de Marian Ghiţă

Trăim vremuri dificile, şi în acelaşi timp ciudate. Dificile, pentru că este tot mai greu să fii un credincios veritabil şi să-L mărturiseşti în mod potrivit pe Domnul Isus Cristos. Apostolul Pavel, şi nu numai el, a anunţat venirea acestor vremuri cu o deosebită claritate (2 Tim. 3; vezi şi 2 Pet. 2-3; Iuda). Ciudate, pentru că nu se poate spune că nu este promovată credinţa creştină. Dimpotrivă, faţă de vremurile trecute, ea este promovată mult mai larg şi mult mai eficient prin toate mijloacele moderne de comunicare. Desigur, sunt zone în lume în care credinţa creştină este interzisă pe faţă sau este permisă cu mari restricţii, dar în lumea civilizată, cea care de fapt domină întreg mapamondul, creştinismul este, se poate spune, la loc de cinste în gândire şi în viaţă. Cine ar putea spune că România nu este o ţară creştină? „Suntem creştini de două mii de ani” se tot spune la toate nivelele şi prin toate mijloacele mass-media. Şi ne mândrim cu aceasta ca naţiune. Câţi, însă, sunt creştini veritabili, în sensul învăţăturii Noului Testament din întreaga populaţie a României? O minoritate neglijabilă. Sau, cine ar putea spune că Statele Unite ale Americii nu este profund influenţată în gândire şi în practică de învăţătura creştină? Constituţia ei are la bază învăţătura Sfintei Scripturi, Biblia. Principiile de viaţă ale societăţii americane îşi au rădăcinile în învăţătura lui Cristos. Şi poporul american se felicită pentru aceasta. Câţi creştini autentici sunt însă în S.U.A., creştini care trăiesc în duh şi în adevăr învăţătura lui Cristos? Din nou, trebuie să spunem, o minoritate neglijabilă, al cărei glas este din ce în ce mai puţin ascultat şi luat în seamă. Aşa este în toată lumea şi aşa a fost întotdeauna. Acest lucru este evident în cuvintele Domnului Isus Cristos: „...largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Mat. 7:13-14).

În asemenea vremuri trăim noi şi ne depunem mărturia noastră pentru Evanghelia lui Cristos. Ce şanse avem noi să ne impunem într-o asemenea societate, pentru ca oamenii să ia aminte la mărturia noastră? Dar, nu aşa trebuie însă să punem noi problema. Întrebările la care trebuie să răspundem sunt: „Ce şanse avem ca Dumnezeu să-Şi facă pe deplin lucrarea de vestire a Evangheliei, pe care El o are de făcut în aceste vremuri prin noi? Ce şanse sunt ca Evanghelia pe care o vestim să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce cred în Cristosul pe care Îl vestim?” Domnul Isus ne-a promis că va fi cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” dacă împlinim cu credincioşie ceea ce El ne-a poruncit (Mat. 28:18-20; vezi şi Fap. 1:8). De asemenea, Evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16). Domnul Îşi face cu siguranţă lucrarea Lui şi nimeni nu Îl poate opri. Rămâne ca noi să-I fim credincioşi până la capăt în misiunea pe care El ne-a încredinţat-o.

Într-un asemenea cadru noi trebuie să privim vremea în care trăim şi succesul (respectiv insuccesul) mărturiei noastre creştine în lumea aceasta. Şi în acest cadru, revista de Apologetică trebuie să-şi desfăşoare lucrarea ei. Pentru aceasta, vă îndrept cu reverenţă atenţia spre două adevăruri biblice de o covârşitoare importanţă pentru lucrarea specifică pe care o avem de făcut şi pentru succesul în această lucrare în aceste vremuri. Aceste adevăruri sunt importante pentru mine, în primul rând, cât şi pentru orice om al lui Dumnezeu.

