COLECŢIA
BIBLIA ŞI BABILONIA

SECŢIUNEA I
PREZENTAREA GRILEI INTERPRETATIVE, EXPUNEREA UNELTELOR DE STUDIU ŞI
DEFINIREA TERMINOLOGIEI ÎNTREBUINŢATE ÎN ACTIVITATEA DE CERCETARE
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
După cum scriam mai sus, această lucrare inaugurează o serie de studii
asupra Sfintelor Scripturi ebraice puse în relaţie cu descoperirile
ştiinţifice şi explicaţiile furnizate de savanţi iluştri care vizează
aceste descoperiri. Pentru a ajuta cititorii să recepteze mai corect
lucrarea de faţă şi celelalte pe care intenţionăm să le publicăm mai
târziu, considerăm că este util să prezentăm grila interpretativă, să
definim terminologia şi să expunem uneltele de studiu întrebuinţate în
activitatea noastră de cercetare.
În mod ideal, activitatea de cercetare ştiinţifică porneşte de la
existenţa unor date sau fapte. Dacă datele respective sunt obiective,
cuantificabile, capabile de a fi repetate în condiţii de laborator şi,
sub supraveghere, verificate în aceleaşi condiţii vor produce aceleaşi
rezultate, atunci vorbim despre ştiinţe nomotetice, de genul matematicii,
al fizicii, chimiei etc.
Dacă faptele respective au avut loc o singură dată sau, sub supraveghere
atentă, verificările, experienţele pot produce alte rezultate sau
explicaţiile despre fapte şi rezultate sunt fluidiforme, atunci avem
de-a face cu ştiinţe ideografice de genul istoriei, sociologiei,
psihologiei etc.
Ceea ce au în comun ştiinţele nomotetice cu cele ideografice sunt
coordonatele interioare (descripţie-explicaţie-prescripţie), precum şi
încercarea de a aduna datele/ faptele într-un sistem logic-coerent,
ordonat, care prezintă armonie între parte şi întreg, între subsistemele
sale şi sistem în ansamblul său.
Pentru a-şi obţine datele sau faptele, fiecare disciplină ştiinţifică va
avea un set de procedee, tehnici, metode de cercetare şi studiu şi va
putea să se ralieze unor şcoli de interpretare diferite care declară că
cercetează un obiect de studiu. Diferenţele între şcolile care
cercetează acelaşi obiect, însă, pot fi majore: de exemplu, în lume
există astăzi peste 120 de şcoli de antropologie şi fiecare are propria
sa concepţie psihologică...
Sau abordând lucrurile din alt unghi de vedere: există date şi fapte
care pot fi abordate de mai multe discipline ştiinţifice: de exemplu,
genealogiile sunt studiate cu interes egal de către istorici (în special
de specialiştii în genealogii şi heraldică), de către antropologi şi de
către teologi – ne referim acum la genealogiile biblice[7]. Sau „povestirile”
despre care vom discuta mai jos: ele sunt studiate de etnologi,
antropologi, mitologi, filosofi, istorici, iar teologii, apelând la
specii şi subspecii literare şi non-literare, analizează cu sârg
povestirile biblice.
În cele ce urmează vom discuta despre grila noastră interpretativă.
CAPITOLUL AL II-LEA
GRILA INTERPRETATIVĂ UTILIZATĂ
Aici se ridică o întrebare preliminară: dacă vom trata Sfintele
Scripturi şi vom apela la descoperirile diferitelor ştiinţe, cum ne vom
relaţiona la fiecare din acestea şi la multiplele posibilităţi de
relaţionare ale celor două întreolaltă? Înainte de a da un răspuns, să
vedem care sunt atitudinile şi relaţiile posibile între credinţa în
Biblie şi ştiinţă:
Disputa dintre ştiinţă şi Biblia a coborât de vreo sută de ani în
domeniul public, tulburând nu puţine conştiinţe evlavioase. În numele
ştiinţei, unii desfigurează Biblia şi o văduvesc de autenticitatea
divină; alţii, cramponându-se de infailibilitatea Cuvântului lui
Dumnezeu, pun la îndoială supoziţiile ştiinţifice; o a treia categorie
caută corespondenţe, adesea în paguba învăţăturii scripturistice, pe
care le aşază sub autoritatea ştiinţifică; o a patra apelează la un
paralelism „spate către spate”, renunţând la viziunea unitară asupra
lumii; ultimii, în sfârşit, ne arată cât de necesară este îndepărtarea
interpretărilor greşite care s-au acumulat.
