» Ziua Dmnului in timpul apostolului Pavel 1Tes.5.1-9;2.1-14 -
de Ioan Pribag
Ziua Domnului din Tesaloniceni creaza multa confuzie, deoarece se
interpreteaza ca este vorba:
- de a doua venire a Domnului. In N.T. nu gasim expresia ,,venirea a
doua a Domnului’’, ci expresiile: ,,descoperirea - revelarea,
prezenta, venirea sau Cel ce vine. Ultimele doua sunt un prezent
continu, sau un prezent cu intermitenta.
- de rapirea bisericii la venirea a doua a Domnului. Care biserica ?
Pavel ne spune ca biserica a devenit o casa mare cu vase de cinste
si de ocara, o biserica in care au intrat lupi rapitori si
invataturi eretice. Fap.20.29,30;2Tim.2.19-21. De altfel, in Apo
calipsa din cap.4, nu se mai vorbeste de biserica ci de sfintii care
biruiesc prin sangele Mielului, ce nu-si mai iubesc viata pana la
moarte, si marturisesc Cuvantul, pana la sfarsit. Mat.24.4;Ap.12.11
In Daniel, cat si in Apo calipsa, sfintii vor primi si mosteni
imparatia. Dan.7.18, desi fagaduintele erau pentru tot poporul
Israel . De peste doua mii de ani, lumea este plina de biserici
crestine, insa numai sfintii sunt pecetluiti cu Numele Domnului Isus
Hristos. Ap.7.3;9.4;14.1 Putem identifica biserica Lui Hristos,
numai cu sfintii in Hristos. Daca sfintii sunt rapiti intr-o anumta
perioada istorica, cine vesteste Evanghelia pna la sfarsitul
veacului ? Mat.24.14

» Ce vom face cu ocazia sfîrşitului lumii? - de Marius Cruceru
de Marius Cruceru
Sfîrşitul lumii va fi într-o zi absolut obişnuită, într-o noapte
liniştită. Va fi după cafeaua de dimineaţă, după masa de seară, în
timpul emisiunii preferate, cînd tocmai ai dat send la proaspătul
email. Sfîrşitul lumii va fi într-o zi la fel ca toate celelalte.
Ieri am întrebat o comunitate creştină:
- Dacă Cristos ar întrerupe istoria acum ne-ar conveni tuturor,
nu-i aşa? Sîntem în biserică. Ce loc bun pentru sfîrşitul lumii! Dar
peste 10 ore, peste 12 ore, dar noaptea viitoare, dar peste o lună
de aici înainte?
Pe unii dintre
noi sfîrşitul personal îi va agăţa înainte de cuprinderea în
sfîrşitul lumii. Ce-ai prefera să faci în ultima oră înainte de
accidentul de maşină în care vei sfîrşi, zdrobit printre fiare,
privind la o tablă ascuţită, care tocmai ţi-a secţionat artera
femurală la care nu poţi ajunge sau cu habitaclul care te apasă prea
tare ca să ajungi la telefonul mobil pentru a anunţa pe cineva? Ce
vei fi ascultat la radio sau pe cd player cu secunde înainte?

» Dumnezeu Este Cel Mai Deștept - de Adrian Condrea
Dumnezeu
l-a numit pe Iov un om neprihănit. Când l-a izbit încercarea nu a
fost din cauza păcatului. De fapt, Dumnezeu nici nu-i spune ce s-a
întâmplat. V-ați întrebat cu siguranță de ce Dumnezeu nu-i explică
lui Iov măcar la final despre ce a fost vorba.
De ce nu-i povestește despre marea controversă din ceruri?
De ce Dumnezeu nu ne permite să înțelegem complet ce se întâmplă cu
noi?
De ce nu ne
răspunde la toate de ce-urile noastre?
De ce?
