de
A. A. Hodge
Este
marea distincţie a Creştinismului faptul că toate doctrinele sale şi
toate forţele sale se centrează pe Persana Fondatorului şi
Învăţătorului său. În cazul tuturor celorlalţi fondatori a sectelor
filozofice şi ale religiilor, întregul interes al misiunii lor se
centrează pe doctrinele pe care le învaţă ei, pe opiniile pe care le
răspândesc. Aceasta era evident de adevărat în cazul lui Zoroastru,
Confucius, şi Buda, despre Plato, Aristotel şi Cicero, despre Moise
şi Pavel. În cazul fiecăruia dintre ei întrebarea nu era ceea ce
erau ei ci ceea ce învăţau ei. În cazul creştinismului, însă,
întregul sistem, de la temelie la suprastructură, se bazează pe şi
îşi derivă viaţa sa din Persoana Fondatorului ei. Întrebarea
întrebărilor este ce a fost el mai degrabă decât cea învăţat el.
Aceasta
poate fi dovedit
Dintr-o
examinare a tuturor doctrinelor Creştinismului în mod separat. Toate
Scripturile învaţă despre dispensaţia mozaică şi despre caracterul
ei tipic; despre povara tuturor profeţilor; despre noua naştere;
despre pocăinţă şi credinţă; despre justificare şi sfinţire; despre
trăirea sfântă şi Biserica Creştină; despre starea sufletului după
moarte; despre învierea morţilor; despre judecata generală; şi
despre însăşi cer – îşi preia înţelesul şi forţa sa din relaţia faţă
de persoana, oficiile şi lucrarea lui Hristos.
Din
experienţa creştinilor. Noi îl credem pe Moise şi Pavel, însă credem
în Hristos. A fi un creştin înseamnă a fi în Isus. A trăi ca un
creştin este a avea părtăşie cu Tatăl şi Fiul; a muri ca şi creştini
este a adormi în Isus.
de
Edmund P. Clowney
În
California de sud, unde zăpada se poate vedea doar pe vârfurile
munţilor distanţi din San Bernadino, Moş Crăciun se dă pe o sanie,
efigia sa iluminată de plastic urmând nasul cel roşu al lui Rudolph
peste acoperişurile unei ferme spaniole. Moş Crăciun poate fi văzut
şi în magazine şi pe proprietăţi private, unde corectitudinea
politică a interzis trecerea, de sigur, oile şi boii sunt alăturaţi
de Donner, Blitzen, Rudolf, Lion King, Pocahontas şi Mickey Mouse.
În ciuda acestora la Vanity Fair Mall muzica liniştită de fundal
încă mai include melodiile „Hark
the Herald Angels Sing”
şi „O
Come Let Us Adore Him”.
Isus
Hristos însă nu este redus la muzica de fundal în vremea noastră. El
a fost născut în istorie; el domneşte acum peste istorie ca Domnul
cel înviat. El nu este acea „realitate virtuală” a distracţiilor
digitale şi nici fantezia miturilor multi-culturale, ci prima şi
ultima realitate: Dumnezeul cel viu, personal şi întrupat. El este
Alfa şi Omega: Cuvântul creator care are ultimul cuvânt, căci atunci
când va reveni, noi nu vom sta înaintea unui juriu ci înaintea unui
Judecător. Istoria umană nu poate cuprinde gloria sa, dar noi avem
nevoie de dimensiunea adâncă a istoriei Scripturii pentru a o
dezvălui.
În prima
dimineaţă de Paşte, când Isus mergea, nerecunoscut, cu Cleopa şi cu
un alt tovarăş, el nu le-a înlăturat îndoielile şi temerile lor prin
a spune „Cleopa!” aşa cum a spus el „Maria!” în grădină. Ei aveau
nevoie să ştie mai mult decât faptul învierii – ei se depărtau de
faptul mormântului gol şi de prezenţa îngerilor raportată de femei.
Ei aveau nevoie să înţeleagă însemnătatea sa: slava lui Isus Hristos
care a fost câştigată prin suferinţa lui. Cât de nebuneşte au eşuat
ei să pătrundă ceea ce era mesajul Scripturii.
Isus,
prin urmare, începând cu cărţile lui Moise şi ale profeţilor, le-a
explicat din toate Scripturile lucrurile despre el însuşi (Luca
24:27). El nu era doritor să-i arate lui Cleopa că era oarecum viu,
din moment ce într-o şansă din univers se poate întâmplă orice.
