de Marian Ghiţă
Trăim
vremuri dificile, şi în acelaşi timp ciudate.
Dificile, pentru că este tot mai greu să fii un
credincios veritabil şi să-L mărturiseşti în mod
potrivit pe Domnul Isus Cristos. Apostolul
Pavel, şi nu numai el, a anunţat venirea acestor
vremuri cu o deosebită claritate (2 Tim. 3; vezi
şi 2 Pet. 2-3; Iuda). Ciudate, pentru că nu se
poate spune că nu este promovată credinţa
creştină. Dimpotrivă, faţă de vremurile trecute,
ea este promovată mult mai larg şi mult mai
eficient prin toate mijloacele moderne de
comunicare. Desigur, sunt zone în lume în care
credinţa creştină este interzisă pe faţă sau
este permisă cu mari restricţii, dar în lumea
civilizată, cea care de fapt domină întreg
mapamondul, creştinismul este, se poate spune,
la loc de cinste în gândire şi în viaţă. Cine ar
putea spune că România nu este o ţară creştină?
„Suntem creştini de două mii de ani” se tot
spune la toate nivelele şi prin toate mijloacele
mass-media. Şi ne mândrim cu aceasta ca naţiune.
Câţi, însă, sunt creştini veritabili, în sensul
învăţăturii Noului Testament din întreaga
populaţie a României? O minoritate neglijabilă.
Sau, cine ar putea spune că Statele Unite ale
Americii nu este profund influenţată în gândire
şi în practică de învăţătura creştină?
Constituţia ei are la bază învăţătura Sfintei
Scripturi, Biblia. Principiile de viaţă ale
societăţii americane îşi au rădăcinile în
învăţătura lui Cristos. Şi poporul american se
felicită pentru aceasta. Câţi creştini autentici
sunt însă în S.U.A., creştini care trăiesc în
duh şi în adevăr învăţătura lui Cristos? Din
nou, trebuie să spunem, o minoritate
neglijabilă, al cărei glas este din ce în ce mai
puţin ascultat şi luat în seamă. Aşa este în
toată lumea şi aşa a fost întotdeauna. Acest
lucru este evident în cuvintele Domnului Isus
Cristos: „...largă este poarta, lată este calea
care duce la pierzare, şi
mulţi sunt
cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta,
îngustă este calea care duce la viaţă, şi
puţini sunt
cei ce o află” (Mat. 7:13-14).
În asemenea vremuri trăim noi şi ne depunem
mărturia noastră pentru Evanghelia lui Cristos.
Ce şanse avem noi să ne impunem într-o asemenea
societate, pentru ca oamenii să ia aminte la
mărturia noastră? Dar, nu aşa trebuie însă să
punem noi problema. Întrebările la care trebuie
să răspundem sunt: „Ce şanse avem ca Dumnezeu
să-Şi facă pe deplin lucrarea de vestire a
Evangheliei, pe care El o are de făcut în aceste
vremuri prin noi? Ce şanse sunt ca Evanghelia pe
care o vestim să mântuiască în chip desăvârşit
pe cei ce cred în Cristosul pe care Îl vestim?”
Domnul Isus ne-a promis că va fi cu noi „în
toate zilele, până la sfârşitul veacului” dacă
împlinim cu credincioşie ceea ce El ne-a
poruncit (Mat. 28:18-20; vezi şi Fap. 1:8). De
asemenea, Evanghelia „este puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom.
1:16). Domnul Îşi face cu siguranţă lucrarea Lui
şi nimeni nu Îl poate opri. Rămâne ca noi să-I
fim credincioşi până la capăt în misiunea pe
care El ne-a încredinţat-o.
Într-un asemenea cadru noi trebuie să privim
vremea în care trăim şi succesul (respectiv
insuccesul) mărturiei noastre creştine în lumea
aceasta. Şi în acest cadru, revista de
Apologetică trebuie să-şi desfăşoare lucrarea
ei. Pentru aceasta, vă îndrept cu reverenţă
atenţia spre două adevăruri biblice de o
covârşitoare importanţă pentru lucrarea
specifică pe care o avem de făcut şi pentru
succesul în această lucrare în aceste vremuri.
Aceste adevăruri sunt importante pentru mine, în
primul rând, cât şi pentru orice om al lui
Dumnezeu.
