Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Pastorală
 

 

 

August 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Proiectul Betania
Mărturisiri
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei

 


Pagina Pastorală

 

 

Începând cu luna August 2006, vă propunem pentru studiu subiectul Hermeneutica, în cadrul căruia vom discuta principii de interpretare a Sfintei Scripturi, felurile de interpretare, precum şi diferite aspecte istorice care au legătură cu modul în care a fost înţeleasă si interpretată Biblia de către Apostoli, Părinţii Bisericii, şi alţi oameni mari din istorie.

 

Rămânem deschişi in continuare pentru a primi sugestiile şi opiniile dumneavoastră pentru pagina pastorală. Sperăm ca aceste materiale să fie o binecuvântare pentru dumneavoastră şi să vă ajute în înţelegerea şi interpretarea corectă a Sfintelor Scripturi.

horizontal rule

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu,

o puteţi face pe adresa misiunii.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

horizontal rule

Hermeneutică Biblică
sau
Principii de interpretare a Bibliei bazate pe Lucrări de Hermeneutică
 

De

Prof. W.M.H. Paterson, St. Paul, Minn., 1896

Dr. L. Fuerbringer, St. Louis, Mo., 1912

Dr. C.O. Hofmann, ediţia lui St. Louis, 1876, a

“Institutiones Theologiae Exegeticae,” (Wittenberg, 1754)

[Mankato, Minn. 1957]

compilată de Prof. George O. Lillegard

 

 

 Note de Hermeneutică, sau principii de interpretare Biblică.

 

Capitolul I: Cu privire la sensul Scripturii în general.

 

Par. 1. Sensul Scripturii este cel care Dumnezeu intenţionează să îl descopere prin Scriptură, să ni-l transmită; gândurile şi adevărurile ei.

           

Limbajul este vehicolul gândului, deşi există alte mijloace mai puţin importante de a exprima idei, cum sunt semnele. În mod obişnuit, noi încercăm să ajungem la gândul scriitorului. Deşi cuvintele şi propoziţiile sale ar putea însemna felurite lucruri, nu încercăm să vedem cât de multe înţelesuri putem obţine din scrierile sale. Noi presupunem că Dumnezeu este Autorul Bibliei. Deşi scriitorii au ştiut ceea ce scriau, ei nu au încercat întotdeauna să înţeleagă pe deplin sensul a ceea ce ei au scris, 1 Petru 1:10 şi următoarele.

 

Par. 2. Sensul Scripturii trebuie să fie căutat şi determinat de cuvintele Scripturii. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale interpretării Biblice. Există multă citire greşită printre rânduri deşi sunt vremuri când se poate deduce ceva sau se poate sugera ceva prin cuvintele scrise. Dacă cuvintele avute în vedere nu transmit gândurile atribuite lor, suntem vinovaţi de punerea înţelesurilor în cuvinte, în locc să le luăm „eisegeza împotriva exegezei.”

           

Cuvintele trebuie să fie considerate în legătura lor; părţi şi propoziţii la fel. O carte a Bibliei va ajuta să înţelegem alta. Dacă îi cunoaştem pe scriitori, particularităţile lor, felurile lor de a se exprima, etc., putem să ne modificăm interpretarea noastră a cuvintelor şi scrierilor lor. Una dintre erorile fundamentale ale Bisericii Catolice este că decretele orale ale Consiliilor lor Bisericeşti, tradiţiile lor, sunt socotite de asemenea ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ei fac aceste lucruri de o autoritate egală cu Scriptura. Tradiţia şi Scriptura trebuie să se armonizeze dar ei pun tradiţia mai întâi ca normă finală. În interpretarea Scripturii ei trebuie să ia în considerare şi tradiţia. Ei pretind că există multe sensuri adânci de găsit în Scriptură, şi membrii obişnuiţi ai bisericii trebuie să se ducă la preoţi ca să găsească „înţelesurile ascunse.” Doctrinele lor (Catolice) distinctive nu stau la suprafaţă; ele sunt ascunse sub mai multe „straturi de înţelesuri.” Biserica este infailibilă în interpretările ei. Biserica şi preoţii ei au un caracter special sfânt şi daruri sfinte în Sacrament sau Ordinare. Popa este capul preoţiei, de aici tot adevărul sunt în capul său şi el vorbeşte în mod infailibil oricând vorbeşte „ex cathedra.”