Vestea cea bună nu este că a fost o înviere. Vestea bună este că
„Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost
îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni
15:3,4).
de
Benjamin B. Warfield
Este
scopul acestui articol să facă pe cât de clar posibil concepţia
despre Persoana lui Hristos, în sensul tehnic al acelui termen, pe
care se bazează – sau, dacă preferăm să spunem aşa, dedesubtul –
paginilor Noului Testament. Dacă ar fi fost scopul acestuia de a
trasa procesul prin care acest mare mister a fost revelat oamenilor,
un început ar trebui făcut de la sesizările despre natura persoanei
lui Mesia din profeţia Vechiului Testament, şi o încercare ar
necesita să fie făcută pentru a se face distincţia dintre
contribuţia exactă a fiecărui organ de revelaţie pentru priceperea
noastră. Şi dacă s-ar fi adăugat acesteia o dorinţă de a atribui
progresul priceperii acestui mister pentru oameni, s-ar cere atunci
o cercetare aprofundată în gradul exact de pricepere care a fost
adus faţă de adevărul revelat în fiecare stagiu a revelaţiei sale.
Magnitudinile cu care se ocupă astfel de investigaţii, totuşi, sunt
foarte mici; iar profitul ce s-ar deriva din ele nu este, ca în
cazul prezent, foarte mare. Aceasta este, de sigur, de o importanţă
mare a cunoaşte felul cum persoana lui Mesia a fost reprezentat în
prezicerile Vechiului Testament; şi este o chestiune de cel mai mic
interes pentru a fi notat, de exemplu, dificultatea experimentată de
către ucenicii apropiaţi ai Domnului Nostru în a pricepe tot ceea ce
a fost implicat în manifestarea Lui. Dar, în cele din urmă,
constituţia persoanei Domnului Nostru este o chestiune de revelaţie,
nu un gând uman; şi aceasta este în mod preeminent o revelaţie a
Noului Testament, nu a Vechiului Testament. Şi Noul Testament este
tot produsul unei singure mişcări, la un singur stagiu al
dezvoltării sale, şi prin urmare îşi prezintă învăţătura sa
fundamentală cu un caracter comun. Întregul Noul Testament a fost
scris în limitele a circa jumătate de secol, sau, dacă acceptăm
scrierile lui Ioan, în cadrul limitelor înguste a câtorva decade; şi
întregul trup de scrieri care intră în acesta sunt o parte din
întreg încât ar putea fi reprezentat în mod plauzibil că ele poartă
amprenta unei singure minţi. În învăţăturile sale fundamentale, Noul
Testament împrumută de la sine, prin urmare, mai repede spre ceea ce
este numit dogmatic decât ceea ce este numit tratament genetic; şi
noi ar trebui să penetrăm cel mai sigur în înţelesul său esenţial
dacă ne facem începutul din afirmaţiile sale cele mai clare şi mai
depline, şi să permitem ca lumina lor să strălucească peste aluziile
sale mult mai accidentale. Aceasta este cazul specific cu o astfel
de chestiune referitoare la persoana lui Hristos, care este tratată
la întâmplare, ca un lucru deja înţeles de toţi, având nevoie doar a
se face aluzie la aceasta decât să fie clarificată în mod formal. Ca
noi să interpretăm aceste aluzii corect, este necesar să începem de
la prima concepţie comună care le subliniază pe toate.
de Bob Deffinbaugh ,
Th.M.
Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele
oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a
timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se
spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar
în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au
intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de
a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai
mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult
“din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.
Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele
noastre ne dau puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării.
În primul rând, acestea sunt personaje fictive--nimeni nu crede
într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de
descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti
„super-eroi” ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana
lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în
realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu
misterul întrupării Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte
vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria
umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un
staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul
acesta.2 Mai
departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale
naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale
doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.
Dacă ar fi să apreciem cum se cuvine taina
întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii
Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să
dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de
importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina
întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.
Simplu spus, epistemologia este acea
latură a activității noastre care analizează și evaluează
cunoașterea umană, adică cum ne însușim ceea ce cunoaștem, calitatea
și limitele cunoașterii umane, cu ce fel de presupoziții operăm,
etc..
Când vorbim despre Dumnezeu, cu alte
cuvinte, când facem teologie, tipul de epistemologie cu care operăm
are caracter determinant pentru teologia pe care o facem.
Fără îndoială, epistemologia omului
contemporan este diferită de cea a omului de acum o mie de ani, sau
de acum două mii de ani. Curente sociale și de gândire cum ar fi
revoluția științifică, iluminismul, modernitatea și tot ce a urmat,
au schimbat în mod radical felul în care cunoaștem lumea în care
trăim. Începând cu acest post îmi propun patru sau cinci articole
despre tipuri de epistemologii evanghelice care s-au format ca
reacție la modernitate, după care voi încerca să trasez influențele
lor asupra teologiei evanghelice (cu precădere baptiste) românești.
Anticipez următoarele posturi care discută situații concrete:
-
Princeton (postul de față)
-
Louisville
-
București
-
Oradea
Pe pagina de 