Cred că sunt câteva variante:
prima, Dumnezeu este încântat atunci când ne încredem în El pe
deplin. Dumnezeu apreciază enorm credința sinceră. Dumnezeu își
dorește să-și vadă copiii bazându-se pe El, pe înțelepciunea Lui, pe
atotputernicia Lui. Nu-i place necredința, îngrijorarea și murmurul
nostru. Nici mie nu mi-ar plăcea ca băiatul meu de 6 ani să se tot
agite la gândul că s-ar putea mâine să nu mai avem cereale și lapte
la micul dejun. Să nu mai aibe chef de joacă la gândul că tata s-ar
putea să nu mai poată plăti curentul și taxele. Aș crede că nu are
încredere în mine și m-aș simți jignit. Atunci când ne îngrijorăm și
ne frământăm că viața a luat o turnură neașteptată, cred că este o
mare ofensă adusă Tatălui nostru, care este Atotputernic,
Atotînțelept și Infinit de bun.

» Pastorala de Paşte 2010: Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de
moarte - de Marius Cruceru
Pastorală de Paşti, 2010,
Un prieten mi-a amintit zilele trecute fimul lui Giulio Base,
film în care actorul Omar Sharif interpretează rolul Apostolului
Petru. Bătrîn şi cu puţine puteri, apostolul se întreabă: (redau
fraza în cuvintele prietenului meu):
““Doamne, sunt bătrân, oare ce mai aştepţi de la unul ca
mine? Tu nu ştii cum este să ajungi bătrân!” Apoi îşi revine în
sine şi îşi dă seama de gândul greşit. Domnul îl chema la Sine!
Şi a plecat spre Roma…pentru ultima oară spre cea mai glorioasă
călătorie!”
Dumnezeu ştie sau nu ştie cum este bătrîneţea? Ştie boala lungă,
moartea treptată, refuzul de a privi la membrul amputat al cuiva
care aşteaptă cu groază ca efectul anestezicului să treacă, dar
descumpănirea şi îngrijorarea la apariţia unui nodul nou, a unei
umflături suspecte, unui ciot dureros în osul inflamat? Ştie
Dumnezeu cum trăieşte o femeie sfîşietoarea descoperire a perilor
albi, petelor noi postnatale apărute pe pielea feţei, pînă ieri
întinsă şi albă, sau încreţirea ridurilor care nu mai pot fi
acoperite de cosmetice? Cum poate înţelege Dumnezeu întristarea
părinţilor care cresc un copil cu sindromul Down sau sfîşierea
inimii unei mame, care îşi ridică copilul sfîrtecat dintre fiarele
maşinii, fără speranţa învierii a treia zi?

» Cristos
a Inviat! - de Doru Pope
Iată-ne
la încă o serbare a învierii Domnului nostru Isus Cristos. In ziua
aceasta ne ducem cu gândul la un mormânt săpat într-o stâncă, de pe
gura căruia piatra a fost dată la o parte pentru ca să putem vedea
cu toţii că Domnul nostru nu mai este acolo. Mormântul stă ca o
mărturie peste veacuri al acestei măreţe învieri; de aceea, poate
este cea mai importantă peşteră, cea mai importantă tăietură făcută
vreodată într-o stâncă. Ea produce în vieţile miliardelor de oameni
diferenţă între viaţă şi moarte; părerea formată la acest mormânt ne
va afecta veşnicia.
Deunăzi am plâns împreună cu cei ce L-au iubit pe Domnul, pe urmele
suferinţei Sale. Am trecut cu imaginaţia prin curtea lui Pilat, a
lui Irod şi în faţa Sinedriului iudeu. Am văzut prin imagini
proiectate pe cortex scuipatul, loviturile cu trestia, transpiraţia,
cununa de spini înfiptă în pielea capului, hainele stacojii, apoi
dezbrăcarea, bataia cu biciul, ipostaze ale suferinţelor lui Isus.
Am auzit loviturile de ciocan în piroanele de la mâini şi picioare.
Am auzit rugăciunea către Tatăl, strigătele de durere a
singurătăţii, a abandonării, a setei; am auzit exclamarea plină de
uşurare a sfârşirii lucrării de mântuire.
