COLECŢIA

BIBLIA ŞI BABILONIA

SECŢIUNEA I

PREZENTAREA GRILEI INTERPRETATIVE, EXPUNEREA UNELTELOR DE STUDIU ŞI DEFINIREA TERMINOLOGIEI ÎNTREBUINŢATE ÎN ACTIVITATEA DE CERCETARE

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

După cum scriam mai sus, această lucrare inaugurează o serie de studii asupra Sfintelor Scripturi ebraice puse în relaţie cu descoperirile ştiinţifice şi explicaţiile furnizate de savanţi iluştri care vizează aceste descoperiri. Pentru a ajuta cititorii să recepteze mai corect lucrarea de faţă şi celelalte pe care intenţionăm să le publicăm mai târziu, considerăm că este util să prezentăm grila interpretativă, să definim terminologia şi să expunem uneltele de studiu întrebuinţate în activitatea noastră de cercetare.

În mod ideal, activitatea de cercetare ştiinţifică porneşte de la existenţa unor date sau fapte. Dacă datele respective sunt obiective, cuantificabile, capabile de a fi repetate în condiţii de laborator şi, sub supraveghere, verificate în aceleaşi condiţii vor produce aceleaşi rezultate, atunci vorbim despre ştiinţe nomotetice, de genul matematicii, al fizicii, chimiei etc.

Dacă faptele respective au avut loc o singură dată sau, sub supraveghere atentă, verificările, experienţele pot produce alte rezultate sau explicaţiile despre fapte şi rezultate sunt fluidiforme, atunci avem de-a face cu ştiinţe ideografice de genul istoriei, sociologiei, psihologiei etc.

Ceea ce au în comun ştiinţele nomotetice cu cele ideografice sunt coordonatele interioare (descripţie-explicaţie-prescripţie), precum şi încercarea de a aduna datele/ faptele într-un sistem logic-coerent, ordonat, care prezintă armonie între parte şi întreg, între subsistemele sale şi sistem în ansamblul său.

Pentru a-şi obţine datele sau faptele, fiecare disciplină ştiinţifică va avea un set de procedee, tehnici, metode de cercetare şi studiu şi va putea să se ralieze unor şcoli de interpretare diferite care declară că cercetează un obiect de studiu. Diferenţele între şcolile care cercetează acelaşi obiect, însă, pot fi majore: de exemplu, în lume există astăzi peste 120 de şcoli de antropologie şi fiecare are propria sa concepţie psihologică...

Sau abordând lucrurile din alt unghi de vedere: există date şi fapte care pot fi abordate de mai multe discipline ştiinţifice: de exemplu, genealogiile sunt studiate cu interes egal de către istorici (în special de specialiştii în genealogii şi heraldică), de către antropologi şi de către teologi – ne referim acum la genealogiile biblice[7]. Sau „povestirile” despre care vom discuta mai jos: ele sunt studiate de etnologi, antropologi, mitologi, filosofi, istorici, iar teologii, apelând la specii şi subspecii literare şi non-literare, analizează cu sârg povestirile biblice.

În cele ce urmează vom discuta despre grila noastră interpretativă.

CAPITOLUL AL II-LEA

GRILA INTERPRETATIVĂ UTILIZATĂ

Aici se ridică o întrebare preliminară: dacă vom trata Sfintele Scripturi şi vom apela la descoperirile diferitelor ştiinţe, cum ne vom relaţiona la fiecare din acestea şi la multiplele posibilităţi de relaţionare ale celor două întreolaltă? Înainte de a da un răspuns, să vedem care sunt atitudinile şi relaţiile posibile între credinţa în Biblie şi ştiinţă:

Disputa dintre ştiinţă şi Biblia a coborât de vreo sută de ani în domeniul public, tulburând nu puţine conştiinţe evlavioase. În numele ştiinţei, unii desfigurează Biblia şi o văduvesc de autenticitatea divină; alţii, cramponându-se de infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu, pun la îndoială supoziţiile ştiinţifice; o a treia categorie caută corespondenţe, adesea în paguba învăţăturii scripturistice, pe care le aşază sub autoritatea ştiinţifică; o a patra apelează la un paralelism „spate către spate”, renunţând la viziunea unitară asupra lumii; ultimii, în sfârşit, ne arată cât de necesară este îndepărtarea interpretărilor greşite care s-au acumulat.

Nu există un „conflict” între Biblie şi ştiinţă; aceasta este o apreciere neîntemeiată.

(…) Întâlnirea între tatonările ştiinţifice şi cele teologice poate fi rodnică şi pentru o parte, şi pentru cealaltă. Ar fi de dorit ca ştiinţa sacrului şi cea a profanului să se poată îmbogăţi reciproc. Dar eficacitatea conlucrării lor depinde mai întâi de progresul ştiinţei sacrului. De aceea, fără să ne lepădăm de aportul ştiinţei profanului, cea dintâi îndatorire pe care o avem este aceea de a aprofunda, pe cât ne stă în putinţă, cunoaşterea Bibliei; aşa vom putea dovedi că, dacă nu există contradicţii fundamentale între Sfânta Scriptură şi ştiinţă înseamnă că ne aflăm în prezenţa a două metode autonome.[8]

Pentru a da un răspuns clar întrebării de mai sus, vom spune că autorul acestui studiu îşi asumă credinţa iudeo-creştină – mai precis, cea de rit mesianic[9] – subliniind convingerea sa în ceea ce din punct de vedere teologic se numeşte insuflarea, infailibilitatea şi ineranţa Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Declarat într-un mod mai puţin pretenţios, credem că Biblia are dreptate în fiecare cuvânt al său şi textul biblic este temelia convingerilor noastre şi autoritatea faţă de care ne subordonăm.

Chiar mai mult, credem că Sfintele Scripturi au dreptate chiar şi atunci când descoperim lucruri paradoxale sau trans-raţionale. Aceasta nu înseamnă sinucidere intelectuală, ci subordonare faţă de o cugetare inspirată scrisă de apostolul Pavel:

4 (…) armele noastre de luptă nu sunt fireşti, ci sunt armele puternice ale lui Dumnezeu, prin care dărâmăm fortăreţe. Noi răsturnăm argumentele
5 şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem sclav ascultării de Cristos.
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 10:4,5.[10]

Este limpede că Biblia nu revelează toate lucrurile[11], ci numai cele care sunt necesare şi suficiente omului în vederea cunoaşterii, credinţei şi mântuirii sale[12]. În egală măsură, suntem încredinţaţi că atunci când un om lecturează Sfintele Scripturi, personajele biblice, cuvintele, gesturile şi faptele lor vor fi înţelese mai bine dacă omul în cauză citeşte şi despre contextul istoric, cultural, social, politic, administrativ, militar, religios în care se desfăşoară acţiunile respective. De pe aceste baze, adică fundamentat pe mărturiile Sfintelor Scripturi şi afirmându-şi credinţa în Dumnezeul biblic, primul motiv pe care autorul studiului de faţă l-a avut în cercetarea şi aprofundarea cunoaşterii primordiilor, adică a vremurilor şi mai ales a religiozităţii celor care au trăit din preistorie şi până în perioada sumero-akkadiană, a fost dorinţa de a înţelege cât mai profund capitolele 1-11 din cartea Genesa, capitole care se subîntind preistoriei şi perioadei simbiozei sumero-akkadiene.

Demersul nostru nu poate explica toate lucrurile într-un mod care să mulţumească atât persoanele care mărturisesc prin cuvinte şi fapte o credinţă biblică, iudeo-creştină, cât şi oamenii de ştiinţă; autorul acestui studiu este primul care recunoaşte limitele lucrării. Dar să privim lucrurile mai amplu: în definitiv, nici oamenii de ştiinţă a-religioşi nu au performanţe mai strălucite; în scurgerea vremurilor, în discuţiile purtate despre religiozitate, de foarte multe ori cercetătorii nu au pornit de la existenţa datelor, ci de la prisma lor filosofică şi de la grila lor interpretativă şi au emis teorii mai mult sau mai puţin articulate, în conformitate cu percepţiile proprii, dar cele mai multe dintre acestea au fost exact aşa cum le spune numele: „teorii” (vorbind peiorativ).

Se va vedea că, deşi suntem animaţi de convingerile expuse mai sus, nu propovăduim obscurantismul religios, ci, dimpotrivă, avem o deschidere faţă de aportul ştiinţelor, manifestăm o atitudine integratoare, holistică, dar ne păstrăm discernământul şi prudenţa.

În cele ce urmează am dori să expunem cele trei seturi de ştiinţe pe care le-am întrebuinţat pentru studiul Sfintelor Scripturi: setul ştiinţelor istorice, cel religiologic şi cel culturologic.

CAPITOLUL AL III-LEA

ŞTIINŢELE ISTORICE: PERSPECTIVE, IZVOARE, CRONOLOGIE

I. PERSPECTIVE ASUPRA ISTORIEI[13]

Modurile de a privi istoria sunt diverse, în funcţie de preferinţa istoricului care doreşte să accentueze un punct de vedere care i se pare mai potrivit.

A. Perspectiva politică

Această perspectivă este, de obicei, cea predată în şcoli şi priveşte istoria drept o succesiune de dinastii, războaie, legi, descoperiri. Perspectiva aceasta abordează preistoria, trece la istoria antică, cea medievală, aduce în discuţie Renaşterea şi Reforma, se deplasează spre istoria modernă şi contemporană, rostind câteva cuvinte despre istoria recentă.

B. Perspectiva geografică

Grecii sunt cei care au adus la iveală această perspectivă care spune că factorii geografici, adică topografia, clima şi solul determină formarea şi modificarea trăsăturilor de caracter şi ale modelelor comportamentale.

C. Perspectiva economică

Potrivit acestei perspective, denumită şi „şcoala marxistă”, modul în care sunt produse bunurile, metodele de producţie vor determina ca instituţiile sociale ale unui popor – religia, morala, valorile – să încerce justificarea, sanctificarea şi instituţionalizarea modului respectiv. Evenimentele creează instituţii şi oameni.

D. Perspectiva psihanalitică

Această perspectivă a fost fundamentată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea şi ea pretinde că instituţiile sociale şi istoria umană sunt rezultatul unui proces de reprimare a conflictelor inconştiente. Istoricul psihanalist spune că civilizaţia poate fi obţinută doar cu preţul renunţării la plăcerile neţinute în frâu ce stau la pândă în subconştientul nostru: pofta sexuală, crima, incestul, sadismul, violenţa. Doar atunci când omul va reuşi să-şi stăpânească impulsurile va putea să-şi îndrepte energiile spre canalele creatoare, civilizatoare. Factorii care determină cultura şi formele sale de artă sunt determinate de impulsurile pe care şi le înfrânează omul, de intensitatea cu care şi le înfrânează şi de metodele pe care le foloseşte pentru aceasta.

E. Perspectiva filosofică

Cei mai bine-cunoscuţi exponenţi ai perspectivei filosofice a istoriei sunt filosoful german Hegel, istoricul-filosof de origine prusacă Spengler şi istoricul englez Arnold Toynbee. Aceştia se deosebesc radical între ei, dar au ceva în comun: convingerea că istoria nu este o serie de întâmplări izolate, ci e un flux de evenimente caracterizate prin continuitate. Ei cred că fiecare civilizaţie urmează un model mai mult sau mai puţin previzibil, ea fiind ca o făptură umană care are o perioadă de pruncie, o copilărie, o adolescenţă, o maturitate, o bătrâneţe şi, apoi, moare. Durata civilizaţiei depinde de ideile şi idealurile conform cărora trăieşte civilizaţia respectivă.

F. Perspectiva „cultului personalităţii”

În contrast cu perspectiva economică a istoriei, susţinătorii „cultului personalităţii” spun că forţa dinamică a oamenilor mari declanşează evenimentele: Washington a declanşat Revoluţia Americană, Robespierre pe cea franceză, Lenin pe cea bolşevică.

G. Perspectiva biblică

În această perspectivă, Dumnezeu este Creatorul universului, al omului şi al istoriei, evenimentele sunt o luptă între bine şi rău, între sfinţenie şi întinăciune, între pur şi impur, iar oamenii se apropie de Dumnezeu sau se îndepărtează de El. Totuşi, toate acestea sunt prevăzute şi făcute o parte din marele plan al Proniatorului. Va exista un sfârşit al lumii când istoria omenească va ajunge la final şi timpul îşi va opri curgerea, făcând loc veşniciei.
Să trecem acum în revistă aportul izvoarelor folosite la elaborarea acestei lucrări.

II. TIPURI DE IZVOARE

Izvoarele care se utilizează într-o lucrare de cercetare de genul celei de faţă sunt de două tipuri: izvoare nescrise sau directe şi izvoare scrise sau indirecte. Cititorul va vedea faptul că nu am putut să le întrebuinţăm pe toate din motive obiective: în primul rând, această lucrare este rodul unei munci de cercetare susţinute, dar nu pe teren şi nici măcar în muzee, ci a fost un studiu livresc, în cabinet şi în biblioteci, cu toate neajunsurile pe care le presupune această situaţie şi, în al doilea rând, dat fiind faptul că clanurile şi populaţiile vizate au păşit de mult în negurile istoriei, metoda interviului, a chestionarelor sau a observaţiei participative, directe, iese din discuţie. Iar acum să prezentăm cele două tipuri de izvoare.

A. Izvoarele nescrise sau directe.

1. Izvoarele arheologice.
Termenul „arheologie” provine din două cuvinte greceşti, archaios, „vechi”, şi logos, „studiu, discurs”. Arheologia este „ştiinţa care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor materiale păstrate”[14]. Arheologii sunt practicieni care merg pe teren şi descoperă obiecte ceramice, arme, monede, podoabe, sigilii[15], obiecte de cult sau de artă[16], materiale şi decoraţiuni folosite în construcţii, monumente; sau sunt teoreticieni, care ordonează şi interpretează materialul descoperit.

2. Izvoarele etnografice.
Termenul „etnografie” provine, şi el, din două cuvinte greceşti, ethnos, „popor” şi graphein, a (de)scrie. Etnografia este „ştiinţa care clasifică popoarele lumii, studiază compoziţia, originea şi răspândirea lor, urmăreşte evoluţia culturii lor materiale şi spirituale, moravurile şi particularităţile felului lor de viaţă, legăturile cultural-istorice reciproce.”[17]

3. Izvoarele folclorice.
Şi termenul „folclor” se obţine compunând două cuvinte, de data aceasta din limba engleză, folk, „popor” şi lore, „ştiinţă”. Folclorul este „1. Totalitatea creaţiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor şi a tradiţiilor populare ale unei ţări sau ale unei regiuni. 2. ştiinţă care se ocupă cu creaţiile artistice, obiceiurile şi tradiţiile populare.”[18]

B. Izvoarele scrise sau indirecte.

Acestea ne parvin prin mijlocirea autorului şi sunt izvoare epigrafice, lingvistice, documentare, narative.

1. Izvoarele epigrafice.
Termenul „epigrafie” provine din două cuvinte greceşti, epi, „pe” şi graphein „a (de)scrie”. Epigrafia este „disciplina auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea şi cu interpretarea inscripţiilor vechi, făcute de obicei pe piatră, metal, lemn etc.”[19] Ea cercetează tăbliţe, inscripţii etc.

2. Izvoarele lingvistice.
Acestea cercetează originea şi transformarea cuvintelor din diferite limbi.

3. Izvoarele documentare.
Acestea sunt reprezentate de actele de provenienţă publică sau particulară care furnizează date istorice.

4. Izvoarele narative.
Acestea sunt listele de regi, papirusurile, manuscrisele, analele, cronicile, biografiile, memoriile, însemnările de călătorie etc.

Ultimele două tipuri de izvoare se pot referi la o categorie socială, la un popor, o religie sau o ţară.[20]
Aceste tipuri de izvoare sunt complementare, cele scrise trebuind să fie confruntate cu cele nescrise şi cu evenimentele efective. Izvoarele indirecte ne vor oferi informaţii asupra unei perioade din care informaţiile scrise lipsesc sau sunt contradictorii[21].
Aici precizăm două fapte: primul este acela că demersul de faţă nu este unul de teren, ci este un studiu de bibliotecă, iar al doilea fapt este acela că am comparat toate izvoarele şi documentele cu izvorul scris infailibil care este Sfânta Scriptură.

III. CRONOLOGIE

Una dintre multiplele ştiinţe auxiliare ale istoriei este cronologia. În acest studiu am întrebuinţat cronologia ştiinţifică, cu avantajele şi dezavantajele sale. Când ne referim la dezavantaje, amintim faptul că metoda de datare elaborată de profesorul american Libby se bazează pe ritmul de degradare a carbonului radioactiv – C14, care analizează perioade de timp de până la anul 20.000 î.e.n. şi care, chiar dacă profesorului Libby i s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea acesteia, este departe de a fi precisă! De multe ori, această metodă aproximează şi, în consecinţă, are nevoie de ajutorul altor sisteme de datare, auxiliare, de genul stratigrafiei, al principiului tipologiei, analiza dendrologică şi palinologică, după cum ne atenţionează savanţii Henry M. Morris[22] şi A.E. Wilder-Smith[23].

Pe de altă parte, deşi savanţii care cred că Dumnezeu a creat lumea, aşa-numiţii „creaţionişti”, au contestat principiile de datare cu carbon radioactiv -C14, ei nu au propus înlocuirea acestor principii cu un alt sistem, astfel încât, de dragul orientării, vom păstra cronologia utilizată acum în mediile academice: după cum scria Anton Dumitriu, abordând sintagma „răsturnarea valorilor”, emisă de Oswald Spengler în Untergang des Abendlandes: „O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă, în primul rând, în faptul – şi aici este gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu altele.”[24]

Note de subsol:

[1] Această temă se află la obârşia unei grupe de elemente, unele pozitive (astronomia), altele pervertite (astrologia, astromanţia şi astrolatria).
[2] Genesa, 17:5,20; 25:1-18.
[3] Genesa, 17:15-19,21; 21:1-7.
[4] În gândirea orientală, termenul „tată” era înţeles în sensul său de „sursă a binecuvântărilor”.
[5] Evanghelia după Matei, 3:9; Epistola către romani, 4:11-16; 9:6-8; Epistola către galateni, 3:6-9,29; 4:28.
[6] Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului antic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 128.
[7] Chiar şi medicii, atunci când pun întrebări pacientului despre antecedentele sale eredo-colaterale, devin „genealogişti” pe durata interogatoriului.
[8] Jean Kovalevsky, Taina originilor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, Cuvânt înainte şi traducere Dora Mezdrea, pp. 13-14.
[9] Pentru o discuţie despre această credinţă, a se vedea Tratat de teologie mesianică restauratoare, pe http://messianicrestorer.wordpress.com
[10] Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com O poziţie oarecum similară este adoptată de ieromonah Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, trad. C. Făgeţan, p. 18, precum şi de o serie de savanţi neo-evanghelici creaţionişti, dintre care îi menţionăm pe Henry M. Morris, autor al câtorva cărţi despre „începuturile lumii”, de genul Creaţionismul ştiinţific sau Bazele biblice ale ştiinţei moderne, traduse de Societatea Misionară Română, sau pe A.E. Wilder-Smith, autor al cărţii Originea omului, destinul omului, tradusă şi în limba română.
[11] Deuteronomul, 29:29.
[12] II Petru, 1:3.
[13] Apud Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. Irina Horea, pp. 20-26. Modul în care autorul prezintă aceste perspective este, într-adevăr, unul de popularizare, dar aceasta nu înseamnă că ar fi unul incorect.
[14] http://dexonline.ro/definitie/arheologie
[15] Studierea sigiliilor se numeşte „sigilografie” şi este una dintre disciplinele auxiliare ale ştiinţei istorice.
[16] Figurine de lut, piatră, fildeş, metale, sau peşteri cu desene, picturi etc.
[17] http://dexonline.ro/definitie/etnografie
[18] http://dexonline.ro/definitie/folclor
[19] http://dexonline.ro/definitie/epigrafie
[20] După Alexandru Roz, Istoria şi filosofia religiilor – Preistoria şi Orientul antic, Fundaţia „Vasile Goldiş”, Arad, 1995.
[21] Desigur, aceste informaţii sunt mult mai puţin explicite şi, deci, mai discutabile.
[22] Henry M. Morris Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA, 1993, trad. L. Cotrău, pp. 426-439, precum şi „Apendicele” de la p. 453. Recomandăm cordial cititorilor noştri lecturarea cărţilor acestui erudit.
[23] A.E. Wilder-Smith, Originea omului, destinul omului. Nu sunt specificate editura, oraşul, ţara, anul, traducătorul.
[24] Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 14.