           

Noi nu putem înţelege adevărurile Scripturii, decât dacă am fost iluminaţi de Duhul Sfânt; El trebuie să ne conducă. Unii oameni cred într-o „iluminare interioară” exceptând Cuvântul lui Dumnezeu. Dar când iluminarea este despărţită astfel de cuvânt, ea nu poate fi adevărată, ci reprezintă doar fantezii şi iluzii umane. Duhul ne iluminează prin Cuvântul lui Dumnezeu. Conform Evrei 4:12; 2 Timotei 3:14-17.

           

O altă eroare este să pui că înţelesul unui pasaj din Scriptură trebuie să fie determinat de spiritul general al Bibliei; de exemplu, pierzarea veşnică, spun ei, este în conflict cu spiritul general al milei şi dragostei exprimate de Biblie.

Par. 3. Fiecare cuvânt, frază sau propoziţie are un sens definit şi doar unul într-o anumită legătură dată. Când spunem aceasta, trebuie să ne amintim că un cuvânt poate fi scris doar o dată în realitate, dar totuşi poate fi folosit în diferite sensuri,cel figurat şi cel literal.

 

Par. 4. De aici sensul Scripturii este uneori imprimat literal, alteori fgurat. Este necesar să determinăm când este folosit în sensul literal şi când este folosit în sensul figurat.

 

Capitolul 2: Cu privire la sensul literal al Scripturii

 

Par. 1. Sensul literal este sensul comun, obişnuit al unui cuvânt. Cu toate acestea, acesta trebuie să fie distins de înţelesul original sau etimologia care adesea este învechită şi destul de diferită de înţelesul obişnuit.

 

Par. 2. Sensul literal sau propriu al unui cuvânt sau frază trebuie să fie acceptată întotdeauna ca sensul intenţionat, doar dacă există o necesitate absolută pentru înţelegerea lui în mod figurat.

           

Acesta este un principiu foarte important pentru care avem cel mai practic folos, nu doar în Biblie, ci în mod universal. Sensul propriu are dreptul drumului. Altfel ar fi imposibil să nu fim siguri de nimic. Totuşi, devine necesar să ne îndepărtăm de sensul literal: a) Când acesta este incompatibil cu contextul sau domeniul pasajului. (Domeniul este scopul sau ţinta unui anumit pasaj) Conform 1 Corinteni 3:13 unde „foc” nu înseamnă foc fizic, ci un mijloc al testării. În Isaia 51:1, „stâncă” înseamnă fiinţe umane care urmează Cuvântul lui Dumnezeu. În Isaia 61 termen „închisoare” şi „captivi” au înţeles spiritual. În Matei 8:22, primii „morţi” nu pot însemna morţii fizici, pentru că aceasta ar implica o absurditate evidentă. Conform de asemenea Romani 12:20, „cărbuni de foc”; Apocalipsa 20:1-2; Matei 7:4-5 (strălucirea); Luca 13:32, unde Isus îl numeşte pe Irod „o vulpe,” etc. b) Când pasajele paralele explică cuvântul sau fraza în chestiune şi arată cu claritate că sensul literal nu este cel intenţionat, conform Luca 11:20 cu Matei 12:28; Maleahi 4:5 cu Matei 17:11-12. c) Când sensul literal este în conflict cu doctrinele, principiile sau faptele istorice indicate în mod clar în alte pasaje ale Bibliei. Conform interpretarea chiliastică din Apocalipsa 20, care este în conflict cu restul Bibliei. „Scriptura ex scripturis explicanda est.” Isus arată aceasta în Matei 4:7-8, etc.

 

Totuşi, trebuie să observăm că sunt de asemenea motive insuficiente pentru a ne depărta de sensul literal: a) Simplul fapt că un cuvânt, frază sau pasaj ar putea să fie înţeles în mod figurat şi ar da un sens bun dacă ar fi înţeles aşa, nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege astfel. b) Simplul fapt că interpretarea literală oferă un sens care este dincolo de înţelegerea raţiunii umane, de exemplu Ioan 1:14, problema cum Dumnezeu şi omul pot fi uniţi într-o Persoană; relatarea minunilor; a Botezului, Cina Domnului; a regenerării, etc. c) Simplul fapt că interpretarea literală implică dificultăţi care ar putea să fie evitate de o interpretare figurată. d) Simplul fapt că Biserica „părinţilor” au interpretat un cuvânt, o frază sau un pasaj în mod figurat. Acesta este un punct care trebuie să fie solicitat în particular împotriva Catolicilor. e) Simplul fapt că interpretarea literală nu oferă gânduri atât de măreţe sau edificatoare aşa cum ar face o interpretare figurată. f) Faptul că un cuvânt este folosit într-un sens figurat într-un pasaj nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege în mod figurat în alt pasaj.