Astăzi, tot pe urmele unora care L-au iubit, mergem cu ajutorul
acestui mijloc de transport atât de la îndemână, imaginaţia, la
mormântul gol. Apoi în camera de sus, după ce vom fi păşit în umbră
asistând la discuţia de pe drumul Emausului. Vom absorbi PACEA ce ni
se oferă şi ne vom umple de Duhul Sfânt la suflarea lui Isus. Vom fi
reconciliaţi cu El din îndoielile noastre şi din lepădarea de El de
care am dat dovadă în fiecare zi, poate chiar mai grav decât Petru;
că ne-am lepădat fără să ne fi fost viaţa şi libertatea în pericol,
în faţa unei ispite, sau din cauza unei nesăbuinţe.

» Avertismente
sfinte pentru sfintii Domnului in vremrurile dificile -
de Marian Ghita
(Evrei)
Epistola
către Evrei este o pledoarie extraordinară pentru mântuirea pe care
o avem în Domnul Isus Cristos, gloriosul nostru Mântuitor. Dar ea
este şi un avertisment teribil pentru cei care tratează cu uşurinţă
Cuvântul Domnului şi astfel diminuează gloria şi valoarea unei
asemenea mântuiri şi a unui asemenea Mântuitor. Această epistolă
merită citită, aprofundată şi mesajul ei merită să fie „mâncat”, aşa
cum profeţii Domnului trebuiau să-şi hrănească întreaga fiinţă cu
acest Cuvânt (Ezech. 3:1-3; Apoc. 10:10). Epistola către Evrei este
dulce ca mierea şi amară în acelaşi timp. Dar ea este o imensă
binecuvântare pentru sfinţii Domnului, mai ales pentru vremuri ca
acestea.
În
această epistolă avem cinci pasaje avertizatoare, cu avertizări care
au produs cititorilor ei de-a lungul timpului şi care produc în
continuare o teamă foarte serioasă. Ele sunt menite să ne
atenţioneze că avem de-a face cu un Dumnezeu care este nu numai
„dragoste” (1 Ioan 4:16) ci şi „un foc mistuitor” (Evr. 12:29) şi că
„Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr.
10:31). Avertismente ca acestea nu găsim niciunde în celelalte
epistole ale Noului Testament. Aceste pasaje din epistolă sunt
următoarele: (1) 2:1-4; (2) 3:7-4:13; (3) 5:11-6:8; (4) 10:19-31;
(5) 12:25-29. Apar aici 7 avertismente cu privire la 7 pericole pe
care trebuie să le evităm, dacă într-adevăr ne considerăm „chemaţi
să fim sfinţi” (1 Cor. 1:2):
1.
Pericolul nepăsării faţă de o imensă mântuire, săvârşită de
un Mântuitor glorios – 2:3;
2.
Pericolul necredinţei – a neintrării în odihna lui Dumnezeu –
3:11,19; 4:11;
3.
Pericolul unei imaturităţi spirituale nefireşti – 6:4-6;
4.
Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre – 10:23;
5.
Pericolul unor relaţii superificiale în Biserica lui Cristos
– 10:24-25;
6.
Pericolul ignorării sfinţirii vieţii, a necăutării dreptăţii
lui Dumnezeu – 10:26; Mat. 5:48;
7.
Pericolul refuzului de a asculta de cuvântul Celui care
vorbeşte din ceruri – 12:25.
Poate
că cineva se întreabă: „Este autorul epistolei către Evrei o
persoană prea dură? Este el mai drastic decât ceilalţi autori ai
Noului Testament? Este normal pentru un propovăduitor al Evangheliei
harului şi al dragostei lui Dumnezeu să promoveze în propovăduirea
lui o atitudine de evlavie însoţită de frică de Dumnezeu (Evr.
12:28-29), în situaţia în care tot Scriptura spune foarte clar că
‚În dragoste nu este frică’?” Răspunsul la aceste întrebări este un
categoric „Nu. Nimic din toate acestea”. Sunt convins că toţi
autorii Noului Testament au fost mânaţi de acelaşi Duh (de Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu) în scrierea a ceea ce avem în Scriptură (2
Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). Toate scrierile sfinte sunt animate de
aceeaşi căldură a dragostei şi harului lui Dumnezeu şi, în acelaşi
timp, de aceeaşi evlavie plină de reverenţă şi frică de Dumnezeu.