Nu există un „conflict” între Biblie şi ştiinţă; aceasta este o
apreciere neîntemeiată.
(…) Întâlnirea între tatonările ştiinţifice şi cele teologice poate fi
rodnică şi pentru o parte, şi pentru cealaltă. Ar fi de dorit ca ştiinţa
sacrului şi cea a profanului să se poată îmbogăţi reciproc. Dar
eficacitatea conlucrării lor depinde mai întâi de progresul ştiinţei
sacrului. De aceea, fără să ne lepădăm de aportul ştiinţei profanului,
cea dintâi îndatorire pe care o avem este aceea de a aprofunda, pe cât
ne stă în putinţă, cunoaşterea Bibliei; aşa vom putea dovedi că, dacă nu
există contradicţii fundamentale între Sfânta Scriptură şi ştiinţă
înseamnă că ne aflăm în prezenţa a două metode autonome.[8]
Pentru a da un răspuns clar întrebării de mai sus, vom spune că autorul
acestui studiu îşi asumă credinţa iudeo-creştină – mai precis, cea de
rit mesianic[9] – subliniind convingerea sa în ceea ce din punct de
vedere teologic se numeşte insuflarea, infailibilitatea şi ineranţa
Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Declarat într-un
mod mai puţin pretenţios, credem că Biblia are dreptate în fiecare
cuvânt al său şi textul biblic este temelia convingerilor noastre şi
autoritatea faţă de care ne subordonăm.
Chiar mai mult, credem că Sfintele Scripturi au dreptate chiar şi atunci
când descoperim lucruri paradoxale sau trans-raţionale. Aceasta nu
înseamnă sinucidere intelectuală, ci subordonare faţă de o cugetare
inspirată scrisă de apostolul Pavel:
4 (…) armele noastre de luptă nu sunt fireşti, ci sunt armele puternice
ale lui Dumnezeu, prin care dărâmăm fortăreţe. Noi răsturnăm argumentele
5 şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu, şi orice gând îl facem sclav ascultării de Cristos.
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 10:4,5.[10]
Este limpede că Biblia nu revelează toate lucrurile[11], ci numai cele
care sunt necesare şi suficiente omului în vederea cunoaşterii,
credinţei şi mântuirii sale[12]. În egală măsură, suntem încredinţaţi că
atunci când un om lecturează Sfintele Scripturi, personajele biblice,
cuvintele, gesturile şi faptele lor vor fi înţelese mai bine dacă omul
în cauză citeşte şi despre contextul istoric, cultural, social, politic,
administrativ, militar, religios în care se desfăşoară acţiunile
respective. De pe aceste baze, adică fundamentat pe mărturiile Sfintelor
Scripturi şi afirmându-şi credinţa în Dumnezeul biblic, primul motiv pe
care autorul studiului de faţă l-a avut în cercetarea şi aprofundarea
cunoaşterii primordiilor, adică a vremurilor şi mai ales a
religiozităţii celor care au trăit din preistorie şi până în perioada
sumero-akkadiană, a fost dorinţa de a înţelege cât mai profund
capitolele 1-11 din cartea Genesa, capitole care se subîntind
preistoriei şi perioadei simbiozei sumero-akkadiene.
Demersul nostru nu poate explica toate lucrurile într-un mod care să
mulţumească atât persoanele care mărturisesc prin cuvinte şi fapte o
credinţă biblică, iudeo-creştină, cât şi oamenii de ştiinţă; autorul
acestui studiu este primul care recunoaşte limitele lucrării. Dar să
privim lucrurile mai amplu: în definitiv, nici oamenii de ştiinţă a-religioşi
nu au performanţe mai strălucite; în scurgerea vremurilor, în discuţiile
purtate despre religiozitate, de foarte multe ori cercetătorii nu au
pornit de la existenţa datelor, ci de la prisma lor filosofică şi de la
grila lor interpretativă şi au emis teorii mai mult sau mai puţin
articulate, în conformitate cu percepţiile proprii, dar cele mai multe
dintre acestea au fost exact aşa cum le spune numele: „teorii” (vorbind
peiorativ).
Se va vedea că, deşi suntem animaţi de convingerile expuse mai sus, nu
propovăduim obscurantismul religios, ci, dimpotrivă, avem o deschidere
faţă de aportul ştiinţelor, manifestăm o atitudine integratoare,
holistică, dar ne păstrăm discernământul şi prudenţa.