 

1.      Cunoaşterea lui Dumnezeu este adevărata garanţie a succesului în lucrarea Lui (Daniel 11:32)

Este important de observat contextul lui Daniel 11:32. Daniel face o profeţie cu privire la viitor. Peste poporul iudeu urma să vină vremuri foarte dificile. Deşi o rămăşiţă din poporul Israel s-a întors din robia babiloniană după decretul dat de împăratul medo-persan Cirus cel Mare în anul 538 î. Cr., deşi viaţa religioasă şi socială au fost restaurate în vechea Palestină, au apărut alte provocări pentru iudaism şi multe alte probleme pentru poporul sfânt. Imperiul grecesc, care a urmat imperiului medo-persan, a controlat zona Orientului Mijlociu în special prin dinastiile seleucizilor (în Siria, în nord) şi dinastia ptolemeilor (în Egipt, în sud). Aceste două dinastii au fost într-un conflict permanent timp de aproape 200 de ani, iar Iuda a suportat consecinţele dominaţiei, mai întâi a ptolemeilor şi apoi a seleucizilor, cât şi a conflictului dintre cele două zone de influenţă (vezi Daniel 11:1-35). Vremurile au fost foarte dificile şi foarte confuze pentru poporul lui Dumnezeu. Decăderea spirituală a fost şi ea din ce în ce mai mare, culminând cu compromisul conducerii iudaice făcut cu stăpânirea seleucizilor din perioada 198-168 î. Cr., prin care statul iudeu a adoptat cultura greacă şi chiar religia păgână greacă. S-a ajuns până acolo încât, sub regele seleucid Antioh al IV-lea, în anul 168 î. Cr. (Daniel profeţeşte despre el în cap. 11:16-35), Templul de la Ierusalim a fost jefuit de comorile sale şi a fost transformat în templu pentru Zeus Olimpianul.[1] Situaţia a devenit explozivă. În acest context s-a declanşat revolta unui preot bătrân, numit Matatia, şi mişcarea de eliberare naţională declanşată de fiii lui, porecliţi „Macabeii”. În final, această mişcare a condus la eliberarea ţării de asupritorii sirieni, şi restaurarea Templului de la Ierusalim şi a religiei iudaice. Victoria Macabeilor a pus capăt influenţei Seleucizilor în Palestina şi a dat autonomie statului evreu până la venirea romanilor.[2] Aluzia lui Daniel la asemenea oameni de curaj este evidentă în 11:32-33. Se pare că de la v. 36 până la v. 45 Daniel se referă la viitorul îndepărtat, la finalul istoriei, la epoca anticristică. Antioh al IV-lea a fost un prototip al venirii lui Anticrist (vezi şi aluzia Domnului Isus cu privire la „urâciunea pustiirii” – Mat. 24:15). În acest context, Daniel vorbeşte despre „aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor” şi care, din această pricină, „vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi” (Da. 11:32).

Sunt două aspecte care se desprind din cuvintele lui Daniel şi la care merită să luăm aminte:

(1)              Daniel face, prin Duhul Sfânt, o afirmaţie: „...aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi”. Înţelegem de aici că secretul pentru tărie spirituală şi pentru realizarea de fapte mari şi memorabile, este cunoaşterea de Dumnezeu (este vorba aici de o cunoaştere personală şi intimă a lui Dumnezeu – vezi şi Ioan 17:3). Avem aici, deci, o invitaţie de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. O adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă doar prin Fiul Lui, Isus Cristos (Ioan 1:1-18). Mai mult, o cunoaştere adevărată a Domnului nostru este posibilă doar prin ucenicie. A-L urma pe Domnul Isus Cristos cu credincioşie şi cu lepădare de sine (Mat. 4:19; 16:24-27) ne va conduce la o cunoaştere reală, vie şi personală a lui Dumnezeu. Astfel vom fi calificaţi pentru lucrarea lui Dumnezeu în această lume (Mat. 28:18-20). A-L cunoaşte pe Domnul Isus înseamnă, mai întâi, a şti bine cine este El. Doar ucenicii, cei care L-au urmat cu credincioşie, în mod perseverent, au putut cunoaşte că El este Cristosul, Fiul Lui Dumnezeu (Mat. 16:13-19). Ceilalţi oameni, care au avut, mulţi dintre ei, experienţe cu Domnul, dar care L-au urmat doar pentru a beneficia de pe urma minunilor Sale (vezi Ioan 6:24-27), au ajuns, mai devreme sau mai târziu, să nu-L poată înţelege pe Cristos şi nici lucrarea Lui; de aceea L-au şi părăsit mulţi (Ioan 6:60-66). Nu este însă suficient să cunoaştem cine este El. Ucenicii au fost chemaţi în continuare să-L urmeze pe calea crucii până la capăt pentru a avea o înţelegere corectă şi completă a persoanei şi lucrării Sale de mântuire (vezi şocul pe care Petru l-a avut, atunci când Domnul le-a vorbit ucenicilor de moartea şi învierea Lui şi de necesitatea de a-L urma până la Ierusalim – Mat. 16:21-27). Abia după parcurgerea acestui drum, ca şi urmaşi fideli ai Lui, ucenicii au fost pregătiţi pentru marea misiune. Doar aşa ei au putut avea o cunoaştere a Domnului care să le permită să fie martori ai Lui (vezi Fap. 1:21-22). Este nevoie în aceste vremuri de oameni care să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Dacă vrem să facem faţă unei lumi întunecate în ceea ce priveşte viaţa cu Dumnezeu şi dacă vrem să avem biruinţe în confruntarea cu cel rău, nu avem altă soluţie decât să căutăm să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru în termenii în care El stabileşte cum să ni se descopere. Nu este suficient să avem doar o bună cunoaştere teologică (ea este foarte necesară), ci este nevoie de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod real, corect şi complet, conform revelaţiei pe care El ne-a dat-o în Cristos.