Uitaţi-vă, de exemplu, la epistola care ne îndeamnă să ne bucurăm în
Domnul (Filip. 3:1; 4:4). Ea ne îndeamnă şi la perseverenţă în a ne
duce mântuirea noastră până la capăt „cu frică şi cutremur” (Filip.
2:12). Acelaşi duh de dragoste fără frică (este vorba despre frica
din cauza vinovăţiei cauzate de păcatele care ne-au fost iertate
prin jertfa lui Cristos – vezi 1 Ioan 4:17-19) şi acelaşi duh al
reverenţei plină de frică faţă de Dumnezeu (frica care izvorăşte din
conştienţa măreţiei şi gloriei unui Dumnezeu sfânt şi care ne obligă
să avem mare grijă să nu cumva să păcătuim faţă de El – vezi 1 Tim.
1:14-17; Fap. 2:43) ar trebui să ne stăpânească inimile şi purtarea
noastră.
Cred
că epistola către Evrei trebuie citită cu mare atenţie. Te rog
citeşte-o cu o inimă curată şi total deschisă, în duh de rugăciune,
cu mintea limpede şi eliberată de prejudecăţi şi de alte preocupări
omeneşti şi pământeşti, în umilinţă şi supunere faţă de Duhul lui
Dumnezeu. Ce vei constata, dacă o vei citi astfel? Vei constata că
epistola nu are doar avertizări; nu este scrisă pentru a-ţi focaliza
toată atenţia asupra avertizărilor, în aşa fel încât să te năucească
şi să producă în tine frică traumatizantă. Numai diavolul urmăreşte
să-i doboare pe oameni printr-o teamă paralizantă pentru că îi face
să se vadă atât de decăzuţi încât nu ar mai avea nici o şansă de
mântuire înaintea lui Dumnezeu. Diavolul este „pârâşul (acuzatorul)
fraţilor noştri” (Apoc. 12:10; Zah. 3:1-4), dar, în acelaşi timp, şi
„acela care înşală întreaga lume” (Apoc. 12:9). El însă nu are
absolut nici un drept înaintea lui Dumnezeu de a ne judeca. Epistola
către Evrei este o epistolă care are darul de a te fascina, de a te
încânta şi de a te înălţa la ceruri, prin prezentarea măreţiei şi
frumuseţii dincolo de orice frumuseţe a Domnului nostru Isus Cristos
şi prin arătarea bogăţiei şi valorii de nepreţuit a mântuirii pe
care Dumnezeu ne-a dat-o în El (veşnică şi desăvârşită – Evr. 5:9;
7:25; 10:14). Când stai în contemplare în faţa unei mântuiri aşa de
mari şi în faţa Celui care este Urzitorul ei nu se poate să nu fii
copleşit de o deplină reverenţă faţă de Domnul şi de teamă sfântă
înaintea Lui. Nu se poate să-ţi mai doreşti să trăieşti vreodată în
păcat şi nu se poate să mai vrei să te întorci de la „adevărurile
desăvârşite” la „adevărurile începătoare” ale lui Cristos; vei
ajunge să vrei să mergi spre cele desăvârşite (Evr. 6:1). Vei ajunge
să-ţi dai seama că este o imensă prostie să-ţi permiţi să fii
nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare (Evr. 2:3).
În
vremurile în care trăim este nevoie de oameni care sunt fascinaţi,
încântaţi, transfiguraţi în adâncul fiinţei cât şi în manifestarea
exterioară a trăirii lor de gloria Domnului şi de măreţia mântuirii
pe care El a lucrat-o prin jertfa Sa de pe cruce pentru noi. Este
nevoie de oameni care Îl cunosc „pe Dumnezeul lor” pentru că numai
ei „vor rămâne tari” şi numai ei „vor face mari isprăvi” (Dan.