În cele ce urmează am dori să expunem cele trei seturi de ştiinţe pe
care le-am întrebuinţat pentru studiul Sfintelor Scripturi: setul
ştiinţelor istorice, cel religiologic şi cel culturologic.
CAPITOLUL AL III-LEA
ŞTIINŢELE ISTORICE: PERSPECTIVE, IZVOARE, CRONOLOGIE
I. PERSPECTIVE ASUPRA ISTORIEI[13]
Modurile de a privi istoria sunt diverse, în funcţie de preferinţa
istoricului care doreşte să accentueze un punct de vedere care i se pare
mai potrivit.
A. Perspectiva politică
Această perspectivă este, de obicei, cea predată în şcoli şi priveşte
istoria drept o succesiune de dinastii, războaie, legi, descoperiri.
Perspectiva aceasta abordează preistoria, trece la istoria antică, cea
medievală, aduce în discuţie Renaşterea şi Reforma, se deplasează spre
istoria modernă şi contemporană, rostind câteva cuvinte despre istoria
recentă.
B. Perspectiva geografică
Grecii sunt cei care au adus la iveală această perspectivă care spune că
factorii geografici, adică topografia, clima şi solul determină formarea
şi modificarea trăsăturilor de caracter şi ale modelelor comportamentale.
C. Perspectiva economică
Potrivit acestei perspective, denumită şi „şcoala marxistă”, modul în
care sunt produse bunurile, metodele de producţie vor determina ca
instituţiile sociale ale unui popor – religia, morala, valorile – să
încerce justificarea, sanctificarea şi instituţionalizarea modului
respectiv. Evenimentele creează instituţii şi oameni.
D. Perspectiva psihanalitică
Această perspectivă a fost fundamentată de Sigmund Freud la începutul
secolului al XX-lea şi ea pretinde că instituţiile sociale şi istoria
umană sunt rezultatul unui proces de reprimare a conflictelor
inconştiente. Istoricul psihanalist spune că civilizaţia poate fi
obţinută doar cu preţul renunţării la plăcerile neţinute în frâu ce stau
la pândă în subconştientul nostru: pofta sexuală, crima, incestul,
sadismul, violenţa. Doar atunci când omul va reuşi să-şi stăpânească
impulsurile va putea să-şi îndrepte energiile spre canalele creatoare,
civilizatoare. Factorii care determină cultura şi formele sale de artă
sunt determinate de impulsurile pe care şi le înfrânează omul, de
intensitatea cu care şi le înfrânează şi de metodele pe care le
foloseşte pentru aceasta.
E. Perspectiva filosofică
Cei mai bine-cunoscuţi exponenţi ai perspectivei filosofice a istoriei
sunt filosoful german Hegel, istoricul-filosof de origine prusacă
Spengler şi istoricul englez Arnold Toynbee. Aceştia se deosebesc
radical între ei, dar au ceva în comun: convingerea că istoria nu este o
serie de întâmplări izolate, ci e un flux de evenimente caracterizate
prin continuitate. Ei cred că fiecare civilizaţie urmează un model mai
mult sau mai puţin previzibil, ea fiind ca o făptură umană care are o
perioadă de pruncie, o copilărie, o adolescenţă, o maturitate, o
bătrâneţe şi, apoi, moare. Durata civilizaţiei depinde de ideile şi
idealurile conform cărora trăieşte civilizaţia respectivă.
F. Perspectiva „cultului personalităţii”
În contrast cu perspectiva economică a istoriei, susţinătorii „cultului
personalităţii” spun că forţa dinamică a oamenilor mari declanşează
evenimentele: Washington a declanşat Revoluţia Americană, Robespierre pe
cea franceză, Lenin pe cea bolşevică.
G. Perspectiva biblică
În această perspectivă, Dumnezeu este Creatorul universului, al omului
şi al istoriei, evenimentele sunt o luptă între bine şi rău, între
sfinţenie şi întinăciune, între pur şi impur, iar oamenii se apropie de
Dumnezeu sau se îndepărtează de El. Totuşi, toate acestea sunt prevăzute
şi făcute o parte din marele plan al Proniatorului. Va exista un sfârşit
al lumii când istoria omenească va ajunge la final şi timpul îşi va opri
curgerea, făcând loc veşniciei.
Să trecem acum în revistă aportul izvoarelor folosite la elaborarea
acestei lucrări.
