
Crăciunul
Originea cuvântului
Cuvântul pentru Crăciun din engleza târzie este
Cristes Maesse, Masa lui Hristos, prima dată descoperită în
1038, şi Cristes-messe, în 1131. În olandeză acesta este
Kerst-misse, în latină Dies Natalis, de unde provine
franţuzescul Noel, şi italienescul Il natale; în
germană Weihnachtsfest, de la veghea sacră precedentă.
Termenul Yule este de o origine disputată. Acesta nu este
conectat cu nici un cuvânt care să însemne „roată”. Numele în
anglo-saxonă era geol, ospăţ: geola, numele lumii (cf.
cuvântului islandez iol o sărbătoare în decembrie).
Sărbătorirea timpurie
Crăciunul nu era printre festivalurile timpurii ale
Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători;
Origen privind probabil la imperialul discreditabil Natalitia,
afirmă (in
Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495)
că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele
lor de naştere; Arnobius (VII,
32 in P.L., V, 1264)
încă mai poate ridiculiza „zilele de naştere” ale zeilor.
Alexandria.
Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 d. Hr.,
Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că
anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul,
ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în
al 28 lea an al lui Augustus. [Ideler
(Chron., II, 397, n.)credea
că ei făceau asta crezut că luna a noua, în care s-a născut Hristos,
era a noua din propriul lor calendar.] Alţii au ajuns la data de 24
sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Cu evidenţa lui Clement se
poate menţiona lucrarea „De
paschć computus”,
scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L.,
IV, 963 sqq.),
care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi
soarele material a fost creat. Dar Lupi a arătat (Zaccaria,
Dissertazioni ecc. del p. A.M. Lupi, Faenza, 1785, p. 219)
că nu există nici o lună în an faţă de cară autorităţile respectate
să nu le fi atribuit naşterii lui Hristos. Clement, totuşi, ne mai
spune că basilidienii au sărbătorit Boboteaza, şi cu aceasta,
probabil, Naşterea, pe 15 sau 11 Tybi (10 sau 6 ianuarie). În
oricare caz această dublă comemorare a devenit populară, parţial
pentru că apariţia păstorilor era considerată o manifestare a slavei
lui Hristos, şi a fost adăugată la manifestările mai mare
sărbătorite pe 6 ianuarie; parţial pentru că la manifestarea de la
botez multe codice (de exemplu Codex Bezć) acordă în mod greşit
cuvintele Divine ca sou ei ho houios mou ho agapetos, ego semeron
gegenneka se (Tu eşti Fiul meu preaiubit, aceasta este ziua când
te-am născut) în loc de en soi eudokesa (în tine îmi găsesc
plăcerea), citit în Luca 3:22.
Abraham Ecchelensis (Labbe, II, 402)
citează Constituţiile Bisericii Alexandriniene pentru o
dies Nativitatis et Epiphanić
în vremurile Niceane; Epifanius (Hćr.,
li, ed. Dindorf, 1860, II, 483)
citează o extraordinară ceremonie semi-gnostică la Alexandria în
care, în noapte de 5-6 ianuarie, o cruce însemnată cu
Korę
era purtată în procesiunea din jurul unei cripte, spre psalmodierea
„Astăzi în această oră
Korę
a dat naştere la cel Etern”; John Cassian înregistrează în
„Confruntările” lui (X,
2 in P.L., XLIX, 820),
scrise 418-427, că mănăstirile egiptene încă mai observă „obiceiul
antic”; dar în 29 Choiak (25 decembrie) şi 1 ianuarie, 433, Paul din
Emesa a predicat înaintea lui Cyril din Alexandria, şi predicile
sale (see
Mansi, IV, 293; appendix to Act. Conc. Eph.)
arată că sărbătorirea din decembrie a fost atunci ferm stabilită
acolo, şi calendarele dovedeau permanenţa sa. Sărbătoarea din
decembrie prin urmare a ajuns în Egipt între 427 şi 433.
Cipru, Mesopotamia, Armenia, Asia Mică.
În Cipru, la sfârşitul secolului al 4lea, Epifanius afirmă împotriva
lui
Alogi (Hćr., li, 16, 24 in P. G., XLI, 919, 931)
că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat
pe 8 noiembrie. Efraim Syrus (a cărui imnuri aparţin Bobotezei, nu
Crăciunului) dovedeşte că Mesopotamia încă mai pune festivalul
naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă; adică 6 ianuarie;
Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din
decembrie (Cf. Euthymius, "Pan.
Dogm.", 23 in P.G., CXXX, 1175; Niceph., "Hist.
Eccl,", XVIII, 53 in P.G., CXLVII, 440; Isaac, Catholicos of Armenia
in eleventh or twelfth century, "Adv. Armenos", I, xii, 5 in P.G.,
CXXII, 1193; Neale, "Holy Eastern Church", Introd., p. 796).