 

Aceste reguli sunt cele mai importante în hermeneutica Bibliei şi trebuie să fie urmate întotdeauna.

 

Capitolul 3. Cu privire la sensul figurat al Scripturii

 

Par. 1. Când un cuvânt sau o expresie este folosită în alt sens decât cel propriu, sau este aplicat la un anume obiect diferit de cel faţă de care este potrivit în uzul obişnuit, el este folosit într-un sens figurat.

 

Par. 2. Figurile de vorbire sunt folosite foarte mult în Biblie; şi toate figurile de vorbire variate folosite în alte cărţi sunt folosite şi acolo: comparaţii, metafore, metonimii, sinecdoca, hiperbola, ironia, etc.

 

Par. 3. Comparaţia este o figură de stil în care un lucru este comparat în mod formal cu altul, pentru a impresiona mintea cu asemănarea sau analogia lor. Conform Isaia 55:10-11; Ieremia 23:29; Isaia 1:8; Isaia 29:8; Psalmul 102:6. Comparaţiile nu implică nici o dificultate sau vre-o interpretare.

 

Par. 4. Metafora este o figură prin care dintr-o anumită asemănare sau analogie presupusă, un nume, un atribut sau o acţiune aparţinând unui obiect sau caracteristicii unui obiect este atribuită altuia la care nu este aplicabil în mod literal. Conform Geneza 49:9, 14, 21; Ieremia 2:13; Iov 26:8; Deuteronom 32:40; Psalmul 51:7; Matei 5:13; Efeseni 6:11.

           

Regulile care guvernează folosirea metaforei: a) Lucrul din care este luată o metaforă şi cu care un alt lucru este comparat trebuie să fie cunoscut. Conform Ioan 10, Păstorul cel Bun. De aceea, este necesară o cunoaştere a arheologiei Biblice – obiceiurile, geografia, istoria, etc. b) Scopul unei metafore trebuie să fie studiat. Contextul imediat poate indica aceasta, sau scopul general şi contextul capitolului în care se găseşte. Metaforele pot avea locuri diferite, conform utilizării „leului” în 1 Petru 5:8; Apocalipsa 5:5; 2 Timotei 4:17. c) Punctul de comparaţie trebuie să fie considerat cu grijă şi trebuie să se ia în considerare faptul că punctele de asemănare nu sunt multiplicate în mod nejustificat.

 

Par. 5. Metonimia – schimbarea numelui – este o figură în care numele unui obiect este pus pentru alt obiect, cele două fiind atât de înrudite încât menţionarea unuia sugerează în mod natural pe celălalt. Ea este întemeiată pe relaţia închisă dintre cele două, nu asemănarea, de exemplu „sticla” pentru „băutură”; „ceaşcă” pentru „vin”; etc. Există feluriţi regi [întocmai]: 1) Cauza pentru efect sau efectul pentru cauză; 2) Subiectul pentru atribut, sau invers; 3) Cutia pentru lucrul conţinut; semnul pentru lucrul semnificat. Conform Deuteronom 17:6; Proverbe 12:19; [??] 5:2; Deuteronom 30:20; Luca 2:30; Levitic 19:32; Geneza 42:38; Isaia 1:2; Psalmul 23:5; 1 Corinteni 10:21; Romani 3:30; Geneza 49:10, etc..

 

Par. 6. Sinecdoca este o figură prin care o parte dintr-un lucru este pusă pentru întreg, sau un întreg pentru o parte, specia pentru gen, etc. Aceasta este strâns legată de metonimie. Dar aici nu schimbăm numele de la un lucru pentru altul, ci dă subiectul unui nume care semnifică ceva mai mult sau mai puţin decât intenţionăm. Fapte 2:25; Geneza 6:12; Matei 12:40. Astfel specia este pusă pentru gen, „om” pentru „fiinţele umane” în general, în Psalmul 1:1. Conform „aur” pentru „bani”, o „sabie” pentru „armă”; „evreu şi grec” pentru toată omenirea, Romani 1:16, etc. Mai rar genul este pus pentru specii, ca de exemplu în Marcu 16:15; Coloseni 1:23; Luca 3:6. Toate felurile de figuri de stil se găsesc în Biblie.

