Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Orientalia
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Orientalia
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 


Orientalia

 

 

Pagina Orientalia este realizată de

 

Messianic Restorer

messianicrestorer.wordpress.com

 

horizontal rule

COLECŢIA

BIBLIA ŞI BABILONIA

 

 

 

CAPITOLUL AL IV-LEA

 

FĂPTURA OMENEASCĂ:

ÎN MOD SUPREM, HOMO RELIGIOSUS

 

 

Înainte de a trece mai departe, considerăm util să punctăm ceea ce considerăm a fi esenţa omului: religiozitatea. Pentru a face aceasta, vom discuta despre sacru şi religiozitate, iar în următorul capitol vom scrie despre sisteme religioase, elementele componente ale religiilor şi, în final, despre religiologie.

 

 

I.                   SACRUL

 

În străfundurile fiinţei omeneşti tronează sacrul, obiect de studiu al ştiinţelor care compun religiologia şi asupra căruia vom poposi în cele ce urmează.

 

Mai întâi vom întreba ce este sacrul, care îi determină pe oameni să creadă şi să acţioneze în moduri „religioase” şi despre care Mircea Eliade, faimosul istoric al religiilor, spunea că se află în centrul oricărei religii?[1] Răspunsul nu este uşor de dat; dimpotrivă, a vorbi despre sacru este o întreprindere riscantă, întrucât atunci când încercăm să-l definim, el se dovedeşte a fi foarte abil şi refuză a se lăsa definit: va fi cel mult decelat.

 

În limba română, termenul „sacru” provine din latinescul sacrum, care însemna ceea ce este al zeilor sau le stă în putere; vizează ritualul şi spaţiul unde se desfăşoară cultul, riturile săvârşite în templu. El trebuie pus în relaţie – dar o relaţie antagonică, de contrast! – cu profanum, care înseamnă „în faţa/ în afara spaţiului templului”. Iniţial, profanarea înseamna aducerea ofrandei afară din sanctuar în spaţiul exterior, acolo unde era jertfit sau adus ca prinos. Locul sacru era delimitat vizibil – eventual prin ziduri – devenind astfel sanctuar, încadrat în spaţiul profanului[2].

 

Vizavi de sacru, filosoful francez Roger Caillois întâmpinase o problemă de conceptualizare:

 

Aceste două lumi, aceea a sacrului şi aceea a profanului, se definesc riguros numai una prin alta. Se exclud şi se presupun. Zadarnic am încerca să reducem opoziţia lor la vreo alta: ea se prezintă ca un dat imediat al conştiinţei. Poate fi descrisă, descompusă în elementele ei, i se poate face teoria. Însă nu stă în puterea limbajului abstract să-i definească însuşirea proprie, după cum nu-i este cu putinţă s-o formuleze pe aceea a unei senzaţii. Sacrul apare astfel ca o categorie a sensibilităţii. La drept vorbind, este categoria pe care se reazemă atitudinea religioasă, aceea care-i dă caracterul specific, care-i impune credinciosului un sentiment de respect aparte, care-i imunizează credinţa împotriva spiritului de examen, o sustrage discuţiei, o plasează în afara raţiunii şi dincolo de ea.[3]

 

Aşadar, sacrul este diferit de profan, este în opoziţie cu acesta, dar se şi află într-o relaţie cu acesta, chiar dacă relaţia este antagonică.

 

Teologul şi filosoful german Rudolf Otto a încercat şi el să definească sacrul, dar se pare că nu a reuşit şi a preferat să scrie că acesta este o categorie de interpretare şi de evaluare ce nu există, ca atare, decât în domeniul religios, o categorie complexă ce poartă în sine un element ce se sustrage raţionalului, ce este complet inaccesibil înţelegerii conceptuale şi este inefabil.

 

Acest sacru – dezvoltă el – este trăirea pe care o ai atunci când te întâlneşti cu o prezenţă exterioară numinoasă, care are o putere absolută (majestas) şi este totalmente diferită de tine (ganz andere), dar poate comunica cu tine. Atunci când simţi aceasta, toate sentimentele tale se răsuceşte spre tine şi-ţi reflectă o trăire nouă, aceea a stării de creatură totalmente dependentă de Creator, de creatură ce se prăbuşeşte în propriul ei neant şi se pierde în faţa a ceea ce este mai presus de orice creatură, de creatură care se cutremură şi se îngrozeşte. Creatura nu poate să înţeleagă raţional sentimentul intens ce-i invadează afectele, acesta este indicibil, tainicul îngrozeşte creatura, dar o şi atrage, o fascinează, o umple de dorinţa de a venera şi de exuberanţă... Sacrul este, aşa-zicând, mysterium tremendum et fascinans[4].