II. TIPURI DE IZVOARE
Izvoarele care se utilizează într-o lucrare de cercetare de genul celei
de faţă sunt de două tipuri: izvoare nescrise sau directe şi izvoare
scrise sau indirecte. Cititorul va vedea faptul că nu am putut să le
întrebuinţăm pe toate din motive obiective: în primul rând, această
lucrare este rodul unei munci de cercetare susţinute, dar nu pe teren şi
nici măcar în muzee, ci a fost un studiu livresc, în cabinet şi în
biblioteci, cu toate neajunsurile pe care le presupune această situaţie
şi, în al doilea rând, dat fiind faptul că clanurile şi populaţiile
vizate au păşit de mult în negurile istoriei, metoda interviului, a
chestionarelor sau a observaţiei participative, directe, iese din
discuţie. Iar acum să prezentăm cele două tipuri de izvoare.
A. Izvoarele nescrise sau directe.
1. Izvoarele arheologice.
Termenul „arheologie” provine din două cuvinte greceşti, archaios, „vechi”,
şi logos, „studiu, discurs”. Arheologia este „ştiinţa care studiază
trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor materiale
păstrate”[14]. Arheologii sunt practicieni care merg pe teren şi
descoperă obiecte ceramice, arme, monede, podoabe, sigilii[15], obiecte
de cult sau de artă[16], materiale şi decoraţiuni folosite în
construcţii, monumente; sau sunt teoreticieni, care ordonează şi
interpretează materialul descoperit.
2. Izvoarele etnografice.
Termenul „etnografie” provine, şi el, din două cuvinte greceşti, ethnos,
„popor” şi graphein, a (de)scrie. Etnografia este „ştiinţa care
clasifică popoarele lumii, studiază compoziţia, originea şi răspândirea
lor, urmăreşte evoluţia culturii lor materiale şi spirituale, moravurile
şi particularităţile felului lor de viaţă, legăturile cultural-istorice
reciproce.”[17]
3. Izvoarele folclorice.
Şi termenul „folclor” se obţine compunând două cuvinte, de data aceasta
din limba engleză, folk, „popor” şi lore, „ştiinţă”. Folclorul este „1.
Totalitatea creaţiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a
obiceiurilor şi a tradiţiilor populare ale unei ţări sau ale unei
regiuni. 2. ştiinţă care se ocupă cu creaţiile artistice, obiceiurile şi
tradiţiile populare.”[18]
B. Izvoarele scrise sau indirecte.
Acestea ne parvin prin mijlocirea autorului şi sunt izvoare epigrafice,
lingvistice, documentare, narative.
1. Izvoarele epigrafice.
Termenul „epigrafie” provine din două cuvinte greceşti, epi, „pe” şi
graphein „a (de)scrie”. Epigrafia este „disciplina auxiliară a istoriei
care se ocupă cu descifrarea şi cu interpretarea inscripţiilor vechi,
făcute de obicei pe piatră, metal, lemn etc.”[19] Ea cercetează tăbliţe,
inscripţii etc.
2. Izvoarele lingvistice.
Acestea cercetează originea şi transformarea cuvintelor din diferite
limbi.
3. Izvoarele documentare.
Acestea sunt reprezentate de actele de provenienţă publică sau
particulară care furnizează date istorice.
4. Izvoarele narative.
Acestea sunt listele de regi, papirusurile, manuscrisele, analele,
cronicile, biografiile, memoriile, însemnările de călătorie etc.
Ultimele două tipuri de izvoare se pot referi la o categorie socială, la
un popor, o religie sau o ţară.[20]
Aceste tipuri de izvoare sunt complementare, cele scrise trebuind să fie
confruntate cu cele nescrise şi cu evenimentele efective. Izvoarele
indirecte ne vor oferi informaţii asupra unei perioade din care
informaţiile scrise lipsesc sau sunt contradictorii[21].
Aici precizăm două fapte: primul este acela că demersul de faţă nu este
unul de teren, ci este un studiu de bibliotecă, iar al doilea fapt este
acela că am comparat toate izvoarele şi documentele cu izvorul scris
infailibil care este Sfânta Scriptură.