În Capodocia, În predicile lui Grigore din Nyssa de Sf. Basil (care
a murit înainte de 1 ianuarie 379) şi cele două care au urmat,
predicate în sărbătoarea Sf. Ştefan (P.G.,
XLVI, 788; cf, 701, 721),
dovedesc faptul că în 25 decembrie din 380 se sărbătorea deja acolo,
dacă nu cumva argumentele prea ingenioase ale lui Usener (Religionsgeschichtliche
Untersuchungen, Bonn, 1889, 247-250),
avea să pună acele predici în 383. De asemenea, Asterius de Amaseia
(secolul al 5lea) şi Amfilochius de Iconium (contemporan al lui
Basil şi Grigore) arată că în eparhiile lor sărbătorile de Bobotează
şi Naşterea erau separate (P.G.,
XL, 337 XXXIX, 36).
Ierusalim.
În 385, Silvia de Bordeaux (sau Etheria, cum se pare clar că ar
trebui să fie numită) a fost profund impresionată de splendidele
sărbători ale Copilăriei de la Ierusalim. Ele aveau în mod definit o
altă coloratură a „Naşterii”; episcopul purcedea noaptea spre
Betleem, întorcându-se la Ierusalim pentru ziua sărbătorilor.
Prezentarea era celebrată la 40 de zile după aceia. Dar această
calculare începe din 6 ianuarie, şi sărbătoarea ţinea din timpul
octavei acelei date
(Peregr. Sylv., ed. Geyer, pp. 75 sq.).
Din nou (p. 101) ea menţionează ca festivaluri mari Paştele şi
Boboteaza. În 385, prin urmare, 25 decembrie nu era observat în
Ierusalim. Aceasta verifică aşa numita corespondenţă dintre Cyril de
la Ierusalim (348-386) şi Papa Julius I (337-352), citat de John
Nikiu (c. 900) pentru a converti Armenia la 25 decembrie (see
P.L., VIII, 964 sqq.).
Cyril declară că clericul său nu poate, în acest singur festival al
Naşterii şi al Botezului, să facă o dublă procesiune la Betleem şi
la Iordan. (Această ultimă practică este aici un anacronism.) El îi
cere lui Julius să atribuie data adevărată a naşterii „din datele de
recensământ aduse de Titus la Roma”; Julius numeşte 25 decembrie. Un
alt document (Cotelier,
Patr. Apost., I, 316, ed. 1724)
îl face pe Julius să scrie către Juvenal din Ierusalim (c. 425-458),
adăugând că Grigore Nazianzen la Constantinopole era criticat pentru
„înjumătăţirea” festivalului. Dar Julius a murit în 352, şi prin 385
Cyril nu a făcut nici o schimbare; într-adevăr, Jerome, scriind
despre 411 (in
Ezech., P.L., XXV, 18),
confirmă Palestina pentru ţinerea datei de naştere a lui Hristos
(când El s-a ascuns) la sărbătoarea Manifestării. Cosmas
Indicopleustes sugerează (P.G.,
LXXXVIII, 197)
că şi în mijlocul secolului al 6lea Ierusalim era specific în
combinarea a două comemorări, argumentând din Luca 3:23 că ziua
botezului lui Hristos era aniversarea zilei Sale de naştere.
Comemorarea, prin urmare, a lui David şi a apostolului Iacov pe 25
decembrie la Ierusalim justifică sărbătoarea suspendată. Usener,
argumentând din „Laudatio S. Stephani” a lui Basil din Seleucia (c.
430. -- P.G., LXXXV, 469),
crede că Juvenal a încercat cel puţin să introducă această
sărbătoare, dar că numele mai mare a lui Cyril a atras acel
eveniment propriei sale perioade.
Antiohia.
În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius, Chrysostom a predicat o
predică importantă. Anul era aproape 386, deşi Clinton oferă 387, şi
Usener, printr-o lungă rearanjare a predicilor sfântului,
(Religionsgeschichtl. Untersuch., pp. 227-240)
388. Dar între februarie 386, când Flavian l-a ordonat pe Chrysostom
preot, şi decembrie este suficient timp pentru predicarea tuturor
predicilor din discuţie
(See Kellner, Heortologie, Freiburg, 1906, p. 97, n.
3).
În vederea unei reacţii către anumite ritualuri şi festivaluri
evreieşti, Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra
naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o
deja în acea zi pentru cel puţin 10 ani. În Apus, spun el,
sărbătoarea era astfel ţinută, anothen; introducerea sa în
Antiohia a căutat-o întotdeauna, conservativii s-au opus adesea. De
data asta a avut succes; într-o biserică aglomerată el a apărat noul
obicei. Aceasta nu era o noutate; de la Thrace la Cadiz această
sărbătoare era observată – pe drept, din moment ce rapida sa
difuziune miraculoasă i-a dovedit autenticitatea. În plus, Zaharia,
care, în calitate de mare preot, a intrat în Templu în Ziua
Ispăşirii, a primit astfel anunţul conceperii lui Ioan în
septembrie; la şase luni mai târziu Hristos a fost conceput, adică
în martie, şi născut prin urmare în decembrie.
În final, deşi niciodată la Roma, după autoritatea pe
care o ştie că hârtiile de recensământ ale Sfintei Familii sunt încă
acolo. [Acest apel la arhivele romane este atât de vechi pe cât este
Iustin Martirul
(Apol., I, 34, 35)
şi Tertulian
(Adv. Marc., IV, 7, 19).