11:32). Oare ce te fascinează pe tine cu adevărat? Ce te face pe
tine să fii gata să plăteşti preţul unei dedicări totale? Îţi spun
din nou: citeşte epistola către Evrei cu un duh de supunere totală
faţă de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu ce se află în ea. Nu vei
regreta.
Este
această epistolă actuală astăzi? Ca orice cuvânt al Scripturii,
pentru că vine de la Dumnezeu, şi cuvântul din această epistolă este
actual. Avem şi o dovadă în plus a acestui fapt, care ne este
oferită de înţelegerea a două aspecte legate de contextul scrierii
epistolei.
În
13:7 găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care
v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la
sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Înţelegem
de aici că a trecut destul de mult timp din clipa în care Evanghelia
le-a fost propovăduită lor pentru prima dată. De asemenea, în 8:13
ni se spune: „Prin faptul că zice: ,un nou legământ’,
a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a
îmbătrânit, este aproape de pieire.”. Această afirmaţie ne arată că
momentul scrierii epistolei este destul de aproape de anul 70 d.
Cr., anul cuceririi Ierusalimului şi a distrugerii Templului de
către armatele romane (vezi Lc. 21:6). Prin acest eveniment teribil,
Dumnezeu a arătat în faţa lumii întregi ceea ce El de fapt a afirmat
în Scriptură: că vechiul sistem al legământului (legământul legii –
cel vechi) a fost total abolit. Noul sistem (noul legământ – cel al
harului) exista deja, dar era de-abia la început în plan istoric.
Treptat, el câştiga putere. La momentul scrierii epistolei, deci, se
apropia acest moment de criză, atât pentru iudaism, cât şi pentru
creştinism; el se apropia cu repeziciune. Pe de altă parte, din
10:32-34 înţelegem că cititorii, din cauza mărturiei lor despre
Cristos şi a credinţei lor în El, erau persecutaţi. Împăratului
roman Nero, în jurul anului 64 d. Cr., a declanşat o prigoană
serioasă împotriva creştinilor. Ei au fost fie expuşi public
insultelor şi persecuţiilor, fie au fost alături de cei întemniţaţi
pentru credinţa lor, fie au primit cu bucurie confiscarea averilor
lor. Deşi admirăm curajul şi fermitatea credinţei lor, totuşi
descoperim anumite lucruri care nu mergeau la fel de bine ca la
început. În 10:25 ni se sugerează că unii renunţaseră la întâlnirile
cu alţi creştini; aceştia stăteau deoparte de biserica creştină, de
mărturisirea credinţei lor în cadrul comunităţii. Exista deci
pericolul ca aceştia să abandoneze în întregime mărturisirea
credinţei lor în Isus ca şi Cristos. Amintirea a ceea ce se
întâmplase cu secole înainte strămoşilor lor în pustie (vezi Num.
13-14; Evr. 3-4) era vie în mintea scriitorului epistolei.
Israeliţii porniseră cu mult curaj din Egipt şi trecuseră Marea
Roşie cu încredere în Dumnezeu (vezi Ex. 14-15). Dar, mai tîrziu,
când au ajuns la graniţele Canaanului, marea lor majoritate au
refuzat categoric să înainteze şi să intre în Canaan, ţara promisă
lor de Dumnezeu. Descoperim în epistolă teama autorului că cititorii
ar începe să manifeste acelaşi tipar de comportament ca şi al
strămoşilor lor (4:1). Este evident că în comportamentul acestor
evrei convertiţi timpuriu existau simptome care îi provocau serioase
îngrijorări autorului (vezi avertizările din epistolă).