III. CRONOLOGIE
Una dintre multiplele ştiinţe auxiliare ale istoriei este cronologia. În
acest studiu am întrebuinţat cronologia ştiinţifică, cu avantajele şi
dezavantajele sale. Când ne referim la dezavantaje, amintim faptul că
metoda de datare elaborată de profesorul american Libby se bazează pe
ritmul de degradare a carbonului radioactiv – C14, care analizează
perioade de timp de până la anul 20.000 î.e.n. şi care, chiar dacă
profesorului Libby i s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea
acesteia, este departe de a fi precisă! De multe ori, această metodă
aproximează şi, în consecinţă, are nevoie de ajutorul altor sisteme de
datare, auxiliare, de genul stratigrafiei, al principiului tipologiei,
analiza dendrologică şi palinologică, după cum ne atenţionează savanţii
Henry M. Morris[22] şi A.E. Wilder-Smith[23].
Pe de altă parte, deşi savanţii care cred că Dumnezeu a creat lumea,
aşa-numiţii „creaţionişti”, au contestat principiile de datare cu carbon
radioactiv -C14, ei nu au propus înlocuirea acestor principii cu un alt
sistem, astfel încât, de dragul orientării, vom păstra cronologia
utilizată acum în mediile academice: după cum scria Anton Dumitriu,
abordând sintagma „răsturnarea valorilor”, emisă de Oswald Spengler în
Untergang des Abendlandes: „O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare
de valori; ea constă, în primul rând, în faptul – şi aici este
gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi
înlocuite cu altele.”[24]
Note de subsol:
[1] Această temă se află la obârşia unei grupe de elemente, unele
pozitive (astronomia), altele pervertite (astrologia, astromanţia şi
astrolatria).
[2] Genesa, 17:5,20; 25:1-18.
[3] Genesa, 17:15-19,21; 21:1-7.
[4] În gândirea orientală, termenul „tată” era înţeles în sensul său de
„sursă a binecuvântărilor”.
[5] Evanghelia după Matei, 3:9; Epistola către romani, 4:11-16; 9:6-8;
Epistola către galateni, 3:6-9,29; 4:28.
[6] Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului
antic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 128.
[7] Chiar şi medicii, atunci când pun întrebări pacientului despre
antecedentele sale eredo-colaterale, devin „genealogişti” pe durata
interogatoriului.
[8] Jean Kovalevsky, Taina originilor, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996, Cuvânt înainte şi traducere Dora Mezdrea, pp. 13-14.
[9] Pentru o discuţie despre această credinţă, a se vedea Tratat de
teologie mesianică restauratoare, pe http://messianicrestorer.wordpress.com
[10] Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
O poziţie oarecum similară este adoptată de ieromonah Serafim Rose, în
Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia,
Bucureşti, 2001, trad. C. Făgeţan, p. 18, precum şi de o serie de
savanţi neo-evanghelici creaţionişti, dintre care îi menţionăm pe Henry
M. Morris, autor al câtorva cărţi despre „începuturile lumii”, de genul
Creaţionismul ştiinţific sau Bazele biblice ale ştiinţei moderne,
traduse de Societatea Misionară Română, sau pe A.E. Wilder-Smith, autor
al cărţii Originea omului, destinul omului, tradusă şi în limba română.
[11] Deuteronomul, 29:29.
[12] II Petru, 1:3.
[13] Apud Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer,
Bucureşti, 1999, trad. Irina Horea, pp. 20-26. Modul în care autorul
prezintă aceste perspective este, într-adevăr, unul de popularizare, dar
aceasta nu înseamnă că ar fi unul incorect.
[14] http://dexonline.ro/definitie/arheologie
[15] Studierea sigiliilor se numeşte „sigilografie” şi este una dintre
disciplinele auxiliare ale ştiinţei istorice.
[16] Figurine de lut, piatră, fildeş, metale, sau peşteri cu desene,
picturi etc.
[17] http://dexonline.ro/definitie/etnografie
[18] http://dexonline.ro/definitie/folclor
[19] http://dexonline.ro/definitie/epigrafie
[20] După Alexandru Roz, Istoria şi filosofia religiilor – Preistoria şi
Orientul antic, Fundaţia „Vasile Goldiş”, Arad, 1995.
[21] Desigur, aceste informaţii sunt mult mai puţin explicite şi, deci,
mai discutabile.
[22] Henry M. Morris Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea
Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA, 1993, trad. L. Cotrău, pp.
426-439, precum şi „Apendicele” de la p. 453. Recomandăm cordial
cititorilor noştri lecturarea cărţilor acestui erudit.
[23] A.E. Wilder-Smith, Originea omului, destinul omului. Nu sunt
specificate editura, oraşul, ţara, anul, traducătorul.
[24] Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 14.