 

Pe aproximativ aceeaşi linie discursivă se deplasează şi istoricul Lucian Boia. În tratarea pe care o face ansamblurilor sau structurilor arhetipale „susceptibile (…) să acopere esenţialul unui imaginar aplicat evoluţiei istorice”, profesorul Boia vorbeşte despre „Conştiinţa unei realităţi transcendente”, pe care o precizează ca fiind: „realitate invizibilă, insesizabilă, dar cu atât mai semnificativă faţă de realitatea evidentă şi tangibilă. Este domeniul supranaturalului şi al mani­festărilor sale perceptibile care compun miraculosul. Supra­naturalul poartă cel mai adesea amprenta sacrului”, iar apoi încheie evidenţiind: „Tot acest complex defineşte o caracteristică mentală universal prezentă, intrinsecă condiţiei umane.”[5]

 

Mircea Eliade nu numai că „localizează” sacrul, dar, de asemenea, îl şi surprinde printr-o rostire care a făcut carieră:

 

„Sacrul” este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi, sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.[6]

 

Din punctul nostru de vedere, sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei şi nici măcar un element în conştiinţă: sacrul este Prezenţa lui Dumnezeu împărtăşită omului. Acest sacru zămisleşte în om un ansamblu de atitudini şi trăiri interioare, de emoţii, dorinţe, pasiuni, trebuinţe, dintre care prima este aceea de transcendent, de taină, de inefabil: fiorul sacrului aflat în străfundurile omului, acest „chip divin” existent în el, îi determină religiozitatea, îl face să fie un homo religiosus. Omul are nevoie de a se minuna, de a venera, de a celebra, are trebuinţa fundamentală de a se închina, tânjeşte să se închine şi nu poate altfel decât să se închine[7]. Apologetic vorbind, într-adevăr, omul este şi va rămâne de-a pururi un subiect credincios[8] dar, mai mult decât atât, omul este un închinător. În consecinţă, el va direcţiona trebuinţa sa de închinare spre un lucru, obiect, fiinţă sau entitate exterioare, pe care le percepe, le învesteşte cu semnificaţii sacre şi la care se raportează. Altfel spus, existenţa intrinsecă a sacrului îl va obliga pe om să caute un sistem de relaţii cu „cele sfinte”, iar aceste relaţii se vor concretiza într-un comportament religios.

 

 

II.                RELIGIOZITATEA

 

Sacrul existent în structura ontologică a omului, fiorul transcendenţei resimţit în străfundurile fiinţei omeneşti, groaza acestuia faţă de „cele sfinte” şi fascinaţia pentru ele, vor ieşi la lumină, se vor manifesta în moduri care pot fi observate, categorisite, testate, cuantificate, administrate. Sacrul, Prezenţa lui Dumnezeu împărtăşită omului care zămisleşte în el un ansamblu de atitudini şi trăiri interioare, de emoţii, dorinţe, pasiuni, iar trebuinţele de transcendent, de taină, de inefabil se vor exprima în trei moduri comportamentale religioase[9]. Le prezentăm mai jos.

 

A.                Modul comportamental de expresie teoretică a religiozităţii

 

În oameni fiorul sacrului stabileşte o relaţie osmotică cu raţiunea. Desigur, ponderea fiecăreia din acestea diferă nu numai de la situaţie la situaţie – altfel spus, oamenii acordă mai multă sacralitate unor anumite situaţii sau elemente – ci şi de la om la om. Unii oameni îşi vor ridica întrebări esenţiale, proprii condiţiei umane[10], mai mult decât alţii, care pot fi mai predispuşi spre intuiţii şi revelaţii. În oricare din aceste cazuri, oamenii vor învesti lumea cu valori şi semnificaţii, vor crede şi vor afirma că sacrul subzistă în „puteri” sau „forţe” de genul zeilor, al demonilor sau geniilor, al strămoşilor sau al manei. Mai mult, ei vor crede că aceste „puteri” se manifestă concret în pietre, copaci, apă, foc, animale, munţi etc., înscriindu-se pe drumul configurării universului. Aşadar, avem de-a face cu apariţia unui adevăr de corespondenţă între „putere” şi simbolul său, adică apare actul de „simbolare”. (Să nu uităm că Ernst Cassirer spunea că omul nu e „un animal rationale, ci un animal symbolicum”[11].) Această „simbolare” – ne spune Adela Becleanu-Iancu – este „actul conştient graţie căruia un obiect, un fenomen, un act sau o trăsătură sunt «înzestrate cu sens», când acestea «devin», adică sunt considerate într-un context ce îndeplineşte funcţia de semnificant sau, după cum se arată textual, «înzestrarea cu sens a unui obiect sau act, înţelegerea şi evaluarea sensurilor astfel acordate». Acest atribut aparţine în exclusivitate sferei umanului, el există dat «de o fiinţă umană şi este înţeles şi apreciat de alte fiinţe umane». Rezultatul acestei activităţi, «produsul simbolării» îl formează simbolatele (…) o clasă de fenomene formată din obiecte şi evenimente dependente de simbolare.”[12] Atunci când lucrul concret care urmează a fi simbolat este sacru, şi simbolul său va fi învestit cu sacralitate[13], adică va fi sacralizat[14].