Este
adevărat că întregul context în care trăiau evreii creştini cărora
li se adresează această epistolă este unic în istorie. Dar, acest
context unic are corespondenţă şi în vremea noastră. Şi noi trăim
vremuri asemănătoare. Pe de o parte, a trecut mult timp de când
multora dintre noi ni s-a vestit Evanghelia. Avem, se poate spune, o
tradiţie evanghelică, în lume, în ţara noastră, poate şi în biserica
unde suntem noi. Dacă la început, râvna şi entuziasmul multora
dintre noi pentru Cristos erau pline de înflăcărare, acum acestea
s-au estompat. Trăim parcă acelaşi gen de situaţie ca în vremea când
generaţia apusă a lui Iosua a făcut loc unei noi generaţii în
poporul lui Dumnezeu (vezi Jud. 2:7-10). Generaţia lui Iosua a
slujit Domnului pentru că L-a cunoscut în mod viu şi personal pe
Domnul. Generaţiile ulterioare nu L-au mai cunoscut pe Domnul,
neavând acele experienţele vii şi proaspete ale intervenţiilor Lui
în istoria lor. Ele trăiau din amintiri şi, de aceea, a apărut
decăderea spirituală şi aceasta s-a accentuat tot mai mult (vezi
Jud. 2:11-23). Generaţia lui Iosua a experimentat intervenţia
Domnului în intrarea poporului în ţara Canaanului şi în cucerirea ei
(a ţării promise de Dumnezeu). Poporul Israel a primit porunca să
intre în ţara promisă, să o ia în stăpânire şi să-şi consolideze
moştenirea în ţară (vezi Iosua 1:1-9; Jud. 1:1-20). Generaţia lui
Iosua a intrat prin credinţă în moştenirea ţării. Generaţiile
ulterioare au primit şi ele porunca să continue cucerirea ţării şi
intrarea în stăpânirea ei deplină. Ele au ascultat pentru o vreme de
Domnul, dar, mai târziu, din diverse considerente omeneşti, au
cruţat pe locuitorii ţării, au intrat în relaţie cu ei şi au ajuns
în final să fie învinse ele de cananiţii din ţară (Jud. 1:1-2:5). În
acest fel, poporul Israel a intrat într-o perioadă de decădere
spirituală (Jud. 2:10-3:6; vezi întreaga carte a Judecătorilor). Şi
noi, cei de astăzi, suntem în pericolul de a trăi viaţa de creştin
din amintiri, fără să mai experimentăm relaţia cu Domnul nostru
într-un mod viu şi personal, fără ca Dumnezeu să-şi arate din plin
puterea Sa în viaţa noastră, pentru că nu mai suntem total dispuşi
să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu în mod efectiv în viaţa noastră
prin puterea Duhului Sfânt. Noi, cei ce suntem creştini, am fost
născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă
şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri”
pentru noi (1 Pet. 1:3-4). Noi suntem chemaţi să intrăm în această
moştenire din momentul în care am auzit şi am crezut Evanghelia
mântuirii noastre, pentru că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt
(arvuna moştenirii noastre). Suntem chemaţi să ne însuşim, prin
credinţă, toate binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti
care sunt în Cristos – ele sunt garantate pentru noi prin Duhul
Sfânt (vezi Efes. 1:3-14). Suntem deci implicaţi, ca şi poporul
Israel din vechime, într-o bătălie spirituală pentru a ne însuşi
ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat în Domnul Isus Cristos (întreaga
moştenire spirituală în Cristos este a noastră, dar trebuie să ne-o
însuşim prin credinţă – vezi Efes. 1:15-23; 2 Pet. 1:3-11; Rom.
8:16-18). Dar, şi noi, ca israeliţii din vechime, ajungem să fim
delăsători în a ne însuşi aceste imense binecuvântări pentru că nu
mai dorim să ne implicăm în lupta spirituală a credinţei, gândim
lucrurile lui Dumnezeu în mod firesc şi ajungem să facem compromis
cu lumea în care trăim. Nu este de mirare că semnele decăderii
spirituale şi accentuarea acesteia se văd tot mai serios în
bisericile creştine de astăzi. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu
este diluată tot mai mult; ne dorim experienţe spirituale
stimulatoare, dar care nu izvorăsc dintr-o cunoaştere reală şi
profundă a Domnului Isus Cristos în viaţa noastră; punem accent pe
activism spiritual, pe realizări mari care să ne ocupe trăirea
noastră, dar care nu izvorăsc dintr-o slujire dedicată Domnului
nostru conform voii Lui (Mat. 7:21-27). Toate acestea şi multe
altele se văd din plin în creştinismul nostru de astăzi. Pe de altă
parte, crizele şi încercările care lovesc lumea în care trăim se
accentuează tot mai mult. Clătinarea lumii, în vederea sfârşitului
ei, este astăzi tot mai evidentă (Evr. 12:25-29; Lc. 21:33-36).
Atacurile împotriva adevăratei credinţe şi prigoana împotriva
credincioşilor se acutizează şi ele sub diverse forme (1 Pet.
1:6-9). În faţa acestor provocări, mulţi creştini ajung să decadă
din viaţa de credinţă. Ei fie nu s-au ancorat puternic în credinţa
lor mântuitoare, fie au lăsat ca toate aceste provocări să le sufoce
viaţa spirituală (Mat. 13:19-23). Este adevărat că, în aceste
circumstanţe, apar tot felul de întrebări la credincioşii de acest
fel: „De ce îngăduie Domnul încercări aşa de puternice? Dacă sunt
credincios de ce Domnul nu îmi binecuvântează credincioşia cu o
viaţă prosperă? Merită oare să mai fii creştin dacă loialitatea faţă
de Cristos mă pune în situaţia de a suferi în acest fel? Unde este
binecuvântarea lui Dumnezeu în asemenea situaţii de încercare? Oare
se pierde mântuirea? Este mântuirea noastră prin Cristos aşa de
firavă încât ea se poate pierde din cauza ispitelor, a încercărilor
şi a loviturilor vieţii? Pot fi mântuiţi numai cei care sunt
consideraţi de oameni „elite spirituale (cei care în terminologia
acestora poartă numele de „sfinţi”)?” Toate aceste considerente ne
fac să înţelegem că epistola către Evrei este foarte actuală şi
foarte potrivită pentru vremea noastră, chiar dacă noi suntem
creştini dintre neamuri.
Ne
dorim să privim la aceste 7 avertizări din cele 5 pasaje menţionate
mai sus şi să le înţelegem valoarea. Pericolele, despre care ni se
vorbeşte, sunt la fel de reale pentru noi ca şi la vremea scrierii
epistolei. De aceea, să le privim cu luare aminte şi, prin ele, să
ne cercetăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne îndeamnă în mod
explicit: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2
Cor. 13:5). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că atunci când vorbim
despre credinţa creştinilor nu trebuie să avem în vedere doar
atitudinea de credinţă care trebuie să fie în noi ci, în primul
rând, obiectul credinţei (substanţa ei) care determină atitudinea
noastră corectă (atitudinea credinţei). Scriptura foloseşte două
expresii care definesc substanţa credinţei noastre în Cristos: (a)
„Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13-14) şi (b)
„Credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda
3). Ambele expresii reprezintă întreaga învăţătură a Sfintelor
Scripturi – cuvântul despre Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17; Rom.
10:17; 1:16-17; Efes. 2:20). Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine
dacă suntem ancoraţi cu toată fiinţa în credinţa în persoana şi
lucrarea lui Cristos – credinţa pe care învăţătura Scripturii o
propovăduieşte. Ne dorim să privim la avertizările din epistola
către Evrei amintite mai sus nu ca la nişte ameninţări ale păcii
noastre lăuntrice ci ca la nişte semnale de alarmă foarte serioase
din partea lui Dumnezeu, care ne forţează să privim (să ne pironim
ochii ca şi Moise – Evr. 11:26) la mântuirea nespus de mare şi
minunată pe care o avem în Domnul nostru Isus Cristos. Această
mântuire este unicul remediu a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută
în păcat. Ea este veşnică şi desăvârşită. Ea, şi numai ea, este
valabilă pentru vremuri ca acestea şi pentru cele care vor veni. În
Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Cristos, Cel care a săvârşit
această mântuire, merită să ne ancorăm cu toată puterea credinţa şi
nădejdea noastră. AMIN.

Nota: Cititi continuarea articolelor
prin a face click pe titlul albastru al acestora. Materialele sunt pe site-ul Vox Vocis, o
diviziune a Vox Dei Ministries
sus