(2)              Putem spune, desigur în mod indirect, că afirmaţia lui Daniel din 11:32 joacă şi rolul unei profeţii. În vremuri întunecate, ca cele trăite de poporul lui Dumnezeu, în perioada de apostazie (putem spune) din vremea lui Antioh al IV-lea, Dumnezeu ridică oameni speciali, care Îl cunosc pe El, şi prin care va lucra într-un mod special. La vremea aceea s-au ridicat un bătrân preot, Matatia, împreună cu familia lui, care au ridicat întregul popor la luptă pentru restaurarea Templului şi a religiei iudaice în mijlocul unei naţiuni paralizate. Dumnezeu a făcut ceva incredibil printr-o mână de oameni. Mai întâi, aceştia au ţinut în şah armata siriană, apoi poporul iudeu în întregime a fost motivat să ţină piept lui Antioh al IV-lea (numit şi „Epiphanes” – s-a autointitulat „fiu de Dumnezeu”); Dumnezeu le-a dat harul să vadă cum Antioh moarte (a murit se pare de inimă rea, văzând cum armata lui a fost înfrântă de iudei), le-a dat harul să curăţească şi să restaureze închinarea în Templu, şi în final să vadă ţara eliberată de cotropitori. Dumnezeu are pregătiţi oameni speciali pentru vremuri dificile, oameni care vor face lucrări speciale pentru binecuvântarea poporului Său şi pentru gloria Lui. Aceasta înseamnă că Dumnezeu are la dispoziţie mijloacele pentru a pregăti pe oamenii Lui pentru asemenea vremuri şi pentru lucrările pe care El le are în vedere. În acelaşi timp, El va oferi şi biruinţele de care aceşti oameni au nevoie pentru ca Dumnezeu să-Şi spună în final cuvântul prin ei.  

Eşti tu un om care să te pui la dispoziţia Lui pentru lucrarea Sa în vremuri întunecate? Eşti tu gata să plăteşti preţul pe care Domnul ţi-l cere ca să fii un astfel de om? Suntem noi cu adevărat uneltele Domnului pentru edificarea şi echiparea altora în vederea lucrării lui Dumnezeu? Stai înaintea Domnului, în duh de rugăciune şi meditează foarte serios la toate aceste lucruri! Fii gata de a răspunde chemării Sale, pentru a-L sluji în puterea Duhului Sfânt, în puterea harului Său!                 

 

2.      Lupta pentru credinţa dată de Dumnezeu sfinţilor Lui reprezintă imperativul acestor vremuri (Iuda 3-4)

Iuda, fratele lui Iacov şi rob al lui Isus Cristos (v. 1), a dorit să scrie sfinţilor lui Dumnezeu despre mântuirea pe care o avem de la El prin Cristos (v. 3). Nu ştim ce a dorit el să scrie. Probabil, a vrut să împărtăşească credincioşilor ceea ce el personal, ca rob al lui Cristos, a descoperit prin Duhul Sfânt de la Cristos cu privire la această mântuire. Era un lucru potrivit să facă aşa ceva, şi este un lucru foarte potrivit să facem şi noi la fel. Noi suntem chemaţi să fim martorii lui Cristos şi să împărtăşim credincioşilor despre Cristos, aşa cum şi apostolul Ioan a declarat: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii ...ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. (1 Ioan 1:1-4). Iuda, a fost, desigur, animat de acelaşi duh ca şi apostolul Ioan când a simţit nevoia să scrie cuvintele de mai sus.

Dar, Duhul Sfânt a avut pentru Iuda un cu totul alt îndemn. El s-a văzut silit să scrie credincioşilor pentru a-i îndemna să lupte „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3). Înţelegem de aici două lucruri:

(1)              O dată cu epistola lui Iuda a apărut un moment special în istoria revelaţiei Cuvântului lui Dumnezeu (vezi mai jos):

-          etapa I – Revelaţia Cuvântului întrupat (Ioan 1:14);

-          etapa a II-a – Revelaţia lucrării Duhului Sfânt prin răspândirea Cuvântului Evangheliei (Fapte);

-          etapa a III-a – Revelaţia tainei lui Dumnezeu, a întregului plan al Lui; revelaţia Cuvântului vieţii prin apostolii lui Cristos (Efes. 3:2-11; Fap. 20:27; 1 Ioan 1:1-4 );

-          etapa a IV-a – Revelaţia lucrării anticristice (2 Pet. 2; 1 Ioan 2:18-23; Iuda 3-4; Apoc. 12-13);

-          etapa a V-a – Revelaţia lui Cristos în glorie şi nimicirea lucrării anticristice (Mat. 24:30-31; 2 Tes. 2:8; Iuda 14-15; Apoc. 19-22).

Desigur, nu trebuie să privim o asemenea succesiune de etape ca ceva foarte rigid; unele aspecte se suprapun, dar este nevoie să înţelegem cum Dumnezeu a ordonat vremurile (Evr. 1:1-2). În acest context, înţelegem că Iuda s-a văzut nevoit să acţioneze ca unul care s-a trezit în etapa a IV-a (revelaţia lucrării anticristice). Momentul lui Iuda a fost momentul în care el a simţit prin Duhul Sfânt că s-a spus în esenţă tot ce a trebuit spus cu privire la mântuirea lui Dumnezeu. Pavel a desfăşurat în mod complet întregul plan al lui Dumnezeu în epistolele sale; Ioan evanghelistul a spus tot ce a văzut cu privire la Cuvântul vieţii (vezi şi Apoc. 1:2). Iuda, în schimb a înţeles că nu mai era vremea să spună altceva despre mântuirea prin Cristos; Dumnezeu a făcut ca să nu mai fie necesar. Iuda, prin Duhul Sfânt, a descoperit altceva. Dacă Petru a anunţat că: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică” (2 Pet. 2:1; vezi cap. 2-3); iată că Iuda deja se simte obligat să spună că: „s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos” (v. 4). Dacă Petru anunţă: vor veni învăţători mincinoşi, iată că Iuda se simte dator să anunţe: au venit deja oameni neevlavioşi. Iuda a înţeles foarte bine momentul istoric pe care l-a trăit şi a acţionat în consecinţă. Nu mai era vremea să spună ceea ce deja se spusese (lucrurile cu privire la mântuire s-au spus şi biserica le cunoştea); era acum vremea să confrunte prin Cuvântul lui Dumnezeu pe cei care atacau, călăuziţi de cel rău, adevărul Evangheliei. Era acum vremea ca Biserica să fie avertizată de aceste atacuri şi să li se spună credincioşilor cum să trăiască în vremuri ca acestea. Iuda (ca şi Ioan şi Petru) este omul potrivit pentru această vreme specială a atacurilor anticristice. Vremea lui Pavel s-a dus; este acum o altă vreme.

(2)              Prin cuvintele lui Iuda noi suntem avertizaţi să facem faţă, prin Duhul lui Dumnezeu, vremii în care noi trăim şi să facem lucrarea lui Dumnezeu care este potrivită acestei vremi. Întotdeauna, de la încheierea canonului Noului Testament, vremea a fost potrivită vestirii Evangheliei lui Cristos, desăvârşirii sfinţilor în tot adevărul lui Cristos, şi îndemnării sfinţilor să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. În viaţa Bisericii noi trebuie să acordăm atenţie egală tuturor acestor aspecte ale lucrării lui Dumnezeu. Dar, trebuie să înţelegem bine şi momentul istoric pe care îl trăim; trebuie să avem în atenţie şi tendinţele care sunt dominante la un anumit moment al vieţii noastre şi al vieţii bisericii. Noi descoperim câteva lecţii pe care cuvintele lui Iuda ni le oferă şi la care trebuie să fim atenţi.

-                     Noi trebuie să fim sensibili la ceea ce ne sileşte Duhul Sfânt să facem, aşa cum Iuda s-a lăsat silit la acel moment (v. 3). În lucrarea lui Dumnezeu, noi nu trebuie să lucrăm ce ne place nouă, ci ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea noi trebuie să avem inima deschisă pentru ceea ce Duhul Domnului vrea să ne încredinţeze în fiecare moment al slujirii noastre.

-                     Misiunea lui Iuda a fost aceea de a-i îndemna pe credincioşi să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (v. 3). Aici, „credinţa” reprezintă întreaga învăţătură a Evangheliei lui Cristos, deci ceea ce noi ar trebui să credem. O altă expresie a Noului Testament pentru această „credinţă” este cea folosită de Pavel: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13). În Sfânta Scriptură avem întreaga învăţătură a Cuvântului lui Dumnezeu, la care nu mai trebuie adăugat nimic, şi nici să mai scoatem ceva (Apoc. 22:18-19). Iuda, prin îndemnul lui, ne arată foarte clar că atunci când avem tot adevărul lui Dumnezeu la dispoziţie nu ar trebui să facem altceva decât să împlinim cu credincioşie în viaţa noastră acest adevăr. Există o tendinţă care se accentuează pe zi ce trece la unii slujitori ai Cuvântului – aceea de a scoate la iveală „noi descoperiri” ale Cuvântului, descoperiri care nu s-au mai făcut până la acel moment; aceasta, din dorinţa de a părea interesanţi în faţa oamenilor. Este nevoie, desigur, de aprofundarea Cuvântului şi, desigur, din zi în zi Duhul Sfânt ne face să descoperim tot mai multe comori ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, una este să primeşti din partea Domnului, în urma unui studiu serios şi aprofundat şi în duh de rugăciune, descoperiri noi din Cuvânt, descoperiri care te ajută să trăieşti mai apropiat de Domnul şi cu totul altceva este să scormoneşti după lucruri senzaţionale în Cuvânt pentru a te arăta foarte interesant în faţa altora. Spurgeon a spus odată studenţilor de la seminarul pe care îl conducea următoarele (parafrazez): „Predicaţi credincioşilor adevărurile fundamentale şi importante ale mântuirii şi ale trăirii cu Dumnezeu, pentru ca oamenii să fie mântuiţi şi edificaţi în viaţa lor cu El. Nu predicaţi subiecte de genul: ‚Cureaua încălţămintei lui Cristos’, folosind expresia lui Ioan Botezătorul atunci când voia să arate că el este mic în comparaţie cu Cristos (Ioan 1:27). De ce ai predica aşa ceva? Vrei astfel să fii senzaţional? Vrei ca astfel tu să ieşi în evidenţă prin ceea ce alţii nu au predicat?” Înţelegem de aici că trebuie să predicăm tot adevărul Scripturii şi în profunzime credincioşilor. Dar trebuie să le predicăm adevărul până în momentul când ei ajung să-l cunoască suficient pentru a-l trăi. După aceea trebuie să-i îndemnăm pe oameni ca ceea ce deja ştiu să aplice la trăirea lor. Pentru Iuda, există un timp al prezentării şi aprofundării Cuvântului lui Dumnezeu şi un timp al îndemnării la păzirea Cuvântului.

-                     Îndemnul de a lupta pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna este un îndemn la a păstra cu întreaga inimă adevărul Evangheliei nealterat şi proaspăt. Avem tot adevărul lui Dumnezeu, nu mai avem nevoie de alte adevăruri. El este suficient pentru mântuire, edificare spirituală şi pentru echipare desăvârşită în vederea devenirii unui om al lui Dumnezeu destoinic pentru lucrarea Lui (2 Tim. 3:14-17). Ce ne mai trebuie? Nimic. Adevărul credinţei este adevărul lui Dumnezeu şi nu este negociabil. Ori îl acceptăm în ascultarea credinţei (Rom. 1:5), ori îl călcăm în picioare cu bună ştiinţă. Lucrurile trebuie să fie foarte clare pentru noi şi pentru cei care ne ascultă. Adevărul credinţei ne este dat de Dumnezeu şi ne este dat pentru totdeauna. El nu se schimbă în funcţie de împrejurări şi de posibilităţi. Duhul lui Dumnezeu ne va ajuta să-l înţelegem şi să-l trăim potrivit voii lui Dumnezeu în orice circumstanţă a vieţii şi în orice vreme.

-                     Iuda îi anunţă pe credincioşi că au apărut un soi de creştini care în realitate sunt „oameni neevlavioşi” (v. 4). Aceştia cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrarea harului Său, dar, în mod deliberat, cu o abilitate drăcească, schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe Cristos ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre (v. 4). Oamenii aceştia nu au nevoie de mai multă învăţătură; ei au nevoie de confruntare directă cu adevărul lui Dumnezeu. Ei de fapt vorbesc de eliberarea prin Cristos (vezi 2 Pet. 2), dar despre o eliberare de orice autoritate, pentru a trăi în plăceri păcătoase şi în voia firii lor. Ei nu au înţeles niciodată (nu au vrut de fapt) că cei mântuiţi sunt eliberaţi de păcat, de sub autoritatea diavolului, a lumii şi a cărnii, şi de sub o viaţă de răzvrătire faţă de Dumnezeu, pentru a trăi sub o altă autoritate, sub autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Lui în împărăţia Sa. În acest fel, omul trăieşte cu adevărat liber şi o viaţă binecuvântată (Gal. 5). Creştinii sunt prin Cristos liberi de a face fără nici o reţinere voia lui Dumnezeu şi de a aduce rod sub cârmuirea Duhului Sfânt pentru gloria lui Dumnezeu. Un asemenea om este cu adevărat fericit (Ps.1).

 

Vremea în care trăim este o vreme în care numai oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu pot rezista cu tărie şi pot face fapte mari şi memorabile în în lume şi în faţa judecăţii eterne. Ceilalţi vor fi spulberaţi sau antrenaţi în vârtejul acestei lumi. Este o vreme a oamenilor care au abilitatea de a discredita pe Domnul Isus Cristos şi harul lui Dumnezeu, pentru că dumnezeul lor, Satana, ştie să se transforme în înger de lumină. De aceea, vremea în care trăim este o vreme a luptei adevăraţilor credincioşi pe viaţă şi pe moarte folosind „sabia Duhului”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, cu abilitatea pe care Duhul Sfânt o dă acestora. Ei pot fi biruitori numai în Numele Domnului, în voia Lui, prin puterea harului Său şi dacă luptă nu pentru alt obiectiv, decît pentru obiectivul stabilit de Dumnezeu – acela al păzirii credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Să ne ajute Dumnezeu să fim asemenea oameni şi să luptăm luptele Dumnezeului nostru.

Educaţia, şcoala lui Dumnezeu

de Cosmin Pascu

Trăim într-un deceniu în care pregătirea educaţională dictează direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm. Tot mai mulţi tineri şi studenţi sunt cuprinşi de teama acesteia. Zilnic suntem bombardaţi de criteriile necesare pentru a devni o persoană extravagantă. În mod constant suntem deprimaţi de faptul că trebuie să creem un sucess în viaţă, altfel vom devnii golani. Presiunea pregătirii educaţioanle, aruncată asupra acestei generaţii, este inemnsă şi astă datorită faptului că persepctiva seculară, al căror principii au ca şi obiectiv suprem succesul financiar, au înlocuit principiile Biblie cu privire la educaţia şi dezvoltarea omului. Pentru a rectifica principiul şi importanţa educaţiei, trebuie să privim spre şcoala lui Dumnezeu, deoarece în această şcoală transformarea omului este temelia de bază a educaţiei biblice. Astfel dar, daca Biserica locală este casa lui Dumnezeu, educaţia (instruirea creştinului) este şcoala prin care Dumnezeu îşi instruieşte copiii Săi.

 

Educaţia în şcoala lui Dumnezeu

 

Bazele biblice ale educaţiei primare, încă de la început, au avut un scop central pentru poporul lui Dumnezeu. Acest scop nu era de a-i încărca pe aceştia cu informaţie, ci dimpotrivă, poporul lui Dumnezeu era educat pentru a fi transformat de informaţia pe care o primeau[1]. Evidenţa acestei metode poate fi gasită în cartea Deuteronom (4:9; 6:7; 11:19) unde Dumnezeu cere poporului Său să sculte şi să  împlinească Cuvăntul lui Dumnezeu. Totodată, responsabilitatea instruirii (pregătirea şi dezvoltarea fiecărei persoane) în şcoala lui Dumnezeu este ţinta acestei educaţii generale.

 

Educatia direcţionată spre Dumnezeu

 

Dumnezeu a permis omului să cunoască şi să dezvolteze înţelepciunea primită, însă această înţelepciune a fost condiţionată (şi încă este). Condiţionarea acestei înţelepciuni a fost implementată pentru a-l ajuta pe om să nu uite de Iniţiatorul acestei înţelepciunii. Fară Dumnezeu omul este lipsit de înţelepciunea divină, al care-i scop este de al ajuta pe om să rămână focalizat asupra Creatorului. Astfel, este necesar să menţionăm că orice fel de educaţie trebuie să fie direcţionată spre Dumnezeu, iar mai apoi spre creaţia Sa (omul de lângă noi). Dacă educaţia (pe care o oferim oamenilor) nu este direcţionată (mai întăi) spre Dumnezeu, omul îşi subordonează dreptul de creator şi manipulator al acestei educaţii, iar Creatorul Suprem va fi exclus din această disciplină.     

 

 

Educaţia direcţionată spre oameni

 

Ignoranţa adevărului că sistemul educaţional este lipsit de o dezvoltare şi o contribuţie faţă de societate trebuie să fie exclucsă din discuţile creştinilor. Educaţia este benefică şi importantă pentru fiecare om, deoarece prin aceasta omul învăţă şi contribuie în societatea în care a fost aşezat. Totuşi, exsistă un pericol atunci când educaţia neglijează responsablitatea şi implicaţiile acesteia faţă de scoietate. Acest pericol este manifestat prin ignorarea oamenilor spre care această informaţie ar trebui să se fie direcţionaţă. Atunci când educaţia devine un idol, controlat sau manipulat de om (sau de o instituţie), omul (sau acea instituţie) se află într-un pericol al individualismului şi al idolatriei educaţionale seculare. Educaţia seculară nu este interesată în tranformarea unei vieţi, ci în descoperirile acesteia. Astfel dar, educaţia creştină are un scop definit, prin care omul are oportunitatea de a cunoaşte, de a se maturiza, de aş dezvolta cunoştinţele, dar mai presus de toate, omul este transformat de principiile şi valorile primite în această şcoală   

 

Educaţia, un dar din partea Creatorului

 

Mai sus am prezentat că scopul educaţiei creştine sau necreştine (seculare), trebuie să rezulte în transformarea persoanelor care accesează informaţia pusă la dispoziţie. O persoană informată, dar care nu este transformată de aceasta, este un individualist şi nepăsător de acest dar, care a fost iniţiat de Dumnezeu pentru creaţia Sa şi direţionat spre societate. Totodata, este important să înţelegem că în şcoala lui Dumnezeu această educaţie trebuie să fie direcţionată de principiile şi valorile biblice stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste principii şi valori trebuiesc preţuite şi împlinite.

 

Necesitatea de a a realiza că educaţia este un dar din partea lui Dumnezeu, trebuie să fie înţeleasă de fiecare creştin. Trebuie să ne aducem aminte că am primit înţelepciunea în dar. Astfel dar, omul trebuie să reflecte acest adevăr în viaţa acestuia la şcoala, la liceu, la facultate şi în viaţă. Viaţa este şcoala omului, însă educaţia este şcoala lui Dumnezeu, deoarece prin aceasta Dumnezeu Îşi clădeşte un popor sfânt.

DESPRE AUTOR:

COSMIN PASCU şi-a absolvit studile în teologie la Colegiul Biblic din Belfast. După terminarea studiilor, şi-a început lucrarea cu tinerii la Biserica Evanghelică All Saints’ din Belfast. Universitatea Queen’s din Belfast este câmpul său de misiune în lucrarea de evanghelizare, ucenicie şi slujire a studenţilor locali şi internaţionali. Dorinţa de a lucra cu tinerii îi dă posibilitatea de a mobiliza, scrie, şi de a împărtăşi Evanghelia lui Cristos.

 

Pasiunea şi darurile sale pentru Biserica lui Cristos, sunt prezentate în sfera studiilor de eclesiologie şi misiune, care au fost apreciate în lucrarea sa de Bisericile din Belfast.

 

Cosmin poate fi contact pe www.bisericata.com

Note de subsol

[1] Cartea Proverbelor ne prezintă această realitate biblică