 

Vizavi de „puteri”, lume şi viaţă, oamenii frământaţi de fiorul sacrului îşi vor pune întrebări, vor descoperi (sau inventa) semnificaţii, vor formula răspunsuri credibile, cu aparenţe de realitate, vor dezvolta un set de atitudini şi valori de care se ataşează mai strâns sau mai lax[15]. Practic, ei făuresc un Weltanschauung pe care doresc să-l împărtăşească şi altora. Modurile în care aceşti oameni vor comunica Weltanschauung-ul lor va fi prin intermediul „povestirii” (concepte, mituri, credinţe, doctrine, dogme, cărţi), prin „simbolare”, adică întruchiparea concepţiilor în simboluri (sau chiar într-un sistem de simboluri), prin configurarea universului şi prin punerea sa în scenă în moduri practice, după cum vom vedea mai jos.

 

B.                 Modul practicării publice a religiozităţii

 

1.                  Oamenii care se remarcă – de pildă, îndeletnicindu-se în mod primordial şi esenţial cu cele sacre – vor fi aleşi şi „con-sacraţi”[16];

2.                  Oamenii consacraţi instituie unele moduri de adorare (gesturi simbolice, rituri, ritualuri) sau chiar un cult;

3.                  Oamenii consacraţi configurează universul construind unele spaţii sacre (altare, monumente religioase, sanctuare, temple) sau decretându-le ca atare[17], înrădăcinând sacrul în sol[18], metamorfozându-l în „religie locală”;

4.                  O modalitate practică de manifestare în public a religiozităţii o reprezintă şi procesiunile religioase sau pelerinajele la locurile sacre.

 

C.                Modul social şi formal de expresie a religiozităţii – cultul socialmente instituit al realităţii externe[19]

 

1.                  Oamenii consacraţi comunică cu societatea, îi împărtăşesc Weltanschauung-ul şi mesajul lor prin intermediul „povestirii”: cuvântul (mituri orale, doctrine şi dogme scrise), gestul (ritualul), simbolul, valoarea şi semnificaţia[20]:

a.                   Primul strat al mesajului povestirii este deschis tuturor (exoterism), însă aspectele ocultate, ezoterice, sunt comunicabile numai celor iniţiaţi (într-un fel sau altul). Semnificaţiile mesajului, întruchipate într-un sistem de simboluri gândit şi elaborat, vor facilita receptarea şi comprehensiunea mesajului, având capacitatea de a stârni în cei care le înţeleg motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile[21], care vor avea şi funcţie terapeutică[22];

b.                  În urma comunicării Weltanschauung-ului şi a stârnirii unora până la aderarea lor la acesta se constituie comunitatea cultică, aceasta putând fi clanul, confreria, biserica, secta, asociaţiile de cult sau întreaga societate; comunitatea cultică va împlini nevoia de apartenenţă a oamenilor;

c.                   Prin intermediul oamenilor consacraţi, comunitatea cultică „tradiţionează”, adică transmite prin tradiţie generaţiilor următoare, care sunt moştenitoare şi păstrătoare, acest Weltanschauung care induce o anumită etică şi moralitate religioasă, respectarea unei credinţe şi participarea la anumite instituţii religioase (iniţiere, căsătorie, deces şi funeralii), fapte care se vor învedera într-un anumit comportament cultural sau vor fi generatoare de culturi, fie ele majore sau minore;

d.                  Comunitatea cultică nu se exprimă numai printr-un anumit set de idei, valori şi experienţe dezvoltate în afara societăţii şi printr-un comportament etico-moral religios, ci şi pe plan artistic (muzică, dans, pictură, sculptură, arhitectură, veşminte)[23], economic (o anumită raportare la bunuri, bani şi întrebuinţare a resurselor), istoric, intelectual-educativ, socio-politic[24]şi chiar şi pe planul beligeranţei, prin „războaiele sfinte” purtate în numele vreunei zeităţi;

e.                   La rândul lor, planurile artistic, cultural, economic, istoric, intelectual şi socio-politic vor influenţa şi modela convingerile, credinţele şi comportamentele religioase.

