PRIVIND LA PRUNCUL ISUS

de Marian Ghita

Matei 2

Domnul Isus ne-a spus că, atunci când clătinarea tuturor lucrurilor va deveni o realitate care ne-ar putea intimida, să privim în sus şi să ne ridicăm capetele, pentru a vedea apropierea izbăvirii noastre (Lc. 21:28). Într-adevăr, viaţa pe care o trăim ne confruntă din ce în ce mai mult cu lucruri ale acestei lumi care se clatină. Avem nevoie de o ancorare puternică în ceva care nu se clatină. Pentru că ne apropiem de sărbătoarea naşterii Domnului Isus să ne îndreptăm privirile spre El, spre Cel despre care Sfânta Scriptură ne spune că a venit (s-a coborât) „din cer” (Ioan 3:13,31), şi că El „S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9). Apariţia pruncului Isus pe scena istoriei nu numai că a pus în evidenţă vulnerabilitatea unei lumi care este într-o continuă clătinare, dar chiar apariţia Sa în istorie a generat o mişcare prin care lucrurile acestei lumi au ajuns să se clatine cu putere. Însă toţi aceia care şi-au legat viaţa de Domnul Isus Cristos, au ajuns să fie protejaţi de pericolele acestei lumi în clătinarea ei şi, mai mult, au descoperit în El binecuvântarea vieţii veşnice, a vieţii din Dumnezeu. Evanghelistul Matei ne arată cum pruncul Isus, născut în Betleemul Iudeii, a scos la iveală, doar prin simpla Lui prezenţă, pericolele unei lumi conduse şi influenţate de Satana şi de reprezentanţii lui (1 Ioan 5:19), şi cum cei care şi-au legat viaţa de pruncul venit din cer au experimentat în propria lor viaţă realitatea făgăduinţei lui Dumnezeu din Ps. 91: „O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ‚Domnul este locul meu de adăpost!’ şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău” (v. 7-10). De fapt întregul psalm 91 conţine asemenea făgăduinţe pentru Cel care decide să-şi lege viaţa de Domnul Isus Cristos, aşa cum au făcut-o magii din răsărit, care au venit să se închine pruncului Isus şi aşa cum au făcut părinţii Lui pământeşti. Să privim şi noi la pruncul Isus şi astfel să descoperim adevărurile despre El, acele adevăruri care ne pot asigura binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu într-o lume păcătoasă şi în pericol de prăbuşire.

1.      Isus Cristos – Împăratul divin (v. 1 – 12)

Venirea magilor din Răsărit (din Babilon) pentru a se închina pruncului Isus a scos la iveală adevărul că cel născut în Betleem nu era un om de rând ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, cel promis în Sfintele Scripturi pentru a domni veşnic în împărăţia mesianică peste întregul popor al lui Dumnezeu (Mat. 2:6; Mica 5:2; Lc. 1:31-33; Isa. 49:6-7; Dan. 7:13-14).

Nu ştim exact cum au ajuns aceşti magi la o asemenea convingere. Ştim doar că ei, magi fiind (adică înţelepţi şi cititori în stele), desigur oameni cu poziţie socială înaltă în societatea răsăriteană, au descoperit o stea care, după credinţa lor, le dădea de înţeles că un mare Împărat s-a născut (v. 1-2). Este interesant să vezi cum Dumnezeu se foloseşte de credinţa lor păgână şi le descoperă că Mesia s-a născut. Din felul în care ei s-au închinat lui Isus (v. 11) înţelegem că ei au căutat să aibă o mai bună înţelegere a acestui Împărat decât steaua le-a dat-o. Este foarte probabil ca ei să fi cunoscut Vechiul Testament în limba greacă (Septuaginta) şi să fi dat peste profeţia lui Balaam (profet păgân, şi el tot din Babilon) despre naşterea Celui care va va apare ca o stea din Iacov şi va împărăţi peste popoarele pământului (Num. 24:15-24). Faptul că ei au adus lui Isus ca dar de închinare: aur (un simbol al faptului că Isus a fost desemnat a fi Împărat divin), tămâie (un simbol al calităţii Sale de Mare Preot), şi smirnă (un simbol al morţii Sale jertfitoare), demonstrează că magii au căutat să înţeleagă mai bine ce fel de Împărat urma să fie Isus. Ei s-au lăsat călăuziţi de Dumnezeu prin astre (v. 2) şi prin mesajul Scripturii (vezi şi profeţia arătată de preoţi şi cărturari cu privire la locul naşterii, atunci când magii, în mod eronat au crezut că Împăratul se va naşte în Ierusalim, capitala lui Iuda, într-un palat împărătesc – v. 2-6), pentru a aduce o închinare potrivită lui Isus. Nu se poate să te închini în mod potrivit Fiului lui Dumnezeu dacă nu te vei lăsa condus de Dumnezeu prin revelaţia Sa. Mai mult, magii au fost dispuşi să cheltuiască din timpul, energia şi din posesiunile materiale ale lor pentru închinarea lor. Principiul închinării înaintea lui Dumnezeu enunţat de David (închinarea trebuie să te coste – 2 Sam. 24:24) a fost bine însuşit de magi.

Este foarte interesant să vezi că magii, ca oameni care, desigur, cunoşteau destul de bine lumea în care trăiau, şi cu siguranţă ca oameni care nu puteau fi acuzaţi de lipsă de patriotism faţă de propriul lor popor, au mers să se închine unui împărat care nu era din propriul lor popor, ci Împăratului care urma să apară din Israel (Num. 24:17). Aceasta arată două lucruri: (1) Magii au înţeles foarte bine că împăraţii omeneşti nu erau în stare să le satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale sufletului lor. Ei erau dictatori, corupţi, incapabili de a conduce popoarele lor spre binecuvântare. Exista, deci, în inimile multor oameni din acea vreme o aşteptare mesianică puternică, o aspiraţie după un Împărat salvator. Faptul că Isus se naşte pe vremea lui Irod cel mare şi în împărăţia lui, scoate în evidenţă foarte clar diferenţa dintre Cel care vine ca Împărat din partea lui Dumnezeu şi cel care provine dintr-o societate decăzută. Isus este Căpetenia „care va fi Păstorul poporului Meu Israel” (v. 6). Isus urma să fie Împăratul care va asigura o adevărată păstorire (vezi Ps. 23) poporului Său, nu ca şi Irod cel Mare (un dictator, un criminal şi un obsedat după domnie). Şi acum această aspiraţie mesianică este foarte puternică în omenire (vezi demersurile ei spre globalizare, spre o conducere unică şi spre un conducător providenţial). (2) Magii au înţeles că Împăratul despre care Scripturile evreieşti vorbeau este singurul care ar putea să împlinească aceste aspiraţii veşnice ale oamenilor. Numai un Împărat venit de la Dumnezeu putea aduce restaurare adevărată omului şi societăţii umane (vezi chiar profeţia lui Balaam – Numeri 24:15-24). Merită subliniat faptul că în finalul istoriei Împăratul care, în mentalitatea oamenilor, ar putea aduce împărăţia mesianică şi fericire omenirii nu poate să apară prin puterea omenească; este nevoie de intervenţie şi echipare cerească (Antihrist, chiar, se va arăta prin puterea diavolului, nu doar prin putere omenească – Apoc. 13:1-2; 2 Tes. 2:9-10). Aşadar, magii ne îndreaptă atenţia spre adevăratul Împărat – Cel care vine de la Dumnezeu, care asigură binecuvântarea Lui şi care are cu adevărat puterea lui Dumnezeu.

După ce magii s-au închinat lui Isus, ei au primit de la Dumnezeu o nouă direcţie spre casă (v. 12). Ei nu cunoşteau uneltirile ticăloase ale lui Irod, şi ar fi devenit astfel unelte fără să vrea în mâna lui Irod, în mâna celui care şi-a pus în gând să-L ucidă pe Isus. Iată, însă, că Dumnezeu i-a ferit de pericole pe drum şi prin ei a fost ocrotită şi familia lui Isus. Schimbarea de drum a magilor ne arată că ei au devenit disponibili de a asculta de Dumnezeu. Orice om care se întâlneşte cu Isus şi I se închină Lui ca singurului Dumnezeu şi Împărat îşi va schimba cu adevărat drumul vieţii. El va asculta de cuvântul lui Dumnezeu şi va fi protejat de El (Ioan 10:27-30).

Este interesant să vedem că sinceritatea magilor şi dedicarea lor în închinare faţă de pruncul Isus a antrenat manifestarea întregii răutăţi şi viclenii ale împăratului Irod. Pericolul pe care îl prezenta Irod şi conducerea lui a devenit iminent şi foarte mare. Dumnezeu însă a intervenit şi a salvat întreaga situaţie. Nu ar trebui să ne temem că loialitatea noastră faţă de Domnul nostru antrenează manifestarea urii şi răutăţii oamenilor ostili lui Dumnezeu; dimpotrivă, noi trebuie să ne lipim şi mai mult de Domnul, ca unii care ştim că adevărata protecţie a noastră şi a celor care depind de noi este în Domnul pe care Îl slujim. 

Aşadar, magii prin închinarea lor au mărturisit că: (1) Isus, cel născut în Betleem, este adevăratul Împărat venit de la Dumnezeu; (2) Numai El este Cel care merită toată închinarea şi ascultarea; (3) Numai El este Cel care asigură binecuvântarea veşnică a lui Dumnezeu; (4) Oameni ca Irod cel mare, deşi îngăduiţi de Dumnezeu, sunt de fapt falşi împăraţi, şi care aduc nenorocire popoarelor pe care le conduc. Singura şansă pe care oamenii o pot avea de a scăpa de răutatea unor asemenea dictatori şi de influenţa lor nefastă este de a se închina cu întreaga inimă Domnului Isus Cristos şi de a asculta supuşi de orice cuvânt venit de la El.

2.      Isus Cristos – Salvatorul divin (v. 13 – 18)

O mare nenorocire din partea lui Irod s-a abătut asupra pruncului Isus şi asupra părinţilor Lui. Dar aceasta nu i-a atins deloc. Irod a vrut să-L omoare pe prunc, însă el nu a reuşit să afle unde locuia în Betleem; Dumnezeu a intervenit salvator. Magii au fost direcţionaţi pe un alt drum spre casă, iar părinţii lui Isus au reuşit să fugă în Egipt înainte ca Irod să le poată face rău. Când Irod a înţeles că fusese înşelat de magi, mintea sa diabolică a plănuit uciderea tuturor pruncilor sub vârsta de doi ani din Betleem şi din împrejurimi, pentru a fi sigur că şi pruncul Isus va fi ucis. Nu s-a întâmplat aşa ceva pentru că Isus era deja în Egipt. Alţi prunci au fost ucişi, dar Isus a fost salvat. Toate acestea arată că Isus, nici atunci când a fost copil nu a fost scutit de intenţiile criminale ale oamenilor răi. El a fost considerat un pericol public doar prin simpla Sa prezenţă. Credincioşii, care şi-au legat viaţa de Domnul Isus, au fost permanent în istorie obiectul urii oamenilor din această lume (Ioan 15:18-25). Asupra lor s-au abătut tot felul de pericole pregătite de cel rău.

Ceea ce s-a întâmplat după plecarea magilor a devenit obiectul a două profeţii biblice. (1) Prin fuga în Egipt a lui Iosif împreună cu familia lui s-a împlinit profeţia din Osea 11:1. Aceasta ne îndreaptă atenţia spre eliberarea poporului Israel din Egipt. Aşa cum Dumnezeu a intervenit în mod miraculos şi l-a scos pe Israel cu mână tare din Egipt, aşa şi acum Dumnezeu a intervenit în favoarea Fiului Său şi L-a chemat din Egipt. Iosif şi Maria, părinţii lui Isus, cei care şi-au legat viaţa de pruncul Isus, au avut parte de aceeaşi chemare a Domnului, şi deci au fost părtaşi salvării din partea lui Dumnezeu a Fiului Său. Toţi aceia care sunt în Cristos devin părtaşi salvării Sale din partea lui Dumnezeu şi a binecuvântărilor care sunt în Cristos (Gal. 3:16,29). (2) Prin uciderea pruncilor din Betleem s-a împlinit o altă profeţie (cea din Ierem. 31:15). Desigur, putem spune că ei nu au avut parte de salvarea de care a avut parte pruncul Isus. Putem trage concluzia că numai cei care şi-au legat destinul de Cristos au parte de salvarea în care pruncul Isus şi familia Lui au intrat. Dar, trebuie să luăm în considerare că lovitura ucigătoare de care pruncul Isus trebuia să aibă parte din partea lui Irod a căzut asupra pruncilor nevinovaţi rămaşi în Betleem. Creştinii, de-a lungul istoriei, au fost loviţi (mulţi dintre ei) de cei răi din cauza lui Cristos. Cristos însă este în glorie la dreapta lui Dumnezeu, ferit de orice pericol, în timp ce urmaşii Lui sunt încă sub focul încercărilor şi loviturilor celui rău pe acest pământ. Profeţia din Ieremia este legată de deportarea evreilor în Babilon în robie. Dar, atunci când ei au plecat în robie şi când s-au văzut sub focul ucigător al Babilonienilor, şi când, omeneşte vorbind, nici un om nu putea să le aline durerile, ei totuşi au plecat în robie cu speranţa din partea lui Dumnezeu că se vor întoarce iarăşi în ţara promisă. Aveau multe promisiuni din partea lui Dumnezeu în acest sens. Când urmaşii lui Cristos suferă din cauza Domnului lor, El fiind în glorie, nu înseamnă că ei sunt uitaţi şi în afara salvării lui Dumnezeu. Cristos, prin învierea Sa şi prin gloria pe care o are acum la dreapta lui Dumnezeu, este Cel care ne garantează (fiecăruia la vremea lui – 1 Cor. 15:20-23) aceeaşi înviere şi aceeaşi glorie pe care El o are deja (Evr. 2:9-18). Aşadar, aceşti urmaşi nu sunt uitaţi de Domnul. Faptul că ceea ce trebuia să sufere Cristos vine peste urmaşii Lui, aşa cum a venit şi peste pruncii din Betleem, va aduce din partea Domnului izbăvirea de care şi Cristos a avut parte; şi aceasta tocmai pentru că Domnul Isus a suferit El Însuşi în locul nostru moartea de care noi avem parte. Noi trebuie să ştim că în cele mai cumplite situaţii în care vom intra din cauza lui Cristos, avem promisiunile cuvântului lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus care a mers El Însuşi pe acelaşi drum pe care mergem noi acum. Aşadar, să nu ne temem ci să ne încredem în Domnul şi să împlinim voia Lui, chiar dacă aceasta va atrage suferinţele lui Cristos asupra noastră (1 Pet. 4:12-14).

Salvarea lui Dumnezeu, care este în Fiul Său, este o experienţă prezentă (liberi de păcat şi de robia păcatului), dar va fi şi o experienţă viitoare, atunci când Cristos va reveni în glorie şi când toţi cei care au crezut în El se vor bucura de plinătatea mântuirii lui Dumnezeu (1 Pet. 1:3-9; Rom. 8). De aceea, să nu considerăm că dacă nu există mângâiere omenească în suferinţele pe care le suportăm pe acest pământ (v. 18), n-ar exista vreo mângâiere care să ne aline aceste suferinţe; este drept nu sunt mângâieri omeneşti, dar sunt mângâieri dumnezeieşti. Sunt situaţii când nici un om nu ne-ar putea mângâia (ca cea din v. 18), dar Dumnezeu ne poate mângâia – există mângâieri cereşti care sunt la dispoziţia credincioşilor Domnului (Rom. 8:22-27; 1 Tes. 4:18; Apoc. 21:4).

3.      Isus Cristos – Binecuvântarea divină

Iosif şi Maria, împreună cu pruncul Isus, s-au întors din Egipt în urma intervenţiei divine prin care Irod cel Mare, duşmanul de moarte a pruncului, a fost înlăturat. Astfel, s-a dovedit că Dumnezeu este suveran peste vieţile oamenilor şi peste istorie. Dar, datorită pericolului pe care îl prezenta fiul lui Irod, Arhelau, familia sfântă nu a rămas în Iudea, ci a revenit în Nazaretul Galileii, locul de origine a celor doi părinţi. Ni se spune că, în acest fel, s-a împlinit Scriptura care vestise că „El va fi chemat Nazarinean” (v. 23).

Această profeţie este, într-un fel, bizară. Mai întâi, nu avem în Vechiul Testament vreo afirmaţie explicită cu privire la faptul că Isus va fi chemat Nararinean. În al 2-lea rând, nu ştim exact sensul acestei afirmaţii. Cercetătorii cuvântului lui Dumnezeu au în vedere două posibilităţi de a o explica: (1) Posibil să fie o aluzie cu privire la jurământul de nazireat pe care unii oameni ai lui Dumnezeu puteau să-l facă (Num. 6). Când cineva dorea să se dedice o vreme anume lui Dumnezeu pentru o lucrare specială, el trebuia să respecte legea nazireatului. Nu oricum cineva putea să se dedice Domnului, ci doar respectând condiţiile stabilite de El. Desigur, Domnul Isus a fost total dedicat Domnului pentru lucrarea de mântuire a omenirii; şi aceasta a însemnat dedicarea întregii Sale vieţi. El a fost sfânt pe deplin pentru Dumnezeu (vezi numele Lui: „Sfântul lui Israel” – Isaia 41:14). (2) Mai probabil, afirmaţia că El va fi chemat „Nazarinean” (v. 23) are legătură cu cuvântul „Vlăstar” („Nezer” – în ebr.) din Isaia 11:1. Aici ni se spune că „o Odraslă va ieşi din tulpina lui Işai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui”. Acest titlu arată că venirea Domnului Isus pe pământ a fost în umilinţă, aşa cum Nazaretul a fost o cetate neînsemnată (în Vechiul Testament nu există nici o referinţă la această cetate). Natanael, atunci când a aflat de la Filip despre Isus din Nazaret, a exclamat cu uimire: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Aşadar, deşi Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, totuşi El a venit între oameni în cea mai mare umilinţă. Slujirea Lui a fost o slujire de rob (Filip. 2:6-11). Până la vârsta de 30 de ani Isus a crescut şi S-a pregătit pentru misiunea Sa într-un anonimat total.

Ce concluzii tragem de aici? Domnul Isus a acceptat să se umilească în aşa fel încât nimic exterior nu arăta gloria Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Deşi a fost ocrotit ca prunc de Dumnezeu într-un mod special, totuşi El a crescut într-un anonimat total, în Nazaret, fără să se poată recomanda mai târziu printr-un statut social înalt, sau prin diplome excelente (Mat. 7:28-29; Mc. 6:2; Ioan 6:42; 7:15). La fel, slujirea Sa mesianică a fost o slujire în umilinţă, slujind pe alţii (Mc. 10:45). Moartea Sa, de asemenea, a arătat cât de umilit a fost El; a ajuns să fie dispreţuit de toţi (Isaia 53). Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu era în Cristos în toată plinătatea fiinţei Sale (2 Cor. 5:19); ucenicii au văzut în Isus gloria deplină a lui Dumnezeu (Ioan 1:14-18). În Isus Cristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Colos. 1:19; 2:9-10). Planul lui Dumnezeu a fost ca Isus să crească în umilinţă, dar în taină să fie pregătit în asemenea mod încât atunci când urma să-Şi îndeplinească misiunea, El să dovedească că Dumnezeu lucrează în toată plinătatea persoanei Lui prin Sine. Tot ceea ce Isus a făcut, deşi a lucrat în slăbiciune şi în umilinţă, a demonstrat că Dumnezeu în toată gloria Lui era în fiecare gând, vorbă, faptă a lui Isus.

Dumnezeu, prin Cristos, lucrează la fel în vieţile noastre. El ne ţine în umilinţă, în anonimat, El lucrează în noi prin slăbiciunile noastre, dar în acest fel, El se arată prin noi lumii în toată gloria Sa (2 Cor. 12:1-10; Gal. 2:20). El lucrează în noi o imensă binecuvântare, pe care oamenii nu o pot percepe – asemănarea noastră cu Cristos. Ioan afirmă că noi suntem copii ai lui Dumnezeu, dar acest lucru nu poate fi văzut de oameni. Când Domnul va veni în gloria Sa, vom fi ca El pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:1-2; 2 Cor. 3:18; Rom. 8:17-23). Binecuvântările spirituale (Efes. 1) sunt oferite de Dumnezeu urmaşilor lui Cristos într-un mod tainic, şi în umilinţă. Dar va veni vremea când ceea ce Domnul a lucrat în ascuns în noi va ieşi la iveală. Atunci priveliştea va fi formidabilă (Efes. 5:25-27; Apoc. 21:10-11).

Nu ar trebui să ne descurajăm în situaţiile când Domnul ne ţine în starea de slăbiciune sau umilinţă, sau atunci când oamenii ne dispreţuiesc pentru că slujim pe alţii aşa cum a slujit Cristos (ca rob), sau atunci când avem parte de suferinţele lui Cristos (1 Pet. 4:12-14). Toate acestea sunt bine gândite de Domnul nostru iubitor, pentru că ele lucrează în noi binecuvântările Sale spirituale şi veşnice în Cristos, ne formează asemenea chipului lui Cristos şi ne asigură gloria lui Dumnezeu pentru împărăţia Sa veşnică (1 Pet. 1:3-9; Efes. 2; 3:8-11; Rom. 8:17-18). În această vreme, în viaţa noastră pământească, noi suntem ca şi pietrele luate din cariera de piatră care, aşa cum au fost luate pentru zidirea Templului lui Solomon, au fost mai întâi cioplite şi şlefuite de meşterii lui Solomon, apoi au fost asamblate şi zidite pentru a deveni superba clădire a Templului din Ierusalim. Aşa şi noi, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem în mâinile Sale ciopliţi şi şlefuiţi prin mijloacele suferinţelor în umilinţă şi anonimat; dar apoi vom fi aşezaţi ca nişte pietre vii (1 Pet. 2) în templul spiritual şi glorios din ceruri în care Dumnezeu va locui pentru veşnicie şi din care Îşi va arăta gloria Sa (Efes. 2:19-22). Dumnezeu vrea să-Şi lucreze capodopera Sa în noi pentru ca să se laude în veşnicie cu ceea ce El a lucrat în noi (Efes. 2:7,10; 3:9-10). Merită, deci, să ne supunem Domnului cu toată umilinţa. Binecuvântările Sale, chiar dacă acum sunt nevăzute, ele se vor afişa în noi în toată gloria la vremea potrivită.

Să privim prin credinţă la pruncul Isus şi să ne alipim total de El! Împreună cu El, chiar dacă trăim într-o lume în care totul se clatină în jurul nostru; chiar dacă din cauza Lui toată răutatea acestei lumi va încerca să ne înghită; chiar dacă din cauza Lui trebuie să acceptăm anonimatul şi umilinţa într-o lume avidă de prestigiu şi fală; şi chiar dacă trebuie să cheltuim de dragul Lui până la jertfă de sine pentru a trăi în închinare şi totală dedicare pentru Domnul nostru; chiar dacă…, să nu ne pierdem încrederea în El, ci întotdeauna să ne bucurăm în El şi în voia Lui. Atunci, şi numai atunci, nimeni şi nimic din lumea aceasta nu ne va putea atinge să ne facă rău (Ps. 91), ci dimpotrivă ne vom îmbogăţi de gloria Celui care este Domnul şi Mântuitorul nostru.

sus