1.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este adevărata garanţie
a succesului în lucrarea Lui (Daniel 11:32)
Este important de observat
contextul lui Daniel 11:32. Daniel face o
profeţie cu privire la viitor. Peste poporul
iudeu urma să vină vremuri foarte dificile. Deşi
o rămăşiţă din poporul Israel s-a întors din
robia babiloniană după decretul dat de împăratul
medo-persan Cirus cel Mare în anul 538 î. Cr.,
deşi viaţa religioasă şi socială au fost
restaurate în vechea Palestină, au apărut alte
provocări pentru iudaism şi multe alte probleme
pentru poporul sfânt. Imperiul grecesc, care a
urmat imperiului medo-persan, a controlat zona
Orientului Mijlociu în special prin dinastiile
seleucizilor (în Siria, în nord) şi dinastia
ptolemeilor (în Egipt, în sud). Aceste două
dinastii au fost într-un conflict permanent timp
de aproape 200 de ani, iar Iuda a suportat
consecinţele dominaţiei, mai întâi a ptolemeilor
şi apoi a seleucizilor, cât şi a conflictului
dintre cele două zone de influenţă (vezi Daniel
11:1-35). Vremurile au fost foarte dificile şi
foarte confuze pentru poporul lui Dumnezeu.
Decăderea spirituală a fost şi ea din ce în ce
mai mare, culminând cu compromisul conducerii
iudaice făcut cu stăpânirea seleucizilor din
perioada 198-168 î. Cr., prin care statul iudeu
a adoptat cultura greacă şi chiar religia păgână
greacă. S-a ajuns până acolo încât, sub regele
seleucid Antioh al IV-lea, în anul 168 î. Cr.
(Daniel profeţeşte despre el în cap. 11:16-35),
Templul de la Ierusalim a fost jefuit de
comorile sale şi a fost transformat în templu
pentru Zeus Olimpianul.[1]
Situaţia a devenit explozivă. În acest context
s-a declanşat revolta unui preot bătrân, numit
Matatia, şi mişcarea de eliberare naţională
declanşată de fiii lui, porecliţi „Macabeii”. În
final, această mişcare a condus la eliberarea
ţării de asupritorii sirieni, şi restaurarea
Templului de la Ierusalim şi a religiei iudaice.
Victoria Macabeilor a pus capăt influenţei
Seleucizilor în Palestina şi a dat autonomie
statului evreu până la venirea romanilor.[2]
Aluzia lui Daniel la asemenea oameni de curaj
este evidentă în 11:32-33. Se pare că de la v.
36 până la v. 45 Daniel se referă la viitorul
îndepărtat, la finalul istoriei, la epoca
anticristică. Antioh al IV-lea a fost un
prototip al venirii lui Anticrist (vezi şi
aluzia Domnului Isus cu privire la „urâciunea
pustiirii” – Mat. 24:15). În acest context,
Daniel vorbeşte despre „aceia din popor care vor
cunoaşte pe Dumnezeul lor” şi care, din această
pricină, „vor rămâne tari şi vor face mari
isprăvi” (Da. 11:32).
Sunt două aspecte care se desprind din cuvintele
lui Daniel şi la care merită să luăm aminte:
(1)
Daniel face, prin Duhul Sfânt, o afirmaţie:
„...aceia din popor, care vor cunoaşte pe
Dumnezeul lor, vor rămâne tari şi vor face mari
isprăvi”. Înţelegem de aici că secretul pentru
tărie spirituală şi pentru realizarea de fapte
mari şi memorabile, este cunoaşterea de Dumnezeu
(este vorba aici de o cunoaştere personală şi
intimă a lui Dumnezeu – vezi şi Ioan 17:3). Avem
aici, deci, o invitaţie de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu. O adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu
este posibilă doar prin Fiul Lui, Isus Cristos
(Ioan 1:1-18). Mai mult, o cunoaştere adevărată
a Domnului nostru este posibilă doar prin
ucenicie. A-L urma pe Domnul Isus Cristos cu
credincioşie şi cu lepădare de sine (Mat. 4:19;
16:24-27) ne va conduce la o cunoaştere reală,
vie şi personală a lui Dumnezeu. Astfel vom fi
calificaţi pentru lucrarea lui Dumnezeu în
această lume (Mat. 28:18-20). A-L cunoaşte pe
Domnul Isus înseamnă, mai întâi, a şti bine cine
este El. Doar ucenicii, cei care L-au urmat cu
credincioşie, în mod perseverent, au putut
cunoaşte că El este Cristosul, Fiul Lui Dumnezeu
(Mat. 16:13-19). Ceilalţi oameni, care au avut,
mulţi dintre ei, experienţe cu Domnul, dar care
L-au urmat doar pentru a beneficia de pe urma
minunilor Sale (vezi Ioan 6:24-27), au ajuns,
mai devreme sau mai târziu, să nu-L poată
înţelege pe Cristos şi nici lucrarea Lui; de
aceea L-au şi părăsit mulţi (Ioan 6:60-66). Nu
este însă suficient să cunoaştem cine este El.
Ucenicii au fost chemaţi în continuare să-L
urmeze pe calea crucii până la capăt pentru a
avea o înţelegere corectă şi completă a
persoanei şi lucrării Sale de mântuire (vezi
şocul pe care Petru l-a avut, atunci când Domnul
le-a vorbit ucenicilor de moartea şi învierea
Lui şi de necesitatea de a-L urma până la
Ierusalim – Mat. 16:21-27). Abia după
parcurgerea acestui drum, ca şi urmaşi fideli ai
Lui, ucenicii au fost pregătiţi pentru marea
misiune. Doar aşa ei au putut avea o cunoaştere
a Domnului care să le permită să fie martori ai
Lui (vezi Fap. 1:21-22). Este nevoie în aceste
vremuri de oameni care să-L cunoască cu adevărat
pe Dumnezeu. Dacă vrem să facem faţă unei lumi
întunecate în ceea ce priveşte viaţa cu Dumnezeu
şi dacă vrem să avem biruinţe în confruntarea cu
cel rău, nu avem altă soluţie decât să căutăm
să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru în termenii
în care El stabileşte cum să ni se descopere. Nu
este suficient să avem doar o bună cunoaştere
teologică (ea este foarte necesară), ci este
nevoie de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod real,
corect şi complet, conform revelaţiei pe care El
ne-a dat-o în Cristos.
(2)
Putem spune, desigur în
mod indirect, că afirmaţia lui Daniel din 11:32
joacă şi rolul unei profeţii. În vremuri
întunecate, ca cele trăite de poporul lui
Dumnezeu, în perioada de apostazie (putem spune)
din vremea lui Antioh al IV-lea, Dumnezeu ridică
oameni speciali, care Îl cunosc pe El, şi prin
care va lucra într-un mod special. La vremea
aceea s-au ridicat un bătrân preot, Matatia,
împreună cu familia lui, care au ridicat
întregul popor la luptă pentru restaurarea
Templului şi a religiei iudaice în mijlocul unei
naţiuni paralizate. Dumnezeu a făcut ceva
incredibil printr-o mână de oameni. Mai întâi,
aceştia au ţinut în şah armata siriană, apoi
poporul iudeu în întregime a fost motivat să
ţină piept lui Antioh al IV-lea (numit şi „Epiphanes”
– s-a autointitulat „fiu de Dumnezeu”); Dumnezeu
le-a dat harul să vadă cum Antioh moarte (a
murit se pare de inimă rea, văzând cum armata
lui a fost înfrântă de iudei), le-a dat harul să
curăţească şi să restaureze închinarea în
Templu, şi în final să vadă ţara eliberată de
cotropitori. Dumnezeu are pregătiţi oameni
speciali pentru vremuri dificile, oameni care
vor face lucrări speciale pentru binecuvântarea
poporului Său şi pentru gloria Lui. Aceasta
înseamnă că Dumnezeu are la dispoziţie
mijloacele pentru a pregăti pe oamenii Lui
pentru asemenea vremuri şi pentru lucrările pe
care El le are în vedere. În acelaşi timp, El va
oferi şi biruinţele de care aceşti oameni au
nevoie pentru ca Dumnezeu să-Şi spună în final
cuvântul prin ei.
Eşti tu un om care să te
pui la dispoziţia Lui pentru lucrarea Sa în
vremuri întunecate? Eşti tu gata să plăteşti
preţul pe care Domnul ţi-l cere ca să fii un
astfel de om? Suntem noi cu adevărat uneltele
Domnului pentru edificarea şi echiparea altora
în vederea lucrării lui Dumnezeu? Stai înaintea
Domnului, în duh de rugăciune şi meditează
foarte serios la toate aceste lucruri! Fii gata
de a răspunde chemării Sale, pentru a-L sluji în
puterea Duhului Sfânt, în puterea harului Său!
2.
Lupta pentru credinţa dată de Dumnezeu sfinţilor
Lui reprezintă imperativul acestor vremuri (Iuda
3-4)
Iuda, fratele lui Iacov şi rob al lui Isus
Cristos (v. 1), a dorit să scrie sfinţilor lui
Dumnezeu despre mântuirea pe care o avem de la
El prin Cristos (v. 3). Nu ştim ce a dorit el să
scrie. Probabil, a vrut să împărtăşească
credincioşilor ceea ce el personal, ca rob al
lui Cristos, a descoperit prin Duhul Sfânt de la
Cristos cu privire la această mântuire. Era un
lucru potrivit să facă aşa ceva, şi este un
lucru foarte potrivit să facem şi noi la fel.
Noi suntem chemaţi să fim martorii lui Cristos
şi să împărtăşim credincioşilor despre Cristos,
aşa cum şi apostolul Ioan a declarat: „Ce era de
la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile
noastre, cu privire la Cuvântul vieţii ...ce am
văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca
şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia
noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus
Cristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca
bucuria voastră să fie deplină”. (1 Ioan 1:1-4).
Iuda, a fost, desigur, animat de acelaşi duh ca
şi apostolul Ioan când a simţit nevoia să scrie
cuvintele de mai sus.
Dar, Duhul Sfânt a avut pentru Iuda un cu totul
alt îndemn. El s-a văzut silit să scrie
credincioşilor pentru a-i îndemna să lupte
„pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o
dată pentru totdeauna” (v. 3). Înţelegem de aici
două lucruri:
(1)
O dată cu epistola lui Iuda a apărut un moment
special în istoria revelaţiei Cuvântului lui
Dumnezeu (vezi mai jos):
-
etapa I – Revelaţia Cuvântului întrupat (Ioan
1:14);
-
etapa a II-a – Revelaţia lucrării Duhului Sfânt
prin răspândirea Cuvântului Evangheliei (Fapte);
-
etapa a III-a – Revelaţia tainei lui Dumnezeu, a
întregului plan al Lui; revelaţia Cuvântului
vieţii prin apostolii lui Cristos (Efes. 3:2-11;
Fap. 20:27; 1 Ioan 1:1-4 );
-
etapa a IV-a – Revelaţia lucrării anticristice
(2 Pet. 2; 1 Ioan 2:18-23; Iuda 3-4; Apoc.
12-13);
-
etapa a V-a – Revelaţia lui Cristos în glorie şi
nimicirea lucrării anticristice (Mat. 24:30-31;
2 Tes. 2:8; Iuda 14-15; Apoc. 19-22).
Desigur, nu trebuie să privim o asemenea
succesiune de etape ca ceva foarte rigid; unele
aspecte se suprapun, dar este nevoie să
înţelegem cum Dumnezeu a ordonat vremurile (Evr.
1:1-2). În acest context, înţelegem că Iuda s-a
văzut nevoit să acţioneze ca unul care s-a
trezit în etapa a IV-a (revelaţia lucrării
anticristice). Momentul lui Iuda a fost momentul
în care el a simţit prin Duhul Sfânt că s-a spus
în esenţă tot ce a trebuit spus cu privire la
mântuirea lui Dumnezeu. Pavel a desfăşurat în
mod complet întregul plan al lui Dumnezeu în
epistolele sale; Ioan evanghelistul a spus tot
ce a văzut cu privire la Cuvântul vieţii (vezi
şi Apoc. 1:2). Iuda, în schimb a înţeles că nu
mai era vremea să spună altceva despre mântuirea
prin Cristos; Dumnezeu a făcut ca să nu mai fie
necesar. Iuda, prin Duhul Sfânt, a descoperit
altceva. Dacă Petru a anunţat că: „În norod s-au
ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi
vor fi
învăţători mincinoşi, care
vor strecura
pe furiş erezii nimicitoare,
se vor lepăda
de Stăpânul care i-a răscumpărat şi
vor
face să cadă asupra lor o
pierzare năprasnică” (2 Pet. 2:1; vezi cap.
2-3); iată că Iuda deja se simte obligat să
spună că: „s-au
strecurat
printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru
osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care
schimbă în desfrânare
harul Dumnezeului nostru şi
tăgăduiesc
pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos”
(v. 4). Dacă Petru anunţă:
vor veni învăţători
mincinoşi, iată
că Iuda se simte dator să anunţe:
au venit deja oameni neevlavioşi.
Iuda a înţeles foarte bine
momentul istoric pe care l-a trăit şi a acţionat
în consecinţă. Nu mai era vremea să spună ceea
ce deja se spusese (lucrurile cu privire la
mântuire s-au spus şi biserica le cunoştea); era
acum vremea să confrunte prin Cuvântul lui
Dumnezeu pe cei care atacau, călăuziţi de cel
rău, adevărul Evangheliei. Era acum vremea ca
Biserica să fie avertizată de aceste atacuri şi
să li se spună credincioşilor cum să trăiască în
vremuri ca acestea. Iuda (ca şi Ioan şi Petru)
este omul potrivit pentru această vreme specială
a atacurilor anticristice. Vremea lui Pavel s-a
dus; este acum o altă vreme.
(2)
Prin cuvintele lui Iuda noi suntem avertizaţi să
facem faţă, prin Duhul lui Dumnezeu, vremii în
care noi trăim şi să facem lucrarea lui Dumnezeu
care este potrivită acestei vremi. Întotdeauna,
de la încheierea canonului Noului Testament,
vremea a fost potrivită vestirii Evangheliei lui
Cristos, desăvârşirii sfinţilor în tot adevărul
lui Cristos, şi îndemnării sfinţilor să lupte
pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o
dată pentru totdeauna. În viaţa Bisericii noi
trebuie să acordăm atenţie egală tuturor acestor
aspecte ale lucrării lui Dumnezeu. Dar, trebuie
să înţelegem bine şi momentul istoric pe care îl
trăim; trebuie să avem în atenţie şi tendinţele
care sunt dominante la un anumit moment al
vieţii noastre şi al vieţii bisericii. Noi
descoperim câteva lecţii pe care cuvintele lui
Iuda ni le oferă şi la care trebuie să fim
atenţi.
-
Noi trebuie să fim sensibili la ceea ce ne
sileşte Duhul Sfânt să facem, aşa cum Iuda s-a
lăsat silit la acel moment (v. 3). În lucrarea
lui Dumnezeu, noi nu trebuie să lucrăm ce ne
place nouă, ci ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea
noi trebuie să avem inima deschisă pentru ceea
ce Duhul Domnului vrea să ne încredinţeze în
fiecare moment al slujirii noastre.
-
Misiunea lui Iuda a fost aceea de a-i îndemna pe
credincioşi să lupte pentru credinţa care a fost
dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (v. 3).
Aici, „credinţa” reprezintă întreaga învăţătură
a Evangheliei lui Cristos, deci ceea ce noi ar
trebui să credem. O altă expresie a Noului
Testament pentru această „credinţă” este cea
folosită de Pavel: „Dreptarul învăţăturilor
sănătoase” (2 Tim. 1:13). În Sfânta Scriptură
avem întreaga învăţătură a Cuvântului lui
Dumnezeu, la care nu mai trebuie adăugat nimic,
şi nici să mai scoatem ceva (Apoc. 22:18-19).
Iuda, prin îndemnul lui, ne arată foarte clar că
atunci când avem tot adevărul lui Dumnezeu la
dispoziţie nu ar trebui să facem altceva decât
să împlinim cu credincioşie în viaţa noastră
acest adevăr. Există o tendinţă care se
accentuează pe zi ce trece la unii slujitori ai
Cuvântului – aceea de a scoate la iveală „noi
descoperiri” ale Cuvântului, descoperiri care nu
s-au mai făcut până la acel moment; aceasta, din
dorinţa de a părea interesanţi în faţa
oamenilor. Este nevoie, desigur, de aprofundarea
Cuvântului şi, desigur, din zi în zi Duhul Sfânt
ne face să descoperim tot mai multe comori ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, una este să
primeşti din partea Domnului, în urma unui
studiu serios şi aprofundat şi în duh de
rugăciune, descoperiri noi din Cuvânt,
descoperiri care te ajută să trăieşti mai
apropiat de Domnul şi cu totul altceva este să
scormoneşti după lucruri senzaţionale în Cuvânt
pentru a te arăta foarte interesant în faţa
altora. Spurgeon a spus odată studenţilor de la
seminarul pe care îl conducea următoarele
(parafrazez): „Predicaţi credincioşilor
adevărurile fundamentale şi importante ale
mântuirii şi ale trăirii cu Dumnezeu, pentru ca
oamenii să fie mântuiţi şi edificaţi în viaţa
lor cu El. Nu predicaţi subiecte de genul:
‚Cureaua încălţămintei lui Cristos’, folosind
expresia lui Ioan Botezătorul atunci când voia
să arate că el este mic în comparaţie cu Cristos
(Ioan 1:27). De ce ai predica aşa ceva? Vrei
astfel să fii senzaţional? Vrei ca astfel tu să
ieşi în evidenţă prin ceea ce alţii nu au
predicat?” Înţelegem de aici că trebuie să
predicăm tot adevărul Scripturii şi în
profunzime credincioşilor. Dar trebuie să le
predicăm adevărul până în momentul când ei ajung
să-l cunoască suficient pentru a-l trăi. După
aceea trebuie să-i îndemnăm pe oameni ca ceea ce
deja ştiu să aplice la trăirea lor. Pentru Iuda,
există un timp al prezentării şi aprofundării
Cuvântului lui Dumnezeu şi un timp al îndemnării
la păzirea Cuvântului.
-
Îndemnul de a lupta pentru credinţa care a fost
dată sfinţilor odată pentru totdeauna este un
îndemn la a păstra cu întreaga inimă adevărul
Evangheliei nealterat şi proaspăt. Avem tot
adevărul lui Dumnezeu, nu mai avem nevoie de
alte adevăruri. El este suficient pentru
mântuire, edificare spirituală şi pentru
echipare desăvârşită în vederea devenirii unui
om al lui Dumnezeu destoinic pentru lucrarea Lui
(2 Tim. 3:14-17). Ce ne mai trebuie? Nimic.
Adevărul credinţei este adevărul lui Dumnezeu şi
nu este negociabil. Ori îl acceptăm în
ascultarea credinţei (Rom. 1:5), ori îl călcăm
în picioare cu bună ştiinţă. Lucrurile trebuie
să fie foarte clare pentru noi şi pentru cei
care ne ascultă. Adevărul credinţei ne este dat
de Dumnezeu şi ne este dat pentru totdeauna. El
nu se schimbă în funcţie de împrejurări şi de
posibilităţi. Duhul lui Dumnezeu ne va ajuta
să-l înţelegem şi să-l trăim potrivit voii lui
Dumnezeu în orice circumstanţă a vieţii şi în
orice vreme.
-
Iuda îi anunţă pe credincioşi că au apărut un
soi de creştini care în realitate sunt „oameni
neevlavioşi” (v. 4). Aceştia cunosc Cuvântul lui
Dumnezeu şi lucrarea harului Său, dar, în mod
deliberat, cu o abilitate drăcească, schimbă în
desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe
Cristos ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre (v.
4). Oamenii aceştia nu au nevoie de mai multă
învăţătură; ei au nevoie de confruntare directă
cu adevărul lui Dumnezeu. Ei de fapt vorbesc de
eliberarea prin Cristos (vezi 2 Pet. 2), dar
despre o eliberare de orice autoritate, pentru a
trăi în plăceri păcătoase şi în voia firii lor.
Ei nu au înţeles niciodată (nu au vrut de fapt)
că cei mântuiţi sunt eliberaţi de păcat, de sub
autoritatea diavolului, a lumii şi a cărnii, şi
de sub o viaţă de răzvrătire faţă de Dumnezeu,
pentru a trăi sub o altă autoritate, sub
autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Lui în
împărăţia Sa. În acest fel, omul trăieşte cu
adevărat liber şi o viaţă binecuvântată (Gal.
5). Creştinii sunt prin Cristos liberi de a face
fără nici o reţinere voia lui Dumnezeu şi de a
aduce rod sub cârmuirea Duhului Sfânt pentru
gloria lui Dumnezeu. Un asemenea om este cu
adevărat fericit (Ps.1).
Vremea în care trăim este o vreme în care numai
oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu pot rezista
cu tărie şi pot face fapte mari şi memorabile în
în lume şi în faţa judecăţii eterne. Ceilalţi
vor fi spulberaţi sau antrenaţi în vârtejul
acestei lumi. Este o vreme a oamenilor care au
abilitatea de a discredita pe Domnul Isus
Cristos şi harul lui Dumnezeu, pentru că
dumnezeul lor, Satana, ştie să se transforme în
înger de lumină. De aceea, vremea în care trăim
este o vreme a luptei adevăraţilor credincioşi
pe viaţă şi pe moarte folosind „sabia Duhului”,
care este Cuvântul lui Dumnezeu, cu abilitatea
pe care Duhul Sfânt o dă acestora. Ei pot fi
biruitori numai în Numele Domnului, în voia Lui,
prin puterea harului Său şi dacă luptă nu pentru
alt obiectiv, decît pentru obiectivul stabilit
de Dumnezeu – acela al păzirii credinţei care a
fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.
Să ne ajute Dumnezeu să fim asemenea oameni şi
să luptăm luptele Dumnezeului nostru.