 

Religiozitatea omului se va exprima, aşadar, teoretic, practic şi social şi se va concretiza într-un sistem religios sau într-o religie, iar aceasta va reprezenta subiectul următorului capitol.


 

horizontal rule

[1] Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol. al II-lea, Editura Nemira, Bucureşti, 2013, trad. E.M. Fetic şi L. Vişinescu, p. 23.

[2] „Sacred and the Profane, The” de Carsten Colpe, în Encyclopedia of Religion, second edition, Lindsay Jones (editor in chief), Thomson-Gale, Farmington Hills, Michigan, USA, pp. 7965.

[3] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, ed. a doua revizuită, 2006, trad. Dan Petrescu, pp. 19-20.

[4] Rudolf Otto, Sacrul – Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, trad. Ioan Milea, pp. 11-20.

[5] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 28.

[6] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, Editura Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. VIII.

[7] Iisus Hristos afirma: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Evanghelia după Matei, 6:21). 

[8] Florin Georgescu, Societate şi religie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 9.

[9] Modurile de manifestare ale religiozităţii constituie obiectul de studiu al sociologiei religiilor. Structura următoare este o elaborare a unor aspecte tratate de Joachim Wach, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54, afirmaţie reiterată de Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. A se vedea şi Claude Rivičre, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş, p. 19, precum şi Michel Malherbe, întreaga operă citată.

[10] Aceste întrebări sunt de genul: „Cine sunt eu? Care este semnificaţia şi scopul meu în lume? De ce există răul în lume? Ce se întâmplă cu oamenii după ce mor?” etc.

[11] Ernst Cassirer, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman, p. 45. Aceasta este, de fapt, o contestare a sintagmei animal rationale, enunţată de Aristotel şi preluată de mulţi alţi gânditori.

[12] Adela Becleanu-Iancu, Geneza culturologiei româneşti, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 26, apud Leslie A. White, The Concept of Culture.

[13] Învestită cu sacralitate, o pictură devine o icoană, un fetiş sau o statuie devine zeul însuşi, câteva bucăţi de stofă un stindard sau un drapel etc.

[14] În privinţa Bibliei şi a simbolurilor, Maurice Cocagnac scria: „Simbolul este, în Biblie, carnea limbajului”, iar mai jos îl cita pe Paul Ricoeur care spunea „Simbolul dă de gândit.” Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice – Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. M. Slăvescu, p. 7.

[15] Este important de sesizat nu numai ceea ce oamenii încuviinţează, afirmă şi fac în ambianţele de închinare formală, ci şi priorităţile (nerostite) care modeleagă alegerile şi acţiunile lor cotidiene.

[16] În imensa majoritate a cazurilor este vorba despre includerea lor în tagme preoţeşti sau sacerdoţii bine organizate, dar şi sfinţii singuratici, magicienii şi regii trebuie să fie recunoscuţi ca personaje consacrate.

[17] În această categorie intră şi anumite oraşe, munţi, râuri etc.

[18] Roger Caillois, op. cit., p. 20.

[19] Bine-găsita expresie îi aparţine lui Leszek Kolakowski, Religia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, trad. S. Mărculescu, p. 11.

[20] După Norman L. Geisler, Filozofia religiei, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1999, pp. 247-252. Autorul mai menţionează şi expresiile religioase găsite în Artă, Imagine, Conduită şi Instituţii, la nota 1, p. 265.

[21] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 90.

[22] Vindecare spirituală, emoţională, psiho-somatică.

[23] „În majoritatea culturilor din trecut, religiile au fost izvorul cultural central”. Encyclopedia of Religion, second edition, Lindsay Jones (editor in chief), Thomson-Gale, Farmington Hills, Michigan, USA, pp. 7696-7697.

[24] Va avea capacitatea fie de a da coeziune societăţii în ansamblul său, fie de a o dezbina.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate