-a protejat! Pustia nu este un teritoriu străin pentru El.
 

Sursă articol și continuare: https://barzilaiendan.com/2016/06/30/lucruri-de-care-al-nevoie-in-pustie/#more-36964

Plinătatea Duhului Sfânt

de Ilie Bledea

Probabil că, cel mai important fapt în relaţia noastră cu Duhul Sfânt, este să ajungem la plinătatea Duhului. Duhul Sfânt vrea să umple fiecare creştin, şi fiecare creştin ar trebui să dorească umplerea cu Duhul Sfânt. Însă, este foarte important să înţelegem bine şi biblic şi această lucrare a Duhului. De aceea, vă propun să urmărim câteva aspecte:

1. Definirea plinătăţii Duhului
O să recurg aici la definţia a doi teologi, cu câteva explicaţii, pe marginea lor.

Lewis Sperry Chafer, în cartea He that is spiritual , defineşte umplerea cu Duhul Sfânt în felul următor: „A fi plin cu Duhul Sfânt înseamnă a avea plinătatea Duhului în noi, adică Dumnezeu să poată face tot ce intenţionează El, atunci când îi place Lui. A fi plin cu Duhul Sfânt nu este o problemă de a avea mai mult din Duhul, ci ca Duhul să aibă mai mult din noi.”[1] Definiţia lui Chafer subliniază libertatea lui Dumnezeu de a-şi împlini planul Lui, în cel pe care Duhul Sfânt îl umple. Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea în credincioşi prin Duhul Sfânt, şi numai atunci cânt credincioşi sunt plini cu Duhul Sfânt, Dumnezeu poate să-şi facă pe deplin lucrarea în ei. Prin urmare, plinătatea Duhului implică stăpânirea deplină a Duhului peste viaţa credinciosului şi libertatea Duhului sa-şi facă voia.

Sursă articol şi continuare: http://www.baptist-tm.ro/plinatatea-duhului-sfant/

Cum răspunzi la provocări

de Mihai Sarbu
 

”Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.” (Dan.3:6)

mihai sarbuEra pe vremea lui Nebucadnețar împărat al Babilonului, un imperiu păgân, multietnic și multicultural ce se întindea pe o suprafață imensă. Au fost aduși la curte tineri dotați din mai multe națiuni printre care și evrei de la Ierusalim. Scopul împăratului era să-i pregătească pentru a sluji la nivel de excelență în favoarea lui. Ca să-i poată folosi, politica lui Nebucadnețar era să-i dezrădăcineze de tot ce era moștenire de-acasă și să schimbe modul lor de gândire și de viață.

Evreilor le-a schimbat numele; apoi a încercat să le schimbe regimul alimentar și – în final – modul de închinare. Presați din toate părțile acești tineri excepționali au decis să rămână ”copii ai lui Dumnezeu” chiar fiind departe de casă și să accepte confruntarea cu o ideologie păgână și cu un despot fără Dumnezeu. Ce s-a întâmplat este deja istorie. Dar pentru că zilele se repetă și ”Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” (Ecl.1:9) astăzi trăim aceleași vremuri (pe alte coordonate) când o nouă ordine mondială încearcă să impună cu forța un nou mod de relații și de viață precum și o religie unică în care închinarea adevărată să fie înlocuită cu una falsă, păgână. Ce se va întâmpla cu copiii lui Dumnezeu care vor să trăiască în sfințenie și curăție? Vor fi confruntați cu provocări și vor trebui să decidă să plătească prețul rămânerii lângă Dumnezeu.

Sursă articol şi continuare: http://www.baptist-tm.ro/cum-raspunzi-la-provocari/

Ȋnvǎţǎtura despre soteriologie la patristici pȃnǎ la Calcedon (Partea 1)

de Ionel Tuţac
 

Învăţătura despre mântuire la patristicii ante capadocieni

Înţelegerea creştină a învăţăturii despre mântuire diferă nu doar de la o confesiune la alta, ci adeseori şi de la o perioadă istorică la alta. Deşi învăţătura Sfintei Scripturi despre soteriologie este clară, interpretarea ei poate uneori diferi de la o şcoală teologică la alta.

Cuvântul mântuire are sensul de salvare, scăpare, izbăvire şi înseamnă primirea darului vieţii veşnice şi izbăvirea de la pierzarea eternă. În limba ebraică este folosit pentru mântuire termenul “yeshuah”(1) care poate însemna dezrobire, salvare, eliberare, propăşire sau biruinţă, iar în limba greacă este utilizat termenul “σωτηρία”2 care poate însemna salvare, eliberare, izbăvire, siguranţă.

Deşi Biblia foloseşte uneori cuvântul mântuire cu privire la izbăvirea fizică şi temporară (Filipeni 1:19), de cele mai multe ori cuvântul acesta face referire la izbăvirea din starea de păcat, izbăvire spirituală eternă. În limba latină se foloseşte pentru mântuire cuvântul “rĕdĭmĕre”3 care înseamnă răscumpărare, în sensul foarte precis al răscumpărării unui sclav.

Ideea de răscumpărare, socială şi spirituală este mereu descrisă pe paginile Scripturii. Când Dumnezeu şi-a eliberat poporul din sclavia egipteană, El a fost agentul răscumpărării. Aceeaşi imagine a răscumpărării se găseşte şi în cuvintele Domnului Isus folosite pentru a-şi explica moartea Sa: ”Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”(Matei 20:28).

Cuvântul răscumpărare înseamnă “a plăti pentru cineva” şi este folosit în special cu referire la cumpărarea libertăţii unui rob. Din punct de vedere spiritual răscumpărarea are de-a face cu plata pentru eliberarea de păcat şi de consecinţele prezente şi viitoare ale acestuia. Sclavia din care omul trebuie răscumpărat este cea a păcatului (Romani 6:18, 8:2), a întunericului spiritual (Coloseni 1:14), a blestemului legii (Galateni 3:13, 4:5) şi a morţii (2 Corinteni 1:10).

Soteriologia se ocupă cu studiul conceptului de mântuire. Ea a fost dezvoltată în special de Anselm de Canterbury, Toma de Aquino şi de Martin Luther, dar a generat importante dezbateri şi între teologii primelor secole.

Răspândirea unor idei teologice diferite de cele ale Scripturii, dezbaterile aprinse între diferiţi gânditori creştini, dorinţa de a se cristaliza învăţătura despre soteriologie a generat nevoia organizării unui Conciliu bisericesc. Acest Conciliu ecumenic s-a ţinut la Calcedon (Turcia), în perioada 8-25 octombrie 451, la iniţiativa împăratului bizantin Flavius Marcianus (392-457). Conciliul a fost prezidat de către episcopul Anatolie al Constantinopolului şi a avut ca subiect principal rezolvarea controverselor religioase generate de către erezia monofizită4. Cei aproximativ 600 de episcopi au dezbătut cele 2 naturi ale Mântuitorului, ca răspuns la învăţătura propovăduită de către Eutyches5 şi Dioscor6. Aceştia considerau că Isus a avut o singură natură (divină), firea Sa pământească fiind total diferită de către firea dumnezeiască. Adepţii monofizismului susţineau că Mântuitorul a avut doar un trup aparent, iar locul raţiunii umane a fost luat de logosul divin. Ca răspuns la această învăţătură gresită episcopii prezenţi la Calcedon au subliniat faptul că numai fiind Dumnezeu adevărat Isus Hristos putea realiza mântuirea omului şi numai fiind om adevărat putea să se aducă jertfă de mântuire pentru toţi oamenii. Conciliul de la Calcedon a lămurit aspectele greşite din învăţătura monofizită subliniind faptul că Isus a fost 100% om şi 100% Dumnezeu7.

Pentru a înţelege mai bine soteriologia primelor 4 secole vor fi examinate, succint, ideile teologice exprimate, în scris sau oral, ale unor teologi renumiţi din acea perioadă.

1. Soteriologia în în văţătura apostolilor
Cele mai clare noţiuni despre soteriologie le-au avut urmaşii direcţi ai Domnului Isus. Lor le-a fost explicată, în cuvinte simple, învăţătura despre mântuirea fiinţei umane. Cei care au fost în şcoala Mântuitorului au avut ocazia să înţeleagă conceptul despre mântuire transmis chiar de către Cel care a săvârşit mântuirea rasei umane. Alături de ucenici, teologii primului secol au putut analiza învăţătura transmisă de Domnul Isus. Cei mai interesaţi de acest subiect au fost sfinţii apostoli Petru şi Pavel.

1.1 Învăţătura despre soteriologie la apostolul Petru
Pescarul din Betsaida, unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret, a avut ocazia să audă personal învăţătura despre mântuire din gura Fiului lui Dumnezeu. El a înţeles foarte bine scopul venirii Domnului Isus pe pământ (Luca 19:9-10), fiind alături de Hristos pe parcursul întregii Sale lucrări publice. Dupa înălţarea lui Hristos la cer a devenit principalul propovăduitor al creştinismului, iar mântuirea a fost tema predominantă a predicilor sale. În ziua de Rusalii, când pelerinii veniţi la Ierusalim şi-au pus întrebarea: “Ce să facem?”, îndemnul sfântului apostol Petru a fost: “Măntuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos!” (Faptele Apostolilor 2:37-40).

Propovăduirea mântuirii i-a creat necazuri, dar în ciuda problemelor, în faţa Sinedriului, apostolul Petru a afirmat exclusivitatea mântuirii rasei umane prin Isus declarând: “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fie mântuiţi”(Faptele Apostolilor 4:12). El subliniază în scrierile sale importanţa jertfei lui Hristos considerând că sângele curs pe crucea Golgotei este mai valoros decât aurul şi argintul din această lume (1 Petru 1:18).

Această problemă a mântuirii neamului omenesc a fost preocuparea teologilor pe parcursul istoriei (1 Petru 1:10). Ea a fost posibilă doar prin Hristos şi este nu doar un eveniment, ci şi un proces în viaţa fiinţei umane (1 Petru 1:5,9, 2:2). Ţinta finală a oricărui muritor ar trebui să fie izbăvirea de sub puterea păcatului şi a iadului, iar acest lucru nu se poate realiza fără Hristos. Interesant este faptul că apostolul Petru susţine învăţătura despre soteriologie ce a fost propovăduită de apostolul neamurilor (Pavel), deşi recunoaşte că aceasta este mult mai complexă decât a propovăduit-o el. Chiar dacă învăţătura lui Pavel e mai greu de înţeles, iar unii o răstălmăcesc, sfatul lui Petru este ca cititorii epistolelor sale să nu se lase influenţaţi de ereziile nimicitoare, ci să crească în harul lui Dumnezeu (2 Petru 3:15).

Note de subsol:

1 http://biblehub.com/hebrew/3444.htm- 20 ianuarie 2016, ora 13:21
2 http://biblehub.com/greek/4991.htm- 20 ianuarie 2016, ora 13:25
3 http://www.dizionario-latino.com/dizionario-italiano-latino.php?lemma=REDIMERE100- 20 ianuarie 2016, ora 13:28
4 http://ro.wikipedia.org-Monofizism- 20 ianuarie 2016, ora 13:33. Monofizismul a fost încurajat de formularea lui Chiril din Alexandria (375-444), patriarh al Alexandriei între 412-444, care susţinea că cele 2 naturi ale Domnului Isus (divină şi umană) îşi păstrează integritatea lor, dar întrunite într-un singur “ipostas”.
5 http://newworldencyclopedia.org-Eutyches- 20 ianuarie 2016, ora 13:34
Eutyches a fost prezbiter şi arhimandrit ce a trăit în perioada 380-456 într-o mănăstire de lângă Constantinopol
6 http://ro.orthodoxwiki.org-Dioscor al Alexandriei- 20 ianuarie 2016, ora 13:34
Dioscor I al Alexandriei a fost patriarh al Alexandriei între anii 444-451 şi a fost demis de către Conciliul de la Calcedon. Este considerat sfânt de către bisericile coptă, siriacă şi alte biserici orientale
7 www.agero-stuttgart.de, Revista Agero, BOR încotro- Adrian Botez, 20 ianuarie 2016, ora 13:35

Sursă articol: Lucrarea de faţă este parte a unei lucrări de doctorat a pastorului Ionel Tuţac, toate drepturile acestei lucrări îi aparţin; publicăm în serial această lucrare prin aprobarea directă din partea autorului.

Aventurile lui Calimero: Și-ar fi omorât Isus propriul copil dacă acesta ar fi fost rebel?

de Eugen Matei

Această postare face parte din seria aventurilor lui Calimero, seminaristu’, care a ajuns seminarist luându-se după mine la școală, și de atunci mă tot sâcâie cu întrebări. Ultima, vine de la cursul de hermeneutică biblică, după ce a vizionat clipul următor.

Pentru cei ce nu vorbesc engleză, esența clipului este aceasta: John Piper preia întrebări de la audiență. Cineva întreabă dacă Isus și-ar fi disciplinat copiii prin pedeapsă fizică (spanking), pentru că nu-și poate imagina așa ceva. Piper răspunde că putem fi absolut siguri că ar fi făcut-o. Raționamentul are o logică de fier:

Isus a spus clar în Matei 5 că nici o iotă din Legea VT și din Profeți nu va trece fără să fie împlinită. Cu alte cuvinte, Legea și Profeții se aplică și astăzi.

Legea spune să nu cruți bâta (nuiaua) în disciplinarea copilului (parafrazare – sunt câteva referințe în cartea Proverbelor).
Isus a acultat de Biblie, deci putem fi siguri că Isus și-ar fi disciplinat copiii prin bătaie.
S-a gândit Calimero că pe românește nu știe un echivalent pentru spanking (țara lucrului bine făcut – când batem, batem bine 🙂 ), dar și-a dat seama că ideea este de a lovi copilul ca să-i provoci durere, fără a-i provoca răni, cu scopul de a-i modifica comportamentul. Pedeapsa corporală care provoacă o rană este abuz și nu intră în discuție aici.

Sursă articol și continuare: http://eugenmatei.ro/ro/aventurile-lui-calimero-si-ar-fi-omorat-isus-propriul-copil-daca-acesta-ar-fi-fost-rebel/

Biserica și disciplinarea copiilor prin bătaie

de Eugen Matei