Disciplina bisericească
reprezenta un alt punct important în care
Anabaptiştii difereau de oponenţii lor. În
timpul acela, disciplina era o particularitate
Anabaptistă, ei fiind singurii care o practicau
după modelul nou testamentar.
Biserica Catolică nu practica decât
excomunicarea, prin care înţelegea pierderea
mântuirii. Nu exista o purificare morală în
rândurile ei, ci doar una doctrinară. Ereticii
erau confruntaţi cu dogma, iar dacă nu se
conformau, erau condamnaţi la moarte, pedeapsă
care a fost de cele mai multe ori executată.
Nimeni nu a fost ars însă pentru că a fost
depravat şi imoral.
Problema disciplinei între Protestanţi se
asemăna cu cea din tabăra Catolică, deşi
Reformatorii doreau o îmbunătăţire a moralităţii.
Dar, păstrând viziunea sacrală a societăţii, nu
puteau exclude pe cineva din biserică decât dacă
îl excludeau şi din societate. Au preferat să
încerce să corecteze acest neajuns din interior,
dar eşecul lor este arhi-cunoscut.
continuare aici...
TERTULIAN –
DESPRE IDOLATRIE
Tertullian din Cartagina
(cca. 160 – 225A.D.)
Rezumat
Quintus
Septimus Florens Tertullianus s-a născut în
Cartagina, din părinţi păgâni, dar a devenit
creştin cândva, înainte de anul 197 d.Cr.
Potrivit lui Ieronim [1] şi Eusebiu [2], a fost
fiul unui centurion şi s-a pregătit la Roma
pentru avocatură. După convertire, a devenit
prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a
disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a
respins „Noua profeţie” a mişcării montaniste.
Însă „…nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt
martori demni de încredere cu privire la aceasta
şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui
Tertullian cules din propriile lui scrieri; din
păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca
tragerea de concluzii să nu fie sigură.”[3)] Din
dovezile fragmentare de care dispunem se poate
ajunge la concluzii foarte diferite.
De-a lungul istoriei bisericii, Tertullian a
fost condamnat pentru două motive principale:
asocierea lui cu mişcarea montanistă [5] şi
presupusul său anti-intelectualism. Totuşi, cea
mai mare parte a învăţaţilor sunt de acord că
montaniştii erau, doctrinar vorbind, ortodocşi,
[6] aşadar respingerea contribuţiei lui
Tertullian în domeniul teologiei, din pricina
asocierii cu ei, este neîntemeiată. Roger
Forster şi Paul Marston, de exemplu, se referă
la Minucius Felix (sfârşitul secolului al II-lea
– secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai
ortodox” al lui Tertullian. [7] Totuşi, este de
remarcat faptul că în lucrarea lui Minucius
Felix, „Octavius”, creştinismul este tratat din
punct de vedere filozofic, Scriptura nu este
citată şi nici învăţăturile biblice majore nu
sunt prea mult discutate. [8] De aceea, este
greu de acceptat părerea lui Forster şi Marston
pe baza argumentelor tăcerii. A existat o
dezbatere îndelungată, care a încercat să
lămurească dacă Tertullian a folosit „Octavius”
ca sursă pe Apologia lui sau viceversa. Opinia
actuală este în favoarea priorităţii Apologiei.
[9] Aceasta nu este prima oară când ortodoxia
lui Tertullian a fost atacată pentru a-i submina
credibilitatea ca martor al credinţelor şi
practicilor bisericii din vremea lui. William
Wall a folosit acelaşi truc în anii 1940, pentru
a-şi susţine punctul de vedere legat de botezul
copiilor. Wall a scris că Tertullian „…a fost
prins de erezia montaniştilor, care susţineau
blasfemia că un oarecare Montanus a fost
Paracletul sau Mângâietorul pe care Mântuitorul
nostru a promis că Îl va trimite şi că, prin
acesta, voia lui Dumnezeu s-a revelat mai bine
şi mai deplin decât prin apostoli, care au
profeţit numai în parte.”[10] Paul K. Jewett
răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputaţia
de creştin şi teolog a nobilului african de-abia
dacă are nevoie de apărare în faţa unei asemenea
ofense jalnice.” [11]
continuare aici...
Pe pagina de 