 

Par. 7. Hiperbola este o figură de stil în care expresia este o exagerare evidentă a înţelesului intenţionat a fi transmis, sau prin care lucrurile sunt reprezentate ca fiind mult mai mari sau mai puţin, mai bine sau mai rău, decât sunt ele în mod real. Exagerarea nu este intenţionată de a înşela ci de a face gândul sau cuvântul mai eficient sau mai apăsat. Nici exagerarea nu înşeală, pentru că este clar pentru fiecare ceea ce vrea să se spună. Aceasta este o figură legitimă de vorbire. Conform „zgârie-nori”. Observaţi exemplele din Psalmul 6:6; Exod 8:17; Psalmul 119:136; 1 Samuel 25:37; 1 Împăraţi 1:40; Geneza 13:16; 2 Samuel 1:23; 1 Împăraţi 10:27; Judecători 7:12.

 

Par. 8. Ironia este o figură de stil în care limbajul înseamnă în mod literal exact opusul a ceea ce autorul intenţionează să spună: Ironia ridiculizează în timp ce pretinde că laudă. Conform 1 Împăraţi 18:27; Iov 12:2.

 

Par. 9. Personificarea este o figură de stil prin care viaţa este atribuită lucrurilor fără viaţă. Această figură este folosită foarte mult în special în Vechiul Testament. Conform Psalmul 114:3-4; Isaia 55:12.

 

Par. 10. Apostroful este o figură de stil în care vorbitorul sau scriitorul se adresează unei persoane absente ca şi când ar fi prezentă, o persoană moartă ca şi când ar trăi, sau unui lucru fără viaţă ca şi când ar trăi. Apostroful este combinat adesea cu personificarea, sau o include. Conform Psalmul 114:5; 2 Samuel 1:19.

 

Par. 11.a. Interogarea este o figură de stil în care se pune întrebarea cu scopul de a afirma opinia personală a cuiva mai puternic, nu pentru a obţine o informaţie. Ea este numită întrebare retorică. Conform Iov 13:7; Romani 8:33.

 

Par. 11.b. Exclamaţia este o figură de stil similară interogării, folosită pentru a exprima sentimentele sau gândurile cuiva într-un mod mai puternic.

 

Par. 12. Fabula, ghicitoarea, enigma, alegoria, şi parabola.

           

O fabulă este o poveste în care animalele sunt lucruri fără viaţă care sunt reprezentate ca vorbind şi acţionând ca un om inteligent. Unii nu recunosc că există un astfel de lucru ca fabula în Biblie; în schimb, ei o numesc pildă. Dar vezi Judecători 9:9‑15; 2 Împăraţi 14:9; Ezechiel 17:1‑10.

           

O ghicitoare este o enigmă. Conform Judecători 14:12.

           

O enigmă este cam la fel ca şi ghicitoarea; este o zicală întunecată, ca cea din Apocalipsa 13:18.

           

O alegorie este o figură de stil în care un lucru este descris sub imaginea altuia. Este o metaforă continuată. Alegoria şi parabola ar poate fi considerată sub al patrulea capitol, în ce privesc tipurile. Dar vorbind în mod strict ele aparţin aici. Există doar două sau trei exemple ale alegoriei şi parabolei mistice în Biblie şi acestea ar trebui să fie clasate sub alte „tipuri”. Tipurile sunt astfel de secţiuni ale Scripturii care au un sens mistic dar de asemenea şi un anume sens literal intenţionat. Nu există nici un sens literal intenţionat în alegorii şi parabole. Conform Psalmului 80 care poate fi numit alegorie retorică; Eclesiastul 12, etc.

           

O parabolă este o figură de stil în care o naraţiune, nu istorică, dar adevărată faţă de faptele şi experienţele vieţii umane, este necesară pentru a ilustra un adevăr spiritual sigur. O parabolă este o comparaţie continuată, aşa cum o alegorie este o metaforă continuată. Cuvântul provine din grecescul paraballw, „A compara ceva cu altceva.”

 

Capitolul 4: Cu privire la tipuri 

 

Par. 1. Un tip este o persoană, lucru, instituţie, slujbă sau eveniment din Vechiul Testament care este intenţionată de Duhul Sfânt pentru a prefigura o anumită persoană corespunzătoare, un lucru, o slujbă, etc., în Noul Testament. Ceea ce prefigurează este numit tipul; ceea ce este prefigurat este numit antitip. De exemplu, Melhisedec a fost un tip al lui Hristos şi Hristos este un antitip al lui Melhisedec. O emblemă sau o figură este de aceeaşi natură ca un tip. Trebuie să fie unul sau mai multe puncte de asemănare dintre tip şi antitip. În multe privinţe ele pot fi total diferite; de fapt, este esenţial să fie aşa, sau altfel ar fi o identitate. În antitip există întotdeauna ceva mai înalt şi mai nobil decât în tip. Dar pentru a fi un tip, acesta trebuie să fie intenţionat astfel de Dumnezeu. Doar ceea ce este intenţionat potrivit Scripturii în sine poate fi numit tip.

           

Simplul fapt că există o anumită asemănare între cele două nu face ceva să fie un tip. Totuşi, nu este necesar ca Scriptura să afirme expres aceasta, tot aşa este indicat într-un anumit fel. Astfel se vorbeşte despre Vechiul Testament în întregime ca fiind o umbră a Noului Testament. Conform Coloseni 2:16-17. În Evrei 4:9 Sabatul este prezentat ca un tip al odihnei veşnice din ceruri. Potrivit lui 1 Petru 2:9-10 preoţii erau tipuri ale creştinilor Nou Testamentali. Cetăţile de scăpare (Numeri 35:6) prevesteau proviziile Evangheliei prin care păcătoşii pot fi mântuiţi de la moarte. Potrivit lui Deuteronom 18:15 slujba profetică din Vechiul Testament era un tip al slujbei profetice a lui Hristos. Anumite evenimente pot fi tipuri, de exemplu 1 Petru 3:20-21. Exodul din Egipt, călătoria prin pustie, dăruirea manei, furnizarea apei dintr-o stâncă, erau toate tipuri, conform 1 Corinteni 10:1-11. Ridicarea şarpelui de aramă era un tip al crucii, Ioan 3:14. Cucerirea Canaanului, restaurarea din captivitate, Iona în pântecele unui mare peşte, au fost toate tipuri ale lucrurilor mai mari care urmau să vină.

           

Următoarele reguli trebuie să fie observate în tipurile de analiză:

 

1) Întrebarea cu privire la care lucruri descrise în Vechiul Testament sunt tipuri şi a ce sunt ele tipuri trebuie să fie determinată de Scripturile în sine, fie prin mărturia explicită fie prin cea implicită.

 

2) Mai întâi trebuie să stabilim cu grijă sensul literal al pasajului care descrie un tip şi apoi să observăm punctele de asemănare dintre tip şi antitip, şi să căutăm să determinăm în ce privinţe cele dintâi le prefigurează sau le reprezintă pe cele din urmă.

 

3) Nu trebuie să multiplicăm în mod nejustificat punctele de comparaţie, amintindu-ne că tipul este întotdeauna inferior antitipului.

 

Capitolul 5: Cu privire la analogia credinţei.

 

Par. 1. Scriptura trebuie să fie interpretată potrivit analogiei credinţei.

 

Par. 2. Analogia credinţei este revelată în mod clar în doctrinele Scripturii, sau în alte cuvinte – corpul de doctrine derivate din acele pasaje în care doctrinele sunt arătate în mod clar (sedes doctrinae). Acesta a devenit un termen tehnic în teologie. Termenul este derivat din Romani 12:6, unde versiunea greacă afirmă: a)nalogi/an th=j pi/stewja)nalogi/a care înseamnă proporţie, corespondenţă, armonie, uneori analog cu aceasta. A explica Scriptura potrivit analogiei credinţei înseamnă a explica toate pasajele pentru a nu intra în conflict cu alte pasaje clare. Romani 12:6 este interpretat în feluri diferite; dar aşa cum termenul „analogia credinţei” este folosit, „credinţa” trebuie să însemne nu doar credinţa subiectivă a credinciosului, ci credinţa obiectivă, cea care este crezută. Aceasta înseamnă simplu că Scriptura trebuie să fie interpretată după Scriptură. Pasajele neclare şi îndoielnice trebuie să fie interpretate în lumina pasajelor clare.

 

Par. 3. În realitate există un acord şi o armonie între toate doctrinele Scripturii. Dar în multe cazuri noi nu putem vedea acest acord, cel puţin nu clar.

 

Par. 4. Noi putem determina legătura şi relaţia dintre felurite doctrine ale Scripturii doar în măsura în care Scriptura în sine ne descoperă o astfel de legătură.

 

Par. 5. Când două doctrine care ni se par că se contrazic una pe alta sunt deopotrivă revelate clar în Scriptură, noi trebuie să le acceptăm pe amândouă. (punctele 4 şi 5 sunt foarte importante!)

 

Par. 6. Pasajele neclare trebuie să fie interpretate în acord cu cele care sunt clare şi simple; de exemplu Apocalipsa 20.

 

Par. 7. Scriptura în sine învaţă că doctrina justificării este cel mai important articol al credinţei şi că de aceea nici o interpretare care este în conflict cu această doctrină nu trebuie să fie admisă. Conform Matei 10:43.

 

Par. 8. O interpretare poate fi în acord cu analogia credinţei şi totuşi să nu fie cea corectă.

 

Par. 9. O interpretare care nu este în acord cu analogia credinţei nu poate fi corectă.

 

Capitolul 6: Comparaţia pasajelor.

 

Par. 1. Pasajele paralele sunt pasaje care sunt similare; adică, există pasaje diferite în care apar acelaşi cuvinte sau fraze, sau care tratează aceeaşi materie subiect, sau exprimă aceeaşi idee sau doctrină. În cazul dintâi se spune că paralela este verbală, în cel din urmă ea este reală. Când două sau mai multe pasaje corespund exact în cuvinte şi înţeles, paralela este numită completă, de exemplu Efeseni 1:7 şi Coloseni 1:14; Isaia 40:7-8 şi 1 Petru 1:24-25. Paralela este parţială sau incompletă când pasajele corespund doar în parte, de exemplu Romani 11:32 şi Galateni 3:22.

 

Par. 2. Pentru a descoperi înţelesul unui cuvânt sau pasaj, foarte frecvent studierea pasajelor paralele are cea mai mare importanţă. Ceea ce este neclar sau îndoielnic într-un pasaj este adesea clar în altul; sau un pasaj poate aduce lumină asupra altuia, de exemplu Evrei 12:17 ar putea fi înţeles greşit dacă nu l-am compara cu Geneza 27:34. Acesta arată că Esau nu a reuşit să schimbe mintea tatălui său – „pocăinţa” se referea doar la schimbarea minţii. Vezi de asemenea Exod 4:21 şi 10:27 comparat cu Exod 9:34. Luca 14:26 trebuie să fie comparat cu Matei 10:37. În Matei 24:15 şi Marcu 13:14 „urâciunea pustiirii” despre care se vorbeşte acolo nu se poate înţelege corect, dacă nu am avea de asemenea Luca 21:20, arătând că pustiirea se referea este fizică, atacul unei armate.

           

Totuşi, ar trebui să fie observat că, pentru că un cuvânt sau o frază are un anumit înţeles într-un pasaj, aceasta nu dovedeşte că el are acel înţeles în fiecare pasaj în care el ar putea să apară.

 

Capitolul 7. Scopul Scripturii.

 

Par. 1. În interpretarea Scripturii, cel mai important lucru este să descoperim scopul scrierii avute în considerare, adică scopul sau ţinta pe care o are în vedere autorul.

 

Par. 2. Noi trebuie să distingem între “scopus generalis” al Bibliei şi scopul special al unei cărţi particulare din Biblie sau a unei porţiuni din Biblie. Scopul unei cărţi sau a unei porţiuni dintr-o carte trebuie să se armonizeze cu scopul Bibliei ca un întreg.

 

Par. 3. Scopul general al Bibliei este Hristos, sau că Hristos este Mântuitorul omenirii. Vechiul Testament indică înainte spre Hristos; Noul Testament indică înapoi spre El. Unele pasaje vorbesc direct despre El, unele arată nevoia de El, etc. Astfel, în Ioan 5:46 Hristos Însuşi spune că Moise a scris despre El. În mod similar Ioan 1:45. De o importanţă specială aici este Luca 24:25-27; de asemenea Fapte 10:43; Fapte 3:24; Romani 3:21; 1 Petru 1:10. De aceea, cei care nu pot găsi nimic despre Hristos în Vechiul Testament sunt interpreţi falşi. Luteranii sunt acuzaţi de teologii moderni că au găsit prea mult din Noul Testament în Vechiul Testament, dar aceasta este o judecată a priori din partea lor. Dar noi nu trebuie să explicăm totul din Vechiul Testament ca aplicându-se lui Hristos, căzând în interpretări alegorice nepotrivite şi forţate.

 

Par. 4. Scopul special al unei cărţi particulare sau a unei părţi dintr-o carte trebuie să fie descoperit în felurite moduri: 1) El este uneori afirmat formal (Luca 1:4), fie la început fie la sfârşit. Conform Ioan 20:31. 2) Uneori scopul poate fi descoperit prin circumstanţele care au determinat scrierea, de exemplu Epistola lui Pavel către Galateni. 3) Uneori trebuie să ajungem la el printr-o observaţie atentă.