Julius, în falsurile Cyriline, se spune că a calculat data de la
Josephus, pe aceleaşi presupuneri negarantate despre Zaharia aşa cum
a făcut şi Chrysostom.] Roma, prin urmare, a observat 25 decembrie
destul de mult pentru a permite lui Chrysostom să vorbească cel
puţin în 388 ca mai sus
(P.G., XLVIII, 752, XLIX, 351).
Constantinopole.
În 379 sau 380 Grigore Nazianzen s-a făcut pe sine exarchos
al noului festival, adică iniţiatorul ei, în Constantinopole, unde,
încă de la moartea lui Valens, ortodoxia renăştea. Cele trei Omilii
ale sale (see
Hom. xxxviii in P.G., XXXVI)
sunt predicate în zile succesive (Usener,
op. cit., p. 253)
în capela privată numită Anastasia. La exilul săi în 381, festivalul
a dispărut.
Totuşi, conform cu John de Nikiu, Honorius, când el
era prezent la o vizită, a aranjat împreună cu Arcadius pentru
observarea festivalului la data romană. Kellner pune vizita în 395;
Baumstark (Oriens
Chr., 1902, 441-446),
între 389 şi 402. Ultimul se bazează pe o scrisoare a lui Iacov din
Edessa, citată de George din
Beeltân,
afirmând că Crăciunul a fost adus la Constantinopole de Arcadius şi
Chrysostom din Italia, unde, „conform istoriilor”, aceasta a fost
ţinută din vremurile apostolice. Episcopatul lui Chrysostom a durat
din 398 până în 402; sărbătoarea trebuie să fi fost dar introdusă
între aceste date de Chrysostom episcop, ca la Antiohia de
Chrysostom preot. Dar
Lübeck (Hist. Jahrbuch., XXVIII, I, 1907, pp.
109-118)
dovedeşte evidenţa lui Baumstark drept invalidă. Mult
mai important, dar din greu mai bine acreditat este disputa lui
Erbes (Zeitschrift
f. Kirchengesch., XXVI, 1905, 20-31)
că sărbătoarea a fost adusă de Constantin devreme în 330-35.
Roma.
La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalian (P.
L., XIII, 675; it can be seen as a whole in J. Strzygowski,
Kalenderbilder des Chron. von Jahre 354, Berlin, 1888),
compilat în 354, care conţine trei intrări importante. În calendarul
civil, la 25 decembrie se găseşte „VIII
kal. ian. natus Christus in Betleem Iudeć”.
Pe „VIII
kal. mart”
(22 februarie) este dea asemenea menţionat Înscăunarea Sf. Petru.
Intrarea semnificativă este „Chr.
Cćsare et Paulo sat. XIII. hoc. cons. Dns. ihs. XPC natus est VIII
Kal. ian. d. ven. luna XV”,
adică în timpul consulului (Augustus) Cezar şi Paulus Domnul Nostru
Isus Hristos s-a născut în a opta dinaintea calendelor din ianuarie
(25 decembrie), o vineri, a paisprezecea zi a lunii. Detaliile
lovesc cu tradiţia şi posibilitatea. Pactul, aici XIII, este în mod
normal XI; anul este A.U.C. 754, o dată sugerată pentru prima dată
la două secole mai târziu; în nici un an dintre 751 şi 754 nu putea
ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune
naşterea lui Hristos miercurea. În plus data oferită pentru moartea
lui Hristos (duobus
Geminis coss.,
i.e. A.D. 29)
îl face ca El să fie doar de 28 de ani, şi un sfert de ani de viaţă.
Aparte de aceasta, aceste intrări într-o listă a consulului sunt
interpolări manifestate. Oare nu sunt cele două intrări în „Depositio
Martyrum”
prin urmare? Dacă era ziua naşterii lui Hristos în trup doar găsită
acolo, aceasta putea să stea ca începutul anului de natales a
martirilor spirituali; dar 22 februarie este acolo ieşit din loc.
aici, ca şi în consularul fasti, festivalurile populare au
fost mai târziu introduse de dragul convenienţei. Doar calendarul
civil nu a fost adăugat, acesta era nefolositor după abandonarea
festivalurilor păgâne. Deci, chiar dacă „Depositio Martyrum”
datează, pe cât e de posibil, din 336, nu este clar că calendarul
conţine evidenţa mai timpurie decât însăşi Filocalus, adică 354,
decât dacă sărbătoarea pre-existentă populară trebuie să fie
atribuită drept posibilă în această recunoaştere oficială. Dacă era
manuscrisul Chalki din Hipolit autentic, evidenţa sărbătorii din
decembrie ar fi existat din c. 205. Pasajul relevant [care există în
acest manuscris fără de paranteze şi care este întotdeauna citat
înainte de George Syncellus (c. 1000)] spune:
He gar prote parousia tou kyriou hemon he ensarkos
[en he gegennetai] en Bethleem, egeneto [pro okto kalandon
ianouarion hemera tetradi] Basileuontos Augoustou [tessarakoston kai
deuteron etos, apo de Adam] pentakischiliosto kai pentakosiosto etei
epathen de triakosto trito [pro okto kalandon aprilion, hemera
paraskeun, oktokaidekato etei Tiberiou Kaisaros, hypateuontos
Hrouphou kai Hroubellionos.
-- (Comm. In Dan., iv, 23; Brotke; 19)
„Căci prima venirea a Domnului Nostru în trup [în
care el a fost născut], în Betleem, a avut loc [25 decembrie, a
patra zi] în domnia lui Augustus [al patruzeci şi doilea an, şi] în
anul 5500 [de la Adam]. Şi El a suferit în cel de-al treizeci şi
treilea an al Său [25 martie, parasceva, în anul al optsprezecelea
al lui Tiberius Cezar, în timpul consulului Rufus şi Rubellio].”
Interpolarea este sigură, şi admisă de Funk,
Bonwetscht, etc. Numele consulilor [care ar trebui să fie Fufius şi
Rubellius] sunt greşite; Hristos trăieşte 33 de ani; în autenticul
Hippolytus, 31; data minuţioasă este irelevantă în această discuţie
cu milenariştii Severieni; este incredibil că Hippolytus să fi
cunoscute aceste detalii când contemporanii săi (Clement, Tertulian,
etc.) sunt, când tratează subiectul, ignoranţi sau tăcuţi; sau ar
trebui, după ce le-a publicat, să fi rămas necitate (Kellner, op.
cit. p. 104, are o scuză pe această pagină).
Sf. Ambrozie (de
virg., iii, 1 in P. L., XVI, 219)
păstrează predica lui Papa Liberius I la Sf. Petru, când, de
Natalis Christi, sora lui Ambrozie, Marcelina, a luat voalul.
Papa a domnit din mai 352 până în 366 cu excepţia anilor săi de
exil, 355-357. Dacă Marcelina a devenit o călugăriţă numai după
vârsta canonică de 25, şi dacă Ambrozie s-a născut doar în 340,
probabil că evenimentul a avut loc după 357. Deşi predica e plină de
referinţe adecvate Bobotezei (nunta din Cana, înmulţirea pâinilor,
etc.), acestea se datorează (Kellner, op. cit., p. 109) secvenţei de
gândire şi nu fixează predica pe 6 ianuarie, o sărbătoarea cunoscută
în Roma până mult mai târziu. Usener, într-adevăr, argumentează (p.
272) că Liberius a predicat-o în acea zi în 353, instituind
sărbătoarea Naşterii în decembrie al aceluiaşi an; dar Filocalus
justifică presupunerea noastră că dacă aceasta a precedat
pontificatul său cu ceva timp, deşi alungarea lui Duchesne a
acesteia spre 243 (Bull. crit., 1890, 3, pp. 41 sqq.) nu poate spune
prea multe. În Apus Conciliul de la Saragosa (380) încă mai ignoră
25 decembrie (see
can. xxi, 2),
Papa Siricius, scriind în 385 (P.
L., XII, 1134)
lui Himerius în Spania, distinge sărbătorile Naşterii şi ale
Apariţiei; dar dacă se referă la folosirea romană sau spaniolă nu
este clar. Ammianus Marcellinus (XXI, ii) şi Zonaras (Ann., XIII,
11) datează o vizită a lui Iulian Apostatul la o biserica la Vienne
din Gaul de Bobotează şi respectiv Naşterea. Dacă nu erau două
vizite, Vienne în 361 d. Hr. combinate cu sărbătorile, deşi în ce zi
este încă îndoielnic. Prin vremea lui Jerome şi Augustin,
sărbătoarea din decembrie este stabilită, deşi ultimul (Epp.,
II, liv, 12, in P.L., XXXIII, 200)
o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al
4lea fiecare calendar Apusean atribuie aceasta zilei de 25
decembrie. La Roma, deci, Naşterea era sărbătorită pe 25 decembrie
înainte de 354; în Răsărit, la Constantinopole, nu înainte de 379,
decât cu Erbes, şi împotriva lui Grigore, noi o recunoaştem acolo
din 330. De aici, aproape în mod universal s-a concluzionat faptul
că noua dată la care s-a ajuns în Răsărit din Roma prin Bosfor în
timpul marii treziri anti-Ariane, şi prin intermediul campaniilor
ortodoxe. De Santi (L'Orig. delle Fest. Nat., in Civiltć Cattolica,
1907), urmându-l pe Erbes, argumentează că Roma a preluat Boboteaza
Răsăriteană, acum cu o coloratură a Naşterii, şi, cu un număr
crescut de Biserici Răsăritene, au puso pe 25 decembrie; mai târziu,
atât Răsăritul cât şi Apusul şi-au divizat sărbătorile lor, lăsând
Boboteaza pe 7 ianuarie, şi Naşterea pe 25 decembrie, respectiv, şi
prin a pune Crăciunul pe 25 decembrie şi Boboteaza pe 6 ianuarie.
Ipoteza mai timpurie încă mai pare preferabilă.
Originea datei
Evangheliile.
Referitor la data naşterii lui Hristos Evangheliile nu oferă nici un
ajutor; pe datele lor se bazează argumentele contradictorii.
Recensământul ar fi fost imposibil iarna; o întreagă populaţie nu
putea fi pusă atunci în mişcare. Din nou, iarna trebuie să fi fost
aceasta; atunci doar munca la câmp fusese suspendată. Dar Roma nu
era aşa de politicoasă. Autorităţile difereau mai mult în privinţa
faptului dacă păstorii puteau sau voiau să-şi ţină turmele expuse în
timpul nopţilor din sezonul ploios.
Serviciul de la templu al lui Zaharia.
Argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt
neserioase, deşi calculele antichităţii (vezi mai sus) au fost
reînviate într-o formă şi mai complicată, de exemplu, de către
Friedlieb (Leben
J. Christi des Erlösers, Münster, 1887, p. 312).
Cele 24 de clase de preoţi evrei, se spune, slujeau în fiecare
săptămână la Templu; Zaharia era în clasa a opta, Abia. Templul
fusese distrus 9 ab, anul 70 d. Hr.; tradiţia rabinică de mai târziu
spune că clasa 1, Jojarib, slujea atunci. Din aceste date de
neîncredere, asumând că Hristos s-a născut A.U.C. 749, şi că
niciodată în 70 de ani turbulenţi succesiunea de săptămâni nu a
eşuat, este calculat că clasa a opta slujea 2-9 octombrie, A.U.C.
748, când conceperea lui Hristos cade în martie, şi naşterea
presupusă în decembrie. Kellner (op.
cit., pp. 106, 107)
arată cât de disperată este calcularea săptămânii lui Zaharia din
oricare punct dinainte sau după ea.
Analogia festivalurilor Vechiului Testament.
Se pare posibil, o analogie a relaţiei Paştelui Evreiesc şi a
Cinzecimea la Paşte şi la Săptămâna Rusaliilor, pentru a conecta
Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, aşa cum a făcut, de exemplu,
Lightfoot (Horć Hebr, et Talm., II, 32), argumentând din profeţia
Vechiului Testament, de exemplu, Zaharia 14:16 şu; combinând, de
asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu profeţia lui Daniel
de trei ani şi jumătate de slujire (9:27), el pune naşterea în
Tisri, adică în septembrie. Pe atât de nedorit este şi de a conecta
25 decembrie cu sărbătoarea Răsăriteană (decembrie) a Dedicării (Jos.
Ant. Jud., XII, vii, 6).
Natalis Invicti.
Bine-ştiuta sărbătoare solară, totuşi, de Natalis Invicti,
sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra
responsabilităţii pentru data noastră din decembrie. Pentru istora
cultului solar, poziţia sa în Imperiul Roman, şi sincretismul cu
Mitharism, vezi
Cumont's epoch-making "Textes et Monuments" etc., I,
ii, 4, 6, p. 355. Mommsen (Corpus Inscriptionum Latinarum, 12,
p. 338),
a colectat evidenţa pentru sărbătoare, care şi-a atins culmea de
popularitate sub Aurelian în 274.
Filippo del Torre
în 1700 a văzut pentru prima dată importanţa sa;
aceasta este marcată, se spune, fără adăugirea Calendarului
Filocalus. Ar fi imposibil aici chiar să trasăm istoria
simbolismului solar şi a limbajului aşa cum este aplicat faţă de
Dumnezeu, Mesia, şi Hristos în lucrările canonice evreieşti şi
creştine, patristice sau devoţionale. Oficiile imnurilor şi ale
Crăciunului abundă în instanţe; textele sunt bine aranjate de Cumont
(op.
cit., addit. Note C, p. 355).
Apropierile
cele mai timpurii ale naşterilor lui Hristos şi soarele este în
Cypr., "De pasch. Comp.", xix, "O quam prćclare
providentia ut illo die quo natus est Sol . . . nasceretur
Christus."
– „O, ce minunat a acţionat Providenţa ca în acea zi în care s-a
născut Soarele. . . Hristos să se nască”. În secolul al 4lea,
Chrysostom, "del Solst. Et Ćquin." (II, p. 118, ed.
1588),
spune:
"Sed et dominus noster nascitur mense decembris . . .
VIII Kal. Ian. . . . Sed et Invicti Natalem appelant. Quis utique
tam invictus nisi dominus noster? . . . Vel quod dicant Solis esse
natalem, ipse est Sol iustitić."
- „Dar Domnul nostru, de asemenea, este născut în luna lui decembrie
. . . a opta dinaintea calendelor din ianuarie [25 decembrie] . . .,
Dar ei o numesc ‚Naşterea Necuceritului’. Care într-adevăr este aşa
de necucerit ca Domnul Nostru . . .? Sau, dacă spun ei că e data de
naştere a Soarelui, El este Soarele Dreptăţii.” Deja Tertulian
(Apol., 16; cf. Ad. Nat., I, 13; Orig. c. Cels.,
VIII, 67, etc)
a afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor;
Augustin
(Tract xxxiv, in Joan. In P. L., XXXV, 1652)
denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol.
Papa Leo I
(Serm. xxxvii in nat. dom., VII, 4; xxii, II, 6 in P.
L., LIV, 218 and 198)
combate în mod amar supravieţuirile solare –
creştinii, aflaţi pe treptele bisericii Apostolilor, se întorc să
adore soarele ce răsare. Închinarea la soare are trăsături lăsate
prin testament pentru închinarea populară modernă din Armenia, unde
creştinii s-au conformat temporar şi extern cultului soarelui
material
(Cumont, op. cit., p. 356).
Ar trebui văzută aici şi o premeditată şi legitimă
„botezare” a sărbătorii păgâne nu mai mult decât transferarea datei
ce trebuie presupuse. „Naşterea pe munte” a lui Mithra şi a lui
Hristos în „grotă” nu au nimic în comun: adoratorii păstori ai lui
Mithra (Cumont, op. cit., I, ii, 4, p. 304 sqq.) sunt mai degrabă
împrumutaţi din surse creştine decât vice versa.
Alte teorii de origine păgână.
Originea Crăciunului nu ar trebui să se caute în Saturnalia (1-23
decembrie) şi nici în naşterea sfântă din timpul nopţii la Eleusis
(see J.E. Harrison, Prolegom., p. 549) cu probabila sa legătură prin
Frigia cu eretici Naaseni, sau chiar cu ceremonia alexandriniană
citată mai sus; şi nici în riturile analoge faţă de cultul de la
mijlocul iernii al lui Delfi al legănatului Dionysus, cu revocarea
din mare spre o nouă naştere (Harrison, op. cit., 402 sqq.).
Teoria astronomică.
Duchesne (Les
origines du culte chrétien, Paris, 1902, 262 sqq.)
avansează teoria „astronomică” că, dat fiind 25 martie ca zi de
moarte a lui Hristos [din punct de vedere istoric imposibil, dar o
tradiţie veche pe cât Tertulian (Adv.
Jud., 8)],
instinctul popular, cerând un număr exact de ani în viaţa divină, ar
pune conceperea lui în aceiaşi dată, naşterea Sa 25 decembrie.
Această teorie este cel mai bine susţinută de faptul că anumiţi
Montanişti
(Sozomen, Hist. Eccl., VII, 18)
au ţinut Paştele pe 6 aprilie; atât 25 decembrie şi 6 ianuarie sunt
astfel explicate în mod simultan. Socoteala, în plus, este în
întregime în păstrarea argumentelor bazate pe număr şi astronomie şi
„convenienţă”, pe atunci aşa de populare. Din nefericire, nu există
nici o evidenţă contemporană pentru celebrarea în secolul al 4lea a
concepţiei lui Hristos pe 25 martie.
Concluzie.
Scriitorul prezent este înclinat să gândească că, dacă ar fi
originea festivalului din Răsărit sau Apus, şi deşi abundenţa
festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în
mod indefinit alegerea datei din decembrie, acelaşi instinct care a
pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte
de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi
sărbătoarea creştină.
Liturghia şi obiceiul
Calendarul.
Fixarea acestei date i-a fixat şi pe cele ale Circumciderii şi ale
Prezentării; despre Aşteptare şi, probabil, Anunţare B.V.M.; şi de
Naştere şi Concepere a Botezului
(cf. Thurston in Amer. Eccl. Rev., December, 1898).
Până în secolul 10 Crăciunul era socotit, în domeniul papal, ca
începutul anului eclesiastic, aşa cum încă mai este în Bule;
Boniface VIII (1294-1303) a restaurat temporar această folosire, la
care germanii ţin cel mai mult.
Populara facere-fericită.
Codexul
Theod., II, 8, 27 (cf. XV, 5,5)
interzice, în 425, jocurile de circ pe 25 decembrie; deşi până la
Codexul
Just., III, 12, 6 (529)
se impune încetarea muncii. Al Doilea Conciliu de la
Tours (can.
xi, xvii)
proclamă în 566 sau 567, sanctitatea celor „doisprezece zile” de la
Crăciun la Bobotează, şi datoria de postul Apariţiei; acela al lui
Agde (506), în canoanele 63-64, ordonează o comuniune universală, şi
ce a lui Braga (563) interzice postul de Crăciun. Popularele
face-fericit, totuşi, au crescut aşa de mult încât „Legea Regelui
Cnut”, fabricată c. 1110, a ordonat o abţinere de la Crăciun la
Bobotează.
Cele trei Mase.
Sacramentariile Galeziene şi cele Gregoriene oferă trei Mase în
acest festival, şi acestea, cu o martirologie specială şi sublimă,
şi dispensare, dacă este necesar, de la abstinenţă, încă ne mai
marchează folosirea noastră. Deşi Roma oferă trei Mase la Naştere
doar, Ildefonsus, un episcop spaniol, în 845, face aluzie la o
triplă masă la Naştere, Paşte, Rusalii şi Transfigurare
(P.L., CVI, 888).
Aceste Mase, la miezul nopţii, apus, şi în moarte, erau în
mod mistic conectate cu dispensaţiile autohtone iudaice şi creştine,
sau (as
by St. Thomas,
Summa Theologica III:83:2)
de tripla „naştere” a lui Hristos: în Eternitate, în Timp şi în
Suflet. Culorile liturgice variau: negru, alb, roşu, sau (de exemplu
la Narbonne) roşu, alb, violet erau folosite
(Durand, Rat. Div. Off., VI, 13).
Gloria se cânta numai la prima Masă a zilei.
Originea istorică a acestei triple Mase este probabil
după cum urmează
(cf. Thurston, in Amer. Eccl. Rev., January, 1899;
Grisar, Anal. Rom., I, 595; Geschichte Roms . . . im Mittelalter I,
607, 397; Civ. Catt., 21 September, 1895, etc.):
Prima Masă, sărbătorită la
Oratorium Prćsepis
in St. Mary Major
– o biserică probabil imediat asimilată de biserica
din Betleem – şi a treia, la St. Petru, reproduce în Roma dublul
Oficiu de Crăciun menţionat de Etheria (vezi mai sus) la Betleem şi
Ierusalim. A doua Masă era celebrată de papă în „capelă regală” a
oficialilor Curţii Bizantine din Palestina, adică biserica St.
Anastasia, original numită, ca biserica de la Constantinopole,
Anastasis, şi clădită ca ea pentru a reproduce biserica Anastasis
din Ierusalim – şi ca ea, în final, în abandonarea numelui
„Anastasis” pentru cel al martirului St. Anastasia. A doua Masă ar
fi prin urmare un compliment papal pentru biserica imperială la
festivalul ei patronal. Cele trei staţii sunt astfel socotite, căci
prin 1143 (cf.
Ord. Romani in P. L., LXXVIII, 1032)
papa a abandonat distanta Sf. Petru şi a rostit a treia Masă de la
marele altar de la St. Mary Major. La această a treia Masă Leo III a
inaugurat, în 800, prin încoronarea de către Charlemagne, Sfântul
Imperiu Roman. Ziua a devenit una favorită pentru ceremoniile de la
curte, şi în ea, de exemplu, William de Normandia a fost încoronat
la Westminster.
Prezentările dramatice.
Istoria dedicării a
Oratorium Prćsepis
în biserica liberiană, a osemintelor de acolo şi a imitărilor lor,
nu aparţin acestei discuţii
[cf.
CRIB;
RELICS.
The data are well set out by Bonaccorsi (Il Natale, Rome, 1903, ch.
iv)],
dar practica de oferirea de expresii dramatice, sau cel puţin
spectaculare a incidentelor Naşterii a dat naştere devreme la mai
multe sau mai puţine mistere liturgice. Ordinarea lui Rouen şi a lui
Reims, de exemplu, punea officium pastorum imediat după Te
Deum şi înaintea Masei
(cf. Ducange, Gloss. med. et inf. Lat., s.v.
Pastores);
Biserica de mai târziu a sarbatorit al doilea mister „profetic” după
Tierce, în care Virgil şi Sibyl s-au unit cu profeţii Vechiului
Testament în a-l onora pe Hristos.
(For Virgil and Nativity play and prophecy see
authorities in Comparetti, "Virgil in Middles Ages", p. 310 sqq.)
„A-l de-iroda pe Irod”, adică de a interpreta exagerat, date din
violenţa lui Irod în aceste piese.
Ieslea scenei naşterii.
Sf. Francis de Assisi în 1223 a originat ieslea de azi prin a
laiciza obiceiul de atunci eclesiastici, de aici extra-liturgic şi
popular. Prezenţa unui bou şi măgar se datorează unei interpretări
greşite a lui Isaia 1:3 şi Habacuc 3:2 (versiunea „Itala”), deşi ele
apar în unica „Naştere” din secolul al 4lea descoperită în
catacombele din Sf. Sebastian în 1877. Măgarul pe care a mers Balaam
în misterul Reims a câştigat sărbătoare titlului
Festum Asinorum (Ducange, op.
cit., s.v. Festum).
Imnurile şi colindele.
Degenerarea acestor piese în parte ocazionau răspândirea noelelor,
pastorali, şi colindelor, la care s-au acordat, uneori, o poziţie
cvasi-liturgică. Prudentius, în secolul 4, este primul (şi singurul
din acel secol) de a produce un imn Naşterii, căci „Vox clara” (imn
pentru Laude în Apariţie) şi „Christe
Redemptor” (Vesperali
şi Utrenii de Crăciun)
nu pot fi atribuite lui Ambrozie. „A solis ortu” este cu
certitudine, totuşi, de Sedulius (secolul 5). Germanul
Weihnachtslieder
datat din secolele 11 şi 12, cele mai timpurii noele din al 11lea,
cele mai timpuri colinde din al 13lea. Faimoasa „Stabat
Mater Speciosa”
este atribuită lui
Jacopone da Todi (1230-1306);
„Adeste Fideles” este, cel mai timpuriu, din secolul 17. Aceste aere
populare esenţiale, şi chiar cuvinte, totuşi, au existat cu mult
înainte ca ele să fie puse în scris.
Felicitările şi prezentările.
Obiceiurile păgâne care se centrau pe calendele din ianuarie
gravitau Crăciunul. Tiele (Yule şi Crăciun, Londra 1899) a colectat
mult exemplare interesante.
Strenć
(eacute; trennes)
din 1 ianuarie roman (bitterly
condemned by
Tertullian,
de Idol., xiv and x, and by Maximus of Turin, Hom. ciii, de Kal.
gentil., in P. L., LVII, 492, etc.)
supravieţuiesc ca daruri de crăciun, felicitări, cutii.
Butucul yule.
Focurile calende erau un scandal chiar şi pentru Roma şi Sf.
Boniface a obţinut de la Papa Zaharia abolirea lor. Dar probabil că
butucul Yule în multele sale forme era în original aprins doar la
vederea sezonului rece. Doar în 1577 acesta a devenit o ceremonie
publică în Anglia; popularitatea sa, totuşi, a crescut imens, în
special în Provence; în Tuscany, Crăciunul este numit simplu
ceppo (bloc, butuc -
Bonaccorsi, op. cit., p. 145, n. 2).
În plus, acesta a devenit conectat cu alte folosinţe; în Anglia, un
locuitor avea dreptul să se hrănească pe cheltuiala stăpânului său
atât ca o roată, adică rotund, de lemn, dată lui, ar arde, stăpânul
îi dădea unui arendaş o grămadă de lemne la naşterea unui copil;
kindsfuss era un dar oferit copiilor la naşterea unei surori sau
a unui frate, şi chiar la ferma de animale aceia a lui Hristos,
fratele universal mic (Tiele, op. cit., p. 95 sqq.).
Verdeţuri.
Gervase de Tilbury
(secolul 13) spune că în Anglia grânele sunt expuse în noaptea de
Crăciun pentru a dobândi fertilitate de la roua care cade ca răspuns
la „Rorate
Cćli”;
tradiţia că pomii şi florile înfloresc noapte este prima dată citat
dintr-un geograf arab din secolul 10, şi extins în Anglia. Într-o
epică franceză din secolul 13, lumânările sunt văzute pe pomii
înfloriţi. În Anglia toiagul lui Iosif din Arimatea a fost cel care
a înflorit la Glastonbury şi în altă parte; când 3 septembrie a
devenit 14 septembrie în 1752, 2000 de oameni au privit să vadă dacă
spinul Quainton (cratagus prćcox) ar înflori în Crăciunul de
Stil Nou; şi pentru că nu a făcut-o, ei au refuzat să ţină
festivalul Noului Stil. Din acest crez practicile calende a
decoraţiilor cu verdeţuri (interzise de Arhiepiscopul
Martin of Braga, c. 575, P. L., LXXIII
– vâscul era lăsat de Druizi) au dezvoltat pomul de
Crăciun, prima dat menţionată în mod definit în 1605 la Strasburg,
şi introdus în Franţa şi Anglia doar în 1840, de Prinţesa
Helena of Mecklenburg
şi
Prince Consort
respectiv.
Vizitatorul misterios.
Doar cu mare atenţie ar trebui ca misteriosului binefăcător din
noaptea de Crăciun –
Knecht Ruprecht, Pelzmärtel
pe un cal de lemn, St. Martin pe un încărcător alb, Sf. Nicolae şi
echivalentul său „reformat” Părintele Crăciun – să fie atribuiţi cu
păşirea unui sfânt în papuci lui Woden, care, împreună cu soţia sa
Berchta, au coborât în nopţile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe
un cal alb pentru a binecuvânta pământul şi pe oameni. Focurile şi
roţile strălucitoare i-au luminat pe dealuri, casele erau
împodobite, procesele suspendate şi festivalurile celebrate (cf.
Bonaccorse, op. cit., p. 151).
Knecht Ruprecht,
la oricare dată (prima dată găsit într-un mister din 1669 şi
condamnat în 1689 ca un diavol) era doar un slujitor al Sfântului
Copil.
Ritualuri necatolice.
Dar fără îndoială că autenticul nuclei creştin a atras
acumulările păgâne. Pentru calende tăcute; extraordinarul şi
obscenul Modranicht; tortul în onoarea „placentei” Mariei,
condamnat (692) la Conciliul Trullan, canonul 79;
Tabulć Fortunć
(hrană şi băutură oferită pentru a se obţine sporire,
şi condamnat în 743)
see Tiele, op. cit., ch. viii, ix
– Datele lui Tiele sunt probabil de o mai mare
valoare decât deducţiile sale –şi
Ducange (op. cit., s. vv. Cervula and Kalendć).
În Anglia, Crăciunul a fost interzis de Actul
Parlamentului în 1644; ziua trebuia să fie un post şi o zi marcată;
magazinele au fost constrânse să fie deschise; plăcintele de prune
şi plăcintele mărunţite erau condamnate drept păgâne. Conservativii
au rezistat; la Canterbury s-a vărsat sânge; dar după Sectanţii
Restaurării au continuat să numească Yuletide „Fooltide” [fluxul
Yule în fluxul proştilor, într-o traducere liberă, n. tr.].
sus