 

Par. 5. O carte sau o altă parte din Scriptură poate avea mai mult decât un scop. Atunci, putem distinge între un scop primar şi un scop secundar.

 

Capitolul 8. Interpretarea profeţiei Vechiului Testament în Noul Testament.

 

Par. 1. Există o legătură strânsă între profeţia Vechiului Testament şi împlinirea în Noul Testament, pe care Dumnezeu Însuşi a întemeiat-o şi care, nici un om nu poate îndrăzni să o schimbe sau să o pună deoparte. Aceeaşi legătură există între profeţie şi relatarea inspirată a împlinirii. De aceea, exegetul creştin trebuie să susţină deopotrivă că evenimentul care este relatat ca o împlinire a profeţiei a avut loc prin planul şi sfatul premeditat al lui Dumnezeu; şi de asemenea că relatarea împlinirii este decisivă pentru înţelegerea şi interpretarea profeţiei.

           

Comparaţi Osea 11:1 cu Matei 2:15; Ieremia 31:15 cu Matei 2:17; Isaia 11:1 cu Matei 2:23 şi Ioan 1:46; Numeri 21, 8-9 cu Ioan 3:14-15; Geneza 22:18 cu Galateni 3:16; Psalmul 41:10 cu Ioan 13:18.

 

Par. 2. În afară de aceasta, cineva trebuie de asemenea să observe următoarele reguli: a) În interpretarea cuvântului profetic sau a unei secţiuni din Vechiul Testament, cineva trebuie să investigheze unde există în Noul Testament vre-un raport al unui eveniment care este declarat în mod expres de a fi o împlinire a profeţiei. Dacă acesta este cazul, exegetul este uşurat de eforturi şi investigaţii ulterioare, şi înţelesul cuvintelor individuale este stabilit precis. Comparaţi Isaia 7:14 cu Matei 1:22-23; Mica 5:1 cu Matei 2:5-6. În această chestiune, pasajele paralele listate în ediţiile obişnuite ale Bibliei sunt adesea de un mare ajutor. Dar totuşi încă este nevoie mereu să facem o investigaţie independentă pentru a determina dacă paralelele sunt reale şi nu doar aparente. b) Dacă cineva nu poate găsi un pasaj în care se spune în mod expres că o profeţie s-a împlinit, acela ar trebui să descopere dacă toate elementele esenţiale ale profeţiei se găsesc din nou într-o anumită persoană sau într-un anumit eveniment; şi într-un astfel de caz cineva este justificat în aplicarea celor două una celeilalte, în special unde nici o altă manifestare istorică nu împlineşte toate elementele profeţiei. Compară Daniel 11:36-39 şi 12:1 cu 2 Tesaloniceni 2:3-4; 1 Timotei 4:13 şi Matei 24:15,21-22, cu Daniel 7:25; 9:27; 12:7,11; Apocalipsa 11:2‑3 şi Apocalipsa 12:6,14. c) Oriunde profeţia din Vechiul Testament vorbeşte despre desfiinţarea formelor Levitice de închinare şi sfârşitul Vechiului Legământ putem recunoaşte o profeţie care se referă la timpul Noului Testament; conform Ieremia 31:31‑34 cu Evrei 8:6‑13; la fel, oriunde este tratată venirea multor păgâni la mântuirea lui Israel, sau unde este proclamată o restaurare glorioasă a împărăţiei lui Israel şi Iuda, compară Isaia 11:10‑12 cu Romani 15: 9‑12; Amos 9:11‑12 cu Fapte 15:14‑17. Aceasta este importantă în special împotriva Chiliastilor. d) Profeţii Vechiului Testament au exprimat adesea profeţii în legătură cu binecuvântarea împărăţiei lui Hristos, deopotrivă în împărăţia harului şi în cea a slavei, în cuvinte care aparent vorbesc despre o slavă pământească şi un succes temporal, prin care în exegeză trebuie să se înţeleagă şi să se explice într-un fel spiritual. Conform Isaia 2:2‑5; 11:6‑5; 60:17‑20; Ioel 3:23; Amos 9:13‑14; Mica 4:1‑5; şi de asemenea Luca 17:20; Ioan 18:36;  e) Pentru înţelegerea corectă a profeţiilor Mesianice, exegetul nu trebuie să se lase dus pe o cale greşită de circumstanţă că ele adesea stau direct alături de afirmaţii istorice sau temporale care nu au nici o însemnătate profetică. Comparaţi cadrul sau contextul lui Isaia 7:14; Mica 2:12-13. Tot astfel exegetul trebuie să se păzească împotriva pervertirii multor exegeţi care chiar în astfel de profeţii presupun un sens dublu sau multiplu şi resping aplicaţia directă Mesianică. Comparaţi interpretarea tipică a lui 2 Samuel 7:12-17 şi Psalmul 22.

 

Par. 3. În citatele din Vechiul Testament aflate în Noul Testament trebuie să observăm că nu toate sunt reproduse literal şi exact în Noul Testament. Compară Levitic 18:5 cu Romani 10:5; Psalmul 32:1‑2 cu Rom. 4:7‑8. În această privinţă predomină o mare libertate şi varietate. Totuşi aceste forme care diferă de citate nu contrazic învăţătura corectă în privinţa inspiraţiei verbale, ci mai degrabă o confirmă. Pentru că ele pot fi explicate doar în acest fel de Duhul Sfânt, autorul întregilor Scripturi, se citează pe Sine şi de aici poate cita în mod liber.

 

Observaţi că în anumite cazuri, textul Vechiului Testament este explicat în citări, compară Luca 4:18 cu Isaia 61:1. În alte cazuri el este îngustat, conform Matei 4:15 cu Isaia 9:1. Cel mai adesea propoziţiile sunt re-aranjate, conform Romani 9:25 cu Osea 1:10 şi 2:23. Sau două pasaje sunt contopite într-unul şi sunt introduse sub un nume conform Matei 27:9‑10 cu Zaharia 11:12‑13 şi Ieremia 32:6‑15; Marcu 1:2‑3 cu Maleahi 3:1 şi Isaia 40:3. Uneori un pasaj poate fi citat cu formularea opusă, dar corect potrivit sensului, conform Matei 2:6 cu Mica 5:2. În foarte multe citate traducerea Septuaginta este indirectă, conform Romani 4:7‑8 cu Psalmul 32:1‑2; Romani 10:5 cu Levitic 18:5. Aceasta se face chiar în cazurile unde Septuaginta nu traduce cu acurateţe, dar a atacat sensul intenţionat al textului original; conform Luca 3:6 cu Isaia 40:5 şi 52:10; Evrei 10:5 cu Psalmul 40:7. Totuşi, unde Septuaginta nu a atacat sensul intenţionat, citarea se face într-o traducere exactă din ebraică, conform Matei 2:15 cu Osea 11:1; Romani 11:35 cu Iov 41:2. Există de asemenea cazuri unde Duhul Sfânt nu s-a limitat pe Sine nici la textul în Septuaginta nici la textul original în ebraică, ci a făcut aluzie în mod liber la un pasaj din Vechiul Testament, conform Efeseni 5:14 cu Isaia 60:1. Sau El a reprodus un adevăr al Scripturii în mod liber, conform Ioan 7:38 cu Isaia 58:11; 44:3 şi 55:1. Sau a folosit cuvinte din Vechiul Testament într-un sens nou, conform Romani 10:6‑8 cu Deuteronom 30:11‑14; 1 Corinteni 14:21 cu Isaia 28:11‑12.

 

Notă despre critica textuală şi interpretarea Scripturii.

 

Critica modernă neîntemeiată care vrea să se întoarcă înapoi la sursele disponibile şi amendează textul potrivit presupunerilor lor proprii arbitrare nu trebuie să fie recunoscută ca fiind valabilă. Pentru că există, pe de o parte, destul material sursă pentru a determina ce este textul adevărat; şi pe de altă parte, cineva trebuie să se ţină ferm de manuscrisele tradiţionale atâta timp cât ele nu pot fi dovedite a fi greşite. Gândiţi-vă, de exemplu, cum P. Ewald schimbă kti/sei din Coloseni 1:23 în kli/sei; R. Harris (şi Goodspeed în versiunea sa a Noului Testament) schimbă e0n w{| în 1 Petru 3:19 în 9Enw_x etc. Doar acela în care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut lucrarea sa de regenerare poate fi un exeget teologic în sensul adevărat şi deplin al termenului. Conform Psalmul 119:18; 2 Corinteni 4:6; 1 Corinteni 2:14; Isaia 66:2; Psalmul 119:16,24,35,47,70,117, etc.

sus

Ce este nou?

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate